Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Spiritului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! (F.Ap. 7, 51). Este amintirea legământului dintre Dumnezeu credincios și părinții noștri necredincioși.

Până în acest loc, Ștefan a vorbit despre fidelitatea lui Dumnezeu prin figurile lui Avraam, Iosif și Moise. Acum subliniază felul în care Moise a fost combătut de frații săi, timp de 80 de ani.

De la începutul și până la sfârșitul interesului său pentru ei, părinții noștri nu s-au supus cuvintelor pe care el le-a primit și ni le-a dat (vv. 35-39). Exact în timp ce Moise este pe Sinai, pentru a primi cele 10 porunci de libertate, ei cad în robia Egiptului și decad în privința credinței: își construiesc un vițel de aur și se dedau idolatriei. Din această cauză vor ajunge în exil (vv. 39b-43). Cortul Prezenței, pe care Moise l-a construit și care a ocrotit poporul prin pustiu, sfârși în templul lui Solomon, templu distrus și reconstruit. Dar Dumnezeu nu locuiește într-o casă făcută de mâini de om (vv. 44-50), ci în inima smerită a celui care ascultă Cuvântul Său (cf. Is. 66,1-2).

Versetele se încheiau cu începutul contra-acuzației lui Ștefan (v. 51)

Amintirea fidelității lui Dumnezeu și a infidelității noastre este cel mai puternic apel pentru a ne converti. Acuzația constantă a profeților împotriva infidelității noastre consituie pentru noi un apel, o invocație a credincioșiei lui Dumnezeu. Necredincioșiei noastre extreme, Domnul îi răspunde din înaltul crucii cu fidelitatea Sa extremă. Acolo, Fiul, martorul Său prim,ultim și definitiv, Îl revelează că fiind iubire mai tare decât orice rău/păcat și decât moartea. În legământul cu Avraam, numai Dumnezeu a trecut prin mijlocul animalelor despicate (cf. Gen 15): El plătește pentru infidelitățile noastre. Și împreună cu El plătesc toți trimișii Săi, de la Moise (cf. Ex. 32,31ș.u.,) la Isus (Lc, 23,34), de la Ștefan (v. 60) la Pavel (Rm. 9,3) și la întreaga ceată a martirilor, din toate timpurile. Ei ne vestesc nouă că „Dumnezeu este iubire” și că „cine nu iubește, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu” (1Io. 4,8).

Acuzația adusă de Ștefan sinedriului este valabilă și pentru noi și pentru Biserica noastră, de la arhiereu, la ultimul dintre credincioși: „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1Cor. 10,12).

Împietrirea inimii se verifică atât în cazul ucenicilor (cf. Mc. 6,52; 8,17), cât și în cazul dușmanilor lui Isus (Mc. 3,5). Nimic nu s-a schimbat. Adevărul este că mereu trebuie să ne schimbăm inima (1Cor. 10,1-12 e Rm. 11,11-35). „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Rm. 11,36).

Împărțirea textului:

1. 35-39: Moise află împotrivire din partea poporului și nu este ascultat, de la început până la sfârșit;
2. 40-43: idolatria este cauza exilului;
3. 44-50: cortul arcei devine templu și idol (cf. 1Sam. 4,1; Is. 1,10; Ier. 7,1);
4. 51-52: învinuirea profetică a lui Ștefan adresată acuzatorilor săi: se împotrivesc Spiritului.

Ștefan notează asemănările între Moise și Isus:

• F.Ap. 7,22 = Lc. 24,19, puternic în cuvinte și în fapte;
• F.Ap. 7,35 = F.Ap. 5,31, renegat… constituit cap și eliberator;
• F.Ap. 7,36 = F.Ap. 2,22, minuni și semne;
• F.Ap. 7,37: Moise a vorbit despre Isus (cf. Deut. 8,15) = schimbarea la față (Lc. 9,30) și învierea (Lc. 24,27)

Ps. 95 (94)

Psalmistul ne îndeamnă să nu ne împietrim inima… Și aceasta este tema fundamentală din această cateheză.

Am vorbit despre Avraam, tatăl credinței, despre Iosif, cel ce restabilește fraternitatea. Avraam este figura lui Cristos, care este fiu, pentru că este cel dintâi care crede în totalitate în iubirea Tatălui. Iosif este figura lui Cristos, pentru că crede în iubirea fraților și o trăiește cu aceeași iubire a Tatălui.

A treia figură a lui Cristos este Moise, cel care străbate tot drumul eliberării, pentru a ajunge la credința în Dumnezeu, în loc să se oprească la credința în idoli, și la libertatea vieții fraterne, adică la poporul care va locui pământul făgăduinței.

Ștefan vorbește despre Moise pentru a spune un lucru: că lui Moise i s-au împotrivit nu pentru mult timp… Nu i s-au opus în primii 40 de ani, căci Moise era fiu al faraonului… Dar când, la vârsta de 40 de ani, vrea să-și ajute frații, aceștia imediat încep să i se împotrivească. Datorită ostilității fraților pe care dorea să-i elibereze, fuge în pustiu și acolo rămâne timp de 40 de ani. Dar este adevărat că în următorii 40 de ani, în timp ce-i conducea prin pustiu, mereu i s-au împotrivit, l-au combătut…

Așadar, fidelității constante a lui Dumnezeu, care s-a revelat în aceste trei portrete, în special în Moise, i se împotrivește păcatul nostru, infidelitatea noastră, împietrirea inimii noastre.

