Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia

Amintirea alianței (legământului) lui Dumnezeu cu părinții și fidelitatea Sa.

Schimbării la Față a lui Isus îi urmează povestirea drumului Său spre Ierusalim, unde împlinește Exodul despre care vorbea cu Moise și Ilie (cf. Lc. 9, 30). Schimbării la față a lui Ștefan îi urmează povestirea celor care au mărturisit fidelitatea lui Dumnezeu în V.T. (cf. F.Ap. 7, 1-34) și a poporului Său care-i refuză (cf. F.Ap. 7, 35-43). Totul se încheie cu Dumnezeu prezent în întregul univers (cf. F.Ap. 7, 44-50) și absent din Templul construit de mâinile omului.

Textul din F.Ap. 7 este un compendiu al istoriei mântuirii; este analog pildei alegorice a vierilor care-L ucid pe Fiul Stăpânului viei. În această pildă înfruntarea (lupta) dintre fidelitatea lui Dumnezeu și infidelitatea noastră culminează în „lucrul minunat în ochii noștri” (cf. Ps. 118,23; Mc. 12,11): „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului!” (Lc. 20,17).

Istoria (întâmplarea) povestită în acest loc este paradigma fiecărei istorii: trimișii lui Dumnezeu, ca martori ai fidelității Sale, sunt refuzați: de la Iosif la Moise, de la profeți la Ioan Botezătorul, de la Isus la Ștefan, până la toți cei care vor urma…

Istoria mântuirii trece mereu – și pentru toți – prin acești trimiși și prin cei care sunt la fel ca ei, după cum vom vedea la sfârșitul martiriului lui Ștefan, care este identic cu acela al Domnului său.

Cea a acestor trimiși nu este moarte, ci este mărturia unei ființe schimbate la față de o iubire care deja a învins moartea: este puterea Dumnezeului celor vii, o putere mereu fidelă.

Ne vom opri asupra primei părți a discursului, care este o aducere-aminte și care povestește fidelitatea lui Dumnezeu față de părinți, axându-ne pe trei figuri importante: Avraam (vv. 2-8), Iosif (vv. 9-16), și Moise (vv. 17-34), părinții noștri în credință.

Acesta este cel de al cincilea și cel mai lung discurs din F.Ap. Lipsește vestirea – kerigma – a lui Cristos mort și înviat. Dar în istoria concretă a părinților noștri și a lui Ștefan se vede în filigran fața lui Isus. Este o lectură (citire) cristologică clară a istoriei lui Israel cu Dumnezeul său, care se perpetuează în plinătate în Ștefan și în toți cei care, după el, vor fi martori ai lui Cristos.

Cu multă probabilitate acest discurs izvorăște dintr-o schiță a istoriei mântuirii, născută în spațiul iudeo-elen, care consideră lucrarea (acțiunea) lui Dumnezeu legată de făgăduința universală făcută lui Avraam, precum și de credință, mai mult decât de templul și de pământul făgăduinței.

Acest discurs, reluat de eleno-creștini, a fost adaptat de evanghelistul Luca situației lui Ștefan, arătând drumul exemplar pe care el însuși l-a străbătut.

Întreaga istorie se înțelege la lumina lui Isus, Fiul omului, care este singura „theorie” (vedere, spectacol) a lui Dumnezeu (Lc. 23,48): „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Io. 1,18); „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Io. 14,9).

Isus a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai. Că Tatăl iubește pe Fiul și-I arată toate câte face El și lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă mirați” (Io. 5, 19-20).

Dumnezeu lucrează mereu în martorii Săi, care reproduc acea față care în Fiul ne este descoperită în totalitate. Din trupul lui Isus Îl cunoaștem pe Dumnezeu și lucrarea Sa în istorie, mai înainte și după Isus: Isus este centrul timpului. Cuvântul lui Dumnezeu este mereu viu și lucrător. Din această cauză nu-L putem confunda (ori înlocui) pe Dumnezeu cu o instituție, o normă, un loc, atât mai înainte de , cât și după venirea lui Mesia. Dumnezeu este Domnul și Mântuitorul fiecărei istorii (cf. Ef. 1 și Col. 1). Această idee deja o avem prezentă în Is. 1,10-17 și Ier. 7,1-15 prin critica radicală adusă templului și instituțiilor jertfitoare: linia profetică de după exil mută accentul de la pământul făgăduinței, la fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu.

În această cateheză ne vom opri asupra textului din F.Ap. 7,1-8 care ne prezintă istoria lui Avraam, pe care o găsim în Gen. 11-24.

Împărțirea textului:

• Chemarea lui Avraam și făgăduința pământului (vv. 2-5);
• Coborârea în Egipt, robia și făgăduința eliberării urmașilor săi (vv. 6-7);
• Alianța și tăierea împrejur (v. 8).

Ps. 87 (86)

Acest psalm ne ajută să ne amintim originea comună a tuturor credincioșilor, ba chiar a întregii omeniri. Pe muntele Sion este construită cetatea sfântă și iubită, Ierusalimul. De trei ori se spune: „Acolo, Acesta s-a născut”, pentru a indica izvorul vieții și al experienței credinței.

Popoarele provenind din cele patru puncte cardinale – Egiptul la vest, Babilonul la est, Tirul la nord și Etiopia la sud – reprezintă întreaga familie umană, care se va recunoaște mântuită tocmai privind la Ierusalim, izvor de mântuire pentru toți. În acest pământ a început istoria mântuirii; în acest oraș s-a împlinit alianța în Paștele lui Isus.

Întorcându-ne cu credință la evenimentele din Ierusalim, noi ne naștem la o viață nouă.

