Ștefan este unul dintre cei șapte diaconi care au fost aleși pentru a sluji văduvele eleniștilor, la mese.

Deja, această primă „instituție” a Bisericii care se naște nu este rigidă, ci este flexibilă. Pe lângă serviciul pentru care au fost aleși, diaconii îi ajută pe apostoli și în slujirea Cuvântului. Pe de altă parte, oricine l-a întâlnit pe domnul Isus, la fel ca fostul îndrăcit din ținutul Gerasenilor, este invitat de Domnul să vestească tot ceea ce Domnul a făcut pentru el și mila pe care i-a arătat-o (cf. Mc. 5, 19). Orice om, care în Fiul a avut experiența iubirii Tatălui, devine martorul acestei iubiri înaintea fraților pe care încă nu o cunosc. Fiecare om care crede în Isus este mânat de iubirea Sa înspre alții, pentru care Isus și-a dat viața (cf. 2Cor. 5, 14).

Ștefan este cel dintâi în care se împlinește misterul Fiului: a-și da viața pentru frați. Iar prin acest fapt îi precedă, îi anticipă chiar și pe apostoli. Dacă martiriul Botezătorului este povestit în „reluare” (adică numai după ce s-a întâmplat), cel al lui Ștefan, la fel ca acela al lui Isus, e singurul povestit în direct. Ne aflăm în inima Evangheliei: a fi martori ai iubirii Fiului, așa cum Fiul e martor al iubirii Tatălui. În procesul și în uciderea lui Ștefan este reprodusă și continuă istoria lui Isus. Ștefan este martorul perfect: în el trăiește în mod deplin Isus și istoria Sa. Făptura lui Ștefan este schimbată la față de Cuvântul pe care îl întrupează: este îngerul, primul martor al învierii. Tot capitolul al șaptelea îi va fi dedicat lui Ștefan și mărturiei sale frumoase, care este un model pentru toți: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Lc. 9, 24).

Istoria lui Ștefan (F. Ap. 6, 8-8,3) este în centrul (chiar și aritmetic) primei părți a Faptelor apostolilor (F. Ap. 1-12): a) în F.Ap. 1,1-6,7 ni se prezintă întemeierea Bisericii și misiunea la Ierusalim; b) în F.Ap. 6,8-8,3 avem istoria lui Ștefan; c) în F.Ap. 8,4-12,25 ni se prezintă felul în care Evanghelia trece de la Ierusalim în Iudeea, Samaria și Antiohia. Apoi urmează cea de-a doua parte a Faptelor apostolilor (cf. F.Ap. 14-28) în care ni se relatează misiunea la păgâni, până la marginile pământului, adică până la Roma, centrul puterii idolatriei.

Martiriul lui Ștefan este cotitura, este schimbarea decisivă în istoria Bisericii și în povestirea Faptelor apostolilor: în el se împlinește în mod ideal mărturia la Ierusalim și se deschide drumul înspre păgâni.

Cel de al treilea episod de prigoană: după amenințarea din F. Ap. 4, 1-21 și bătaia din F.Ap. 5, 17-41, acum urmează uciderea. Noi asociem martiriul, uciderii. În sine, mărturia lui Isus (cf. F.Ap. 1, 8), până la urmă, ne face ca El, capabili de o iubire mai tare decât moartea.

Împărțirea textului: la versetul al optulea avem acțiunea lui Ștefan; la versetele 9-10 avem împotrivirea celor din sinagoga libertinilor; la versetele 11-14 avem uneltiri și acuzații, la fel ca în cazul lui Isus; iar la versetul al 15-lea se subliniază că fața sa este schimbată la față înainte dușmanilor.

Este important să știm să ne facem timp în viață pentru ascultarea Cuvântului în mod regulat, atent, și îngrijit.

Până la urmă, cartea Faptele apostolilor ne povestește, ne descrie căile prin care Cuvântul se face trup (se întrupează), nu doar în Fiul, ci în toți fiii, în toate comunitățile, în toate persoanele care ascultă acest Cuvânt. Și, prin urmare, este o învățare, o instruire continuă, în cunoașterea Domnului și în întâlnirea Lui.

Se citește Mt. 5, 1-12

Ștefan a fost ales să slujească la mese, dar în textul nostru îl găsim ca vestitor în prima persoană a Cuvântului, și nu numai, deoarece prin modul în care Luca ni-l prezintă, notăm că este într-adevăr un alter Christus, o persoană în a cărei viață retrăiește, se face vizibil și prezent, însuși Isus-Domnul.

Fericirile sunt portretul Învățătorului, un portret pe care ucenicul îl reproduce în propria sa viață.

Citind Faptele apostolilor ne atinge faptul că Faptele vorbesc despre noi, și nu doar despre de Isus. Isus a plecat iar noi i-am adresat întrebarea din Faptelor apostolilor, care este tema întregii cărți a Faptelor: „Când vine împărăția pe care tu ai făgăduit-o?” Dar El deja a răspuns în Evanghelia după Luca (17,21) că „Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” și este Isus Cristos care trăiește Fericirile, pentru că Împărăția este a Sa .

Iar această Împărăție care este „în mijlocul nostru” va fi „în noi” atunci când noi îl vom mărturisi, așa cum anunță  ultima Fericire, adică veți fi fericiți când vi se va întâmpla să fiți la fel ca El. Dar acesta depinde de noi.