Prin discursul său, Ștefan vrea să dovedească faptul că împietrirea inimii încă lucrează în istorie, căci împietrirea inimii a fost atât cauza morții lui Isus – deși pătimirea și moartea Sa deja fuseseră prevăzute în aceste trei figuri – cât și cauza morții lui Ștefan… Și încă este cauza constantă a martiriului Bisericii, dacă vrea să mărturisească adevărul și libertatea. Căci dacă Biserica vrea să mărturisească Evanghelia, trebuie să învingă împotrivirile, în special pe cele interioare și, apoi, și pe cele exterioare…

Citind textul vom vedea cele trei infidelități care sunt mereu actuale, pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui Israel este figură a ceea ce ni se întâmplă nouă… Când citim V.T., să ținem cont mereu de 1Cor. 10, 6 ș.u., „Şi acestea [cele întâmplate lui Israel] s-au făcut pilde pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia”… Adică să nu devenim idolatri… „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1Cor. 10,12). Căci întotdeauna și noi suntem în starea lor. Așadar, putem spune „Lor, atunci, li s-a întâmplat să cadă în idolatrie, dar noi, astăzi nu vom avea această experiență…”. Vai, noi, astăzi, facem aceleași greșeli…

Iar dacă admitem că facem aceleași greșeli, putem, astăzi, să nu ne împietrim inima și să ne convertim.

Dacă spunem: „Noi nu mai facem greșelile părinților. Ba, mai mult, noi cerem iertare pentru păcatele predecesorilor…”. Este ușor să cerem iertare pentru greșelile altora…

Dacă descoperim că și noi facem aceleași greșeli și ne căim, atunci ne convertim și ascultăm „astăzi” glasul Său!

Problema este să ascultăm astăzi glasul Său și să nu ne prefacem că L-am ascultat și, apoi să spunem „Însă ei nu l-au ascultat, deci noi suntem mai grozavi”. Și, astfel ridicăm monumente profeților pe care părinții noștri i-au ucis. Și, credem că mărturisim că suntem fiii acelor profeți, căci îi ucidem pe profeții din prezent, pentru a-i cinsti pe cei din trecut… Dar nu așa trebuie să fie!

Acest text ne descrie toate împotrivirile noastre, toate idolatriile care există și astăzi și care dăinuie mereu în inima noastră.

Se citește F.Ap. 7, 35-53

³⁵ Pe acest Moise pe care l-au renegat spunând: Cine te-a pus conducător și judecător? pe acesta Dumnezeu l-a trimis drept conducător și eliberator prin îngerul care i-a apărut în tufișul arzând. ³⁶ Acesta i-a scos afară, făcând minuni și semne în țara Egiptului, la Marea Roșie și în pustiu, timp de patruzeci de ani. ³⁷ Acesta este acel Moise care le-a spus fiilor lui Israel: Dumnezeu vă va ridica dintre frații voștri un profet ca mine. ³⁸ Acesta este cel care, la adunarea din pustiu, a fost mijlocitor între îngerul care-i vorbise pe muntele Sinai și părinții noștri: el a primit cuvinte de viață ca să ni le dea nouă. ³⁹ Părinții noștri nu au voit să-i dea ascultare, ci i s-au împotrivit în inimile lor și s-au întors spre Egipt, ⁴⁰ spunându-i lui Aaron: Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci cu acest Moise care ne-a scos din Egipt nu știm ce s-a întâmplat. ⁴¹ În zilele acelea, și-au făcut un vițel și au adus jertfă idolului și s-au bucurat de lucrările mâinilor lor. ⁴² Atunci Dumnezeu s-a îndepărtat și i-a abandonat ca să aducă cult oștirii cerului, după cum este scris în cartea profeților: Mi-ați adus oare sacrificii și jertfe timp de patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel? ⁴³ Voi ați purtat cortul lui Moloch și steaua zeului vostru Refan, chipuri pe care le-ați făcut, ca să vă închinați lor. De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon. ⁴⁴ Părinții noștri aveau în pustiu cortul mărturiei după cum a hotărât cel care îi spusese lui Moise ca să-l facă după modelul pe care-l văzuse, ⁴⁵ iar părinții noștri, după ce l-au primit, l-au purtat cu ei sub conducerea lui Iosue când au cucerit [țara] păgânilor pe care Dumnezeu i-a alungat dinaintea părinților noștri și așa [a rămas] până în zilele lui David. ⁴⁶ Acesta a găsit har înaintea lui Dumnezeu și a cerut să găsească o locuință pentru Dumnezeul lui Iacob. ⁴⁷ Solomon i-a construit o casă. ⁴⁸ Însă Cel Preaînalt nu locuiește în casă făcută de mână [de om], după cum spune profetul: ⁴⁹ Cerul este tronul meu, iar pământul, așternut picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veți construi, spune Domnul, sau care este locul meu de odihnă? ⁵⁰ Oare nu mâna mea a făcut toate acestea? ⁵¹ Încăpățânați, cu inimile și urechile păgâne, voi vă împotriviți întotdeauna Duhului Sfânt. Așa au fost părinții voștri, așa sunteți și voi! ⁵² Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinții voștri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-ați trădat și l-ați ucis. ⁵³ Voi ați primit Legea prin slujirea îngerilor și nu ați ținut-o”.

Centrul textului sunt cuvintele: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Spiritului Sfânt, precum și părinţii voştri, aşa şi voi!” (v. 51). Iar pentru că ei sunt și părinții noștri, textul se referă și la noi…

Versetele ne prezintă un fapt extrem de actual: împotrivirea noastră față de Spiritul Sfânt. Iar în cazul împotrivirii față de Spiritul Sfânt nu există iertare, ci doar convertire. Altfel spus, omul este chemat să-și înțeleagă această eroare și să se convertească. Căci nu minciuna, ci adevărul mântuiește omul, dar dacă el se împotrivește adevărului…

Apoi avem marea sminteală, pentru că profeții întotdeauna au fost combătuți, dar în numele lui Dumnezeu, de puterea religioasă și politică…

Fie Moise, fie Isus, au găsit împotrivire din partea puterii religioase și politice. Tot la fel și Ștefan. Și până în zilele noastre însușirea profetului constă în faptul că află împotrivire, că este combătut. Dacă nu, înseamnă că este un profet care înșală, care urmărește să obțină puterea. În acest caz este apreciat și face carieră…

