A fost o mare prigoană în ziua aceea.

Biserica, născută la picioarele Crucii Învățătorului, se răspândește prin martiriul martorului Său. Prigoana, în loc să-i oprească extinderea, este vehiculul grabnic al răspândirii ei.

Ucenicii, strâmtorați de ostilitatea împotriva lor, cuceresc orizonturi tot mai ample.

După cum Crucea lui Isus a realizat planul Său mântuitor, tot la fel, crucea și prigoana ucenicilor răspândesc mântuirea în întreaga lume. Sângele lui Isus ne-a mântuit și ne-a dat Spiritul Său. Sângele martirilor Săi continuă mărturia Sa, cea a unei iubiri mai tari decât moartea, ducând peste tot fecunditate de viață, până când Dumnezeu va fi totul în toți.

Nu trebuie să căutăm persecuțiile – nu trebuie să fim masochiști – dar nici nu trebuie să căutăm să le evităm cu orice preț… Dacă veți fi prigoniți pentru dreptate, fericiți veți fi! Căci vom fi ca Isus și ca toți profeții, care au învins răul prin bine.

Răul pe care-l fac, îl plătesc alții, dar binele pe care-l fac, îl plătesc eu. Din această cauză, chiar dacă ni se pare ciudat: „Nicio acțiune/faptă bună nu rămâne nepedepsită”… Și, așa cum ne învață sfântul Pavel: „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. 1,24).

Dacă lipsește prigoana exterioară, niciodată nu lipsește cea interioară: egoismul nostru, care ne împiedică să iubim. Din această cauză evanghelistul Luca ne învață că ucenicul are o cruce pe care trebuie să o ducă în fiecare zi… Nu din întâmplare primul sfânt care n-a fost martir se numește Martin; el și-a împărțit hainele cu săracii.

Prigoana și împrăștierea/risipirea Bisericii – care s-a întâmplat încă de la început – este citită de Luca la lumina istoriei lui Isus. Crucea Sa nu este un faliment – așa credeau, la fel ca toți, cei doi ucenici în drum spre Emaus – ci este și rămâne izvorul deschis mântuirii și învierii tuturor.

Această viziune a istoriei mântuirii, dacă un om cunoaște istoria Bisericii, înțelege că întotdeauna a fost adevărată și este și acum. Când Biserica mărturisește iubirea și dreptatea, este prigonită și prosperă: este asociată victoriei Crucii. În schimb, atunci când folosește Crucea pentru a purta diferitele ei cruciade în căutarea puterii, sau atunci când se aliază cu cei puternici, în loc să crească, Biserica se autodistruge… Este mondenă și nu are nimic nou și mântuitor de vestit lumii. Din această cauză bisericile au fost construite pe locul martiriului întemeietorului acelei comunități… Și-n zilele noastre în altar se pun relicvele martirilor și ale sfinților, martiri ai iubirii în viața de zi cu zi. Să nu uităm că sângele martirilor este sămânța creștinilor.

În F.Ap. 1-5, evanghelistul Luca ne povestește mărturia întemeietoare a apostolilor la Ierusalim, apoi pe cea a lui Ștefan și pe cea a lui Filip, în Samaria. Încet, încet, din cauza persecuțiilor, Biserica acceptă mandatul primit de la Isus: de a fi martora Lui „la Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (F.Ap. 1,8).

Împărțirea textului:

1. 1: prigoana și împrăștierea creștinilor de la Ierusalim în Iudeea și Samaria;
2. 2-3: îngroparea lui Ștefan și „pustiirea” Bisericii din partea lui Saul;
3. 4: se reia tema din v. 1;
4. 5-8: mărturia lui Filip în Samaria.

Se citește Rm 5, 6-11

Versetele ne descriu spiritul cu care prima comunitate vestea Evanghelia… Acestea ne amintesc de comportamentul lui Ștefan care, fiind ucis cu pietre, nu blestemă dușmanii, ci-și dă viața pentru ei, la fel ca Cristos. Așadar, Ștefan este primul martor desăvârșit al lui Isus.

În Biserica Latină, sfântul Ștefan este celebrat în prima zi după Crăciun, pentru că Ștefan este primul născut, fiind cel dintâi care a știut să-și dea viața, ca Isus.

În această cateheză vom vedea că, imediat după uciderea cu pietre a lui Ștefan, în Biserică apare o viață fecundă: Biserica se naște la picioarele crucii, din faptul că Domnul își dă viața pentru noi, păcătoșii; se naște din contemplarea iubirii Sale. Apoi, după contemplare și după ce a văzut martiriul lui Ștefan, imediat Biserica se răspândește, deși într-un mod ciudat, pe care acum îl vom vedea.

