Nu i-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu.

În Geneză, imediat după Raiul pământesc urmează minciuna care transformă grădina în pustiu, introducând în lume păcatul/răul și moartea. Și în Faptele apostolilor, după scena comunității din cateheza anterioară, în opoziție cu gestul liber al lui Barnaba, ni se prezintă gestul unui cuplu care este lipit sufletește de Mamona, dorind să slujească la doi stăpâni.

Biserica niciodată nu este perfectă: banii și minciuna sunt „păcatul ei originar”, cu care trebuie să lupte mereu.

Păcatul lui Anania și Safira nu constă în faptul că au dat numai o singură parte, căci ar fi putut și să nu dea nimic, ci este mințirea Spiritului, care e viața comunității…

Cei doi care mint, mor.

De fapt, minciuna înseamnă moartea oricărei relații și începutul oricărui rău…

Cauza morții lor neașteptate poate fi suferința avută (simțită) pentru că au văzut descoperită înșelăciunea lor, înțelegând gravitatea gestului lor.

Este limpede că nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, care a murit pe cruce pentru păcătoși…

Povestirea – „un caz de fraudă fiscală” – ne arată că libertatea și adevărul sunt necesare pentru viața comunității, în timp ce minciuna și sclaviile o ucid.

Textul denunță gravitatea morală a minciunii, alimentată de neîncrederea în celălalt și de căutarea interesului personal.

Neîncrederea și căutarea interesului personal sunt mereu prezente în comunitate (și-n interiorul nostru): trebuie să le recunoaștem, să nu mințim și să ne rugăm să fim eliberați de aceste două rele.

Iac. 3, 1-12

Textul vorbește de limbă, deci de cuvânt, și de faptul că toate se nasc din cuvânt… Din cuvânt izvorăște răul, minciuna, care este opusul adevărului, dar din cuvânt izvorăște și posibilitatea mântuirii, adevărul.

Caii reușim să-i dirijăm corect, cu ajutorul frâului din gura lor; nava ajunge la locul ei, în port, cu ajutorul unei cârme mici, care o dirijează…

Văzând că limba noastră este răzvrătită, cu ce se poate îmblânzi, ca să fim ghidați și utili, la fel cum este calul? Ca limba noastră să nu fie un „foc” continuu, care distruge omul…

„Cârma” limbii noastre, ceea ce o împiedică să dezlănțuie Iadul pe pământ, este cuvântul adevărului și al iubirii.

Cuvântul egoismului și al minciunii dezlănțuie Iadul. Iar acest adevăr îl vom vedea în această cateheză… Dacă ținem cont că acest text e scris de Luca, el fiind evanghelistul „milei”, ne miră că ne vorbește de două fapte dezgustătoare, care ne arată cât este de dezgustător și de ciudat ceea ce de obicei se întâmplă… Altfel spus, minciuna și egoismul, care dirijează gura noastră, sunt principiul/începutul tuturor relelor.

Se citește F.Ap. 5, 1-11

¹ Dar un om cu numele Anania, împreună cu Safira, soția lui, a vândut un ogor ² și, cu complicitatea soției, a reținut din preț și, aducând o parte, a depus-o la picioarele apostolilor. ³ Atunci, Petru i-a zis: „Anania, de ce ți-a umplut Satana inima ca să-l minți pe Duhul Sfânt și să reții din prețul ogorului? ⁴ Oare n-ar fi rămas al tău, dacă nu l-ai fi vândut, și, după ce l-ai vândut, nu rămânea la dispoziția ta? Cum ți-a venit în gând fapta aceasta? Nu pe oameni i-ai mințit, ci pe Dumnezeu”. ⁵ Auzind Anania cuvintele acestea, a căzut și și-a dat duhul. Atunci o mare teamă i-a cuprins pe toți cei care auzeau. ⁶ Cei mai tineri s-au ridicat, l-au luat și, scoțându-l afară, l-au îngropat. ⁷ După un interval de vreo trei ore, a intrat și soția lui, fără ca să știe ce s-a întâmplat. ⁸ Petru a întrebat-o: „Spune-mi, cu atât ați vândut ogorul?” Ea a zis: „Da, cu atât”. ⁹ Atunci Petru i-a spus: „Cum de v-ați înțeles să-l ispitiți pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor duce și pe tine”. ¹⁰ Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat duhul. Când au intrat, tinerii au găsit-o moartă și, scoțând-o afară, au înmormântat-o lângă soțul ei. ¹¹ Și o mare teamă a cuprins toată Biserica și pe toți cei care au auzit acestea.