„Nici un ucenic nu este mai mare decât Învățătorul său, iar dacă I s-au împotrivit Învățătorului, vi se vor împotrivi și vouă”… Iar când vi se vor întâmpla aceste lucruri – ei crezând că fac binele înaintea lui Dumnezeu, și acest fapt este tragic – bucurați-vă și vă veseliți, căci sunteți ca Isus…

Istoria merge înainte, iar ceea ce s-a întâmplat este imaginea celei ce mereu se întâmplă… Și astăzi…

Iar lucrurile sunt trei:

• această ostilitate față de Moise, care conduce poporul spre libertate. Și vom vedea toate împotrivirile pe care și noi le avem pe acest drum, care se împlinește timp de 40 de ani, adică de-a lungul întregii vieți. De multe ori credem că ne-am împlinit: „Acum suntem în ordine”. Însă nu! Pentru a scoate afară Israelul din Egipt a fost suficientă o noapte, dar pentru a scoate Egiptul din inima lui Israel au trecut 3000 de ani, dar Egiptul încă-l avem în inimile noastre…
• al doilea element este idolatria. Idolatria se verifică deja în timp ce Moise era pe munte, căci poporul și-a pierdut răbdarea și a hotărât să-și facă un idol, care să umble înaintea lui. În acel moment, Dumnezeu vorbea cu Moise. Dar oamenii, în loc să asculte Cuvântul, preferă să construiască ceva al lor, cuvântul lor, produsul lor… În Biserică, idolatria mereu este actuală… După ce Pavel le-a spus corintenilor că aceste lucruri din Exod sunt un exemplu pentru noi, îi îndeamnă „Nu deveniți și voi idolatri… Iar cine stă drept, să fie atent să nu cadă, căci oricând poate să cadă”. Și vedem că și-n zilele noastre avem idolatriile noastre.
• al treilea element este cortul arcei Legământului. Această arcă a condus poporul prin pustiu, l-a condus în timpul cuceririi pământului făgăduinței. Nu cu sabia au cucerit pământul făgăduinței, ci cu prezența Domnului. Această arcă va deveni un Templu, dar care apoi va fi distrus. De fapt, acest Templu devine un idol. Să nu uităm că toate evangheliile – Ioan ca punct de pornire, sinopticii ca punct de sosire – vorbesc despre Isus care intră în Templu cu biciul, adică distruge Templul. Și aceasta este acuzația pe care i-au adus-o lui Isus. Isus intră cu biciul, pentru că Templul – care este prezența lui Dumnezeu – este diferit de cel pe care noi ni-l imaginăm, ori îl construim: noul Templu este Trupul lui Isus, un Templu distrus de om, dar reclădit de Dumnezeu în trei zile. Adevăratul Templu este trupul omului înviat, care trăiește viața nouă. Deci nu este cortul.

Vom vedea semnificația Templului, căci în mod greșit este unul dintre modurile prin care omul vrea să-l „prindă” pe Dumnezeu. Altfel spus, noi mergem la biserică, dar nu trebuie să ne imaginăm că-l prindem (capturăm) pe Dumnezeu pentru că noi mergem la biserică… Pentru că pe Dumnezeu nu-l putem prinde prin ceea ce facem noi…

Primul element îl avem la vv. 35-39, în felul în care i s-au împotrivit lui Moise. Și vom vedea rădăcinile acestei împotriviri, care se află în noi tocmai pe drumul eliberării…

vv. 35-39

³⁵ Pe acest Moise pe care l-au renegat spunând: Cine te-a pus conducător și judecător? pe acesta Dumnezeu l-a trimis drept conducător și eliberator prin îngerul care i-a apărut în tufișul arzând. ³⁶ Acesta i-a scos afară, făcând minuni și semne în țara Egiptului, la Marea Roșie și în pustiu, timp de patruzeci de ani. ³⁷ Acesta este acel Moise care le-a spus fiilor lui Israel: Dumnezeu vă va ridica dintre frații voștri un profet ca mine. ³⁸ Acesta este cel care, la adunarea din pustiu, a fost mijlocitor între îngerul care-i vorbise pe muntele Sinai și părinții noștri: el a primit cuvinte de viață ca să ni le dea nouă. ³⁹ Părinții noștri nu au voit să-i dea ascultare, ci i s-au împotrivit în inimile lor și s-au întors spre Egipt,

În aceste versete ni se vorbește despre Moise, care e marele erou al lui Israel, cel care a scris și a înfăptuit ceea ce este scris în Pentateuh… De șase ori Ștefan repetă: „De acest Moise s-au lepădat părinții noștri, zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător?”, vorbind despre timpul de la începutul misiunii lui Moise, când el dorea să elibereze poporul. Și Ștefan continuă: „pe acesta l-a trimis Dumnezeu, domn şi răscumpărător”… Apoi, „Acesta i-a scos afară, făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi în pustie, timp de patruzeci de ani”.

„Acesta este Moise, cel ce a zis fiilor lui Israel: ,,Prooroc ca mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe EL să-L ascultaţi”. Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai şi cu părinţii noştri, primind cuvinte de viaţă, ca să ni le dea nouă. De acesta n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi ,,inimile lor s-au întors către Egipt”…

De șapte ori se repetă „Acesta”, enumerându-se toate lucrurile pe care Moise le face, dar subliniindu-se și toate nesupunerile noastre față de Moise…

Cu cât Moise face mai mult bine, cu atât mai mult noi nu-l ascultăm…

Începutul acestor versete este: „Pe Moise, acesta de care s-au lepădat”, iar finalul este: „ci l-au lepădat [pe Moise] şi inimile lor s-au întors către Egipt”…

Moise a lucrat timp de 40 de ani pentru a-i scoate din Egipt, dar inima lor se întoarce înapoi în robie. Altfel spus, omul neagă libertatea și se dezice de drumul spre libertate, un drum atât de greu încât a durat 40 de ani, adică întreaga viață.