Biserica se răspândește din cauza prigoanei, care este numită „împrăștiere, răspândire”. E frumos să vedem că atunci când se îngustează drumul pe care vrei să-l străbați și nu mai poți să-l parcurgi, înseamnă că se deschid alte căi, nenumărate. Altfel spus, întotdeauna Biserica s-a răspândit din cauza prigoanei, numită „împrăștiere”. După cum Biserica s-a născut din crucea lui Cristos, din experiența Celui care a știut să-și dea viața, tot la fel, momentele care par grele sunt timpurile care ajută Biserica să se răspândească. Sunt momentele în care bobul de grâu ajunge sub pământ și aduce mult rod.

De fiecare dată când Biserica s-a aliat cu puterea civilă, a dispărut, căci a devenit puternică, importantă, dar n-a mai avut nimic de spus și de oferit lumii, pentru că lumea se descurcă singură, ca  să fie puternică…

Ori de câte ori ne folosim de Cristos pentru a face cruciade, pentru a avea puterea și stăpânirea peste alții, ne marcăm un „autogol” constant… Biserica dispare.

Nu înseamnă că trebuie să căutăm prigoana. Dacă un om face binele, să țină seama de o lege fundamentală: „Dacă un om face binele, îl plătește el, dacă face răul, îl plătesc alții”. Așadar, binele pe care-l faci, trebuie să-l plătești! „Nicio acțiune bună nu rămâne nepedepsită”… Este pedepsită de mai înainte, trebuie să o plătești tu…

Când nu există persecuții vizibile, există o prigoană mai profundă, care este lupta împotriva egoismului nostru: „în fiecare zi trebuie să luăm crucea noastră” (Lc. 9,23). Ce înseamnă acest fapt? Cu multă probabilitate, în Biserica lui Luca s-a încheiat prigoana, dar el a notat că există o cruce zilnică, iar aceasta constă în a lupta în fiecare zi cu crucea pe care fiecare dintre noi o are, adică cu egoismul nostru. Pentru că crucea este simbolul păcatului.

Să luptăm împotriva egoismului.

Primul canonizat nemartir, declarat sfânt de Biserică, este sfântul Martin, care a dat săracilor jumătate din haina sa. Altfel spus, Martin este cel ce a depășit egoismul, aparține tagmei sfinților carității.

Să ascultăm ce se întâmplă după martiriul lui Ștefan: o naștere neprevăzută a Bisericii, care se răspândește, în timp ce mai înainte era „închisă” în Ierusalim.

Se citește F.Ap. 8, 1-8

¹ Și Saul era de acord cu uciderea lui. În ziua aceea a început o mare persecuție împotriva Bisericii din Ierusalim și toți, în afară de apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei. ² Niște oameni evlavioși l-au înmormântat pe Ștefan și l-au jelit mult. ³ Iar Saul pustia Biserica, intrând prin case, târând bărbați și femei și aruncându-i în închisoare. ⁴ Așadar, cei care se împrăștiaseră, treceau din loc în loc vestind cuvântul. ⁵ Filip, coborând în cetatea Samariei, a început să li-l predice pe Cristos. ⁶ Mulțimile ascultau cu atenție într-un cuget cele spuse de Filip, auzind și văzând semnele pe care le făcea, ⁷ căci din mulți care erau posedați, ieșeau duhurile necurate strigând cu glas puternic, iar mulți paralizați și șchiopi erau vindecați, ⁸ astfel încât o mare bucurie a cuprins cetatea aceea.

Mai înainte de a se înălța la cer, Isus le-a spus ucenicilor să rămână la Ierusalim până vor primi Spiritul, iar apoi să fie martorii Săi din Ierusalim până în Iudeea, Samaria și până la marginile pământului…

Până în acest loc, ucenicii au rămas doar la Ierusalim. Dar, odată cu martiriul lui Ștefan, Biserica devine matură, deja are un mădular care s-a născut, care a știut să-și dea viața, la fel ca Domnul. Astfel, creștinismul începe să se răspândească în Iudeea și-n Samaria. Sunt alte două etape. Deci se întoarce „foaia”. Dar nu pentru că au făcut un mare plan apostolic și au decis să organizeze o mare expediție în Samaria și apoi formăm persoanele potrivite, căutăm mijloacele necesare, o locuință, ne facem reclamă… Nu!

Biserica se răspândește din cauza prigoanei. De ce?

Pentru că Ștefan i-a acuzat în mod grav, ei s-au mâniat și în unanimitate l-au omorât cu pietre… Uciderea lui Ștefan a fost prilejul de a căuta să-i ucidă pe toți eleniștii creștini, adică acei iudei care proveneau din lumea elenă, din cultura greacă, și care nu erau atât de grozavi și de pricepuți ca apostolii, care rămâneau întreaga zi în Templu să se roage, la fel ca ceilalți iudei, ci vesteau că Templul va fi distrus (fapt care s-a adeverit, căci orice lucru uman va fi distrus), pentru că ceea ce contează este altceva…

Acești creștini iudeo-eleniști erau cei prigoniți.