E un text bine cunoscut: afară cu primul, afară și cu al doilea. Iar „doi” este începutul lui trei, patru…

Așa după cum în Geneză avem crearea omului în grădină. Și imediat găsim minciuna care transformă grădina în pustiu… Tot la fel, după cea dintâi descriere a acestei comunități bazate pe fraternitate, iubire, împărtășire, care este grădina, cetatea lui Dumnezeu (Și imediat vom nota că Petru face minuni cu „umbra sa”, minuni pe care Isus nu le-a făcut…), urmează această scenă întunecată, crudă, dar care este foarte luminoasă… .

În Anania și Safira ni se prezintă primul cuplu. E primul cuplu care apare în noua Biserică, reprezentându-i pe Adam și Eva în păcatul lor; Anania și Safira ne arată care e păcatul care mereu este prezent în grădină, în Biserică și în fiecare dintre noi…

Sunt acele ispite pe care Satana I le-a sugerat și lui Isus, dar pe care noi le trăim liniștiți, ca și cum ar fi lucruri normale…

Cea dintâi învățătură pe care o extragem din aceste versete este că Biserica niciodată nu este perfectă (desăvârșită), mulțumită Domnului. Dacă ar fi perfectă, toți ar trebui să ieșim afară din Biserică; sau în ea ar rămâne acele persoane atât de plictisitoare, încât ar fi mai bine să nu stăm împreună cu ele…

A doua instruire este că la originea răului – la fel ca în Geneză – se află minciuna. În versetele noastre vom vedea un tip particular de minciună, căci în Geneză minciuna a fost o înșelăciune (Adam și Eva au fost înșelați); în versetele noastre ei sunt cei care înșală, deci e mai grav…

În Geneză a fost o înșelăciune care a indus în ei neîncrederea în Dumnezeu și frică și, ca atare, au acționat în consecință, însă doreau să facă un lucru „frumos, bun și de dorit”; în schimb, aici vor să facă acel lucru, care tuturor ni se pare „frumos, bun și de dorit”, adică faptul de a avea siguranțele noastre, dincolo de siguranța care este Cuvântul lui Dumnezeu…

Textul ne spune că minciuna este moarte…

Nu înseamnă că Petru a ucis acele persoane. Poate că au murit din cauza regretului (a durerii). Să vrea cerul ca cine minte să moartă pentru durerea că a mințit! Pentru că minciuna este moarte! Minciuna distruge toate raporturile dintre oameni. Minciuna este începutul/principiul oricărei nedreptăți, subjugări, a oricărui rău… Este mai bine să murim, decât să mințim!

De murit, trebuie să murim… Dar să mințim, nu trebuie!

E cea mai înaltă învățătură care există în Biblie: Cuvântul a fost făcut pentru a comunica adevărul, nu pentru a minți și a-i închide în capcană pe alții…

Ar fi fost mai bine să nu ne fi născut, decât să mințim…

E frumos să ne gândim că Anania și Safira au murit din cauza durerii pentru că au văzut răul pe care l-au făcut… Să vrea cerul să facem mereu așa, când mințim: să moară în noi acea urâtă parte a minciunii… Atunci pustiul devine din nou o grădină…

În versetele noastre avem primul exemplu de „fraudă fiscală”, pentru că Anania și Safira nu erau obligați să vândă și să pună la picioarele apostolilor, să pună totul în comun și fiecare să ia în funcție de nevoile sale… Am avut exemplul lui Barnaba, fiul mângâierii, dreptul care vinde totul… Anania și Safira doresc să-l imite, dar mințind…

În vv. 1-2 ni se prezintă felul în care Anania și Safira plănuiesc păcatul lor și motivul pentru care-l plănuiesc/urzesc…

Neîncrederea că nu le vor ajunge lucrurile produce o minciună…

vv. 1-2

¹ Dar un om cu numele Anania, împreună cu Safira, soția lui, a vândut un ogor ² și, cu complicitatea soției, a reținut din preț și, aducând o parte, a depus-o la picioarele apostolilor.