Tema întregii cărți a Faptelor apostolilor este întrebarea: „Când vine împărăția?” Iar răspunsul este: „Când voi Mă veți mărturisi”. Prin urmare, deja destinul Său și al lumii este încredințat, este lăsat pe seama mărturiei noastre, pe seama aceea ce noi înțelegem și facem prin puterea Spiritului.

Oferim o sinteză a catehezelor făcute până acum despre Faptelor apostolilor.

Am notat că prima comunitate nu înțelege foarte multe până la sfârșit, nici măcar când Isus pleacă și spune: „Rămâneți la Ierusalim, până când se va împlini făgăduința”. Adică, nu fugiți, căci Ierusalimul e locul în care Domnul și-a dăruit viața pentru noi și a înviat. Așadar, să rămânem și să contemplăm acest mare mister, care înseamnă a cunoaște iubirea Lui – acesta este misterul pătimirii lui Isus și al învierii Sale – care ne dăruiește Spiritul Său. Pentru că atunci când un om înțelege iubirea, începe să iubească. Și pentru că cuvântul Evangheliei mărturisește iubirea lui Dumnezeu, adică Spiritul, dacă tu-L primești, începi să iubești. Și astfel și tu ai același Spirit, iar Împărăția lui Dumnezeu este în interiorul tău.

Am notat că acești 12 – care în realitate sunt 11 – plini de frică s-au închis în Cenacol, dar încep să se organizeze și, împreună cu Maria, în rugăciune așteaptă darul Spiritului. Iar între timp încep să înțeleagă unele lucruri, până când, după 40 de zile, primesc darul Spiritului și-și încep misiunea.

Iar în misiunea lor, imediat întâlnesc piedici și prigoane .

În textul nostru ne găsim la a patra prigoană.

Mai întâi a fost prigonit Petru, apoi Petru împreună cu Ioan, apoi cei 12 apostoli sunt întemnițați. Dar am notat că persecuțiile au fost „răul din exterior” care a lovit comunitatea, dar acest rău din exterior nu oprește misiunea apostolilor, ci o face să crească, să se maturizeze. Am notat că există și „un rău în interiorul comunității”, că nu toate funcționează atât de bine, pentru că apostolii deși erau pricepuți, făceau unele favoruri, chiar fără să-și dea seama. Favorizau, în slujirea la mese, văduvele evreilor din Ierusalim, neglijându-le pe cele ale eleniștilor care proveneau din diaspora.

Este momentul crizei interne. La fel cum criza persecuției a ajutat comunitatea să se maturizeze în cunoașterea adevărului, această criză interioară ajută comunitatea să înțeleagă multe lucruri, spre exemplu, faptul că în comunitate există multe carisme și diversități, dar toate trebuie respectate.

Înțelegând că apostolii nu le pot face pe toate, aleg șapte diaconi.

Odată cu alegerea acestora, vom vedea că nu se va mai vorbi de diaconi, pentru că ei sunt apostoli, la fel ca ceilalți. Ceea ce reprezintă apostolii pentru cele 12 triburi ale lui Israel, cei șapte diaconi reprezintă toate popoarele, adică pentru eleniști („șapte” este mai mare decât „doisprezece”). Acești diaconi sunt și evanghelizatori și vor vesti Evanghelia tuturor popoarelor .

Printre acești diaconi, un loc particular îl ocupă Ștefan, pentru că el este singurul în tot Noul Testament, după Isus, despre care ni se descrie în mod direct, procesul și moartea sa. Pentru sfântul Pavel, procesul și moartea sunt mereu la orizont, dar nu ni se descriu. În schimb, ni se descriu în cazul lui Ștefan. Așadar, Ștefan este cel dintâi care împlinește în mod total, în sine, misterul lui Cristos. Prin urmare, Ștefan este martorul perfect. Este primul care-i anticipă pe toți ceilalți care vor urma după el, deși el nu este unul dintre apostoli.

Din punct de vedere narativ, notăm că Faptele apostolilor se împart în două părți. În prima parte – alcătuită din primele 13 capitole – povestirea care îl privește pe Ștefan se află la al șaptelea capitol, adică în mijlocul primei părți, și ocupă o cincime din această primă parte.

Ștefan este prototipul, modelul reușit, iar după el vor urma toți ceilalți; el este icoana perfectă a lui Cristos, atât prin ceea ce face, cât și prin ceea ce spune și îndură; este Împărăția lui Dumnezeu, realizată.

Acum ne vom opri la primele șapte versete, care ne arată ce i se întâmplă lui Ștefan la început.