Acum, în acest text, istoria lui Ștefan, pe care continuăm s-o ascultăm la Ierusalim, ne va ajuta să ne amintim, să readucem în inimă începuturile dialogului de iubire dintre Dumnezeu și oameni. E un dialog care continuă în fiecare inimă care ascultă Cuvântul și care, astfel, mereu se naște la viața nouă.

Se citește F.Ap. 7, 1-8

¹ Marele preot a zis: „Așa este într-adevăr?” ² Dar el a spus: „Voi, frați și părinți, ascultați! Dumnezeul gloriei s-a arătat părintelui nostru Abraham pe când era în Mesopotamia, mai înainte de a fi locuit în Haran, ³ și i-a zis: Ieși din pământul tău și dintre rudele tale și du-te în țara pe care ți-o voi arăta! ⁴ Atunci el a ieșit din țara caldeilor și a locuit în Haran. De acolo, după ce a murit tatăl său, [Dumnezeu] l-a strămutat în țara aceasta în care locuiți voi acum. ⁵ Și nu i-a dat în ea moștenire nici o palmă de pământ, ci i-a promis că i-o va da în stăpânire lui și descendenței lui după el, deși nu avea nici un copil. ⁶ Dumnezeu a zis astfel: Urmașii lui vor fi locuitori în altă țară, vor fi făcuți sclavi și vor fi chinuiți patru sute de ani, ⁷ dar națiunea căreia îi vor fi sclavi eu o voi judeca, a spus Dumnezeu, și după aceea vor ieși [de acolo] și îmi vor aduce cult în locul acesta. ⁸ Și i-a dat alianța circumciziei. Astfel l-a născut pe Isaac și l-a circumcis în ziua a opta, Isaac pe Iacob, iar Iacob pe cei doisprezece patriarhi.

Un rezumat al ultimei cateheze

Am văzut libertinii care s-au împotrivit lui Ștefan, „și, năvălind asupră-i, l-au răpit și l-au dus în sinedriu”, acuzându-l de hulă împotriva templului – căci a spus că va fi dărâmat -, împotriva Legii și împotriva datinilor lăsate de Moise.

Ne vom opri asupra acestei „hule”, care este substanța credinței creștine.

„Templul” înseamnă locul unde stă Dumnezeu. A-l întreba pe cineva unde stă, înseamnă a-l întreba cine este. Dacă un om stă în episcopie, este episcop, dacă stă palatul regal, este rege, dacă stă într-o colibă, este un sărman…

Dumnezeu unde locuiește? Căci aceasta înseamnă ce fel de Dumnezeu este!

Singura „theorie” a lui Dumnezeu în Evanghelia după Luca, singura vedere a Lui o avem atunci când stă pe cruce. Dumnezeul nostru este opusul celor pe care ni-l prezintă toate religiile – ca unul care, fiind acel dumnezeu, este stăpân peste toți și peste toate și stă în templu și acolo provoacă spaimă și teroare în toți prin legile sale…

Același lucru este valabil și pentru „lege”, pentru că dacă se schimbă imaginea noastră despre Dumnezeu, se schimbă și imaginea noastră despre lege. Dacă Dumnezeu este Cel care-Și dă viața pentru toți, legea Sa va fi iubirea și mila, nu judecata și osânda.

Dacă se schimbă imaginea noastră despre Dumnezeu, ni se schimbă și toate „datinile”, căci nu mai avem nevoie să ne deosebim de alții, pretinzând că noi suntem cei grozavi și aleși, în timp ce toți ceilalți sunt o masă/mulțime de osândiți. Ci uzanța (tradiția, datina) este că ne învrednicim întru ajutor pentru toți, pentru că toți suntem frați și suntem egali.

Avem astfel o schimbare totală a imaginii despre Dumnezeu, despre om și despre cultură. Daci nu este vorba despre un lucru mărunt.

Pe Ștefan – acuzat de hulă – l-am văzut înaintea sinedriului, urmând să fie omorât. El este acuzat la fel ca Isus. Însă discursul lui Ștefan ne arată că această hulă (blestem) este foarte veche, fiind prezentă deja în tot V.T.. Ștefan ne arată toată istoria lui Israel… Tot capitolul al șaptelea din F.Ap. este o culegere de texte ebraice vechi, care foloseau pentru catehizarea celor de origine greacă și care doreau să devină evrei. Acestora li se explica – din Scriptură, deja tradusă în limba greacă – faptul că mântuirea nu era legată numai de Templu sau de pământul făgăduinței, ci avea legătură cu toate neamurile, pentru că făgăduința mântuirii, prin Avraam, este pentru toate neamurile.

Iar Dumnezeu nu locuia în Templu, așa după cum vom vedea, ci într-un alt loc.

Tot discursul lui Ștefan – care nu vorbește niciodată în mod direct de Cristos, decât în partea finală – nu urmărește nimic altceva decât să arate felul în care făptuiseră „patriarhii noștri”… Și-i amintește pe cei trei părinți întemeietori: mai întâi pe Avraam, apoi pe Iosif – protagonist al salvării fraților săi – și, la urmă, pe Moise, protagonist al Exodului.

E important să vedem aceste figuri, căci văzându-i pe ei, care sunt eroii credinței noastre, înțelegem multe lucruri, între altele faptul că omul, în fond, onorează originea sa.

Dacă voi citiți/recitiți Iliada, găsiți marele erou Ahile [1], cel care reușea să ucidă mai mulți decât alții, apoi ni se prezintă alți contra-eroi, care reușesc să ucidă mai puțini…

În versetele noastre nu avem eroi de acest tip, care ucid mai mulți… Ci avem un alt tip de erou.

În Odiseea avem un alt tip de erou, mai „domestic”, Ulise, care împlinește fapta vitejească a reîntoarcerii acasă, trecând prin toate peripețiile, iar în versetele noastre avem un alt tip de erou, care nu se întoarce acasă, ci iese din casă… Sunt două moduri diferite de a concepe istoria. Vreau să spun că primul mod folosește metoda violenței, a stăpânirii, însă celălalt este schema omului liber, care iese din toate structurile și se îndreaptă spre un viitor nou, bazat pe făgăduința lui Dumnezeu.