În Biserică, istoria prigoanei întotdeauna a fost citită la lumina lui Iosif… Când frații săi s-au temut că el se va răzbuna, din cauză că mai înainte ei l-au vândut, Iosif a spus: „Dacă voi v-ați gândit să-mi faceți rău, Dumnezeu s-a folosit de răul vostru pentru a ne face bine: pentru a slava un popor numeros”…

Acest adevăr este valabil și-n cazul Crucii lui Isus: Isus ne-a salvat/mântuit prin crucea Sa. Crucea nu este falimentul, așa cum credeau ucenicii în drum spre Emaus, ci este realizarea Împărăției lui Dumnezeu. Crucea este prezența lui Dumnezeu, ca fiind iubire mai tare decât orice rău, iubire care învinge răul prin bine, adică sporind iubirea, în loc să se răzbune. Și exact astfel a făcut și Ștefan…

Astfel, vedem că răul, în mod ciudat, înfăptuiește binele.

Versetele noastre încep cu cuvântul „prigoană” și se încheie cu cuvântul „bucurie”.

„Bucuria” este noțiunea cea mai frumoasă a evenimentului Nașterii, folosită când îngerii le apar păstorilor și le spun: „Vă vestim o mare bucurie pentru voi și pentru tot poporul. Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor, Cristos-Domnul, și acesta este semnul”… Și ei oferă semnul fragilității, al micimii…

Când există prigoana, cu adevărat se naște Cristos în vestitori, în mărturisitori, adică se nasc persoane care știu iubi la fel ca Isus… Și astfel avem un Crăciun continuu. Din această cauză versetele încep cu prigoana și se încheie cu bucuria: pentru că se naște Biserica, se nasc creștinii…

„Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Este adevărat. Apoi, când au putut construi biserici, pe toate le-au construit pe locul martiriului; iar în altar întotdeauna se păstrează relicva, trupul martirului… Căci ne naștem din fecunditatea seminței care ajunge sub pământ și care știe să-și dea viața din iubire… Aceasta este fecunditatea.

Versetele au patru părți:

În v. 1 se vorbește despre prigoană: e un mod frumos de a citi prigoana;

În vv. 2-3 ni se prezintă înmormântarea lui Ștefan și figura lui Saul, care vrea să distrugă Biserica. Pavel va fi protagonistul celei de a doua părți a F.Ap.;

În vv. 4-7 ni se prezintă prima evanghelizare în Samaria, cu Filip: ni se vestește cum are loc evanghelizarea;

În v. 8 avem rezultatul: marea bucurie. Bucuria întotdeauna este scopul a toate…

Aceste patru teme ne prezintă nașterea Bisericii, deci au legătură cu Crăciunul…

v. 1

¹ Și Saul era de acord cu uciderea lui. În ziua aceea a început o mare persecuție împotriva Bisericii din Ierusalim și toți, în afară de apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei.

„În ziua aceea” este un termen tehnic pentru a indica „ziua decisivă”, adică ziua sfârșitului lumii… De fapt, deja trăim mereu „În ziua aceea”: pentru că acolo unde se află martirul, cel care știe răspunde răului prin bine, se sfârșește lumea răului, a păcatului, și începe lumea bună… Așadar, noi trăim „în acea zi”, căci s-a sfârșit lumea veche și s-a născut lumea nouă!

De fapt, exact aici se naște Biserica: „în ziua aceea s-a făcut prigoană mare”. În puține versete cuvântul „mare” se repetă de mai multe ori, cu o variație la final, în care nu se spune că bucuria este „mare”, ci că este „multă”…

Această prigoană s-a dezlănțuit împotriva creștinilor de origine elenă, nu împotriva celor autohtoni, din Iudeea. Dar creștinii de origine elenă nu erau legați de Templu, în timp ce apostolii mergeau în Templu.

Textul nu ne spune motivul pentru care prigoana este doar împotriva creștinilor de origine elenă, nu și împotriva celorlalți. Și este interesant, căci aveau o mentalitate diferită. Iudeo-creștinii sunt și buni iudei, care în fiecare zi merg la Templu, dar sunt și creștini.

Creștinii de origine elenă spun: Templul va fi distrus, deci contează un alt lucru: contează să trăim fraternitatea care este deschisă tuturor oamenilor. Dar acest adevăr îl știau și ceilalți.

Între iudeo-creștini și creștinii de origine elenă existau diferențe… Totuși, iudeo-creștinii nu erau în pericol, căci, mergând la Templu, puteau fi ținuți sub control… În schimb, ceilalți creștini reprezentau un pericol pentru autoritatea religioasă pentru că, într-un fel, nu se mai considerau parte din acel tip de structură… Prin urmare, ei sunt „împrăştiați”, nu „îndepărtați/risipiți”. A împrăștia înseamnă a semăna ici și colo…

Așadar, prigoana nu înseamnă „a fi pierduți”, adică risipiți, ci este precum o împrăștiere a seminței… Și este o împrăștiere „mare”… Ca un vânt puternic, primăvara, care poartă sămânța florilor de pe munți la zeci de kilometri distanță…

Prigoana este acel eveniment mare care poartă sămânța în alte părți. Sămânța este o putere vitală. Așadar, prigoana nu suprimă, ci împrăștie aceste persoane… Iar dacă le ucide, ele sunt ca sămânța care ajunge sub pământ și aduce mult rod.