Se citește F.Ap. 6, 8-15

⁸ Ștefan, plin de har și de putere, săvârșea minuni și semne mari în popor. ⁹ Dar s-au ridicat unii din sinagoga numită a liberților, a cirenenilor, a alexandrinilor și a celor din Cilicia și Asia, și au început o controversă cu Ștefan, ¹⁰ dar nu puteau ține piept înțelepciunii și duhului cu care vorbea. ¹¹ Atunci i-au pus pe niște bărbați să spună: „L-am auzit pe acesta rostind cuvinte de blasfemie împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu”. ¹² Au instigat poporul, pe bătrâni și pe cărturari, s-au năpustit asupra lui, l-au prins și l-au dus în fața Sinedriului. ¹³ Apoi au prezentat niște martori falși care spuneau: „Omul acesta nu încetează de a rosti cuvinte împotriva acestui loc sfânt și împotriva Legii. ¹⁴ Într-adevăr, l-am auzit spunând: «Acest Isus Nazarineanul va distruge locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a transmis Moise»”. ¹⁵ Atunci, toți cei care ședeau în Sinedriu l-au privit țintă și au văzut fața lui ca fața unui înger.

În aceste versete ni este prezentată figura lui Ștefan: în versetul al optulea ni se descrie cine este Ștefan în interiorul său, apoi în următoarele ni se spune ce face și ce îi fac lui, alții. La fel ca lui Isus.

Vom explica textul cuvânt cu cuvânt și vom constata că – ținând cont de Evanghelia după Luca – toate cuvintele esențiale, care se spun despre Isus, acum se spun și despre Ștefan, atât cu privire la viața sa, cu privire la acuzațiile pe care ei i le aduc, cât și cu privire la moartea sa. Așadar, Ștefan este în mod perfect identic cu Învățătorul său.

Avem aici prezentată în mod sintetic figura lui Stefan astfel încât, acela care deja a citit Evanghelia, găsește în filigran (în sinteză) în Ștefan istoria lui Isus.

Textul nostru are patru părți: la versetul al optulea ni se spune cine este Ștefan și ce face; la versetele 9 și 10 lui i se opun cei din sinagoga libertinilor; de la versetul al 11-lea la până la al 14-lea ni se prezintă toate uneltirile și acuzațiile împotriva lui, care sunt același cu uneltirile și acuzațiile aduse lui Isus; iar la versetul al 15-lea se subliniază că fața sa este fața unui înger, el este schimbat la față. La fel ca Fața lui Isus după prima prevestire a Pătimirii Sale.

Și vom vedea că din această față schimbată la față a lui Ștefan, va izvorî întreaga istorie a mântuirii.

v. 8

⁸ Ștefan, plin de har și de putere, săvârșea minuni și semne mari în popor.

Ștefan este „plin”: el nu începe să lucreze pentru că „oricum trebuie să facă ceva”. Lucrarea – activitatea sa – se naște dintr-o plinătate interioară, o plinătate care se revarsă.

Cu ce este plin?

Este plină de „har”: este cuvântul fundamental din întreaga Evanghelia după Luca, începând cu Bunavestire, loc în care i se spune Mariei „plină de har”. Și „bucură-te” este același cuvânt. Apoi, Luca notează că Isus este „plin de har” în templu; ale Sale sunt cuvinte „de har”. Harul este cuvântul fundamental din întreaga Evanghelia după Luca.

În limba greacă, cuvântul „charis” înseamnă har, bucurie, frumusețe, bunătate, iubire, gratuitate, dar. Este acel mănunchi de cuvinte care definesc viața. Dacă nu este așa, viața este nenorocită, nefericită, dizgrațioasă, este urâtă.

Ștefan este plin de acest har, care este calitatea fundamentală a lui Dumnezeu care este har, adică frumusețe, bunătate, milă, dar, gratuitate, în special bucurie, pentru că bucuria există atunci când există iubirea împărtășită, adică Iubirea Iubitorului recunoscută de om, căreia I se răspunde cu iubire.

Iar Dumnezeu este mereu prezent în bucurie, pentru că El mereu este iubire împărtășită (căreia i se răspunde) între Tatăl și Fiul. Cine este în Dumnezeu, deși îndură necazuri – așa cum au avut apostolii și Ștefan – locuiește în bucurie, deoarece trăiește deja în această iubire împărtășită (căreia i se răspunde), pentru că această iubire ne-a anticipat. Iar comportamentul nostru este doar un răspuns dat aceste Iubiri.

De aceea ne putem veseli, bucura, dansa și sălta.

Ștefan nu este numai plin de „ har”, ci și de „putere”. Mereu se vorbește despre „dynamis”, puterea lui Cristos, care este puterea Spiritului, puterea de a dărui viața. Este opusul puterii omului, care este cea de a ucide.

Aici avem portretul interior al lui Ștefan: el este plin de har, de Dumnezeu, și de puterea Sa de a dărui viața și de a transmite adevărul. Iar cuvântul său este eficient la fel ca al lui Isus.

Să ne amintim că deja la începutul misiunii lui Isus, se spune: „cuvinte de har ieșeau din gura Sa, căci El vorbește cu putere, nu precum cărturarii”. De ce? De ce depinde puterea Sa și harul Său?

Pentru că este „plin”, Isus mărturisește ceea ce spune, adică iubește; face ceea ce spune. Nu este plin de idei pe care merge să le transmită, ci este plin de acest Spirit, de Spiritul Sfânt care este viața lui Dumnezeu, iar viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul, care se revarsă peste fiecare om… Și Ștefan este plin de toate acestea și din această cauză poate să fie martor.

Iar această plinătate îl ajută să facă „minuni și semne”. La fel ca Isus, și Ștefan face „minuni” și „semne”. Sunt două lucruri foarte diferite: minunea înseamnă ceva minunat, uimitor, pe care nimeni nu știe s-o facă, în timp ce miracolul este numit în limba greacă „semeion” adică semn, e ceva trecut în clasa inferioară a semnelor.