Vom vedea cum noțiunile de om și de istorie se schimbă în mod radical – iar acesta este meritul Bibliei (și drepturile omului le datorăm Scripturii) – față de celelalte culturi, datorită figurilor lui Avraam, Iosif și Moise.

Fără să pronunțe numele lui Isus, Ștefan ne arată că aceștia sunt ca Isus, pentru că până la urmă, adevăratul Templu, mântuire a tuturor popoarelor, se realizează în omul Isus.

Se citește F.Ap. 7, 1-34

Aceste versete – pentru un evreu, dar și pentru noi – reprezintă întreaga sinteză a istoriei mântuirii, și a modului lui Dumnezeu de a lucra în istoria omului.

Ștefan face această sinteză cu ajutorul celor trei figuri fundamentale: „tatăl nostru Avraam”, cu care începe totul, căci lui i se face făgăduința; apoi Iosif și Moise.

În Avraam vedem componentele fundamentale ale omului nou.

În Iosif vedem felul în care Dumnezeu lucrează (acționează), în mod ciudat, în istoria celor puternici. Altfel spus, Își alcătuiește poporul Său cu ajutorul unuia – Iosif – care este vândut ca rob. Acest popor niciodată nu s-ar fi format în Palestina, pentru că erau 12 persoane. În schimb, în timpul șederii în Egipt, în împrejurări ciudate, această familie devine un popor mare.

În Moise vedem nu atât cum lucrează Dumnezeu, ci ceea ce face Dumnezeu: eliberează poporul.

Vom zăbovi asupra fiecăruia dintre aceste trei aspecte.

În această cateheză ne vom opri asupra primului aspect, cel al lui Avraam, în care vedem componentele fundamentale ale omului „inventat”/plăsmuit de Biblie. Este un om în totalitate nou față de concepția despre om pe care o au celelalte culturi.

Tot ceea ce avem ca nou în cultura Occidentală, și care a pătruns și-n celelalte culturi – provine din figura lui Avraam.

Mă explic, pornind de la un lucru simplu. În toate culturile – mai mult sau mai puțin – timpul este „circular”, la fel ca anotimpurile. Avem anotimpurile care ne spun că sămânța/viața încolțește, înflorește, se coace și se sfârșește. Apoi încolțește din nou… Este ciclul, cercul. Nu-i nimic nou. Ne naștem, ca să murim. Apoi se naște un altul, care și el, la rându-i moare… Și nu există istorie, ci avem eterna re-întoarcere a identicului, fără nici o noutate. Acest fapt este ilustrat ca șarpele care-și mușcă coada (Ouroboros), sau ca Kronos care-și devorează fiii. În această concepție despre viață nu este loc pentru libertate, căci viața este dominată de fatalitatea morții, de acest destin crunt că toți sfârșim în moarte. Este spațiul/cadrul necesității: toți trebuie să murim. Este spațiul naturii, în care toate se nasc și toate mor.

Însă cu Avraam avem un alt tip de istorie care nu este circulară, ci este liniară.

Mă explic. Avraam nu are pământ, nu are nimic. El are o făgăduință: este într-un raport cu Dumnezeu care-i promite un viitor. Așadar, ceea ce contează este viitorul!

Iar viitorul mereu este nou.

Astfel avem așteptarea, deschiderea spre viitor. Se naște conceptul de responsabilitate, pentru că este o alianță/legământ.

În această sferă nu există nimic mecanic, ci doar libertatea de a răspunde față de ceea ce ai înțeles, în măsura în care ai înțeles. Deci cauți să înțelegi și să răspunzi. Ești responsabil de istorie. Astfel, întreaga istorie este un progres (o desfășurare), un drum.

Astfel se nasc conceptele de istorie, de cultură, de libertate, de dreptate

Toate aspectele pe care le vom vedea: noțiunea de dreptate, de fraternitate, de libertate, izvorăsc din textele Scripturii, ca făgăduință a lui Dumnezeu și ca viitor mereu nou.

Dacă nu există viitor, nu există istorie, căci mereu totul este la fel.

În zilele noastre trăim într-o regresiune (decădere) aproape fără viitor și fără istorie, în cultura lui „mușcă și fugi”, la fel cum a făcut Eva: a mușcat și apoi a fugit.

În loc de „mușcă și fugi” ar trebui să fie „mănâncă și mergi mai departe”, căci avem un scop/o țintă, iar viața are un sens.

Să vedem coordonatele fundamentale ale sensului vieții noastre, valabile pentru fiecare om – cu ajutorul figurii lui Avraam, așa cum este prezentată în aceste opt versete de Ștefan.

Să nu uităm că Ștefan vorbește cu fața de înger, adică schimbat la față, povestind istoria lui Avraam.

v. 1

¹ Marele preot a zis: „Așa este într-adevăr?”

„Arhiereul” este același om care, cu puțin timp mai înainte, l-a osândit pe Isus. Isus a fost condamnat din cauza hulei, pentru că ar fi distrus templul, și pentru că instiga poporul (stă scris în Evanghelia după Luca). Aceasta din urmă era acuzația înaintea romanilor, pentru a-L răstigni. Și a răsturna datinile, obiceiurile.

Arhiereul întreabă: „Adevărate sunt acestea?” Așa stau lucrurile? Și nu sunt fleacuri, pentru că este în joc întregul concept despre Dumnezeu, despre lege (despre comportamentul uman) și despre datinile concrete… Pentru că dacă Dumnezeu este diferit și dacă legea este diferită, se schimbă și tot modul de a gestiona viața. Prin urmare, arhiereul îl întreabă: „Este adevărat că tu spui așa, că spui aceste lucruri?”