Până la martiriul lui Ștefan și la prima prigoană a Bisericii, nu avem dovezi despre un plan apostolic de a vesti credința în afara Ierusalimului și a Iudeii. Deși Isus i-a însărcinat să predice întregului pământ…

Prigoana lui Ștefan este ciudată, căci nu-i atinge pe apostoli, în timp ce mai înainte persecuția i-a privit exact pe apostoli… „Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei”. Toți au fost împrăștiați, în afară de apostoli, care erau iudeo-creștini…

Așadar, și-n interiorul comunității exista o oarecare criză: ce facem cu creștinii de origine elenă? Îi protejăm, riscând să ne omoare și pe noi, sau îi abandonăm… Versetele tac asupra acestor aspecte… Autorul sacru consideră prigoana providențială, căci este „împrăștiere/semănare”…

În loc să facă un plan/program pastoral la fel ca noi, cu mare grijă, în versetele noastre „motorul” planului pastoral pe care deja Isus l-a trasat spunând: „Veți fi martorii Mei… până la marginile pământului” este tocmai prigoana. Ei au stat liniștiți până când au putut, iar când i-au „împrăștiat”, au fost nevoiți să plece… Tot la fel și apostolul Pavel, oriunde a mers, a început să predice în sinagogă, la fel cum primii apostoli făceau la Ierusalim. În sinagogă începe să aibă succes. Apoi ceilalți i s-au împotrivit, dorind
să-l ucidă. Astfel, Pavel fuge într-un alt oraș. Dar și în noul oraș are aceeași experiență. Deci este nevoit să fugă din nou, într-un alt ținut… În acest fel, din cauza prigoanei, Pavel ajunge să străbată lumea. Și a înțeles că era apostolul neamurilor, dar nu pentru că planificase acest lucru, ci realitatea l-a planificat. Și sunt providențiale acele lucruri care par „piedici”, pentru că, în realitate, piedicile duc la maturizarea și răspândirea Bisericii.

Toate piedicile și crizele interioare pe care apostolii le-au avut sunt locuri ale maturizării, ale împrăștierii seminței…

Este important să vedem felul în care Dumnezeu actualizează planul Său mântuitor în istorie: nu-l actualizează prin planificările noastre, ci prin piedicile pe care alții ni le pun acolo unde suntem, iar noi suntem chemați să căutăm să trăim creștinește acolo unde suntem… Și deci suntem constrânși să mergem în altă parte…

Dumnezeu are o regie ciudată a istoriei, căci pe toți îi lasă liberi: răul este liber, iar cine caută să facă binele, până la urmă se întâlnește cu răul. Și ori îl elimină, dându-și viața, ori merge în altă parte… În acest ultim caz, acolo unde merge, el seamănă Cuvântul…

Aceștia sunt precum Isus. Să ne amintim că Isus, descris de evanghelistul Luca, își începe drumul/misiunea din Samaria și merge spre Ierusalim. Aceștia pornesc de la Ierusalim și merg spre Samaria, care reprezintă locul/teritoriul păgânilor, al ereticilor.

La Ierusalim se aflau apostolii, care au rămas liniștiți acolo, dar și creștinii de origine elenă, care erau diferiți… Dumnezeu se folosește și de diferențe. Nu vrea să-i omologheze pe toți…

E bine că apostolii au rămas la Ierusalim: Isus le-a spus să rămână la Ierusalim până vor primi Spiritul. Poate că ei ar fi vrut să rămână mai mult timp… Până în F.Ap. 15, îi aflăm la Ierusalim. Însă Dumnezeu se folosește de diferențe în mod pozitiv: nu să creeze un conflict între ei, ci o împrăștiere a seminței, a Cuvântului, o fecunditate mai mare.

În schimb, nouă mereu ne este teamă de diferențe…

vv. 2-3

² Niște oameni evlavioși l-au înmormântat pe Ștefan și l-au jelit mult. ³ Iar Saul pustia Biserica, intrând prin case, târând bărbați și femei și aruncându-i în închisoare.