Ce înseamnă?

În Faptelor apostolilor, adevărata minune, la fel ca în viața noastră, nu este miracolul (adică semnul), nu este faptul de a învia morții, pentru că apoi morții vor muri din nou și nici a vindeca de lepră; ci adevărata minune constă în a trece de la moarte la viață pentru că îi iubim pe frați. Adevărata minune în Faptele apostolilor este „comunitatea fraternă”; este modul în care trăiesc persoanele care au primit Evanghelia. Aceasta este minunea, lucrul uimitor, nemaiauzit, care niciodată n-a existat… În timp ce miracolele le săvârșește și medicina. Vindecarea soacrei lui Petru, săvârșită de Isus – pentru a o vindeca de friguri ar fi fost suficient un nurofen forte – este un semn? Dar un semn a ce? A marii minuni, care este slujirea.

În acest verset avem calitatea fundamentală a lui Ștefan, modul său de a fi: plinătatea sa, harul din el și puterea Spiritului. Apoi ni se spune ce face: Ștefan face „minunea”, minunea de a proceda în așa fel încât persoanele să se convertească, să iasă din egoismul lor și să înceapă să-l iubească pe aproapele și pe Tatăl. Aceasta este minunea!

Apoi miracolele, pe care noi mereu le căutăm, sunt simple semne. Dar dacă noi căutăm miracolele lui Dumnezeu doar de dragul lor, El nu ni le dă, căci El face miracole ca semn a ceva diferit. Cine caută semne (minuni), ar fi ca omul care – venind de la Cluj la Oradea – caută să strângă toate indicatoarele cu Oradea, dar fără ca să intre în Oradea. Semnul se sfârșește înaintea realității… În timp ce noi dăm mare valoare semnelor, doar pentru faptul că trăim o viață fără sens și căutăm lucruri fără sens. Căci semnul (miracolul) este fără sens, el trebuie citit, interpretat și ne trimite la un alt lucru, la o altă realitate.

Acesta este primul lucru.

Al doilea lucru este următorul: Ștefan nu doar slujește la mese, ci face semne și miracole, și are puterea Cuvântului, adică el face la fel ca apostolii. Acest fapt înseamnă că încă de la început, instituțiile – i-au făcut diaconi pentru a sluji la mese – nu sunt rigide, ci sunt flexibile (în fază de evoluție), pentru că ei fac exact un alt lucru.

Diaconii vor fi servit și la mese sau vor fi găsit pe alții care făceau acest lucru…

„A fi martorii Cuvântului” și „a fi plin de har și puterea Spiritului” sunt daruri destinate fiecărui credincios. Pentru că oricine a experimentat dragostea lui Dumnezeu, este capabil să o trăiască și să o mărturisească și, prin urmare, în mod automat este apostol, martor.

Calitatea de apostol nu este doar treaba celor doisprezece, ci și a celorlalți șapte, deci a tuturor! A tuturor celor care au avut experiența lui Dumnezeu, ca fiind iubire. Tu pe Dumnezeu nu-L vezi, dar dacă îl iubești pe frate, acolo îl întâlnești pe Dumnezeu; în misiunea la fratele tău îți împlinești vocația ta de fiu.

Și este frumos să vedem că primul martor din Faptele apostolilor nu este un apostol, ci este unul care a ajuns apostol, datorită unei crize care a avut loc în comunitate. S-a întâmplat că văduvele elenilor s-au plâns și astfel au decis să aleagă șapte oameni cinstiți care să le slujească la mese… Ștefan primește rolul său datorită acestei crize, dar e primul care realizează pe deplin icoana lui Hristos, el este primul martor, e singurul martor în toate Faptele Apostolilor.

În relatarea începutului vieții publice a lui Isus (cf. Lc 4, 14-30) se vorbește despre „puterea Spiritului Sfânt„ și de „cuvinte de har” și apoi la sfârșit avem o reacție violentă la cele spuse de Isus, cu referire la faptele pe care deja le-a împlinit, dar pe care Luca încă nu le-a povestit, dar se vorbește despre „semne”, pentru că  însuși Isus spune: „semnele pe care le-am făcut în altă parte, să le fac și aici”… Reacția împotriva lui Ștefan – vizavi de cuvintele care dau sensul semnelor – este aceeași reacție care I s-a întâmplat și lui Isus.

Ștefan nu este acuzat pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce spune.

Dar nici Isus n-a fost acuzat pentru că a înmulțit pâinea, pentru că a înviat morții. Nu! Ci a fost acuzat din cauza învățăturii Sale. Altfel spus, dacă Isus a ajutat un slăbănog să umble, ei au fost mulțumiți, dar cu condiția ca Isus să tacă… Dacă în schimb, adaugă: „Ca să știi că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele”, ei nu sunt de acord cu o astfel de învățătură, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele, după părerea lor. Deci, învățătura lui Isus este o hulă. Tot la fel, atunci când sâmbăta Isus a vindecat paraliticul, cel cu mâna uscată, cel puțin ar fi putut să tacă, în loc să întrebe dacă este licit sau nu pentru om, să facă binele în zi de sâmbătă… Isus a pus această întrebare ca să întărească faptul că sâmbăta este făcută pentru om.