Ca răspuns, Ștefan încearcă să-l ajute pe arhiereu să înțeleagă lucrul fundamental din Biblie.

Gândiți-vă: un simplu laic vrea să-l ajute pe arhiereu să înțeleagă lucrul fundamental din Biblie: faptul că Biblia este făgăduința unui viitor. Iar viitorul întotdeauna este nou, niciodată nu coincide cu trecutul.

Instituția și puterea detestă viitorul, pentru că viitorul înseamnă schimbare, iar schimbarea înseamnă pierderea puterii.

Însă Dumnezeu este mereu noutate și libertate, mereu nou. Și nu putem controla acțiunea/lucrarea lui Dumnezeu.

Ștefan arată, cu ajutorul întregii istorii – mai întâi cu istoria lui Avraam, apoi a lui Iosif și a lui Moise – că Dumnezeu mereu a fost credincios față de făgăduința sa. Dar mereu oamenii puterii – chiar poporul însuși – au căutat să blocheze făgăduința lui Dumnezeu. Dar nu au reușit.

Așa cum au făcut cu Isus, vor face și cu Ștefan.

Discursul e mereu foarte actual, pentru că în joc sunt Templul, structura principală desemnând imaginea lui Dumnezeu, apoi legea și toate datinile. În joc sunt toate legile sacre, toate obiceiurile noastre sacre, sacra doctrină, toate ideile noastre… Totul este în joc, totul este pus în discuție… Pentru că Dumnezeu este mereu nou și niciodată nu-l poți închide, mărgini într-o definiție: nu poți spune: „acum Îl am în buzunar, L-am capturat”.

Vom vedea felul în care Ștefan, în raportul său prezentat înaintea arhiereului, îi arată – cu ajutorul întregii istorii a lui Israel – că Dumnezeu mereu a fost așa, încă de la început.

Să vedem unde se află Dumnezeu și ce fel de Dumnezeu este, încă de la început în raportul Său cu Avraam.

Domul, biserica este foarte important/ă.

Cuvântul „dom” înseamnă casă.

Când primii creștini celebrau – am văzut în Fapte -, ei celebrau în casă. Și până în secolul al III-lea mereu celebrau în casă. Cenacolul este în casă… Creștinii nu aveau temple.

Când creștinii au căpătat libertatea și au putut să se exprime și la nivel social, au construit clădiri, pentru că în acest fel puteau să se adune, să se întâlnească. Dar modelul edificiilor n-a fost cel al templului niciunei religii, nici al celei ebraice. Ci au urmat modelul bazilicii, adică al pieței, căci bazilica era piața imperială. Era locul în cale lumea alerga, se aduna. Pentru că Templul, locul locuinței lui Dumnezeu este omul și nu casa! Și este universul, căci Dumnezeu locuiește peste tot și este totul în toți și în toate… Și este prezent în Cuvânt, care ni-L face cunoscut, ni-L arată.

În schimb, dacă noi Îl închidem/limităm pe Dumnezeu într-un templu, acest fapt se numește idolatrie. Și este critica constantă adusă de profeți împotriva templului.

Arca alianței – pe care au construit-o, așa cum Dumnezeu a vrut-o, vom vedea când vom vorbi despre Moise – când poporul a vrut să o instrumentalizeze (să o întrebuințeze) pentru a-și atinge propriul scop (pentru a fi siguri că vor câștiga în luptă), n-a reușit, căci poporul a pierdut lupta. Căci omul nu-l poate „domestici” pe Dumnezeu!

Să ne amintim că la moartea lui Isus catapeteasma (voalul) Templului s-a rupt. Altfel spus, Dumnezeu nu mai este în Templu, ci este în umanitatea lui Isus și a fiecărui om. Acesta este Templul!

Apoi au început să se numească și catedrală, pe lângă bazilică, deoarece în bazilică se găsea catedra, scaunul din care se pronunța judecata, care apoi a devenit dom… În orice caz, biserica, întotdeauna desemnează comunitatea persoanelor, loc în care fiecare dintre noi este responsabil, în primă persoană. Pentru că fiecare dintre noi este ,,templul” lui Dumnezeu.

„Nu știți că sunteți templul Domnului?” Trupul nostru e templul Domnului. După cum în Isus locuiește trupește plinătatea divinității, tot la fel, în fiecare dintre noi locuiește Spiritul Său, care îndumnezeiește trupul nostru. Și face ca lucrarea noastră să fie de fii ai lui Dumnezeu și de frați ai semenilor. Acest fapt ne schimbă viața!

Să ascultăm mai detailat răspunsul lui Ștefan.

vv. 2-3

² Dar el a spus: „Voi, frați și părinți, ascultați! Dumnezeul gloriei s-a arătat părintelui nostru Abraham pe când era în Mesopotamia, mai înainte de a fi locuit în Haran, ³ și i-a zis: Ieși din pământul tău și dintre rudele tale și du-te în țara pe care ți-o voi arăta!

Aici avem prima prezentare a părintelui nostru, Avraam. Ștefan citează Gen. 12,

Ștefan începe să vorbească spunând: „Bărbați, frați și părinți, ascultați!”

Problema este a ascultării. Singurul mod pentru a înțelege este a asculta ceea ce spune celălalt.

Dacă am învățat ceva, am învățat pentru că am ascultat. Dacă un om nu ascultă, nu înțelege, ci are doar ideile sale fixe, maniile sale. Cel care pretinde că a înțeles tot, este un prost! S-a născut prost, și va rămâne prost.

Ascultarea ne activează inteligența, ascultarea realității, de fiecare dată, pentru că realitatea mereu este diferită… Izvorul niciodată nu-i apă stătătoare.

„Ascultați! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia”.

Unde se află Dumnezeu?