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Exodul, Numerele, Leviticul și Deuteronomul ne descriu viața lui Moise și toate murmurările împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Reacția poporului este și istoria împotrivirilor noastre față de Dumnezeu… De ce ne împotrivim atât de mult, să facem un drum al eliberării pe care ni-l propune cel care este trimis de Dumnezeu ca să ne elibereze, și care face minuni puternice, ne conduce prin pustiu, ne dă legea sfințeniei, ne conduce în pământul făgăduinței, ne promite un viitor diferit, și care, în mod direct a vorbit cu Dumnezeu, dându-ne legea libertății, cele zece porunci?… De ce nu-l ascultăm pe acest trimis de Dumnezeu?

Împotriva lui Moise repetăm păcatul originar, cel pe care l-am comis și față de Dumnezeu. Dacă ne-am lepădat de Dumnezeu, de ce să nu ne lepădăm și de trimisul Său?

Ce stă la rădăcina lepădării față de cel care vrea să ne conducă la libertate?

Mai întâi de toate, ne lepădăm întotdeauna din cauza ignoranței (a necunoașterii): omul dorește libertatea și binele, dar se înșală.

Deja Adam în grădină dorea să devină ca Dumnezeu. Și e just să vrem să fim ca Dumnezeu. Am fost creați de El să fim ca Dumnezeu. Dar Adam a fost înșelat: „Pentru a fi ca Dumnezeu, trebuie să te răzvrătești Lui, pentru că Dumnezeu îți ia libertatea”.

Noi suntem dorință infinită după Dumnezeu, după libertate, după iubire, după toate lucrurile bune. Dar suntem finiți (limitați). Și noi credem că vom reuși să devenim ca Dumnezeu  negând limita noastră, în loc să facem din limita noastră locul comuniunii cu Dumnezeu, adică al ascultării Cuvântului și al răspunderii acestui Cuvânt.

Lucrul nostru bun este dorința noastră infinită. Lucrul negativ constă în faptul că noi negăm identitatea, limita noastră, pentru că ne este teamă că limita noastră (moartea) ar fi sfârșitul a toate, pentru că nu credem că venim de la Dumnezeu și că ne întoarcem la El. Și, astfel, cădem în delir.

Este vorba despre ambiguitatea inimii omului.

De ce facem răul?

Nu de dragul de a face rău!

Întotdeauna facem răul cu intenții bune (în scop bun): avem o dorință infinită, dar suntem limitați.

Și, care-i problema?

Ștefan subliniază importanța și faptele minunate ale lui Moise, dar poporul – prin nesupunere față de Moise – și-a întors fața spre Egipt, spre pământul robiei…

De ce dreptul pătimește mereu? De ce, cine face binele, mereu îl plătește scump? De ce nu este crezut? Începând cu Dumnezeu: de ce este refuzat?

Pe noi ne smintește atitudinea poporului…

Dacă ne amintim felul în care s-a desfășurat legământul cu Avraam… Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „taie animalele în două”. În vremea aceea, legământul se făcea exact astfel: tăiau în două animalele, apoi cei doi aliați treceau prin mijlocul animalelor tăiate și fiecare spunea: „Cel care trădează legământul, să sfârșească exact astfel”. Cine a trecut prin mijlocul animalelor tăiate?

Avraam dormea, deci n-a trecut.

A trecut focul, adică Dumnezeu.

Ce înseamnă?

Că Dumnezeu este cel care sfârșește tăiat, datorită infidelităților noastre: El este Cel împuns. Cu alte cuvinte, pentru că Dumnezeu ne iubește, răul/păcatul nostru cade asupra Sa, în mod obligatoriu. El simte răul nostru, mai mult decât dacă ar fi fost al său… Noi nu simțim răul nostru, căci nici nu ne dăm seama că e un rău, un păcat, decât numai mult mai târziu. Noi spunem: „Ce rău e să mergem în Egipt, căci vom avea pâine, carne și multe altele… și robia?”

Nu poate fi decât astfel: răul cade asupra celui care nu-l face; întotdeauna nedreptatea o plătește cel care nu o face. Cine face nedreptatea, în acel moment n-o îndură. Ci întotdeauna o îndură celălalt. Dar cine răscumpără din nedreptate, nu este cel care o practică, ci este acela care ia nedreptatea asupra sa din iubire, așa cum face Dumnezeu. Și numai El face așa!

Iar dacă noi Îl privim pe El – felul în care plătește pentru nedreptatea noastră – și înțelegem iubirea Sa, în sfârșit pricepem că răul/păcatul este rău și încetăm să-l practicăm și ieșim din misterul răutății, care s-ar putea traduce „misterul prostiei”, al orbirii, al împietririi inimii.

Omul niciodată nu face răul din răutate, ci întotdeauna-l săvârșește cu intenții bune, în scop bun, de la primul la ultimul om: atât noi, cât și Biserica, cât și toți cei care L-au ucis pe Isus, noi, când vorbim rău de alții, mereu facem răul cu intenții bune, la fel cum se săvârșesc toate violențele… Când vom vorbi despre idolatrie, vom vedea mai bine acest adevăr…

Avem misterul răului care cade asupra dreptului… Deci, să nu ne uimească faptul că Moise, toți profeții, Isus, Ștefan și drepții din zilele noastre, au avut dificultăți, au aflat împotrivire. Acest adevăr e vechi: deja i s-a întâmplat lui Iosif, lui Moise… și li se întâmplă tuturor drepților. Ceea ce I s-a întâmplat lui Cristos și tuturor sărmanilor cristoși, li se întâmplă tuturor vestitorilor Evangheliei. Și auzind aceste lucruri rămâneți în pace…

Eu aș zice să vă îngrijorați de următoarele: „Vai vouă, dacă vor vorbi bine despre voi…”. Spune Isus: „Căci așa au făcut cu toți profeții falși”. Pentru că profeții falși sunt cei care laudă puterea, delirul stăpânirii. În schimb, adevărații profeți sunt cei care văd adevărul și spun: „Nu! Așa nu merge bine!”