Pentru a treia oară se vorbește despre Saul, în conexiune cu Ștefan. Iar înainte se vorbește despre „bărbaţii cucernici care l-au îngropat pe Ştefan”. Mai înainte s-ar părea că toți erau de acord să-l ucidă cu pietre. Și totuși, există „bărbați cucernici”, cu multă probabilitate iudei, (deci nici măcar nu sunt creștini), dar care „au făcut plângere mare pentru el”, așa cum s-a comportat Iosif din Arimateea cu Isus. Autorul sacru vrea să spună că binele se află peste tot…

Și imediat este amintit Saul: „Şi Saul pustia Biserica”… Mai întâi a aprobat uciderea lui Ștefan, a păzit hainele celor care-l băteau cu pietre, ca să-l poată lovi mai bine. Acum însă, se va strădui să obțină scrisori, în baza cărora să poată merge în toate sinagogile și prin case ca să-i prigonească pe creștini. Saul devine personificarea prigonitorului creștinilor: și-i persecută datorită zelului. Mai apoi va deveni icoana Prigonitului, adică a lui Cristos.

În spatele apropierii acestor două figuri, Ștefan și Saul, avem un adevăr: dușmanul principal al creștinismului va deveni actorul principal al creștinismului în întreaga carte a F.Ap. Acest fapt are loc datorită lui Ștefan care, atunci când moare, își dă viața pentru cei care-l ucid, deci și pentru Saul…

Iar Saul, care va deveni Pavel, este fecunditatea sângelui lui Ștefan. De acum înainte, F.Ap.va vorbi despre Pavel. Cititorul încă nu știe acest adevăr, dar autorul cărții și Biserica primară cunosc acest adevăr…

Despre Saul se spune că dorea să distrugă. Până la urmă va fi cel care va construi nenumărate comunități… Noi ne-am născut din predicarea lui Pavel. Dar stă scris că intra în fiecare casă „Și târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă”, ca să fie eliminați de ceilalți. Așadar, Saul era plin de zel…

E puternică imaginea lui Pavel care „intra în case”, pentru că Luca ne-a spus că „spațiul casei” era locul în care se asculta Cuvântul și se frângea/împărțea Pâinea cu bucurie și în simplitatea inimii. De fapt, este vorba despre un stil de viață frumos, care a atras mulți oameni să devină creștini… În acest loc, Saul intră cu violență…

Acest Saul, care va deveni Pavel, ne indică din nou strategia lui Dumnezeu: după cum se folosește de prigoană pentru a împrăștia/semăna Biserica, tot așa se va folosi de prigonitor pentru a face din el actorul principal al evanghelizării.

În spatele acestui adevăr avem un fapt povestit în toate Evangheliile: primii moștenitori ai lui Isus sunt soldații care-L ucid: moștenesc hainele Lui. „Hainele” sunt simbolul trupului, al faptului că El și-a dat viața pentru ei. În Evanghelia după Luca, cel dintâi care L-a recunoscut pe Isus ca fiind Dumnezeu este tâlharul, pe cruce: „Dacă stă aici, cu noi, nevinovat fiind, nu poate fi decât Dumnezeu”… În celelalte evanghelii, primul care crede că Isus este drept și Dumnezeu este tocmai sutașul care-L ucide. Altfel spus, primii cuceriți, convertiți, sunt dușmanii, pentru că porunca este: „Iubiți-i pe dușmanii voștri”.

Pentru că dușmănia/ura se învinge nu prin dușmănie, ci prin iubire, până la a-și da viața. Așadar, figura lui Saul, alăturată figurii lui Ștefan, nu este o simplă întâmplare, căci din Ștefan – din această iubire care știe să-și dea viața – se naște Saul, care va deveni Pavel. Se întâmplă ceea ce a avut loc pe crucea lui Cristos… De fapt, în Biserică se perpetuează fecunditatea prin cei care, în viața de zi cu zi, înving răul prin bine. Nu se perpetuează prin cei care se pleacă în fața răului, nu prin cei care caută puterea, care fac răul prigonindu-i pe alții, care nu sunt ca ei, care nu urmează legile lor, pe care ei vor să le impună tuturor…

Și este un adevăr constant, pe care mereu îl uităm… De fapt, multe grupuri creștine, îndată ce capătă puțină importanță, doresc să domine și să impună cultura creștină… E o ispită pe care și Isus a avut-o…

Nu trebuie să impunem nimic, nimănui! Însă noi facem tot posibilul să impunem… Să nu uităm că respectarea libertății este cel mai mare dar al lui Dumnezeu! Iar credința este un act liber. Dacă le luăm altora libertatea, nu mai putem vorbi despre credință, despre iubire și nici despre creștinism!