În Mesopotamia, teritoriu păgân, la un păgân.

„Și a zis către el”: este un Dumnezeu care vorbește oamenilor, un Dumnezeu care este interlocutorul fiecărui om, un Dumnezeu care „ne este mai intim decât suntem noi înșine față de propria noastră persoană” (sf. Augustin), un Dumnezeu care poate vorbi inimii fiecăruia. Și vorbește prin bucurie, încurajare, dând tot binele. Dumnezeu intră în dialog cu omul.

Demnitatea omului constă în faptul că este partenerul lui Dumnezeu! Căci omul devine Cel pe care-l ascultă.

Ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, dotați cu auz, pentru a asculta și apoi pentru a comunica cu El.

Prin Cuvânt, noi devenim apoi demiurgi, putem interveni asupra întregii creații, transformând-o și recreând-o. Dar depinde de cuvintele pe care le punem în noi: dacă punem în noi un cuvânt de putere, transformăm creația în moarte, o blocăm, o controlăm, o stăpânim… Vedem toate violențele care continuă să existe…

Dacă punem în noi Cuvântul că toți suntem oameni, adică humus, pământ, toți egali, și frați, pentru că toți suntem fiii aceluiași Tată, atunci este diferit modul în care trăim împreună.

„Și a zis către el”: este fundamental acest Cuvânt al lui Dumnezeu care vorbește, ne vorbește… Cea mai mare minune constă în faptul că Dumnezeu ne vorbește fiecăruia dintre noi…

Îmi amintesc despre o fată necredincioasă, care printr-o întâmplare a devenit credincioasă și a descoperit că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Deschidea Scriptura, stătea chiar și un ceas și spunea: „Acesta este Dumnezeu care-mi vorbește!”. Și a fost uimită înaintea faptului că Dumnezeu ne vorbește fiecăruia dintre noi…

Aceasta este marea noastră demnitate: fiecare dintre noi suntem interlocutorii lui Dumnezeu. De aici derivă conceptul de persoană: unică, suverană, care se pune în raport cu altele, ascultând același Cuvânt de iubire, și apoi comunică iubire și, astfel, devine ca Dumnezeu.

Ce-i spune Dumnezeu lui Avraam?

Nu-i spune să se întoarcă acasă la el, la fel ca Ulise; nici să se înarmeze pentru a merge să ocupe orașul, așa cum a făcut Ahile cu Troia… Ci-i spune: „Ieși din pământul tău”…

Omul care vorbește este unul care știe să iasă din sine.

De obicei noi suntem în afara noastră, pentru că ne-am smintit…

Dar dacă tu intri în relație cu celălalt, fiecare intrare în relație cu un altul este un exod, este o ieșire din tine pentru a intra în relație cu un altul.

„A ieși” înseamnă a ieși din pământul tău, din obișnuințele/datinile tale, din tot ceea ce te leagă, din tot ceea ce este al tău, pentru a avea acces la noutatea, care nu este a ta, și care este mai mare…

Întreaga viață este un exod, o ieșire. Și timpul este un exod. Odată ce ai spus un cuvânt, în acel moment deja a ieșit, acel moment deja s-a încheiat și deja ești în momentul următor.

Viața este un exod constant!

Dacă e fixă, este astfel pentru că suntem morți, și, atunci ea rămâne stabilă…

Așadar, avem acest drum, această mișcare…

Ieși și mergi!

Unde?

„Vino în pământul pe care ți-l voi arăta”.

Îi spune lui Avraam să iasă din ceea ce cunoaște, pentru a merge spre ceea ce nu cunoaște, dar nu pentru a-l ucide, ci pentru a-i oferi făgăduința fundamentală pentru om: „pământul” , care-l ajută să trăiască și „fiul” , care este viața de calitate; fiul care este relația, care este continuitatea vieții.

Așadar, Dumnezeu îi face două făgăduințe fundamentale:

Și unde-l trimite pe Avraam? „În pământul/țara pe care ți-l voi arăta”.

Nu-i spune care este… Nu i-l poate spune de mai înainte. Ci Avraam trebuie să meargă pentru a ști care și cum este…

Dumnezeu i-a făgăduit că va face din Avraam un popor mare…

În aceste versete Dumnezeu vorbește cu un „tu”: „Eu voi face din tine”…

Avem această relație, acest raport „eu-tu” cu Dumnezeu. Nu „eu-Dumnezeu”, ci „eu-tu”, care este cu totul altceva, pentru că este rostit de Dumnezeu, nu de noi…

„Eu îți voi da. Te voi binecuvânta”…

Binecuvântarea este suma întregului bine pe care un om și-l poate imagina și dori, după fericire și plinătate… „Te voi binecuvânta” .

Dacă nu, viața este un blestem…

Așadar, este vorba despre o viață care merge spre un viitor, spre o binecuvântare tot mai plenară. Nu numai că Te voi binecuvânta, ci „numele tău va fi binecuvântare pentru toți și în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului”… Adică întreaga omenire va primi această binecuvântare…

În ce constă această binecuvântare? În acest loc nu ni se spune, însă apoi vom vedea că ea constă în încrederea între două persoane, acesta fiind aspectul fundamental al iubirii care permite relația, confidența și viața. Fără încredere viața ar fi o luptă a unuia împotriva altuia, pentru a-l elimina, pentru că nu se încrede în celălalt și, prin urmare, trebuie să-l controleze și să-l stăpânească.

În schimb, pe baza încrederii, observăm că în textul nostru se naște o societate liberă, se naște omul nou, care este omul credinței.

Credința nu este încredere oarbă (prostească), ci este singurul lucru chibzuit, de bun simț: a putea să ai încredere în lucrurile pe care le faci și le spui… Dacă nu, ești prost, ignorant; dacă nu, toate relațiile tale sunt pline de suspiciune. Este o situație oribilă, căci nu mai poți trăi astfel.

