Fapte 7,13-16

Iosif este recunoscut de frații săi

Cuvintele rostite de Ștefan despre Iosif le-am explicat pe îndelete din două motive: mai întâi am dorit să înțelegem drumul străbătut de iudeo-creștini ca să înțeleagă „hula” lui Isus ca împlinire a ceea ce Biblia a vestit dintotdeauna. De fapt, fiecare verset ne amintește de o istorie cunoscută tuturor; mai apoi, pentru că istoria lui Iosif este o mină nesecată de învățătură. Nici un text nu este atât de subtil în a descrie inima omului în complexitatea relațiilor sale cu frații și cu tatăl.

A-i căuta pe frați este sensul istoriei umane. Este lucrarea pe care o poate face omul care se simte iubit de tatăl, și care știe că tatăl îi iubește și pe ceilalți frați ca și pe el. Toți suntem fiii Săi iubiți. Dar faptul că-l iubește pe unul nu înseamnă excluderea de la iubirea sa a celorlalți: iubirea tatălui este dăruită tuturor.

Iubirea nu scade dacă se oferă mai multor persoane, ci crește.

Istoria noastră, mereu similară istoriei tuturor oamenilor, căci toți suntem frați, este răscumpărată de omul care, simțindu-se iubit, iubește, se dăruiește și-i iartă pe ceilalți, cu aceeași iubire a Tatălu…

Este un drum lent pentru a scoate la iveală invidia și păcatul negat și ascuns, dar pe care-l recunoaștem atunci când, în vreun fel, îl retrăim pe pielea noastră.

În prima călătorie a fraților săi în Egipt, Iosif îi determină pe aceștia să împlinească prima etapă în vederea reconstruirii fraternității: face să vină la lumină păcatul/ vina îngropat/ă timp de 20 de ani în inima lor… Această vină o duc acasă la ei și sunt măcinați de ea, într-un interval de timp neprecizat.

Tatăl nu vrea să-l lase pe Beniamin pe mâna fraților. Dar astfel și el cade în păcatul de a-l părăsi pe fiul său Simeon. Dar până la urmă cedează din cauza foametei, cel mai mare sfetnic.

Frații se întorc în Egipt pentru a doua oară, împreună cu Beniamin. În sfârșit se întâlnesc toți, fără tatăl.

Aici avem a doua etapă a împăcării lor și a recunoașterii fraternității, mereu nesigură…

Frații, deși își recunosc păcatul, nu reușesc să accepte iertarea lui Iosif… Este lung și greu drumul ieșirii din sentimentul de vinovăție și de a accepta că se trăiește în baza harului celuilalt, care ne iartă…

Și la moartea tatălui, care va avea loc la 17 ani după acest episod, acest drum nu va fi împlinit… Nu sunt suficienți 20+17 ani!… Este drumul întregii vieți. Trebuie să acceptăm – așa cum spune Iosif, fiul iubit și mediatorul acestui har – că întreaga istorie a păcatului este însușită/asumată în mod pozitiv de Dumnezeu, ca să facă din ea binele nostru și al tuturor (cf. Gen. 50,20).

Versetele din F.Ap., au la bază povestirea foarte cunoscută din Cartea Genezei 37-50 a istoriei lui Iosif și a fraților săi.

Ps. 132 (133)

Textul psalmului este o celebrare a fraternității…

Vom continua cu istoria lui Iosif, căci istoria lui – a-i căuta pe frați – este emblematică pentru istoria omenirii. Numai regăsindu-i pe frați îl regăsim pe tatăl și ne întoarcem la Dumnezeu… Și aceasta este tema fundamentală a Bibliei…

Suntem în F.Ap., când Ștefan spune că acuzațiile de „hulă” împotriva lui Isus și împotriva sa, privitoare la faptul că Dumnezeu nu locuiește în Templu, în Lege și în datini, sunt false, căci El locuiește în cu totul altă parte… Astfel, Ștefan folosind Cartea Genezei, le vestește că Dumnezeu locuia în credința tatălui Avram, apoi în iubirea lui Iosif față de frații săi în Egipt, și apoi Domnul va fi în Egipt cu Moise care-i eliberează pe frații săi… Avram, Iosif și Moise sunt imaginile lui Cristos…

În ultima cateheză am prezentat felul în care Iosif a fost vândut de frații săi, dar Dumnezeu a fost cu el și l-a ajutat să aibă succes în Egipt, până la a deveni vice-faraon… Iosif a făcut un plan agricol, pentru ca să treacă cu bine peste timpul de foamete…