„Anania” înseamnă „Dumnezeu are milă/compasiune”; „Safira” înseamnă „frumoasa”.

Sunt primul cuplu care apare în N.T. și corespund cuplului originar Adam și Eva.

Și după cum Adam și Eva locuiau în grădină, iar minciuna lor a transformat grădina în pustiu, în moarte, în versetele noastre vedem ce produce minciuna în interiorul cuplului care se află în interiorul „grădinii”.

Aceste persoane și-au vândut proprietatea. Mai întâi de toate notăm că nu erau obligate să și-o vândă; și nici să dea prețul… Pentru că ceea ce se face în comunitatea creștină, se face din inspirația interioară și din libertate, nu din obligație, căci nu este o lege… Dacă binele se impune prin lege, devine un rău. Binele nu se poate impune, căci este un gest liber.

Răul trebuie pedepsit, pe bună dreptate… Dar binele nu poate fi impus…

Anania și Safira se înțeleg să țină pentru ei o anume parte din prețul pământului… Restul banilor îi pun la picioarele apostolilor, așa cum au făcut Barnaba și alții.

De ce au ținut o parte, prefăcându-se că au dat totul?

„E bine să dăm totul? Cum vom trăi apoi? Oare este sigur că în comunitate toți vor fi cinstiți?” Așadar, încep să nu aibă încredere în comunitate…

„E adevărat că Spiritul Sfânt lucrează, dar trebuie să avem o încredere atât de mare în Dumnezeu? Ce să facem?”

Anania și Safira iau o decizie: „Jumătate să ne încredem în Dumnezeu și cealaltă jumătate să ne încredem în Mamona, în dumnezeul acestei lumi. Să fim realiști și concreți!”

Așa judecăm în mod constant și-n Biserică, prin faptul că facem multe compromisuri…

Așadar, mai înainte de fapta lor nu au încredere…

Dacă un om nu are încredere, spune: „Nu am încredere, deci trebuie să-I cer Domnului să am încredere… Nu reușesc să dau totul, pentru că nu mă simt liber, deci îi voi cere Domnului să mă scape de neîncredere”. Acest fapt nu e un păcat, ci e just să cer ajutorul…

Prin comportamentul lor, ei au negat că nu au încredere, că sunt robii bunurilor, și au dorit să pară grozavi, la fel ca Barnaba – generos – prin urmare, au mințit…

În acest loc, minciuna este rezultatul neîncrederii și al fricii de a nu supraviețui, deci al interesului față de Mamona.

Păcatul originar al Bisericii (și al nostru) întotdeauna este acesta: a nu avea încredere… „Dumnezeu este un cuvânt frumos, dar trebuie să fim concreți… Pentru că dumnezeul acestei lumi este un altul… Deci să ne procurăm bani, putere, ca să fim mai tari, să controlăm toate situațiile”… Aceste raționamente sunt ispitele pe care Isus le-a alungat de la Sine, arătându-ne că sunt diabolice… Însă aceste „sugestii” le folosim ca fiind mijloace normale, privilegiate… În plus, noi nici nu avem conștiința că mințim. Și acest fapt este grav…

Anania și Safira, cel puțin, au știut că mint. Deci ei comit păcatul împotriva Spiritului Sfânt.

Toți avem ispita constantă de a sluji la doi stăpâni: lui Dumnezeu și Mamonei…

„Mamona” înseamnă „realitatea în care să ai încredere”…

Mereu „slujim” „și pe Unul, și pe celălalt”… Însă în multe sfere nu putem judeca astfel, ci „Ori Unul, ori celălalt”… Nu putem urma doi dumnezei, după cum nu putem urma două căi, ci ori una, ori cealaltă…