Iar cele scrise în Biblie sunt profeție a ceea ce noi facem. Așadar, este important să înțelegem felul în care și noi, astăzi, ne împotrivim Cuvântului. Spre exemplu: noi acceptăm limitele noastre, fără să avem prea multe deliruri, ca fiind locul comuniunii, în loc să fie locul negării, al condamnării și al devorării altora?

Să accept limita mea ca loc al comuniunii și al iubirii, nu al apărării și al atacării altora… De la cele mai mici lucruri de fiecare zi, la cele mai mari.

Despre primul punct aceasta este tot! Căci dacă nu ținem seama de toate acestea, mereu ne întoarcem în Egipt. Și ne întoarcem în Egipt, la fel cum se întoarce câinele la voma sa, ori precum scroafa care-i spălată, dar intră din nou în noroi.

Poporul i se împotrivește, îl respinge și preferă Egiptul… Suntem atât de idioți?

Da, suntem! Ar fi bine să ne facem o examinare a conștiinței, cu privire la toate robiile noastre actuale, ca să vedem felul în care continuăm să le cultivăm. Ne trece prin cap să ne întrebăm: oare n-a sosit momentul să schimbăm ceva, să ne trezim? Însă noi spunem: „Toate merg bine!” Și spunem o rugăciune, Îi cerem iertare pentru păcatele altora… Și toate vor fi bine…

A doua temă tratează problema idolatriei:

vv. 40-43

⁴⁰ spunându-i lui Aaron: Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci cu acest Moise care ne-a scos din Egipt nu știm ce s-a întâmplat. ⁴¹ În zilele acelea, și-au făcut un vițel și au adus jertfă idolului și s-au bucurat de lucrările mâinilor lor. ⁴² Atunci Dumnezeu s-a îndepărtat și i-a abandonat ca să aducă cult oștirii cerului, după cum este scris în cartea profeților: Mi-ați adus oare sacrificii și jertfe timp de patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel? ⁴³ Voi ați purtat cortul lui Moloch și steaua zeului vostru Refan, chipuri pe care le-ați făcut, ca să vă închinați lor. De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.

Ștefan începe cu amintirea lui Aaron, marele preot, fratele lui Moise, care este primul în a construi idoli. Așadar, idolul e o producție tipic sacerdotală.

Începutul versetelor este: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră”. Vom vedea ce înseamnă. Iar sfârșitul versetelor este: „De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon”… Așadar, rezultatul idolatriei este exilul, Babilonul.

Între exilul egiptean și cel babilonian avem o diferență.

În Egipt, poporul a ajuns din întâmplare și se simte rău din cauza nedreptății altora, care-l subjugă. În Babilon, poporul ajunge din vina sa, pentru că l-a trădat pe Dumnezeu și și-a construit idoli. Așadar, păcatul său l-a trimis în Babilon. Iar întrebarea poporului era: „Ne poate salva Dumnezeu din păcatul nostru?”

Păcatul nostru este, în mod fundamental, idolatria.

În ce constă idolatria?

În Biblie, idolatria este descrisă în Exod 32, când poporul îi cere lui Aaron: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră”, căci lui Moise, care ne-a ajutat să ieșim, nu mai știm ce i se întâmplă.

Unde era Moise? Pe munte, să vorbească cu Dumnezeu! Să primească cele 10 cuvinte, acele cuvinte cu care și astăzi ne hrănim.

Așadar, în loc să-L ascultăm pe Dumnezeu, noi preferăm ceva vizibil… Căci „a asculta” înseamnă că tu înveți, te supui și înfăptuiești… În schimb, idolul e mult mai bun: căci tu nu trebuie să faci nimic, ci e suficient să faci unele devoțiuni și posturi, ca apoi să obții totul, căci în mintea ta, Dumnezeu este atotputernicul…

Construirea idolului este încălcarea primei porunci: „Să nu-ți faci imagini, chipuri ale lui Dumnezeu”… Însă în mintea noastră avem foarte multe imagini, închipuiri…

Nu sunt rele imaginile, fotografiile, dacă sunt frumoase.

Problema este cultul imaginii. Idolatria este cultul imaginii: astăzi totul este un cult al imaginii. Pentru că vrem să vedem, să fie vizibil…

Pe Dumnezeu L-ați văzut vreodată?

Dacă tu spui că L-ai văzut, mergi și te tratează!

Pe Dumnezeu trebuie să-L asculți!

Apoi, e adevărat că există fața Sa: este fața fratelui și e fața ta, dacă primește fratele… Trebuie să înțelegem că Dumnezeu se face trup! Nu este acel dumnezeu care are caracteristicile tipice ale fructului oprit: bun, frumos, de dorit, strălucitor… Acestea sunt și însușirile idolului, cf. Dan. 2,31-33: „Iată un chip – acest chip era peste măsură de mare şi strălucirea lui neobişnuită stătea înaintea ta şi înfăţişarea lui era grozavă. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut”. Este statuia mare și teribilă, căci dacă tu nu o asculți, te distruge… Iar noi Îl reducem pe Dumnezeu la aceste imagini ale noastre, și-l confundăm pe Dumnezeu cu produsul practicilor noastre religioase și cu instituțiile noastre…

Instituția tinde să se păstreze pe ea însăși și să se absolutizeze… Dar nu trebuie să fie așa!