Am văzut ce s-a întâmplat când frații săi au mers pentru prima dată în Egipt, să cumpere grâu: el i-a recunoscut, dar nu li se descoperă, ci-i conduce să-și descopere ei păcatul… Îi face să experimenteze ce înseamnă a fi spioni, căci el nu-i crede că sunt cinstiți; ce înseamnă a fi în temniță; ce înseamnă iubirea față de frate… „Voi mai aveți un frate? Întoarceți-vă acasă și aduceți-mi aici pe fratele vostru. Între timp, țin aici pe unul dintre voi, în temniță”…

Am ajuns până la momentul în care fiii se întorc acasă și-i spun tatălui Iacob că trebuie să se întoarcă înapoi în Egipt împreună cu Beniamin. Tatăl nu vrea să-l piardă și pe Beniamin, motiv pentru care și tatăl comite un păcat din cauza preferințelor sale, adică sacrifică un fiu (icoană a Fiului), pe Simeon… Prin urmare, în acea familie, toți au pe cineva pe conștiință…

În această cateheză vom vedea felul în care să refacem fraternitatea.

Este o temă asupra căreia vom reveni de mai multe ori. Ei se întorc acasă cu acest sentiment de vină depozitat în ei, un sentiment pe care ei l-au recunoscut înaintea lui Iosif, dar nu știau că Iosif i-a înțeles, căci le cunoștea limba, dar vorbea cu ei printr-un interpret…

Se întorc acasă cu acest sentiment de vinovăție, și toți spun: „Suntem pedepsiți!”. Iar acest sentiment de pedepsire continuă: „Trebuie să pierd și fiul cel mai mic”… Intervine Ruben și spune: „Trebuie să mergem și să-l ducem în Egipt pentru a-l elibera pe Simeon. Iar eu garantez pentru el. Dar dacă nu vom reuși să-l eliberăm pe Simeon, omoară-i pe cei doi fii ai mei”.

În acest loc ne-am oprit.

Să vedem felul în care se desfășoară cea de-a doua etapă, care este recunoașterea fraternității prin iertarea lui Iosif. Aceasta este a doua etapă…

Prima etapă a durat 20 de ani. Și a ieșit la lumină într-o singură întâlnire…

În schimb, acum, în cea de a doua etapă, istoria durează mult mai mult. Va veni în Egipt și tatăl. După iertare, vor rămâne acolo 17 ani împreună cu tatăl, dar când tatăl moare, frații încă se mai gândesc că Iosif nu i-a iertat și că odată ce tatăl a murit, Iosif îi va ucide…

Acest fapt înseamnă că partea cea mai dificilă a iertării constă în a accepta iertarea, a accepta că noi trăim prin iertare, în baza iertării…

Putem deschide Cartea Genezei, căci ne vom opri asupra cc. 43-45.50. Capitolul 43 îl vom face în mod mai sintetic: continuând foametea, ei trebuie să se reîntoarcă în Egipt. Tatăl le spune: „Mergeți în Egipt”

Iuda îi răspunde: „Nu putem merge, căci trebuie să-l ducem pe Beniamin, iar tu nu ne lași să-l ducem cu noi”. Apoi au o dispută. Tatăl le spune: „De ce i-ați spus că mai este încă un fiu?”

Ei îi explică felul în care au decurs lucrurile: „Vice-faraonul ne-a acuzat că am fi spioni, ne-a întrebat dacă avem un tată și alți frați. Iar noi a trebuit să-i spunem adevărul!”

„Iuda însă a zis către Israel, tatăl său: „Trimite băiatul cu mine şi să ne sculăm să mergem, ca să trăim şi să nu murim nici noi, nici tu, nici copiii noştri. Răspund eu de el” (vv. 8-9). Așadar, Iuda, cel ce l-a vândut, se face răspunzător să-i readucă acasă pe Beniamin și pe Simeon.

Iar tatăl le permite să meargă…

Motivul pentru care-i lasă să plece nu constă în faptul că tatăl a devenit mai bun sau că frații au devenit mai buni, ci este foametea… „Decât să murim de foame, vă las să mergeți”.

„Zis-a Israel, tatăl lor, către ei: „Dacă este aşa, iată ce să faceţi: luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic. Luaţi şi alt argint cu voi, iar argintul care vi l -a fost pus înapoi în sacii voştri întoarceţi-l cu mâinile voastre; poate că a fost pus din greşeală” (vv. 11-12). Căci trebuie să restituim banii…

Și, în sfârșit, ei merg în Egipt…

„Iar Iosif, văzând printre ei şi pe Beniamin, fratele său cel de o mamă cu el, a zis către ispravnicul casei sale: „Bagă pe oamenii aceia în casă şi junghie din vite şi găteşte, pentru că la amiază oamenii aceia au să mănânce la masă cu mine!”” (v. 16)

Ispravnicul face după cum i-a poruncit Iosif.