O Biserică fără discernământ mereu va sluji și pe Dumnezeu, și pe Mamona (puterea), două realități care nu au nimic în comun… Petru a fost numit „satană” pentru că a fost cel dintâi care i-a spus lui Cristos că nu trebuie să mântuiască lumea prin suferință și pătimire, ci prin calea forței, căci ața are „bun simț”… Prin urmare, noi nu alegem Mamona din răutate, ci din „bun simț”, acesta fiind păcatul originar al Bisericii, dar și al fiecăruia dintre noi…

E mai ușor să vedem în Biserică prezența acestui păcat, deoarece: „În ceilalți văd mai clar păcatul”… Însă a vedea în mine această atitudine de neîncredere, de urmare a propriului interes, e mai greu…

În plus, în textul nostru avem „minciuna”, pentru că ei doresc să apară buni, grozavi în ochii altora… Așa ne comportăm și noi, motivând: „O fac pentru Dumnezeu… Adică, ocup toate locurile libere din politică, din sistemul de sănătate, din cel bancar… De ce alții trebuie să înșele? Lasă să înșel eu… în numele lui Cristos!” Astfel, cu banii murdari… facem binele!

Înțelegem unde se află minciuna? Și ne comportăm liniștiți exact așa…

Așa se comporta ispititorul „pentru binele omului”: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, fă așa!”… Isus a respins ispitele… Anania și Safira cad în cursa Satanei… Dar și noi cădem, fără să avem conștiința minciunii… Pentru noi, creștinii, minciuna există pentru că ne comportăm așa „în numele lui Cristos”… Onest ar fi să recunoaștem că ne comportăm astfel din cauza egoismului nostru; din cauza căutării puterii… Dacă recunosc acest lucru, voi putea să-L rog pe Dumnezeu să mă scape de aceste rele…

Acesta e păcatul originar al Bisericii, în care „se propune din nou” acel păcat originar, care s-a născut dintr-o greșeală, căci pornind de la minciună, le-a stârnit protopărinților neîncredere și frică. Textul nostru pleacă de la frică, pentru că deja e în noi minciuna că Dumnezeu nu Se descurcă singur; deci noi trebuie să ne gândim la mântuirea noastră… Acesta e păcatul nostru…

Conștiința rănită ne împiedică să vedem lucrurile (realitatea) în adevărul lor.

Pentru a ieși din înșelăciune, ne ajută Isus în Evanghelia după Ioan…

Celor ce au crezut în El, Isus le spune: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; și veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Io. 8, 31-32).

Ca să-i ajute să se vindece de minciună, Isus le spune cărturarilor care afirmau să sunt liberi: „Voi sunteți robii păcatului”… Ei continuă: „Noi suntem fiii lui Avram”. Isus le răspunde: „Voi sunteți fiii diavolului; ai celui care este ucigător de oameni și mincinos încă de la început”…

Altfel spus, noi suntem generați/născuți ori de Cuvântul adevărului pe care-l ascultăm, ori de minciună…

Din cauza minciunii, viața noastră se schimbă: trece de la viață la moarte…

Pentru a cunoaște adevărul, noi trebuie „să rămânem (să locuim) în Cuvântul Fiului”, iar Cuvântul Fiului constă în faptul că suntem fii iubiți de Tatăl și suntem frați! Să locuim în acest Cuvânt! Și atunci vom înțelege cine suntem; vom învăța, vom deveni ucenicii lui Isus. Numai atunci vom cunoaște adevărul: suntem fii liberi, stăpâni ai lumii, iubiți de Tatăl și chemați să ne iubim frații…

Numai astfel ieșim din minciună…

Dacă nu, vom fi robii minciunii care este „criminală”, adică eu trebuie să fiu atent la interesul/profitul meu, la binele meu, la felul în care să-mi apăr bunurile mele, la felul cum să-mi însușesc bunurile altora, la cum să mint, la cum să spun că nu e adevărat că am mințit…

Întreaga societate este plină de nedreptate și de păcat, e un foc al Gheenei din cauza cuvântului mincinos. Această situația e mai rea decât moartea. Căci a muri nu e un rău. Toți trebuie să murim. Răul este a minți și a trăi rău!