Instituția Biserică este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, care mereu o formează și o reformează… Și Cuvântul ne cheamă mereu să ne convertim, de fiecare dată când îl citim…

De aceea mergem încă înainte: căci de fiecare dată când îl citim, Cuvântul lui Dumnezeu mereu ne cheamă la convertire… Altfel spus, Cuvântul niciodată nu ne justifică, ci ne face drepți… Adică ne arată răul, ne cheamă la convertire, ne dă iertarea, și mântuirea de cel rău…

Căci răul îl facem numai din prostie. Noi întotdeauna ne creăm aceste imagini/chipuri și ne ancorăm/sprijinim pe imagini. Ne creăm atât imaginile materiale –dar acestea nu sunt atât de grave – cât și ideologii, idei… Dacă suntem atenți cât de mult spațiu ocupă ideologia în teologie… Spre exemplu, în anul 1100 teologia era atât de sublimă. Dar apare sfântul Toma de Aquino, care introduce ipotezele materiei și ale formei, și alte lucruri… În Conciliul din Lyon îl condamnă. Bine… De atunci încoace, întreaga teologie s-a fondat pe ceea ce a fost condamnat… Și au trecut 1000 de ani și multe lucruri s-au schimbat, cultura s-a dezvoltat. Deci am putea schimba modul de a face teologie…

Aceste lucruri s-au întâmplat și se vor întâmpla mereu: căci mereu ideile noastre sunt cele juste. Și pretindem că Dumnezeu este ideea noastră – e strălucirea adevărului pe care noi îl avem în cap – și că ideile noastre sunt adevărul!

Noul idol este ideologia! Care este același cuvânt…

În schimb, singura theorie (viziune, spectacol) sigură pe care o avem despre Dumnezeu este crucea, care este negarea/combaterea tuturor ipotezelor noastre despre Dumnezeu, și mereu ne cheamă să-L ascultăm, cu umilință, să-L recunoaștem prezent în toți săracii, în toți frații, în toți oamenii, în toate împrejurările, cu discernământ. Să-L ascultăm și să ne comportăm în consecință…

E atât de comod să ne facem o imagine despre Dumnezeu și, odată ce o avem, să spunem: „Noi suntem în ordine! Îl avem cu noi”…

Trebuie să fim atenți cu ideologiile noastre! Toate războaiele le-am început și purtat din cauza ideologiilor noastre, despre care am pretins mereu că sunt cele drepte… La fel am purtat și războaiele religioase… Apoi, dacă încercați să vorbiți cu cel mai tare sectar din lume, veți observa că ideea sa este mai „justă” decât a voastră, și cu cât e mai greșită, cu atât mai mult este susținută cu ardoare, cu fanatism…

Dar dacă ideea ta e adevărată, trebuie să ai curajul să o măsori, să o compari cu celelalte… Și vei vedea că o vei putea modifica și va deveni mai adevărată…

Însă acea rigoare ideologică ce a alimentat toate inchizițiile, războaiele religioase… Ne folosim de Cristos să ne separăm între noi… Dar oare Cristos e separat în Sine?

Toate acestea ne arată imbecilitatea omului, misterul răutății, care lucrează prin ideologiile noastre, confundând ideile noastre cu realitatea. Dar acest fapt se numește nebunie! E delirul puterii: „Cu trei idei guvernezi lumea”…

Realitatea mereu este vie. Iar Dumnezeu lucrează mereu acum. Și trebuie să văd unde și cum lucrează.

Această autoreferențialitate, această fixare pe propria ortodoxie, pe propriile idei, este ceea ce a făcut sinedriul, omorându-i pe Isus și pe Ștefan… pe bună dreptate, după ideile lor… Așa s-a comportat și Aaron: „Moise e pe munte și vorbește cu Dumnezeu. Să ne facem noi, aici, ceva concret”… „Să fim concreți”, îi spuneau preoții din Milano, la început, cardinalului C.M. Martini, după ce le vorbea despre Biblie… Ca și cum Cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi concret: au uitat că acest Cuvânt a creat lumea și o guvernează… Așteaptă doar să fie ascultat.

Înțelegem cât de mare este miza?

În spatele idolului avem delirul nostru, care nu acceptă limita ideilor noastre și a cunoștințelor noastre despre care pretindem că sunt adevărate. Însă trebuie să știm că sunt adevărate numai în parte, până când ajungem să înțelegem mai bine… Vom înțelege mai bine când vom iubi mai mult și vom studia mai mult și când ne vom bloca mai puțin pe fixurile noastre și când îi vom asculta pe alții. Căci fiecare om învață, numai dacă ascultă, nu dacă vorbește, dorind să-și impună părerea…

Am ajuns la păcatul împotriva Spiritului…

vv. 44-50

⁴⁴ Părinții noștri aveau în pustiu cortul mărturiei după cum a hotărât cel care îi spusese lui Moise ca să-l facă după modelul pe care-l văzuse, ⁴⁵ iar părinții noștri, după ce l-au primit, l-au purtat cu ei sub conducerea lui Iosue când au cucerit [țara] păgânilor pe care Dumnezeu i-a alungat dinaintea părinților noștri și așa [a rămas] până în zilele lui David. ⁴⁶ Acesta a găsit har înaintea lui Dumnezeu și a cerut să găsească o locuință pentru Dumnezeul lui Iacob. ⁴⁷ Solomon i-a construit o casă. ⁴⁸ Însă Cel Preaînalt nu locuiește în casă făcută de mână [de om], după cum spune profetul: ⁴⁹ Cerul este tronul meu, iar pământul, așternut picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veți construi, spune Domnul, sau care este locul meu de odihnă? ⁵⁰ Oare nu mâna mea a făcut toate acestea?

Avem cel de al treilea element „cortul mântuirii”, loc al prezenței lui Dumnezeu, Templul.

Primul element era împotrivirea față de profetul care ne eliberează din robie; al doilea era faptul că ne construim idoli; iar al treilea este faptul că ne construim templu, un templu care-l cuprinde pe Dumnezeu. Templul, temenos, tăiat și separat; templul care stă în centrul a toate, căci separă fano de profano…

Dumnezeu locuia într-un cort și umbla cu poporul Său în pustiu. Deci nu locuia în Templu. Cu acest cort, cu această prezență în mijlocul său, poporul a ieșit din Egipt, a traversat pustiul, a intrat în pământul făgăduinței, a luat în stăpânire pământul… până în ziua lui David.

David și-a construit o casă și a spus că trebuie să-i facă și lui Dumnezeu o casă… E adevărat că în spatele acestei dorințe, David are o intenție pioasă. Dumnezeu îi răspunde că n-are nevoie de o casă, că se simțea bine în cort, umblând cu poporul… Ci Eu îți voi face ție o casă, dar într-un alt sens, adică o descendență, un urmaș, adică Cristos…

Dumnezeu n-a fost prea bucuros de Templu. Totuși, Solomon a construit Templul.