„Iar ei, văzând că i-au băgat în casa lui Iosif, au zis: „Pentru argintul, care ni s-a înapoiat deunăzi în sacii noştri, ne bagă înăuntru, ca să se lege de noi şi să ne năpăstuiască şi să ne ia robi pe noi şi asinii noştri”” (v. 18). Prin urmare, ei îi explică ispravnicului că n-au furat banii, ci i-au adus înapoi…

În sfârșit, la amiază, sosește Iosif. Ei îi oferă darurile. El îi întreabă cum se simt

„El însă i-a întrebat: „Cum vă aflaţi?” Apoi a zis: „E sănătos bătrânul vostru tată, de care mi-aţi vorbit deunăzi? Mai trăieşte el oare?” Iar ei au zis: „Tatăl nostru, robul tău, e sănătos şi trăieşte!” Şi Iosif a zis: „Binecuvântat de Dumnezeu este omul acela!” Iar ei s-au plecat şi i s-au închinat” (vv. 27-28).

„Şi ridicându-şi Iosif ochii şi văzând pe Beniamin, fratele său de o mamă cu el, a zis: „Acesta-i fratele vostru cel mai mic, pe care mi-aţi spus că-l veţi aduce la mine?” Iar ei au răspuns: „Acesta!” Şi a zis Iosif către el: „Dumnezeu să Se milostivească spre tine, fiule!”” (v. 29). Și văzându-i pe toți cei 12 frați reuniți pentru prima dată, Iosif, pentru a doua oară nu reușește să-și țină lacrimile. Atunci se retrage, intră în camera sa, plânge, apoi se spală pe față și intră din nou la ei. Și făcându-și curaj, le spune să mănânce.

Fusese pregătită masa în casa sa, cu trei feluri diferite de mâncare: „Şi i s-a dat lui deosebit şi lor iarăşi deosebit, şi egiptenilor celor ce mâncau cu dânşii tot deosebit, căci egiptenii nu puteau să mănânce la un loc cu evreii, pentru că aceştia sunt spurcaţi pentru egipteni” (v. 32).

„Apoi el a dat fiecăruia porţii de dinaintea lui, iar partea lui Beniamin era de cinci ori mai mare decât a celorlalţi” (v. 24). Și aici avem preferințe…

„Şi au băut şi s-au veselit cu el, frații săi”… Dar nu știu că este fratele lor…

Urmează cap. 44 din Cartea Genezei…

„După aceea a poruncit Iosif ispravnicului casei sale şi i-a zis: „Umple sacii oamenilor acestora cu bucate, cât vor putea duce, şi argintul fiecăruia să-l pui în gura sacului lui. Iar cupa mea cea de argint [cea cu care Iosif făcea prezicerile] să o pui în sacul celui mai mic, cu preţul grâului lui”. Şi a făcut acela după cuvântul lui Iosif, cum poruncise el” (vv. 1-2).

„Iar dimineaţa, în revărsatul zorilor, le-au dat drumul oamenilor acelora şi asinilor lor” (v. 3).

„Dar ieşind din cetate, ei nu s-au dus departe şi iată că Iosif zise ispravnicului casei sale: „Scoală şi aleargă după oamenii aceia şi, dacă-i vei ajunge, să le zici: „De ce mi-aţi răsplătit cu rău, pentru bine? De ce mi-aţi furat cupa cea de argint? Au nu este aceasta cupa din care bea stăpânul meu şi în care ghiceşte? Ceea ce aţi făcut, aţi făcut rău!”” (vv. 4-5).

„Iar ei au răspuns: „De ce grăieşte domnul vorbele acestea? Noi, robii tăi, n-am făcut aşa faptă. Dacă noi şi argintul ce l-am găsit în sacii noştri ţi l-am adus înapoi din ţara Canaan, cum dar să furăm din casa stăpânului tău argint sau aur? Acela dintre robii tăi, la care se va găsi cupa, să moară, iar noi să fim robii domnului nostru!”” (vv. 7-9).

„Zis-a lor acela: „Bine: cum aţi zis, aşa să fie! Acela la care se va găsi cupa să-mi fie rob, iar voi veţi fi nevinovaţi!”” (v. 10).

Toți își golesc sacii, și este descoperit Beniamin.

„Atunci ei [toți frații] şi-au rupt hainele [așa cum și haina fratelui Iosif a fost ruptă] şi, punându-şi fiecare sacul său pe asinul său, s-au întors în cetate” (v. 13).

„Iar Iosif le-a zis: „Pentru ce aţi făcut o faptă ca aceasta? Au n-aţi ştiut voi că un om ca mine va ghici tăinuirea?” Zis-a Iuda: „Ce să răspundem domnului nostru, sau ce să zicem, sau cu ce să ne dezvinovăţim? Dumnezeu a descoperit nedreptatea robilor tăi” (vv. 15-16a). Altfel spus, Iuda pentru prima dată, înaintea lui Iosif, mărturisește păcatul tuturor fraților, că l-au ucis pe Iosif… Căci mai înainte vorbeau numai între ei de acest fapt…

„Iată acum suntem robii domnului nostru şi noi şi acela la care s-a găsit cupa!” (16b).