Tot răul din lume este astfel, nu pentru că omul moare, ci pentru că nu murim… Dacă am muri toți atunci când mințim – cel puțin dacă ar muri partea mincinoasă din noi, sau chiar persoana care minte – lumea ar fi salvată…

Nu știu cine ar mai rămâne viu, dar toți am fi mântuiți… Însă mulți ar rămâne vii, cel puțin cei care recunosc că greșesc…

Acordul în rău reușește bine… În schimb, când se caută binele, oamenii se ceartă, ca să afle linia corectă…

Răul e șmecher, iar binele foarte des este tont…

Să ascultăm ce face Petru…

vv. 3-4

³ Atunci, Petru i-a zis: „Anania, de ce ți-a umplut Satana inima ca să-l minți pe Duhul Sfânt și să reții din prețul ogorului? ⁴ Oare n-ar fi rămas al tău, dacă nu l-ai fi vândut, și, după ce l-ai vândut, nu rămânea la dispoziția ta? Cum ți-a venit în gând fapta aceasta? Nu pe oameni i-ai mințit, ci pe Dumnezeu”.

Petru descoperă/demască păcatul minciunii.

A descoperi minciuna este cel mai mare act de milostenie, pentru că omul face răul pentru că este înșelat de minciuna altuia sau pentru că el este mincinos, pentru că și el a fost înșelat la rândul său…

„Anania, de ce a umplut Satana inima ta?” Ucenicii au fost umpluți de Spirit Sfânt care este adevăr și iubire… În schimb, Anania a fost umplut de Satana. Cu ce? Cu egoism, cu urmarea propriului interes, separarea de alții…

Petru îi spune: „Puteai să nu-ți vinzi țarina, căci era a ta. Iar după ce ai vândut-o câștigul era al tău”… Prin urmare, „pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta, de a minți?” Amintește-ți: „Nu i-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.

Ce este minciuna împotriva Spiritului?

Noi suntem obișnuiți să spunem că Dumnezeu iartă păcatele… În Evanghelie stă scris: „Iertați! Cui veți ierta, va fi iertat, iar cui nu iertați, nu va fi iertat”… În schimb, e greșită traducerea, căci nu este vorba despre a ierta…

Dumnezeu nu iartă păcatul, ci urăște păcatul… Dar pentru că iubește păcătosul, îl iartă pe păcătos. Iar păcatul nu este iertat, ci este îndepărtat… Altfel spus, pentru că Dumnezeu ne iubește și ne iartă pe noi, păcătoșii, atunci păcatul nostru este îndepărtat, e trimis de la noi, suntem eliberați de păcat. Pentru că întotdeauna facem răul din neîncredere, pentru că nu ne iubim, pentru că nu simțim că suntem iubiți. Dar dacă Domnul ne iubește, atunci, în sfârșit, noi putem iubi. Iar cine iubește nu face rău nimănui.

Răul/păcatul întotdeauna îl facem din egoism.

Dumnezeu nu iartă răul/păcatul, după cum medicul nu tratează boala, ci tratează bolnavul și învinge boala…

Să ne întoarcem la păcatul împotriva Spiritului… Există multe forme. În cazul nostru, păcatul împotriva Spiritului este clar: a minți, știind că mințim. Și e un păcat pe care-l comitem destul de des…

Dacă mint – știind că mint – e limpede că nu pot fi iertat… Pentru a fi iertat, eu trebuie să mă convertesc…

Pentru că Dumnezeu nu iartă păcatele, ci iartă păcătosul! Dar Îl iartă cu scopul de a nu mai face păcate.

„A minți” este cu adevărat o crimă; este începutul tuturor relelor. Prin minciună eu ucid orice relație… Orice relație este falsă. Fapt pentru care se naște neîncrederea, se nasc războaiele, separările… Tot răul, toate morțile se nasc din minciună.

A minți e moarte. Iar Dumnezeu nu iartă moartea, ci vrea să o învingă… Domnul vrea să-l salveze pe sărmanul care moare.