Dacă, fiind în casa ta, mereu îți stă gândul că acoperișul poate să cadă din moment în moment, sau pereții s-ar putea prăbuși… înseamnă că nu poți trăi… Avem nevoie să ne încredem și când bem apă, și când respirăm aerul…

Noi trăim în baza încrederii! Iar încrederea este aspectul fundamental al unei relații posibile între un „eu” și un „tu”…

Aici se naște istoria: se naște conceptul de viitor, de persoană, de progres.

Așadar, nu ne naștem robi ai cazului, ai destinului care ne controlează, ci ne naștem în libertatea încrederii reciproc acordată/oferită.

Nu doar Avraam, ci și Ștefan este omul încrederii: căci îi răspunde arhiereului, înaintea tuturor, și nu fuge de realitate, ci vestește speranța pe care el o are. Așadar, omul adevărat, omul credincios, este cel care-L vestește pe Isus în istorie fraților săi, cu curaj.

În Faptele apostolilor, vom vedea că există două feluri de creștini: cei de origine iudaică și care se consideră în totalitate iudei, și care cred că Isus este Mesia făgăduit și pentru ceilalți, însă ei deja L-au recunoscut… Însă toți ceilalți creștini, care nu sunt de origine ebraică, noi care provenim din păgânism, nu înseamnă că i-am substituit, înlocuit pe evrei… E periculos să spunem: „Ei n-au crezut, dar noi am crezut, deci moștenirea este a noastră”.

Adevărul este că noi suntem – datorită lui Avraam – „cei care au fost binecuvântați în Avraam”, pentru că stă scris că: „În Avraam toate familiile popoarelor vor fi binecuvântate”. Deci, facem parte din Avraam, el este tatăl nostru în mod indirect, pentru că în el suntem binecuvântați și noi. Altfel spus, mântuirea ne vine de la evrei. Mântuirea n-am inventat-o noi, ne vine de la evrei. Și mântuirea este una singură pentru toți oamenii.

vv. 4-5

⁴ Atunci el a ieșit din țara caldeilor și a locuit în Haran. De acolo, după ce a murit tatăl său, [Dumnezeu] l-a strămutat în țara aceasta în care locuiți voi acum. ⁵ Și nu i-a dat în ea moștenire nici o palmă de pământ, ci i-a promis că i-o va da în stăpânire lui și descendenței lui după el, deși nu avea nici un copil.

Notăm că Avraam „iese”: „Atunci, ieșind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această țară, în care locuiți voi acum” (v. 4), adică în Israel.

Ce poseda Avraam în pământul făgăduinței: „Nici o palmă de pământ”.

Așadar, Dumnezeu nu locuiește în acel pământ, ci în făgăduință și-n relația sa cu Avraam… Căci Avraam nu poseda nimic. Și totuși îi va da pământul… Însă acum Avraam n-are nicio palmă de pământ… Și totuși, Dumnezeu locuiește acolo, în făgăduință.

„Ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire și urmașilor lui după el, neavând el copil”. Și avea 99 de ani…

Notăm că această făgăduință mereu este o promisiune a ceva ce este imposibil… Căci dacă noi am face numai lucrurile posibile, n-ar apărea nimic nou pe lume, ci am face numai ceea ce s-a făcut până acum în istorie… Însă privind mereu mai departe, spre imposibil, înțelegem că lumea este mult mai mare decât credem noi.

Suntem creați pentru imposibil, căci suntem după chipul lui Dumnezeu…

Imposibil de făcut, dar nu imposibil de devenit… Căci pe Dumnezeu nu trebuie să-L facem, căci El deja există. Și omul deja există!

Să recunoaștem că noi suntem această sete după imposibil, o sete care-și află împlinirea în această relație. O relație care apoi se împlinește în istorie.

Și aici ne putem întreba: „Unde este Dumnezeu?”. Nu-i pe pământ, căci Avram n-are pământ… Nu-i în fiul lui Avraam, pentru că încă nu-l are. Și totuși, Dumnezeu este prezent ca fiind Cel care făgăduiește această noutate absolută. Și acesta este primul pas. Și este primul pas al vieții fiecărui om.

Dacă un om nu acceptă ceva nou, frumos, cu sens, o relație nouă, un „eu-tu” cu Dumnezeu, în baza însetării sale după infinit, acel om este doar o verigă a pieței de consum: produce, se reproduce și consumă… Un astfel de om nu este uman. Aparține speciei animalelor, încă neumanizate. Încă nu este persoană.

Și mereu există acest risc. Trebuie să ieșim mereu…

Nu ne naștem eroi, precum cei care sunt în sistem ca stăpânitori… Aceia sunt „oamenii”, regele, cel care susține, sprijină… Iar ceilalți sunt un nimeni, căci sunt cei care stau sub comanda regelui și care ar vrea să devină ca regele. Dar ei nu sunt regele, ci numai regele-l reprezintă pe Dumnezeu, iar toți ceilalți sunt un nimeni, au dat faliment…

Apoi, regele, când își pierde puterea, este destinat să fie ucis, îi va urma delicventul cel mai rău, cel mai tare. În acest fel se perpetuează istoria violenței…

În schimb, în textul nostru avem o cu totul altă istorie…

Este istoria imposibilului, a unei relații care se bazează pe dorință și pe ceea ce se verifică în această dorință.