„Iosif însă le-a zis: „Ba nu! Eu aceasta nu voi face-o. Ci rob îmi va fi acela la care s-a găsit cupa, iar voi duceţi-vă cu pace la tatăl vostru”” (v. 17).

Iuda începe să-i povestească toată istoria, subliniind că tatăl lor îl iubește pe acest fiu, Beniamin… Din această cauză au vrut să-l ucidă pe Iosif… Iar acum, dacă-l pierde și pe Beniamin, după ce l-a pierdut pe celălalt fiu, tatăl va muri… Căci ei nu știu că Iosif este fratele lor… Astfel caută să-l înduioșeze pe Iosif și să accepte această iubire preferențială a tatălui, pentru fiul Beniamin…

Istoria este lungă și fiecare o poate citi…

Să ascultăm discursul lui Iuda, căci suntem în momentul decisiv: este momentul în care Iuda-și descarcă tot sufletul, spune tot, prezintă ceea ce are mai intim și ce ținea pentru el… Este un lucru pe care și noi îl experimentăm de-a lungul vieții… E momentul în care fiecare trebuie să spună tot…

Să ascultăm discursul final al lui Iuda:

„Atunci, apropiindu-se de el, Iuda a zis: „Stăpânul meu, îngăduie robului tău să spună o vorbă înaintea ta şi să nu te mânii pe robul tău, căci tu eşti ca şi Faraon. Domnul meu a întrebat pe robii tăi şi a zis: „Aveţi voi tată sau frate?” Şi noi am spus domnului nostru: Avem tată bătrân şi un fiu mai mic, copilul bătrâneţilor sale, al cărui frate a murit şi a rămas numai el singur de la mama lui şi tatăl său îl iubeşte. Iar tu ai zis către robii tăi: Aduceţi-l pe acela la mine, ca să-l văd. Atunci noi am spus domnului nostru: Băiatul nu poate părăsi pe tatăl lui, căci, de ar părăsi el pe tatăl lui, acesta ar muri. Tu însă ai zis către robii tăi: De nu va veni cu voi fratele vostru cel mai mic, să nu vă mai arătaţi înaintea mea. Şi dacă ne-am întors noi la tatăl nostru şi al tău rob, i-am povestit lui vorbele domnului nostru; iar când tatăl nostru ne-a zis: „Duceţi-vă iar, de mai cumpăraţi puţine bucate”, noi atunci, i-am răspuns: „Nu ne mai putem duce; dar de va fi cu noi fratele nostru cel mai mic, ne ducem, pentru că nu putem să mai vedem faţa omului aceluia, de nu va veni cu noi şi fratele nostru cel mai mic”. Atunci tatăl nostru şi al tău rob ne-a zis: „Voi ştiţi că femeia mea mi-a născut doi fii: unul s-a dus de la mine şi eu am zis: De bună seamă a fost sfâşiat şi până acum nu l-am mai văzut. De-mi veţi lua şi pe acesta de la ochii mei şi i se va întâmpla pe cale vreun rău, veţi pogorî cărunteţile mele amărâte în mormânt”. Deci, de mă voi întoarce acum la tatăl nostru şi al tău rob, şi nu va fi cu noi băiatul, de al cărui suflet este legat sufletul său, şi de va vedea el că nu este băiatul, va muri; și aşa robii tăi vor pogorî cărunteţile tatălui lor şi ale robului tău cu amărăciune în mormânt. Şi apoi eu, robul tău, m-am prins chezaş la tatăl meu pentru băiat şi am zis: De nu ţi-l voi aduce şi nu ţi-l voi înfăţişa, să rămân eu vinovat înaintea tatălui meu în toate zilele vieţii mele. Deci, să rămân eu, robul tău, rob la domnul meu în locul băiatului, iar băiatul să se întoarcă cu fraţii săi. Căci cum mă voi duce eu la tatăl meu, de nu va fi băiatul cu mine? Nu vreau să văd durerea ce ar ajunge pe tatăl meu!”” (vv. 18-34).

Aceste cuvinte ne arată punctul cel mai înalt al drumului convertirii pe care-l fac frații, dar care încă nu-i piscul posibil la care pot ajunge… Dar finalul discursului rămâne deschis.