Primul păcat împotriva Spiritului Sfânt este a minți știind că minți. Al doilea păcat, și mai fin decât aceasta, este ipocrizia/fățărnicia, pentru că Anania și Safira mint pentru a apărea grozavi, drepți… Și ei sunt ca dreptul Barnaba… Păcatul împotriva Spiritului îl săvârșește mai mult dreptul decât păcătosul… Însă mulți oameni mint, știind că mint pentru că meseria lor este cea de a minți… Ei îl au ca tată pe Satana… E limpede că se folosesc de religie pentru a minți…

Un al treilea păcat împotriva Spiritului este acela de a considera, din principiu, că ai dreptate: eu am dreptate, la fel ca fratele mai mare… „Eu sunt infailibil; eu niciodată nu greșesc”… Dar cine spune așa, o spune pentru ca să nu se schimbe, adică se consideră drept, pentru a nu se schimba, deși știe că ar trebui să se schimbe… Pentru că, dacă un om e inteligent, înțelege că realitatea este foarte diferită de cum o vede el…

Un alt mod de a săvârși păcatul împotriva Spiritului este acela de a se crede de mai înainte că este „de bună credință”. Un altul trebuie să-ți spună că ai lucrat cu „bună credință” pentru că ești prostuț, dar dacă tu spui că ai lucrat cu „bună credință”, o spui pentru că vrei să-i înșeli pe alții, căci știi că ești de rea credință.

Un alt mod – foarte răspândit în zilele noastre – este cel de a trăi inautenticitatea; spre exemplu, atunci când zici: „Ce rău este în asta, căci toți fac așa?” Te autojustifici. Altfel spus, nu mai există niciun păcat/rău… Se pierde discernământul. Nu se mai deosebește binele de rău, adevărul de minciună…

Un alt mod al acestui păcat este afirmația: „Nu este obligatoriu să fim impecabili” sau „Toți greșim”… Însă adevărul este că e obligatoriu să nu mințim, să ne recunoaștem păcatul!

În acest text se descrie păcatul originar prezent în Biserică și în fiecare dintre noi: neîncrederea. Să nu uităm că și apostolii sunt definiți foarte des: „Oameni cu credință puțină”.

Ce putem face în această situație?

Să cerem credința!

Apoi păcatul e descris ca fiind „oameni robi ai egoismului”.

Să-i cerem Domnului să ne scape de egoism!

Însă să nu mințim, spunând că suntem perfecți: „Eu fac asta pentru binele tău”, când de fapt, fac ceea ce mă interesează pe mine…

Minciuna nu trebuie să o avem! Adică trebuie să avem curajul să ne recunoaștem eroarea.

Cine nu-și recunoaște greșeala ori este foarte grav bolnav, iar în acest caz trebuie tratat; ori este un om necinstit, care vrea să-i elimine pe toți ceilalți.

Toate relațiile noastre sunt guvernate de cuvânt: dacă cuvântul este mincinos, nimic nu mai este de încredere… Să ne gândim la raportul din cuplu: când partenerul îți spune „Te iubesc”, iar tu ai impresia că ține în mână un cuțit ca să te taie, „Pentru că dacă cuvântul său nu este de încredere, cine știe ce poate face?”, te întrebi… Dacă ai impresia că cuvântul partenerului nu este credibil, vei dormi liniștit? Nu cred…

Când neîncrederea se instaurează în raportul fii-părinți sau între prieteni, viața devine imposibilă…

În tratatele dintre națiuni: este adevărat că se încheie tratate, dar se face exact opusul…

Toată economia se bazează pe cuvânt: dacă e un cuvânt mincinos, se fac jocuri avantajoase la bursă… Însă este vorba de bani reali, pe care mulți oameni îi pierd și ajung săraci…

Cuvântul are o mare putere: toate războaiele, nedreptățile, tot răul din lume se face prin cuvânt. Cuvântul mincinos ucide!

Înțelegem rezultatul?

vv. 5-6

⁵ Auzind Anania cuvintele acestea, a căzut și și-a dat duhul. Atunci o mare teamă i-a cuprins pe toți cei care auzeau. ⁶ Cei mai tineri s-au ridicat, l-au luat și, scoțându-l afară, l-au îngropat.

„Ascultă aceste cuvinte și… moare”.

Acest fapt nu este urât, ci e frumos!

Mă explic. Dacă în mine ar muri minciuna sau dacă aș muri și eu, care spun minciuni, ar fi un bine. Și accept această moarte…

Răul înseamnă a trăi rău, și nu a muri!