Dacă Isus ar fi făcut minunile, dar ar fi tăcut, ar fi avut un succes uriaș.

Insuccesul Său se datorează faptului că Isus dă o explicație pentru minunile pe care le săvârșește, care nouă nu ne place … Pentru că minunea adevărată nu este semnul care ne interesează pe noi, adică a mânca pâinea, ci minunea constă în faptul ca omul să se convertească și să știe împărtăși pâinea cu frații… Minunea nu-i nici a ajuta un șchiop să umble, ci minunea constă în a ajuta omul să umble în interiorul său într-o viață împăcată, întorcându-se acasă, primindu-i pe ceilalți, stabilind noi relații. Aceasta este adevărata minune! Adică este viața lui Dumnezeu pe pământ. Și această viață se datorează Cuvântului. Celelalte sunt simple „semne”, iar semnele sunt utile pentru cei care nu cunosc această viață, în mod asemănător semnelor (indicatoarelor) rutiere, care-l ajută să călătorească în oraș… Dar când omul se familiarizează cu orașul, nu mai are nevoie de semne!

Credinciosul este cel care știe să-și trăiască viața în viața de zi cu zi, pentru că a înțeles că în viața de zi cu zi se trăiește marea minune; în viața cotidiană se trăiește dragostea Tatălui și a fraților, nu într-o altă viață.

Și acum să vedem ce reacție stârnește comportamentul și discursul lui Ștefan.

vv. 9-10

⁹ Dar s-au ridicat unii din sinagoga numită a liberților, a cirenenilor, a alexandrinilor și a celor din Cilicia și Asia, și au început o controversă cu Ștefan, ¹⁰ dar nu puteau ține piept înțelepciunii și duhului cu care vorbea.

În Ierusalim exista o sinagogă „a libertinilor”. Libertinii erau foști robi / sclavi care în anul 63 î.Hr., când Pompei a cucerit Ierusalimul, i-a deportat la Cirene din Africa, în Libia, în Alexandria Egiptului, sau în Cilicia care se află în Turcia, sau în Asia Mică, la est de Palestina. Iar aceștia, fie lucrând ei, fie având rude bogate, care au plătit răscumpărarea lor, au devenit „libertini”, adică oameni liberi, care apoi s-au întors în patria lor. Dar aveau la bază cultura greacă, deoarece plecaseră din Ierusalim în anul 63 î.Cr., iar în textul nostru ne aflăm în anul 40 d. Cr., și, prin urmare, erau mai mult sau mai puțin ca Ștefan, căci erau cei de cultură greacă, care s-au convertit… Dar tocmai acești oameni îl atacă. De ce?

Ștefan îi slujea pe eleniști (eleni), adică pe oamenii care aveau aceeași cultură cu aceia care îl atacă. Acuzațiile pe care i le aduc lui Ștefan sunt false, pentru că ei înșiși au interpretat în mod diferit Templul, pentru că nu puteau să meargă la Templu; și au interpretat diferit și legile și obiceiurile, au fost obligați să le schimbe deoarece locuiau în comunități păgâne.

Și, în mod ciudat, tocmai acești oameni îl acuză, se ceartă cu Ștefan, sunt împotriva lui. Așa cum Isus a fost respins de ai Săi, tot la fel și Ștefan este respins de ai săi.

Să fii profet în satul tău, întotdeauna este o dramă.

Acești oameni – libertinii – care au trăit pentru un timp îndelungat departe de țară și de Templu, puneau foarte mare accent pe tradiții… Crezând că respectând tradițiile, sunt mai serioși decât alții…

Și sfântul Pavel, care era din Tarsul Ciliciei era cel mai fanatic dintre toți în respectarea tradițiilor, a legilor, urmându-le mai bine decât orice evreu…

Odată ce omul capătă mai multă cultură, devine mai tolerant…

Libertinii se aliază, dar „Nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Spiritului, cu care el vorbea”.

Nu se pot opune.

Ce i se întâmplă lui Ștefan? I se întâmplă ceea ce Isus a spus în ultimul său discurs – Lc 21, 15 – „Când veți fi acuzați nu vă faceți griji cu privire la ce veți spune, căci Spiritul va vorbi în voi și vă va da o înțelepciune, căreia niciunul nu i se va putea împotrivi”.

Libertinii încep să se certe, însă Ștefan vorbește cu înțelepciunea Spiritului.

Care este diferența dintre a vorbi cu înțelepciunea Spirtului și a se certa?

Înțelepciunea Spiritului este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, bunătate, fidelitate, blândețe, libertate, înseamnă a vedea realitatea cu ochii lui Dumnezeu, adică cu dragoste și cu simpatie. În schimb, „a se certa” – în limba greacă – exprimă faptul că omul pe care nu-l interesează adevărul, dorește să-l domine pe cel cu care se sfădește…

Să fim atenți că în timpul certurilor/disputelor omul vrea să impună „adevărul” care, în mod evident, e cel exprimat de el, dar în realitate nu-i pasă de adevăr, ci vrea doar să se impună înaintea celuilalt. Pentru că singurul adevăr este că suntem fii și frați. Dacă uităm acest lucru și vrem să triumfăm înaintea celuilalt, deja am distrus adevărul.