Mergând spre împlinirea istoriei, asumarea responsabilității, conștientizarea adevărului din partea lui Iuda este cel mai înalt punct la care ajung frații…

Iuda rememorează ce s-a întâmplat. În ce fel? Amintindu-și de ce a fost spus… Și tocmai amintindu-și ce a fost spus de ei, de Iosif, de tatăl lor, se reconstruiește tabloul relațiilor…

Este frumos să vedem schimbarea lui Iuda după ce au admis între ei păcatul, iar în acest loc, în prezența lui Iosif, recunoaște din nou acest păcat: „Dumnezeu a descoperit păcatul nostru”. Apoi ne povestește istoria tatălui Iacob și începe să accepte că tatăl este așa, că tatăl s-a comportat așa, având toate preferințele sale… Apoi avem ispășirea lui Iuda, căci este gata să repare ultima pagubă făcută, adică este gata să-și riște el viața ca să-l elibereze pe fratele lor. Așadar, începe să aibă sentimente diferite.

Locul în care am ajuns este piscul drumului pe care Iuda și frații puteau să-l facă… Dar mai lipsește încă un pas, care este cel mai greu. Îl vor face la urmă, dar îl vom vedea atunci…

În această situație Iuda și frații săi ar fi putut să-l părăsească pe vinovatul Beniamin, ca să-și salveze viața lor. Ar fi putut fi o alegere, iar ei n-ar fi fost vinovați, căci Iosif le-a spus că va fi pedepsit cel în al căruia sac va fi găsită cupa de argint: „Iosif însă le-a zis: „Ba nu! Eu aceasta nu voi face-o. Ci rob îmi va fi acela la care s-a găsit cupa, iar voi duceţi-vă cu pace la tatăl vostru”” (v. 17)…

Cu ce pace s-ar fi putut întoarce frații, lăsând acolo al doilea fiu iubit al lui Iacob?

Iar ei erau convinși că Beniamin a luat cupa, căci a fost găsită în sacul lui… Mai mult, ei au spus să fie ucis acela care ar fi avut cupa, iar ceilalți să fie robi… Dar în acest loc, Iuda spune: „Eliberați-l pe Beniamin și puneți-mă pe mine în locul său”

Astfel ajungem la cap. 45: „Atunci Iosif, nemaiputându-se stăpâni înaintea tuturor celor ce erau de faţă, a strigat: „Daţi afară de aici pe toţi!” Şi nemairămânând nimeni cu el, Iosif s-a descoperit fraţilor săi, plângând tare, şi au auzit toţi egiptenii şi s-a auzit şi în casa lui Faraon. Şi a zis Iosif către fraţii săi: Eu sunt Iosif” (vv. 1-3a). Altfel spus, când Iosif vede că frații sunt dispuși – tocmai Iuda, cel care-l vânduse – să se sacrifice pentru fratele iubit, atunci Iosif se poate revela frate, deoarece frații săi încep să trăiască ca frații.

Este primul moment în care trăiesc ca frații și e primul moment în care solidaritatea dintre ei nu este o complicitate… Nu urmăresc să se acopere unii pe alții, ci Iuda acceptă – pe nedrept din cauza episodului cu cupa – să-și dea viața, numai ca Beniamin să se întoarcă, recunoscând că „viața unuia este legată de viața celuilalt”.

În acest loc Iosif este cu adevărat Iosif, care înseamnă „Dumnezeu să adauge”… Să adauge un frate. Este numele pe care i l-au dat lui Iosif, „Dumnezeu să adauge un altul”, care este Beniamin.

În acest loc Dumnezeu i-a adăugat lui Iosif pe frații săi…

Iosif întreabă imediat: „Mai trăieşte oare tatăl meu?””… Tatăl începe să trăiască ca tată, numai după mărturisirea lui Iuda, care-l acceptă așa cum este… În timp ce mai înainte, tatăl era urât de fiii săi, din cauza preferințelor sale…

„Fraţii lui însă nu i-au putut răspunde, că erau cuprinşi de frică”… Este ușor să ispășim, dar mult mai greu este să acceptăm iertarea…

„Apoi Iosif a zis către fraţii săi: „Apropiaţi-vă de mine!” Şi ei s-au apropiat. Iar el a zis: „Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt. Acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre. Că iată, doi ani sunt de când foametea bântuie în această ţară şi mai sunt încă cinci ani, în care nu va fi nici arătură, nici seceriş. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră, ca să păstrez o rămăşiţă în ţara voastră şi să vă gătesc mijloc de trai în ţara aceasta şi să cruţe viaţa voastră printr-o slăvită izbăvire. Deci nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată lui Faraon, domn peste toată casa lui şi stăpân peste tot pământul Egiptului” (vv. 4-8).