Căci de murit, toți trebuie să murim…

Răul este cel care-l săvârșim prin minciuni… Minciuna amenință toate relațiile noastre: cu noi înșine, cu alții și cu Dumnezeu… Astfel încât Dumnezeu nostru devine eul nostru, super-eul nostru, imbecilitatea noastră, care pustiește lumea…

Isus a spus despre un mincinos: „Ar fi fost mai bine pentru el ca niciodată să nu se fi născut”… Apoi Dumnezeu Își dă viața și pentru acesta, căci vrea să-i mântuiască pe toți, iar mincinosul acesta se numește „Anania”, adică mila lui Dumnezeu. Însă e nevoie de mult efort din partea Domnului: trebuie să moară pe cruce din cauza minciunii…

Iar pe cruce se încheie păcatul împotriva Spiritului, adică se termină așa-zisa „de bună credință”! De ce? Pentru că pe cruce vedem răul și ceea ce am făcut prin minciuna noastră… Răul nostru e luat pe umerii lor de cei sărmani și de Isus răstignit… Căci nedreptatea o ia Cel drept asupra Sa. Răul pe care-l facem îl simte Dumnezeu, care ne iubește…

Vedem marea „frică de Dumnezeu” a lui Anania? O are pentru că vede măreția lui Dumnezeu… Poate că în moartea sa îi aduce pentru prima dată laudă lui Dumnezeu; devine un om muritor, care întâlnește mila Domnului…

„Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat” (v. 6).

Petru nu l-a blestemat din cauza minciunii, ci Anania a murit… Iar vorbindu-se despre moartea lui nu se spune ca în cazul lui Isus, Care „Și-a dat Spiritul” – Spiritul e Spiritul Sfânt, iubirea, viața – ci se spune „și-a dat sufletul animal”, psiuhè, pe care oricum îl pierdem…

Versetele ne arată că cuvântul, dacă este adevărat, dă viață; dacă e mincinos, ucide. A pricepe acest adevăr, este lucrul cel mai măreț din viață… Acest fapt e adevărat în toate relațiile noastre, în societatea civilă și-n raportul dintre state…

Cuvântul mincinos face viața imposibilă, ucide, distruge totul… Ar fi mai bine să moară unul singur, decât să moară toți…

În zilele noastre, toți suntem liberi să spunem: „Ce rău este în a minți, în a fura?” Noi credem că a minți și a fura este un bine. Și cine nu minte și nu fură este stupid…

Urmează istoria femeii…

vv. 7-11

⁷ După un interval de vreo trei ore, a intrat și soția lui, fără ca să știe ce s-a întâmplat. ⁸ Petru a întrebat-o: „Spune-mi, cu atât ați vândut ogorul?” Ea a zis: „Da, cu atât”. ⁹ Atunci Petru i-a spus: „Cum de v-ați înțeles să-l ispitiți pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor duce și pe tine”. ¹⁰ Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat duhul. Când au intrat, tinerii au găsit-o moartă și, scoțând-o afară, au înmormântat-o lângă soțul ei. ¹¹ Și o mare teamă a cuprins toată Biserica și pe toți cei care au auzit acestea.

Scena se repetă în mod constant.

După ce au trecut trei ceasuri, femeia, neştiind ce se întâmplase, a intrat…

E important că a fost îngropat soțul, căci dacă l-ar fi văzut mort acolo, ar fi dat vina pe el: „El a decis totul…” În schimb, ea trebuie să-și asume responsabilitatea de a spune adevărul…

Astfel, Petru o întreabă: „Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât?” Ea știa că soțul ei, de acord cu ea, a pus acea sumă la picioarele apostolilor… Dacă l-ar fi văzut mort, ar fi spus alte lucruri…

„Iar ea a zis: Da, cu atât”.

Atunci Petru a întrebat-o: „De ce v-aţi învoit voi, să ispitiţi Spiritul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine.”

Ce înseamnă?