Din acest motiv sf. Ignațiu – în testamentul său – scrie „să nu contrazicem niciodată pe nimeni, fie că este un superior sau un egal, sau un subaltern, ci să încercăm să înțelegem motivele celuilalt”.

Explicăm această sugestie a sfântului Ignațiu cu o pildă simplă: era un tată cu trei copii, iar doi se certau unul cu celălalt. Al treilea este acolo și privește!

Primul fiu îl cheamă pe tatăl, întrebându-l: „Este adevărat că eu am dreptate”?

Tatăl răspunde: „Desigur!”

Al doilea îl întreabă pe tatăl: „Dar eu?”

„Și tu ai dreptate, desigur!”

Iar al treilea spune: „Dar nu se poate ca fiecare dintre ci doi să aibă dreptate!”

Tatăl răspunde: „Și tu ai dreptate”.

Nu acel tată e prost, ci fiii.

Motivul tatălui este bazat pe altceva, nu pe „Cine are dreptate”… Adevărata dreptate este că ei sunt frați și trebuie să se iubească. Tatăl le dă dreptate la toți trei, pentru a-i ajuta să priceapă că fiecare trebuie să-i dea dreptate celuilalt. Pentru că nu trebuie să ne ucidem doar pentru a avea dreptate.

Certându-ne, mergem împotriva adevărului, căci adevărul este iubire. Dumnezeu e iubire. Cine nu iubește nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Adevărul este Dumnezeu!

Înțelegeți că cearta e un lucru stupid? Iar dacă, din întâmplare, aparent ai dreptate în dispută, devii necruțător și-l distrugi pe celălalt.

Când nu ai dreptate, devii umil și începi să-l înțelegi pe celălalt.

Avem două moduri diferite de relație (de relaționare): a se certa și a vorbi cu înțelepciunea Spiritului.

Celălalt este ispititorul care intervine, pentru a spune: „Să vedem dacă-l prind în cursa mea!” Deci discut pentru a-i întinde o cursă. Deci din start pornește în mod fals.

Din acest motiv sf. Ignațiu ne îndeamnă să nu dăm vina pe nimeni, să nu ne certăm cu nimeni, nici când avem dreptate și nici când greșim… Căci fiecare are ideile sale…

Ignațiu ne sfătuiește să căutăm să înțelegem ideile celuilalt…

În nici un caz să nu ne certăm, ci să căutăm să înțelegem bine ceea ce altul spune… Căci dacă eu spun că mingea e albă, iar el că e neagră, s-ar putea ca de partea sa să fie neagră…

Aceste observații pot părea banale, dar sunt fundamentale, pentru că niciodată nu L-am văzut pe Isus că se ceartă în Evanghelie: Isus spune unele lucruri, iar ceilalți încep să se certe.

Apostolii când se ceartă, se sfădesc numai pentru a avea putere asupra altora, nu pentru a afla adevărul. Cearta mereu e greșită.

Și-n zilele noastre, toate certurile se fac numai pentru a-l stăpâni pe celălalt. Pe nimeni nu interesează dreptatea, ci doar să se impună înaintea altora.

În Evanghelia după Luca apostolii ce ceartă și-n timpul „Cinei celei de Taină”, pentru a vedea cine va lua puterea, când Învățătorul va pleca… Iată ce au înțeles apostolii despre adevăr, exact în momentul în care Isus instituia Euharistia.

Neputând prevala, să vedem ce fac libertinii…

vv. 11-14

¹¹ Atunci i-au pus pe niște bărbați să spună: „L-am auzit pe acesta rostind cuvinte de blasfemie împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu”. ¹² Au instigat poporul, pe bătrâni și pe cărturari, s-au năpustit asupra lui, l-au prins și l-au dus în fața Sinedriului. ¹³ Apoi au prezentat niște martori falși care spuneau: „Omul acesta nu încetează de a rosti cuvinte împotriva acestui loc sfânt și împotriva Legii. ¹⁴ Într-adevăr, l-am auzit spunând: «Acest Isus Nazarineanul va distruge locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a transmis Moise»”.

Aici, după cum puteți vedea, există acuzațiile adresate lui Ștefan – aceleași pe care i le-au adus și lui Isus – și, de asemenea, modalitățile de a-i instiga să mintă împotriva lui Ștefan, de a-i întărâta împotriva lui.

Deci, să vedem în ordine: mai întâi îi instigă pe unii bărbați, ca să spună: „Am auzit”, lucruri pe care, de fapt, nu le-au auzit! „L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”.

Isus însuși a fost acuzat de blasfemie, de hulă și de încălcare a legii.

Hula este un păcat împotriva lui Dumnezeu. Și noi, creștinii, știm că Isus a murit, fiind acuzat de hulă. Acesta este Dumnezeul nostru! Pentru că Isus ne prezintă un Dumnezeu diferit de Cel pe care toate religiile ni-L prezintă: un „dumnezeu” al puterii, al stăpânirii, legiuitor, judecător, care ne condamnă… Însă Dumnezeu nu este acesta, căci Dumnezeul nostru este Cel care moare pe cruce pentru păcătoși și este Tatăl și Maica tuturor. Pe celălalt „dumnezeu” ni l-am inventat noi, ca să ne comportăm și noi ca el, adică să-i osândim și să-i stăpânim pe alții.