E frumos că spune: „Dumnezeu m-a trimis aici. Nu vă îngrijorați!” E vina Sa că tot răul pe care l-ați făcut, l-a schimbat în bine…

Când înțelege că frații și-au dat seama de răul pe care l-au făcut, atunci Iosif poate să le spună că totul este sub semnul Providenței…

Dumnezeu este învinovățit de toate relele, dar până la urmă, din toate aceste rele, a ieșit acest mare bine…

Iosif răstoarnă felul în care s-au petrecut faptele prin interpretarea pe care o dă faptelor… Acest fapt nu falsifică faptele, căci Iosif știe câte a suferit. Dar nefiind apăsat de dorința răzbunării, vrea ca frații să înțeleagă păcatul pe care l-au săvârșit. Iar singurul mod este cel de a-i face să experimenteze etapele pe care le-am văzut: temnița, sacrificarea unuia…

De multe ori ne întrebăm: De ce Dumnezeu permite răul?

Dumnezeu nu permite răul! Nu-l vrea!

Dacă nu-l vrea și nu-l permite, ce-i rămâne de făcut, căci noi oricum facem multe păcate?

Ori ne ucide. Și atunci ar fi dreptul exterminator al tuturor, adică cel mai mare tâlhar din lume… Ori face ca Iosif, adică citește faptele în mod diferit… Și citind faptele în mod diferit, El schimbă istoria… Căci respectă libertatea noastră.

La urma urmei, noi facem răul din lipsa libertății. Când descoperă o iubire care îi acceptă necondiționat, la fel ca iubirea lui Iosif pentru că s-a simțit iubit de tatăl său, atunci și ei încep – la fel ca Iuda – să se convertească, să accepte iubirea tatălui. Și, prin urmare, spune: „Rămân eu în temniță în locul fratelui”, pe care și el îl detesta, căci era al doilea preferat, după Iosif…

Iosif le spune: „Deci nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată lui Faraon, domn peste toată casa lui şi stăpân peste tot pământul Egiptului” (v. 8).

Unde este Dumnezeu?

El lucrează în istorie, respectând istoria pe care noi o facem (o „construim”), dar îndreptând-o într-o altă direcție, la fel cum a îndreptat istoria lui Cristos.

În istoria lui Cristos avem tot răul (păcatul) posibil și imaginabil, căci am omorât Fiul iubit, unic, al lui Dumnezeu. În realitate, această crimă a fost locul în care El ne-a revelat întreaga Sa iubire și ne-a salvat viața tuturor.

După acest discurs, Iosif „căzând el pe grumajii lui Beniamin, fratele său, a plâns, şi Beniamin a plâns şi el pe grumazul lui. După aceea a sărutat pe toţi fraţii săi şi a plâns cu ei” (vv. 14-15). În text Iosif plânge de șase ori, în așteptarea celei de a șaptea oară…

Plânsul este soluția durerii/suferinței sale. Și este soluția suferinței lui Dumnezeu: Isus plânge peste Ierusalimul care-l ucide…

Iosif este lucid în schimbarea la față a sensului faptelor, nu al faptelor… Lucrul important este iertarea, în special când privește situații ireversibile: uneori sunt reversibile, alteori nu sunt… Căci dacă a fost omorât un om, a fost omorât.

Ce poate face o iertare acordată? Iertarea nu schimbă faptele, dar oferă faptelor un alt sens, o altă semnificație…

A munci pentru a schimba sensul/semnificația faptelor este cea mai înaltă lucrare: în sfârșit, se reface fraternitatea care fusese smintită/pervertită. Iosif a răscumpărat o istorie a violenței și a păcatului, tocmai prin intermediul păcatului, în mod ciudat…

Iosif se află la un nivel superior, el nu este ingenuu, și nici înșelat, căci nu spune un lucru care nu există. Nu! Ci atitudinea sa a creat depășirea tuturor conflictelor și a întregii morți care stăpânea în cele 12 triburi ale lui Israel, în patriarhi, în tatăl Iacob… Și tatăl Iacob este vinovat căci era gata să-l sacrifice pe Simeon, numai să nu-l piardă și pe Beniamin.

Interpretarea pe care Iosif o dă faptelor nu-i a unui naiv, ci este o interpretare care schimbă istoria, și-i oferă istoriei adevărata ei semnificație pe care toți oamenii o caută: reconstruirea fraternității și a paternității; și, prin urmare, îi oferă reconcilierea și singura viață posibilă, prin ieșirea/depășirea tuturor sentimentelor de vinovăție care ne pustiesc/devastează și ne pun ori în starea solidarității mafiote în vederea eliminării celuilalt – în starea de complici – ori ne înalță la un alt nivel, în care istoria se schimbă…

De fapt, iată ce spune Iosif la v. 7: „Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră, ca să păstrez o rămăşiţă în ţara voastră şi să vă gătesc mijloc de trai în ţara aceasta şi să cruţe viaţa voastră printr-o slăvită izbăvire”. Așadar, acea singură moarte voită a sa, ca frate din partea celorlalți frați, a devenit o ocazia în vederea salvării vieții multora… Nu este salvată doar viața lor, ci a multora…

Restul textului se poate citi acasă… Istoria nu se încheie aici. Ci tatăl Iacob, împreună cu întreaga familie, coboară în Egipt. Lor le dau cele mai bune pământuri. Poporul prosperă… După 17 ani moare tatăl, dar mai înainte îi adoptă pe cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase și-i binecuvântează.