Se rupe acel lanț început în Gen. 3, când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?” „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”. „Oare ai mâncat din rod?” „Nu, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o…” Așadar, vina este a femeii și a Ta… Iar femeia spune că vina este a șarpelui… Toți dau vina pe un altul…

Însă, în acest loc, fiind deja soțul ei îngropat și nevăzându-l, ea trebuie să spună, sau nu, adevărul…

Vreau să subliniez: indiferent ce spun alții, eu însumi sunt ținut să spun adevărul… Nu trebuie să dau vina pe alții…

Petru o face pe Safira să vorbească, pentru a-i da posibilitatea să spună adevărul… Fiecare dintre noi are posibilitatea să spună adevărul. A nu-l spune, înseamnă a muri, așa cum au murit Anania și Safira.

Aceste texte ne arată felul în care comunitate este un Rai, acolo unde noi ne folosim de cuvânt pentru a spune adevărul… Nu înseamnă că trebuie să fiu perfect, desăvârșit, însă nu trebuie să mint… Nu înseamnă că tot ceea ce am trebuie să dau altora… Le dau ceea ce cred că le pot da, însă nu trebuie să mint… Trebuie să recunosc adevărul, precum și sclaviile (păcatele) mele. Îl voi ruga pe Dumnezeu să mă elibereze de sclaviile mele, dar nu pot minți…

A cunoaște răul/păcatul ca fiind un rău este cel mai mare act al milei.

Toți profeții nu fac nimic altceva decât să descopere răul/păcatul, pentru ca omului să-i fie rușine, să se căiască și să moară față de acel rău, astfel încât să fie răscumpărat. Astfel se naște omul liber. Dacă nu, viața sa e mai rea decât moartea, pentru că e o moarte pe care o seamănă tuturor din jurul său…

Așadar, de-abia s-a născut comunitatea, avem acest păcat originar care există mereu și care corespunde ispitelor lui Isus: ispitele puterii, banilor și neîncrederii. Ispite care sunt în fiecare dintre noi.

Petru ne îndeamnă să recunoaștem în noi acest ispite și să fim adevărați… Să cerem Domnului să ne scape de ele. Să nu ne prefacem că acestea ar fi un bine, adică să nu spunem: „Ce rău este?” Pentru că, îmbrățișând acest ispite, e imposibil să se trăiască împreună: se sfârșește comunitatea, se sfârșește orice relație, se sfârșește orice încredere în interiorul cuplului, al familiei, al societății… Se instaurează haosul. E sfârșitul lumii… Iar moartea e nesemnificativă… Ba mai mult, este singura eliberare… Decât să se trăiască într-o lume caracterizată de haos.

Acest cuvânt îl spune Petru, el, care mai înainte a avut experiența minciunii. Însă el a recunoscut că a mințit… Mereu trebuie să recunoaștem când mințim. Să nu cădem în „iertarea falsă”: „Știi, toate sunt egale; binele e egal cu răul; iar Dumnezeu le iartă pe toate…” Însă nu! Căci Dumnezeu nu iartă răul/păcatul… Răul este impardonabil! Ne face rău! Dumnezeu nu poate permite ca noi să ne facem rău…

Domnul ne iartă pe noi, însă vrea ca răul să plece de la noi… Din această cauză moare pe Cruce! Tocmai pentru ca noi să înțelegem că răul e rău: și atunci se sfârșește răul, căci ne putem opri din a-l mai face…

Textul ne arată felul în care putem trăi, în ciuda defectelor și păcatelor noastre, în sinceritate și onestitate, continuând să mergem înainte, cerând eliberarea din sclaviile (păcatele) noastre… Capacitatea de a ne recunoaște erorile este aspectul cel mai divin…

Faptul că-i îngroapă e semn că viața trebuie apărată, adică doar minciuna și păcatul trebuie îngropate, pentru ca viața să poată continua…

Botezul ar fi îngroparea răului și a minciunii, a omului vechi, omul minciunii care deja a murit, pentru ca în noi să trăiască omul nou…

Acest episod este așezat între scena frumoasă a comunității și cea a lui Petru, care face minuni cu umbra sa… În mijloc avem această scenă care ne arată răul/păcatul din care Cuvântul pe care-l ascultăm vrea să ne vindece…

Texte utile:

• Iac. 3, 1-12;
• Sir. 20, 18-31;
• Gen. 3;
• Io. 8,32-44.