De ce l-a construit?

Pentru că puterea are nevoie de Templu, care indică faptul că Dumnezeu stă cu noi, stă de partea noastră, căci noi i-am construit Templul… Deci Dumnezeu este al nostru.

Prin urmare, toți profeții critică mereu Templul… Și această critică a Templului o avem și în N.T., căci prima acțiune a lui Isus a fost de a intra în Templu cu biciul, în Evanghelia după Ioan. Ioan așază la începutul Evangheliei această acțiune, pentru a ne spune că așa se va desfășura tot drumul lui Isus… Ceilalți o așază la sfârșitul Evangheliei, ca să ne spună că această acțiune din Templu este scopul întregului drum al lui Isus…

Pentru că adevăratul Templu nu este cel construit de mâna omului: „Eu voi distruge acest Templu făcut de mâna omului și, în trei zile voi ridica un altul, nefăcut de mâna omului”…

Adevăratul Templu este omul, creat după chipul lui Dumnezeu; este Fiul care-l ascultă pe Tatăl cu credința lui Avraam; este Iosif care se face frate, la fel ca Isus, Fiul, care ascultându-L pe Tatăl, are aceeași iubire față de frați; este Moise care conduce poporul la libertate, urmând această Prezență…

Pe lângă Templu, și sacramentele pot deveni un idol. Mulți cred că Liturghia este ceva magic… Liturghia este amintirea, deci prezența reală a Domnului care și-a dat viața pentru noi, păcătoșii, ca să ne elibereze de robiile noastre și de egoismul nostru…

Nu este suficient să facem liturghii frumoase, așa cum făceau în 1Cor. 11, când se întâlneau devreme în case, să celebreze Euharistia, aducând hrană și toți mâncau și beau, celebrând Euharistia. La urmă soseau săracii, care puteau veni la Liturghie numai după ce stăpânii lor mergeau la culcare, și nu mai aveau ce să mănânce… Prin urmare, Pavel le-a scris: „Această Liturghie nu este mâncarea cinei Domnului, pentru că în timp ce-L celebrați pe Domnul care și-a dat Trupul Său pentru noi, voi nu recunoașteți Trupul lui Cristos, prezent în frați, în săraci”. Adică faceți opusul a ceea ce spuneți la Liturghie…

Și sacramentele pot fi profanate și transformate în magie… Cu Liturghii frumoase, în limba greacă, folosind muzica psaltică… Însă adevărata Euharistie este cu totul altceva! Este amintirea pătimirii Sale, prin care trăim… El este viața noastră, este Pâinea vieții! Pâinea cu care ne hrănim și care ne dă însăși viața lui Dumnezeu, ca să putem trăi ca fii și ca frați.

Acest a dori să-L îngrădești pe Dumnezeu în Templu, pentru a-L avea la mână, este ceva teribil…

În Biserica primitivă creștinii, după cel de al III-lea secol – căci mai înainte celebrau în case, în privat – când au putut să se adune împreună în public, niciodată n-au construit Templul, iar locul în care se adunau niciodată nu l-au numit templu… Cuvintele templu, preot și rege erau rezervate poporului lui Dumnezeu, care este un popor preoțesc, regal și profetic, deci poporul – trupul omului – este Templul lui Dumnezeu…

În locul templului au folosit termenul „bazilica”, adică piața… În piață era și catedra, scaunul judecății, deci au numit bazilică și catedrală… Apoi au numit-o dom, care înseamnă casă… Altfel spus, locul cultului are întotdeauna ceva familial, pentru că relațiile dintre persoane sunt pietrele vii, care alcătuiesc Templul lui Dumnezeu… Adică noi, uniți unii cu alții.

Un preot explica faptul că Biserica este făcută nu din cărămizi, care sunt toate la fel, ci din pietre vii, unice, diferite unele de altele, care au nevoie să fie prelucrate, pentru a putea alcătui împreună Biserica…

Când Solomon i-a construit o casă, Dumnezeu n-a fost prea bucuros, ne spun profeții… „Nu vă încredeţi în cuvintele mincinoase, care zic: „Acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului”” (Ier. 7,4).

Ștefan vrea să spună că tot V.T. este o critică adusă Templului, așa cum și-l imaginau ei și aș cum noi ni-l închipuim astăzi, căci templul fiind sinteza instituției, trebuie păstrat cu orice preț, căci e dorit de Dumnezeu… Însă, adevărul e că este dorit de eul uman…

„Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor” (F.Ap. 7, 41). Isaia, când vorbește despre poporul care se convertește, ne spune că unul dintre semnele că această convertire a avut loc va fi „Nu vom mai numi pe Dumnezeul nostru, lucrul mâinilor noastre”… „Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul” (F.Ap. 7, 48).

Dumnezeul nostru nu este rodul lucrului mâinilor noastre, căci lucrul mâinilor noastre – templul – poate să se transforme în idolatrie, în ideologie religioasă… Dumnezeul nostru locuiește în Întrupare, iar Întruparea înseamnă că și-a însușit limita noastră, dar fără să o nege, și, tocmai pentru că o asumă, limita noastră devine loc de relație, de creativitate, de întâlnire…

Să nu uităm că îi ofereau idolului jertfe… Adică, idolul pretinde să-i închinăm lui viața noastră…

Mai înainte, în limba greacă au inventat un cuvânt pentru a construi idolii: „moscopoiein”, care înseamnă „a face vițelul”… Noi suntem specialiști în a crea viței de aur, idolii, adică ideile noaste, fixațiile noastre, siguranțele/certitudinile noastre, Dumnezeul care trebuie să facă ceea ce vrem noi… Dar acest lucru înseamnă perversiune! Căci dacă Dumnezeu ar face ce vrem noi, ar fi vai de noi! Căci noi vrem să negăm limitele noastre, deci ne negăm pe noi… Iar în limita noastră negată, îi mâncăm pe alții, deci îi negăm pe ceilalți și-L negăm și pe Dumnezeu. Adică, dacă Dumnezeu ne-ar asculta, am distruge lumea…