Ne oprim la ultima partea a cap. 50, este sfârșitul povestirii care, de fapt, nu se termină… Așadar, după moartea lui Iacob, în Gen. 50,15 scrie: „Văzând însă fraţii lui Iosif că a murit tatăl lor, au zis ei: „Ce vom face, dacă Iosif ne va urî şi va vrea să se răzbune pentru răul ce i-am făcut? Atunci au trimis ei la Iosif să i se spună: „Tatăl tău înainte de moarte te-a jurat şi a zis: „Aşa să spuneţi lui Iosif: Iartă fraţilor tăi greşeala şi păcatul lor şi răul ce ţi-au făcut. Iartă deci vina robilor Dumnezeului tatălui tău!” Şi a plâns Iosif când i s-au spus acestea. Apoi au venit şi fraţii lui şi, căzând înaintea lui, au zis: „Iată, noi suntem robii tăi”. Iar Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi! Sunt eu, oare, în locul lui Dumnezeu? Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros. Deci nu vă mai temeţi! Eu vă voi hrăni pe voi şi pe copiii voştri”. Şi i-a mângâiat şi le-a vorbit de la inimă. Apoi a locuit Iosif în Egipt, el şi fraţii lui şi toată casa tatălui său. Şi a trăit Iosif o sută zece ani. Şi a văzut Iosif pe urmaşii lui Efraim până la al treilea neam. De asemenea şi copiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui Iosif” (vv. 15-23).

Notăm că la 17 ani după evenimentul iertării, după întâlnirea fraților, după recunoașterea lui Iosif, frații săi încă mai cred: „Acesta nu ne-a iertat”… Ei n-au acceptat iertarea lui Iosif. Ei cugetă: „Acum, după ce tatăl a murit, el ne va ucide”…

Cu alte cuvinte, este foarte greu să acceptăm să trăim prin darul iertării pe care ni-l oferă un altul… Noi vrem să fim protagoniștii vieții noastre, așa cum și Adam n-a vrut să fie fiu, ci a vrut să fie el originea sa, tatăl său, creatorul său… Asemenea lui Adam, și frații cugetă: „Să trăim noi prin dreptatea noastră, căci nu putem trăi prin harul, prin iertarea celuilalt”. În schimb, adevărul este că fiecare dintre noi trăiește datorită harului, a iertării celuilalt… Pentru că iubirea este har…

Oare vor înțelege această lecție?

Noi toți vom înțelege această lecție, căci ultimul lucru pe care-l vom înțelege în viață este că noi trăim prin har…

Căci totul este har și: „iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rm. 5, 20); „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rm. 3, 23); „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rm. 8, 28); „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos?” (Rm. 8, 35), dar de iubirea lui Dumnezeu pentru noi, nu de iubirea noastră pentru Dumnezeu… „Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”… Nimic nu ne va despărți!

A accepta această iubire a lui Dumnezeu pentru noi – acesta este sensul întregii noastre vieți și a tot ce există pe lume!

Logica lui Iosif, după care: „Dacă voi v-ați gândit să faceți un rău, Dumnezeu s-a folosit de el ca să facă un bine, să facă să trăiască un popor numeros”, este aceeași logică pe care o vor exprima și apostolii, în timpul primei prigoane când, după ce sunt în temniță și îndură soarta lui Isus, ieșind, spun: Este adevărat ceea ce I s-a întâmplat lui Isus. Ce I s-a întâmplat: „Căci asupra Sfântului Tău Fiu, Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Ponțiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie” (F.Ap. 4, 27-28).

Tot răul din lume – pe care Dumnezeu nu-l vrea și nu-l tolerează – are o rânduire, adică este limitat: se descarcă asupra Lui, și în acel loc se termină… Iar răul maxim al omului –  care este uciderea Fiului lui Dumnezeu – devine binele maxim: El își dă viața pentru noi.

La lumina iubirii necondiționate a lui Dumnezeu, și a harului absolut – care deja în textul nostru este vestită – există singura ieșire posibilă din sentimentele de vinovăție… Dacă nu acceptăm harul, trăim mereu cu sentimentul de vinovăție și în păcat… Căci eu nu-mi pot ierta erorile mele. Ci le voi ispăși, iar apoi îi voi face pe alții să le ispășească…

E important să trăim prin har, prin darul iertării!