Iar acest „dumnezeu” este originea tuturor relelor, este imaginea diabolică a lui Dumnezeu, pe care o găsim deja în Geneză 3. Iar pentru că apoi încercăm / căutăm să-l imităm pe acest „dumnezeu”, din acest fapt se naște tot răul nostru. Și vrem să-l păstrăm pe acest „dumnezeu”, pentru că el justifică răul / păcatul nostru, puterea noastră, stăpânirea noastră asupra altora… În schimb, Dumnezeul nostru – Cel adevărat – este „o hulă” pentru religii, chiar și-n zilele noastre. Așadar, Dumnezeu nostru este Acesta, pe cruce!

Apoi legea Sa – Moise, legea – este mila, adică iertarea: „Iubiți dușmanii voștri”!

În realitate, hula o rostesc alții împotriva lui Dumnezeu, prin faptul că-și imaginează un „dumnezeu” diferit de Cel adevărat; iar legea acestora nu-i cea a lui Moise, căci legea lui Moise reprezintă primul pas al Dumnezeului milostiv, care vrea să-i educe pe oameni, cel puțin să respecte aproapele și să nu-i facă rău; să știe să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele… Toate aceste îndemnuri sunt în Lege.

Doar ca să aibă dreptate cu orice preț, neputând să o obțină prin ceartă, încep să întărâte poporul, să instige oamenii și să-i determine pe alții să mintă împotriva lui Ștefan. Cu minciună, cu bani și prin a întărâta, obțin totul. După cum au făcut cu Isus, arhiereii: au întărâtat poporul să strige „să fie răstignit”.

Și-n textul nostru întărâtă poporul, pe bătrâni şi pe cărturari… Acești libertini erau destul de bogați pentru a-și permite aceste lucruri…

Apoi ei înșiși „Îl răpesc și-L conduc în sinedriu”, acuzându-l.

Și aici Ștefan este egal cu Maestrul său întru totul. Îndură aceleași acuzații, același tratament: ei complotează împotriva lui, așa cum au făcut împotriva lui Isus, îi instigă pe alții împotriva lui, îl judecă în fața sinedriului unde, datorită acestor acuzații, va fi ucis, așa cum au procedat cu Isus.

Toate aceste acuzații, de ce?

Doar pentru că Ștefan „este plin de har și putere și face minuni și semne mari și lucrează în spiritul adevărului”. Și deranjează din această cauză… Nu pentru că Ștefan vrea puterea, deci, ei se luptă cu el pentru a avea ei puterea; se ceartă cu Ștefan pentru că el demontează rădăcina puterii, adică imaginea falsă a lui Dumnezeu și imaginea falsă a legii și omului.

Mi se pare important să ne amintim că noi îl avem în față pe Ștefan, care intră pe scenă împreună cu ceilalți șase care au fost aleși pentru serviciul la mese, dar pe măsură ce intrăm tot mai mult în istoria acestor acuzații false și a sentimentului de ostilitate, de împotrivire, care crește în adversarii lui, și mai înainte de a asculta discursul său lung, care ocupă tot capitolul al șaptelea, notăm că se repetă continuu următorii termeni: „cuvânt, vorbea cu înțelepciune și cu spirit, aceste cuvinte sunt cuvinte hulitoare, acest om nu încetează niciodată să spună cuvinte împotriva…”. Așadar, accentul acuzațiilor este în totalitate pus pe „cuvinte”. Pe „cuvinte” se decide cine câștigă această dispută… În concluzie, Ștefan e dușmanul din cauza cuvântului care explică faptele pe care el le face… Apoi, când vor începe să-l acuze, chiar dacă încă nu ni se spune nimic despre cuvintele rostite de Ștefan (până în acest loc el n-a spus nici un cuvânt, deși discursul său va ocupa tot cap. 7), vor folosi un amestec de voci: mai întâi se ridică cei din sinagoga libertinilor care se vor sfădi cu Ștefan; apoi pun niște oameni să mintă împotriva lui; apoi îi aduc acuzații; apoi întărâtă poporul și bătrânii împotriva lui; apoi îl răpesc; apoi pun martori mincinoși… Avem toți acești pași cu acuzații și cu minciuni, ceea ce este de fapt istoria oamenilor…

Chiar și aceste acuzații aduse lui Ștefan: „El va distruge acest templu”, sunt aceleași acuzații pe care i le-au adus lui Isus, că El le-ar distrug pe toate. De fapt, Isus nu distruge nimic, dar împlinește ceea ce a fost făgăduit. El nu distruge nimic!

Isus distruge ceea ce noi am construit „peste” făgăduința lui Dumnezeu, adică toți idolii noștri, imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, faptul că noi l-am identificat pe Dumnezeu în mod fetișist (idolatru) cu Templul, cu riturile și cu tradițiile noastre… Dar toate acestea sunt idolatrie, nu Dumnezeu.

Isus va distruge Templul, dar într-un alt sens: adică aceia care-L omoară pe El vor distruge Templul, pentru că El este Templul, căci în Omul-Isus locuiește deplin toată plinătatea dumnezeirii. Iar în moartea Lui se rupe vălul / catapeteasma Templului, pentru că El este Templul nou.