Dumnezeu îi respectă mereu pe toți, indiferent ce fac… Și exact din această cauză toți putem trăi și putem iubi și putem fi mântuiți…

În schimb, dacă ne folosim de putere pentru a-i elimina pe cei care fac răul, multiplicăm răul cu intenții bune, urmărind un scop bun…

Să nu ne mirăm că numai martirul și prigoana ajută Biserica să meargă înainte; celelalte instrumente, opuse, o pustiesc…

Saul n-a reușit să pustiască Biserica, ci a devenit cel care a lucrat mai mult decât toți în favoare Bisericii, așa după cum vom vedea…

Să ne oprim asupra evanghelizării în Samaria: ni se descrie felul în care are loc evanghelizarea…

vv. 4-7

⁴ Așadar, cei care se împrăștiaseră, treceau din loc în loc vestind cuvântul. ⁵ Filip, coborând în cetatea Samariei, a început să li-l predice pe Cristos. ⁶ Mulțimile ascultau cu atenție într-un cuget cele spuse de Filip, auzind și văzând semnele pe care le făcea, ⁷ căci din mulți care erau posedați, ieșeau duhurile necurate strigând cu glas puternic, iar mulți paralizați și șchiopi erau vindecați,

La început, din nou se insistă că, mai înainte de orice evanghelizare, există această „împrăștiere”: cauza evanghelizării este prigoana. Așadar, când Biserica este slabă – și nu când toate merg bine – atunci este tare.

În timp ce toți apostolii vorbesc despre semnele pe care le fac și despre meritele lor, Pavel descrie meritele și calitățile sale de apostol în 2Cor. 11,21-12,10. În aceste versete Pavel prezintă toate necazurile și toate primejdiile sale… Oferim doar ultima parte a acestui text: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Cristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor. 12,7-10).

Cuvintele pe care Pavel le rostește despre sine sunt valabile pentru întreaga Biserică: „când sunt slab, atunci sunt tare”. Când sunt tare, fac mult rău altora.

Când sunt slab, port asupra mea răul altora, mă împotrivesc răului prin bine, deci am puterea lui Cristos, nu puterea mea.

Puterea mea este cu totul altceva: puterea omului este cea împotriva omului, însă puterea lui Cristos este cea de a iubi.

Din această cauză Pavel se laudă cu dificultățile sale. Așadar, înțelegem că prigoana este motorul principal al evanghelizării. De fapt, fiind împrăștiați din cauza persecuției, ce fac? „Străbăteau ţara”. Textul grec spune „au început să străbată țara”.

Prima însușire a evanghelizatorului nu-i că are un scop, ci că „străbate”, adică merge în dreapta și în stânga, pentru că peste tot există frați… Și merge să-i caute pe toți, la fel cum păstorul merge să caute oaia rătăcită… Pentru că toți îmi sunt frați și am datoria să-i duc/vestesc fiecăruia iubirea Tatălui…

Unul dintre primii iezuiți a spus „casa iezuiților ar trebui să fie strada, locul în care-i întâlnesc pe alții”…

Și ce fac? „Binevestind cuvântul”, duc vestea bună, adică evanghelizează… Doresc să dea vestea bucuriei.

Ce vestesc, ce evanghelizează? Nu pe sine, ci vestesc Cuvântul! Cuvântul este Isus, Evanghelia. Evanghelia ne descrie cine este Isus: este Cuvântul Tatălui.

Apoi versetele ne vorbesc despre Filip care, „coborându-se într-o cetate a Samariei, propovăduia pe Cristos”.

În F.Ap. ni se povestește istoria primei comunități, cu ajutorul figurilor lui Petru și Pavel, dar aspectul cel mai important este felul în care s-a răspândit Cuvântul, drumul Cuvântului…

Filip este cel dintâi despre care se spune, la fel ca despre Isus, că „vestea Cuvântul”, vestea bună și „proclama/propovăduia”. În Evanghelie, aceste cuvinte îi sunt rezervate lui Isus… Era ceea ce Isus făcea: evangheliza/proclama Împărăția lui Dumnezeu – Cuvântul care este El, cuvântul Împărăției – și propovăduia Împărăția…

Așadar, Filip este primul care procedează ca Isus…

Protagonistul F.Ap. nu sunt apostolii, ci însuși Cuvântul care s-a făcut trup în Isus, s-a întors în formă de Cuvânt în Evanghelii și se face trup (se întrupează) în apostoli prin Spiritul Sfânt, prin evenimentele care se întâmplă în istorie. Până când acest Cuvânt – care este însuși Dumnezeu – va fi totul în toți prin mărturia iubirii lui Cristos.

În acest loc vedem dinamica credinței… Mai întâi de toate, avem acest a străbate/a merge peste tot, pentru că fiecare om este destinatarul Cuvântului vieții.

Cuvântul vieții este Fiul, este Cuvântul care ne face fii și frați: ne ajută să recunoaștem identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și de frați ai fiecărui om… Acesta este Cuvântul și aceasta este mântuirea fiecărui om!

„Şi mulţimile luau aminte într-un cuget la cele spuse de către Filip”, adică la Cuvânt, și nu la Filip…

După vom vedea că Simon Magul pretinde ca mulțimile să fie atente la el, să-l aclame pe el, la fel ca toți cei care fac minuni… Filip nu vrea ca mulțimile să ia aminte la el, ci la Cuvânt, la lucrurile vestite de el…

Al doilea aspect este ascultarea atentă a Cuvântului! Deci vestirea Cuvântului, nu predicarea sinelui, și apoi ascultarea atentă a Cuvântului. Ce fac mulțimile?