În Rm. 11 se spune că o parte din poporul Israel n-a crezut, dar faptul că unii n-au crezut a însemnat convertirea păgânilor, deci a rezultat un mare bine. Prin urmare, când și cei ce n-au crezut Îl vor descoperi pe Mesia, ce se va întâmpla?

Pavel spune lucruri minunate: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare” (Rm. 11, 32a), adică El ne-a vrut pe toți neascultătorii… De ce? „Pentru ca pe toţi să-i miluiască” (Rm. 11, 32b).

Astfel se adeveresc cuvintele lui Ieremia: „Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: „Cunoaşteţi pe Domnul” că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni„” (Ier. 31, 33-34). Altfel spus, tocmai în sfera iertării noi cunoaștem cine este Dumnezeu: este cel care dăruiește și care iartă… Și care este iubire absolută…

De aceea sfântul Pavel spune: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Rm. 11, 33-36).

Să ținem cont că „De la El sunt toate!”

„Și toate vin prin El”: și răul pe care-l facem capătă final pozitiv, pentru că trece prin El, care ia asupra Sa răul, și ne restituie binele.

„Si toate sunt făcute pentru El”: toate sunt făcute în Dumnezeu. Și nimic nu poate ieși din Dumnezeu. Nici păcatul nostru. Îl ia El asupra Sa.

„A Lui să fie mărirea în veci. Amin!”… Întreaga istorie, prin Iosif, prin Isus și prin cei drepți este revelație a măririi lui Dumnezeu în această viziune pozitivă, în care răul/păcatul nu este ignorat, nici justificat, nici tolerat, nici suportat, ci este asumat ca fiind loc al iubirii mai mari, care-l poate învinge.

Acesta este divinul care există în istorie și care s-a întâmplat în Isus și care se întâmplă în Ștefan, care rostește acest discurs celor care l-au omorât pe Isus cu puține luni mai înainte și care-l omoară pe el, din același motiv. La fel ca Isus și Ștefan va spune: „Iartă-le lor!”

În finalul povestirii din Geneză, care nu-i un adevărat final, frații trăiesc aceeași dificultate pe care a trăit-o și Iacob, pentru că atunci când Iacob iese în întâmpinarea lui Esau – după ce timp de 20 de ani nu s-au văzut, căci Iacob fugise la Laban după ce îl înșelase pe fratele său – se aștepta ca fratele său să se răzbune… Iacob, după 20 de ani, pregătește întâlnirea cu fratele său, trimițându-i mai întâi multe daruri… El rămâne singur și avem acea noapte în care se luptă cu îngerul. În următoarea dimineață merge înaintea fratelui, iar acesta îl îmbrățișează… Se comportă ca tatăl milostiv, față de fiul risipitor din Evanghelia după Luca…

Dar această întâlnire nu are acea împlinire fericită și deplină, la care ne-am aștepta noi… Cei doi frați se întâlnesc. Iacob înțelege că imaginea pe care o avea despre Esau este în totalitate greșită, căci Esau n-avea nicio intenție să se răzbune. Totuși, ei își separă pământurile…

Esau îi propune să meargă împreună, dar Iacob îi spune să meargă el, căci îl va urma… Dar Iacob merge într-o altă parte…

Așadar, drumul străbătut de frați – de fiii lui Iacob – are o amprentă pe care deja tatăl o avea… Și care va rămâne de fiecare dată când se vestește mila, pentru că pilda celor doi frați în Evanghelia după Luca nu are un sfârșit… Și nici cartea lui Iona n-are sfârșit, ci se încheie cu întrebarea adresată de Dumnezeu lui Iona: „Şi a grăit Domnul către Iona: „Ai tu dreptate să te mânii pentru vrej?” Şi el a răspuns: „Da, am dreptate să fiu supărat de moarte!” Şi a zis Domnul: „Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej, pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?”” (Iona 4, 9-11). Lipsește răspunsul lui Iona. Este singura carte din Biblie care se încheia cu un semn de întrebare pe tema milei…

Să ne punem această întrebare, căci este marea întrebare a istoriei, iar noi trebuie să răspundem, adică să ne angajăm să reconstruim fraternitatea ruptă… Este un drum care durează întreaga viață…

Fraternitatea ruptă află ca punct de sosire acceptarea iertării din partea celuilalt. Nu-i vorba atât despre a-l ierta pe celălalt, căci după ce trece mai mult timp, este destul de ușor să-l ierți pe celălalt… Mai mult, pretinzând că avem dreptate, noi iertăm ușor… Însă a accepta iertarea înseamnă că pretindem că am greșit, deci e mai greu…

Însă, atunci când am rupt fraternitatea, într-un fel sau altul, mereu am greșit (nu avem dreptate)…

Și este istoria care se repetă da la Cain, încoace…

Așadar să medităm mereu la tema fraternității…