Avraam nu este sedentar, ci pelerin, în continuă mișcare. Acest fapt ne amintește că experiența credinței este o căutare continuă, este un drum… Cine se oprește la convingerile sale face din ele idoli, siguranțe proprii de care să se agațe… Dar idolii sunt morți. Avraam ne învață să-L căutăm încontinuu pe Dumnezeu și manifestările Sale mereu noi în istorie…

Și astăzi locuim în cele trei-patru idei ale noastre considerându-le juste… Și acestor idei le sacrificăm/subordonăm întregul adevăr, realitatea și istoria… Datorită interesului nostru, a lenei și a stupidității noastre… La toate nivelurile: religios, politic, familial, social, relațional, uman…

Să avem deschiderea lui Avraam!

vv. 6-7

⁶ Dumnezeu a zis astfel: Urmașii lui vor fi locuitori în altă țară, vor fi făcuți sclavi și vor fi chinuiți patru sute de ani, ⁷ dar națiunea căreia îi vor fi sclavi eu o voi judeca, a spus Dumnezeu, și după aceea vor ieși [de acolo] și îmi vor aduce cult în locul acesta.

Aceste versete vorbesc de Geneză 15, loc în care Dumnezeu încheie un legământ nou cu Israel [2], și prevestește ceea ce va veni: că urmașii lui Avraam vor fi robi în Egipt timp de 400 de ani.

„Robi și străini”. Cuvântul „străin” în limba greacă este parolkeo, adică parohia, și îi desemnează pe robi/slugi, pe cei care sunt „afară”, la marginea societății… Acesta era conceptul antic de „parohie”: erau afară… Altfel spus, evreii trăiau ca nomazii, într-un pământ care nu era al lor.

Apoi vor merge în Egipt.

În următoarea cateheză vom afla că Iosif ajunge în Egipt din cauza invidiei fraților care doresc să-l ucidă și din cauza foametei… În realitate Egiptul devine locul în care se formează poporul, născându-se un popor numeros.

În aceste versete, Ștefan citează Gen. 15, când Dumnezeu îi apare lui Avraam și-i spune: „Nu te teme, căci Eu sunt scutul tău, puterea ta”. Iar Avraam Îi răspunde: „Ce-mi vei da, căci nu am fii și am 99 de ani?”

I-a apărut pe timpul nopții, căci Dumnezeu îi spune: „Privește stelele cerului, și vezi dacă sunt mai multe decât nisipul mării. Tot la fel de numeroși vor fi fiii tăi!”.

Avraam nu răspunde: „Dar eu nu am fii”. Căci așa stă scris: „Și a crezut Avraam pe Domnul și i s-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen. 15,6). Un text citat de Gal. 3,6.

Ce este dreptatea?

Dreptatea înseamnă a crede că Dumnezeu își păstrează și împlinește făgăduințele și ne vrea binele. Acesta este singurul lucru drept, just!

Dacă un om nu crede că părinții săi îl iubesc, comite singura nedreptate împotriva sa și împotriva lor. În schimb, singurul lucru „de făcut” e să credem că părinții ne iubesc!

Dreptatea nu înseamnă „să fiu grozav”, ci înseamnă a crede că Dumnezeu își păstrează și împlinește făgăduințele, deci eu rămân fidel față de Cuvântul Său… Căci Dumnezeu cu siguranță este fidel, credincios…

Apoi Avraam Îl întreabă: „Stăpâne, Doamne, pe ce voi cunoaște că-l voi moșteni?” (Gen. 15,8)

„Iar Domnul i-a zis: ,,Gătește-Mi [taie-Mi] o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică și un pui de porumbel!”„ (Gen. 15, 9)… Era modul în care se încheia un legământ… Când doi regi se aliau, tăiau animale și treceau prin mijlocul lor spunând: „Care va încălca alianța, va sfârși exact astfel, tăiat”. Fapt care înseamnă că suntem aliați în viață și-n moarte. Avem același sânge: moartea unuia este și moartea celuilalt, viața unuia este și viața celuilalt.

Dumnezeu îi spune lui Avraam aceste lucruri. Și, în timp ce corbii caută să fure cadavrele animalelor, „la asfințitul soarelui, a căzut peste Avraam somn greu și iată l-a cuprins întuneric și frică mare” (Gen. 5,12). Dumnezeu îi prevestește deportarea urmașilor săi în Egipt. Apoi: „Iar după ce a asfințit soarele și s-a făcut întuneric, iată un fum ca dintr-un cuptor și pară de foc au trecut printre bucățile acelea” (Gen. 5, 17). Avraam vede că focul (Dumnezeu) trece printre animale, dar el nu trece.

Ce înseamnă? Înseamnă că este o alianță unilaterală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: ,,Dacă Eu încalc alianța, Mă poți tăia în două. Însă chiar dacă Mă tai în două, eu niciodată nu voi încălca alianța încheiată cu tine”.

Va fi ceea ce se întâmplă pe cruce: noi L-am ucis, iar El spune: „Eu îți dau viața, Îmi dau viața pentru tine”.

Acesta este legământul peren, nou și veșnic făgăduit de profeți, în care cunoaștem cine este Dumnezeu. El mă iubește cu o iubire mai tare decât moartea, decât moartea Sa: pot chiar să-L ucid, iar El îmi răspunde dându-și viața pentru mine. Din această cauză El este Dumnezeu.

Înțelegem ce sens are acest concept despre Dumnezeu, această alianță, nouă și veșnică? Nimeni nu o mai poate încălca!

Omul poate face tot posibilul să o încalce, însă Dumnezeu răspunde: „Fă ce vrei, dar Eu nu o încalc!”

Dumnezeu ne arată că este Iubire credincioasă/fidelă, căci dacă nu este credincioasă, nu este iubire.

Iar dreptatea lui Avraam constă în faptul că a crezut acestei iubiri. Iar dovada este alianța.

v. 8

⁸ Și i-a dat alianța circumciziei. Astfel l-a născut pe Isaac și l-a circumcis în ziua a opta, Isaac pe Iacob, iar Iacob pe cei doisprezece patriarhi.