„Văzând semnele pe care le săvârşea”. Nu Filip, ci Cuvântul este Cel care face minuni și semne, pentru că Cuvântul este viu și eficient.

Care sunt semnele? Semnele sunt: „Căci din mulţi care aveau duhuri necurate, strigând cu glas mare, ele ieşeau şi mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vindecat”. Acestea sunt semnele care însoțesc întotdeauna vestirea Cuvântului.

Să explicăm mai bine… Pentru noi, Cuvântul este Evanghelia care ne povestește despre Cristos. Iar Cristos ne povestește adevărul nostru de oameni: că suntem fiii iubiți ai Tatălui și frați chemați să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit.

Acest Cuvânt alungă din noi Spiritul necurat, Spiritul morții…

Spiritul morții este acel spirit care provine din minciuna de la început, rostită de șarpe în Gen. 3, care ne-a sugerat că Dumnezeu nu ne iubește, că ne invidiază… Din această cauză Evanghelia ne eliberează de Satana, pentru că acesta este o minciună care locuiește în noi, care ne împiedică să ne simțim iubiți și să iubim; care ne împiedică să trăim, căci ne închide în egoism.

Cuvântul este Spirit și viață: ne mărturisește o iubire mai tare decât moartea. Și acest fapt ne eliberează de adevăratul diavol pe care toți îl avem în interiorul nostru: cum că eu aș fi un nimeni și că nu aș avea nicio valoare… Eu am valoarea jertfei lui Dumnezeu pentru mine! Isus și-a dat viața pentru mine!

Din dialogul lui Isus cu Tatăl știm că fiecare dintre noi este iubit așa cum Tatăl Îl iubește pe Isus… Iar Isus ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui și Și-a dat viața pentru fiecare dintre noi… Aceasta este valoarea noastră! Și acest mister îl scoate cu strigăt mare pe spiritul răului din noi, spirit care este frica de a nu fi iubiți și care este răul radical pe care toți îl avem… De ce? Pentru că acest rău este împotriva nevoii pe care toți o avem: cea de a fi iubiți… Dacă nu suntem iubiți, nu trăim…

Acesta este primul semn puternic al Cuvântului… Semn care va deveni minunea care ne va face să-i iubim pe alții, și atunci se va naște comunitatea nouă, alcătuită din oameni noi, din oamenii care au trecut de la moarte la viață, pentru că se știu iubi între ei…

Celălalt semn este faptul că vindecă „mulţi slăbănogi şi şchiopi”… De ce sunt amintite aceste două categorii de persoane? Pentru că slăbănogii şi şchiopii sunt persoanele blocate. Iar adevăratul rău al omului constă în faptul că este blocat, închis în sine. În interior, toți suntem paralitici și șchiopi, nu reușim să umblăm pe calea iubirii, pe calea spre celălalt… Împotriva altora umblăm bine, căci facem toate războaiele posibile… Nu mergem spre celălalt, căci toți suntem slăbănogi, ne este frică, ne apărăm de alții. Iar Cuvântul demască această minciună și ne revelează că suntem frați și fii, vindecându-ne de paraliziile noastre și de faptul că suntem șchiopi. Sunt cele două boli radicale: blocajul, frica, și care ne fac să pornim războaie, să ridicăm ziduri, să ne dividem, să ne luptăm cu ceilalți… Și aceste lucruri se întâmplă și-n viața interpersonală și socială, peste tot în lume…

Acestea sunt semnele pe care Cuvântul le înfăptuiește în fiecare dintre noi.

Dacă Cuvântul ascultat nu ne eliberează inima de frici și nu ne face capabili să umblăm, zi după zi, tot mai mult spre ceilalți, ci ne lasă închiși în egoismul nostru, înseamnă că nu am ascultat Cuvântul…

Filip este unul dintre cei șapte aleși să slujească la mesele văduvelor creștinilor eleniști, un grup din care făcea parte și Ștefan… Și așa după cum am notat, este interesant că Filip, creștin de origine elenă, va duce Cuvântul în Samaria…

Filip are o însușire specială, apare și dispare, apare și dispare din text… Și, fiind în rugăciune, i se spune să meargă să-l boteze pe prim-ministrul reginei Etiopiei… Altfel spus, Filip este prezent atunci când este nevoie, apoi dispare…

În aceste versete avem tot procesul/drumul credinței. Mai întâi de toate, ea pornește de la cel care vestește, vestește experiența pe care el a avut-o, căci dacă nu, nu vestește nimic… Vestești acea experiență pe care ai avut-o cu Cristos: Cuvântul care te-a salvat, te-a eliberat, Îl vestești pe El… În al doilea rând, ceilalți sunt atenți la ce le spui, căci spune: „Acest Cuvânt ne interesează și pe noi. Căci îmi place să fiu salvat, eliberat, și să pot trăi”… În al treilea loc, ascultând, ei văd și semnele, iar semnele se întâmplă în cei care ascultă, în noi… Adică vedem că acest Cuvânt ne eliberează de egoism, de ignoranță, de rău, ne dă bucurie în inimă, pace și armonie, ne deblochează, ne ajută să ieșim din rău… E un drum… Dar e drumul vieții. Celălalt e drumul morții.