Deci să nu ne creăm idoli, ci să ascultăm de Dumnezeu, de Cuvânt, de Moise care nu știm ce face pe munte… Să încercăm și noi să stăm cu Moise… Și, astfel, noi vom fi făcuți după chipul lui Dumnezeu. Dacă nu, ne creăm vițeii noștri, care sunt imaginile (iconițele) noastre despre Dumnezeu, cărora le sacrificăm viața… Imaginile, ideologiile materiale, sunt nesemnificative, ideologiile teologice sunt grave, căci în numele lor se duc războaiele sfinte, separările între Orient și Occident,… În numele ideilor juste, căci fiecare crede că celălalt greșește… În numele lui Dumnezeu!

Oribil. Deși este mereu actuală această ispită…

Subliniem că Dumnezeu nu locuiește în Templu!!! Pentru a locui într-adevăr în Templul Domnului, profetul Ieremia ne învață că trebuie să ne schimbăm comportamentul (cf. Ier. 7)… Dar pentru că poporul nu s-a convertit, Domnul spune: „De aceea şi cu templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu şi în care voi vă puneţi încrederea, şi cu locul pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, voi face tot aşa, cum am făcut cu Şilo” (Ier. 7,14), Șilo, care a fost distrus…

„Aşa zice Domnul: „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine?” „Toate acestea mâna Mea le-a făcut şi sunt ale Mele, zice Domnul. Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Is. 66,1-2)… Iată unde locuiește Domnul!!!

Templul Domnului suntem noi, care ascultăm Cuvântul Său, pentru că Dumnezeu este iubire și locuiește acolo unde este iubit; El este Cuvânt, deci locuiește acolo unde este ascultat, înțeles și primit… În alte locuri e doar idolatrie, proiecție a delirurilor noastre.

Unde locuiește/stă Dumnezeu?

Dumnezeu este ființa oricărui lucru: „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci” (Rm.11, 36). „Ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1Cor. 15,28). Planul lui Dumnezeu este să le recapituleze pe toate în Cristos, adică toți fiii să se unească în Cristos (cf. Ef.1,10), căci în El, toate câte sunt, sunt viață. În afară de El, nimic nu există… Înțelegem unde stă adevăratul Templu? Stă în a înțelege această prezență a lui Dumnezeu, care locuiește în toate lucrurile, în fiecare eveniment, în fiecare persoană. Şi să-l venerăm și să-l respectăm ca fiind prezent și în Creație.

Dumnezeu este prezent peste tot. Toate sunt Templul Său. Dar Templul Său adevărat este inima omului. De fapt, „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”, îți va restitui ceea ce ai pierdut, adică identitatea ta și pe El. (Mt. 6,6). Iar această cameră, acest loc secret este inima noastră, un loc în care Dumnezeu este mai intim nouă decât suntem noi înșine… Și aici Îl întâlnim pe Dumnezeu. Dacă nu-L întâlnim în inima noastră, nu-l întâlnim nicăieri… Este inima care ascultă Cuvântul și Îl primește.

v. 51

⁵¹ Încăpățânați, cu inimile și urechile păgâne, voi vă împotriviți întotdeauna Duhului Sfânt. Așa au fost părinții voștri, așa sunteți și voi!

Se vorbește de „omul tare de cerbice”, adică omul care nu înțelege nimic și nu vrea să înțeleagă; de „netăiaţi împrejur la inimă”, de inima netăiată împrejur, adică de inima păgână, dar şi de „netăiaţii împrejur la urechi”, sunt oamenii care nu doresc să asculte Cuvântul, ci numai ideile lor, „doctrina sacră” pe care și-o inventează ei… Căci și Isus le-a spus celor din vremea Sa: „Voi vă inventați multe astfel de lucruri”… Sunt tradițiile noastre pe care le transmitem mai departe, care în aparență sunt bune dar, în realitate, împiedică Cuvântul lui Dumnezeu…

Suntem specialiști în a împiedica și deșerta Cuvântul. Să nu uităm că Evanghelia este scrisă pentru noi, cei din Biserică, nu pentru ceilalți!

„Voi v-ați împotrivit mereu Spiritului Sfânt”…

A se împotrivi Spiritului Sfânt…

„Spiritul” înseamnă viața; „Sfânt” înseamnă a lui Dumnezeu, deci Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu. Dacă ne împotrivim Spiritului Sfânt, înseamnă că-L ucidem pe Dumnezeu… Spiritul Sfânt este iubirea dintre Tatăl și Fiul, este acea iubire care întotdeauna ne schimbă inima și o deschide față de toți. Iar noi ne împotrivim Spiritul Sfânt, adică nu vrem să ne schimbăm, crezând că suntem în ordine și că nu facem nimic rău… Respectăm câteva porunci, și poate că ne inventăm alte câteva mai grele, căci așa avem mai mare siguranță, avem garantată mântuirea. Însă, nu! Aceasta este idolatrie și este comerțul din Templu!

Spiritul Sfânt trebuie să locuiască în inimile noastre: iubirea lui Dumnezeu care ne pătrunde și ne deschide inima față de toți, și față de acel Dumnezeu care trăiește peste tot și care lucrează în orice situație, și care merge înaintea noastră, se dă tuturor și este mereu nou, și pe care niciodată nu-L poți închide (limita) în propriile-ți idei.

Spiritul Sfânt e flacăra care nu se stinge a Dumnezeului-iubire care trăiește în lume și prin care lumea trăiește. E datoria noastră să-L recunoaștem și să-L cultivăm…

Toți profeții, de la cei mai vechi, până la cei din zilele noastre, întotdeauna au fost maltratați, pentru că urmează acest Cuvânt care ne cheamă la convertire, la convertirea la iubire și la deschiderea inimii.