Este Isus, locul în care Dumnezeu locuiește (trăiește) deplin și trupește, deoarece Trupul Său este realizarea totală a unei iubiri, care știe să se dea printr-o iubire mai puternică decât moartea. Isus – Trupul Său – este noul Templu; și trupul nostru devine astfel, dacă avem același Spirit al lui Isus.

Întrebarea este: „Unde locuiește Dumnezeu?” Nu e un idol imobilizat într-un loc, într-o tradiție, într-o idee, ori într-o fixație pe care omul o are în capul său.

Dumnezeu este prezent acolo unde este puterea harului și a iubirii pentru toți, până la a-și da viața pentru dușmani. Așa cum va face Ștefan și așa cum a făcut Isus.

„Unde e adevăratul Templu”, adică unde e prezența lui Dumnezeu și lucrarea lui în istorie, este tema discursului lui Ștefan. Dumnezeu este prezent în Isus și-n istoria lui Ștefan care repetă istoria lui Isus…

De fapt, rezultatul tuturor acestor acuzații – deja avem anticiparea finalului – îl vedem la v. 15.

v. 15

¹⁵ Atunci, toți cei care ședeau în Sinedriu l-au privit țintă și au văzut fața lui ca fața unui înger.

Cuvântul „înger” înseamnă „mesager, trimis, sol”.

Ei își aţintesc ochii asupra lui, și văd faţa lui schimbată la față, la fel ca fața lui Cristos, după prevestirea pătimirii.

Numai „după” vom pricepe motivul pentru care fața lui Ștefan e schimbată la față: pentru că el, în acest moment, este cel care va vesti în istoria mântuirii, ceea ce ei îi vor face, adică îl vor ucide așa cum L-au ucis pe Cristos; și el își dă viața pentru ei.

Din acuzațiile pe care i le-au adus, Ștefan a înțeles că va fi ucis. În acel moment e schimbat la față, la fel cum a fost schimbat la față și Isus, după ce a prevestit pătimirea Sa

Iar cuvântul „înger” înseamnă și „vestitor, sol”.

Când apare primul înger, mai întâi lui Zaharia și apoi Mariei, stă scris: „Îngerul a fost trimis”. În limba greacă „trimis” înseamnă „apostol”.

„A fost trimis” – adică a fost apostol – „îngerul”.

Apostolii înșiși sunt numiți „îngeri”. În Luca 9.52 se spune că Isus a trimis doi „îngeri”, doi mesageri, care sunt cei doi apostoli, probabil Iacob și Ioan, înaintea Feței Sale ca să pregătească lumea dintr-un sat de samariteni să-L primească.

Deci, apostolii sunt îngeri.

Și-n disputa despre înviere, când saduceii spun că învierea este imposibilă, căci poartă exemplul femeii căsătorite, căreia-i moare soțul fără să aibă copii, și astfel o ia fratele decedatului, dar și acesta moare fără să-i lase copii, iar apoi ea se căsătorește cu toți cei șapte frați, dar fără să aibă copii. La urmă moare și femeia… Saduceii întreabă: „A cui soție va fi la înviere?”

Isus răspunde: „Vă înșelați amarnic, pentru că nu cunoașteți puterea lui Dumnezeu”, căci în lumea învierii toți vom fi îngeri”.

De ce? Pentru că fiind fiii învierii, adică generați la viața nouă prin / de iubire, suntem fiii lui Dumnezeu și avem Fața lui Dumnezeu.

Fața lui Ștefan mărturisește deja cine este Dumnezeu, la fel ca Fața lui Isus, schimbată la față.

La „schimbarea la față”, când Petru spune: „Ce frumos este să fim aici, să facem trei colibe”, să capturăm acest moment frumos, și tot restul să dispară… Se aude glasul Tatălui care spune: „Ascultați-L pe El!”.

Dacă Îl ascultăm pe Isus, Fața Sa devine fața noastră, devenim ca El.

Ștefan e primul care a ascultat de Isus până la capăt și are Fața lui Isus schimbată la față. Și din această Față schimbată la față va izvorî istoria mântuirii; recitirea întregului V.T. care se împlinește în Ștefan, așa cum s-a împlinit în Isus.

E frumos să vedem că un om (Ștefan) care participă la pătimirea lui Isus, participă deja în această viață și la mărirea Sa, pentru că tocmai puterea învierii și a iubirii ne ajută să înfruntăm dificultățile. Nu spun că ne ajută să înfruntăm și moartea, pentru că moartea este o banalitate care se întâmplă tuturor, deci este inutil să facem tragedii… Pentru că martiriul nu este moarte, ci este viață; este mărturie a vieții chiar și-n moarte. A mărturisi viața, martiriul, este singura modalitate decentă de a muri.

De obicei noi în întreaga viață mărturisim moartea din cauza fricii de moarte. Dar astfel suntem morți în întreaga viață, adică robii fricii și ai egoismului. În schimb, Ștefan care e liber, care e martorul adevărului, al harului și al iubirii, este ca îngerul.

La înviere, îngerul care le apare femeilor – deși sunt doi îngeri – este strălucitor. În textul nostru Ștefan e îngerul învierii.