În acest verset avem o sinteză a istoriei. Se face aluzie la textul din Gen. 17, când, la vârsta de 99 de ani, Avram încă nu avea fii, iar Dumnezeu i-a spus: „fă ce-i plăcut înaintea Mea și fii fără prihană; și voi încheia legământ cu tine și te voi înmulți foarte, foarte tare” (Gen. 17,1-2). Mai mult, nu te vei mai numi Avram, ci Abraham (ab=tată; raham=mulțimi): „Și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare” (Gen. 17,5).

Apoi Dumnezeu îi mai spune să taie împrejur pe fiii săi.

Astfel Avraam l-a născut pe Isac. Ce înseamnă? Că-l va putea naște pe Isac pentru că a crezut împotriva oricărei evidențe în Cuvântul lui Dumnezeu care i-a spus: „Tu ești Avram? Nu mai ești Avram, ci Abraham, ești tatăl popoarelor”. Și pentru că acum tu crezi acestui adevăr, el se poate întâmpla, pentru că dacă crezi în imposibil, eu îl pot realiza, dar dacă tu nu crezi, Eu nu-ți pot oferi acest dar… Și numai crezând, Avraam a născut pe Isac.

Isac l-a născut pe Iacob, Iacob i-a născut pe cei 12 patriarhi, care sunt cele 12 triburi ale lui Israel…

Unde stă/locuiește Dumnezeu? În făgăduință! Dar El locuiește și-n persoana care acceptă să răspundă făgăduinței Sale cu încredere. Și numai astfel poate continua viața, poate fi transmisă…

În Gen. 18 Dumnezeu îi apare lui Avraam și-i spune: „Peste un an vei avea un fiu”. Dar Sara, care avea aproape 100 de ani, s-a întrebat cum va putea să aibă un fiu la această vârstă? Sara a râs… Până la urmă vor numi fiul Isac, adică cel care râde, și care, până la urmă, este surâsul lui Dumnezeu.

Domnul îi dă fiul atunci când pare totul imposibil, căci suntem chemați să facem imposibilul. Lucrurile posibile sunt banale…

În schimb, dorința, relația fac imposibilul… Altfel spus, eu nu pot face o persoană, căci ea deja există… Pot dori să intru în relație de prietenie cu ea… În acest fel se naște imposibilul, adică relația: relația n-o pot produce eu, ci doar o pot dori, iar celălalt mi-o poate acorda. Dacă există o relație pozitivă, de alianță.

Așadar, întreaga viață este structurată pe acest imposibil, dar care este necesar pentru a trăi. Dacă nu, omul duce o viață ca de animal…

În Gen. 22 avem jertfa/sacrificiul lui Isac. Acest episod deranjează multe persoane. Unii spun că nu pot crede într-un Dumnezeu care poruncește unui tată să-și ucidă fiul… Și au dreptate, căci Dumnezeu nu l-a lăsat să-l omoare.

Gen. 22 este un text subtil, pentru cei care-l înțeleg. Mai întâi de toate, pentru că nu-l lasă să-și ucidă fiul, în timp ce în multe culturi era obiceiul să-și jertfească întâiul născut. Din text deducem că nu-i adevărat că Dumnezeu vrea acest fiu pentru El, căci îi interzice lui Avraam să-l ucidă.

Apoi, Dumnezeu îi poruncește lui Avraam să facă un lucru pe care el, de fapt, îl făcea…

Gândiți-vă la un om de 100 de ani care, mai înainte cu 50 de ani a primit de la Dumnezeu făgăduința unui fiu, care i-ar fi dat o descendență numeroasă și că în el vor fi binecuvântate toate popoarele…

În sfârșit, când ajunge la 100 de ani, acest fiu i se naște, iar tatăl îl ucide proiectând asupra lui toate așteptările sale… Atunci Dumnezeu îi spune să facă ceea ce Avram, de fapt, făcea: „Omoară-l pe fiul tău!”

În timp ce urcă spre munte, fiul întreabă: „dar unde este oaia pentru jertfă?”.

Tatăl răspunde: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!”…

Și, în timp ce Avraam era gata să-l jertfească, Dumnezeu îi spune: „Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău”…

„Și ridicându-și Avraam ochii, a privit, și iată, la spate, un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș”… Nu mielul trebuie să moară, adică fiul, ci berbecul, adică tatăl, cu toate așteptările sale pe care le-a proiectat asupra fiului… Astfel încât fiul să se poată naște, să fie el însuși… De fapt, imediat „după”, scrie că fiul se căsătorește. Tatăl se întoarce singur, iar fiul, în sfârșit, poate fi el însuși…

Povestirea este foarte problematizantă/solicitantă, căci, de obicei, fiii sunt așteptările noastre, deci prelungirea noastră, deci fetișul nostru, pe care-l ucidem, pentru că-n fiu suprapunem (proiectăm) ce vrem noi…

Însă nu Fiul trebuie să fie el însuși!

Tu trebuie să te ucizi ca tată, căci tu ești fratele său… Fiul tău este egal cu tine…

Am spus doar câte ceva despre figura lui Avraam, care ne învață care este baza valorilor fundamentale ale existenței: dorința ca dorință după imposibil, făgăduința, schimbarea conceptului despre viață, viața care nu-i o veșnică „mușcare a coadei”, ci-i dorința după noutate… Iar Dumnezeu lucrează în noutate, după cum și viața este mereu nouă… Când nu este nouă, înseamnă că s-a încheiat, că ești mort…

Dar mulțumită Domnului iată că și-n clipa morții începe viața veșnică, care deja există mai dinainte…

Texte utile:

• Gen. 12, 1-10;
• Gen. 15;
• Gen. 17, 1-18;
• Gen. 18;
• Gen. 22;

Note:
[1] (Irod și erou este același cuvânt!).
[2] Dumnezeu încheie mai multe alianțe cu Israel de-a lungul V.T.