Apoi urmează un alt miracol, căci adevăratele semne ale lui Dumnezeu sunt „bucuria” și „comunitatea”. În textul nostru se spune doar că ascultau „împreună”… Dacă mai întâi s-a spus „că erau toți împreună”, acum se spune că „sunt toți împreună în a asculta și a vedea”. Și din acest a sta împreună în ascultarea Cuvântului și în a vedea semnele se naște armonia între membrii comunității.

v. 8

⁸ astfel încât o mare bucurie a cuprins cetatea aceea.

Este marea concluzie: „a fost mare bucurie”…

Mai întâi de toate, era mare prigoană, mare tânguire, mare strigăt al spiritelor care ies… iar apoi urmează „mare bucurie”, dar în limba greacă nu avem cuvântul „mare” – cantitatea – căci lucrurile mari se termină… Căci dacă nu se termină, înseamnă că nu există, căci toate lucrurile materiale există dacă sunt finite, limitate…

În schimb, despre „bucurie” nu se spune că este mare (mega, în limba greacă), ci avem un alt cuvânt „epolecara, polus” care înseamnă multiplă… Altfel spus, bucuria nu este o cantitate, ci este o calitate de viață… Și este mult mai mult decât o calitate a vieții. Și bucuria nu este mare, ci este multiplă, pentru că bucuria se multiplică, la fel ca sămânța care dă viață.

De ce? Pentru că bucuria există atunci când există iubirea recunoscută, căreia i se răspunde cu iubire. Iar omul este creat pentru bucurie.

Iar Dumnezeu este bucurie, pentru că este o iubire recunoscută, căreia i se răspunde cu iubire în raportul dintre Tatăl și Fiul… Iar Dumnezeu vrea să transmită tuturor bucuria Sa. Prima propunere pe care o face Mariei este: „Bucură-te”… De ce? Pentru că tu ești bucuria lui Dumnezeu: acesta este numele tău…

În spatele cuvântului bucurie avem cuvântul grec „chere”, având aceeași rădăcină, care înseamnă har, bunătate, frumusețe, gratuitate, dar. Sunt acel mănunchi de cuvinte care definesc o viață frumoasă și bună… Așa, cu aceste însușiri, este frumos să trăim; dacă nu, a trăi este o nenorocire…

Rezultatul propovăduirii Evangheliei este bucuria…

Notăm trei reflecții.

Prima minune făcută de Isus este schimbarea apei în vin. Din nefericire, mergând în Biserică și ascultând predicile, observăm că reușim să reducem Evanghelia la Lege, adică lumea nu iese prea bucuroasă de la Liturghie, considerând că Liturghia este o obligație în plus… Însă nu, căci Liturghia/Evanghelia este libertatea de a iubi și de a fi iubiți… Însă noi suntem specialiști în a reduce Evanghelia – vestea bună – la Lege… Efectul pe care-l creează predicile este „plictiseala”… Însă Evanghelia ne stârnește sentimentul opus. De ce?

Pentru că bucuria este relație, iar omul este relație! Iar relația bună îți dă bucurie! Este diferită de plăcere: plăcerea te „amețește” sau te satură, și atât, căci dacă ești sătul, nu poți mânca mai mult, ți se face greață…

Bucuria este iubire: cu cât ai mai multă iubire, cu atât îți crește capacitatea de a iubi. Noi suntem dorință de bucurie și de relație. O dorință infinită, pentru că Dumnezeu este iubire și bucurie. Semnul Prezenței lui Dumnezeu este bucuria, iar acolo unde nu există bucurie, nu-i prezent Dumnezeu.

La fel ca bucuria Crăciunului, care este „pentru tot poporul”, și în acest text avem o bucurie mare, multiplă, împărtășită de toți. Așadar, bucuria ori este împărtășită, ori nu există. Noi am pornit de la marea prigoană și am ajuns la această bucurie răspândită…

Deși Biserica a îndurat această prigoană, nu se oprește, ci „se împrăștie”, se răspândește…

În Gal, 5,22-23 ni se spune că rodul Spiritului (nu scrie roadele, căci rodul este unul singur) are multe gusturi: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”… Rodul Spiritului sunt iubirea și bucuria…

Putem avea de toate, dar fără bucurie: tinerii din zilele noastre, cu cât au mai mult, cu atât sunt mai nefericiți… În loc să aibă bucurie, sunt plictisiți… Pentru că omul nu se satură cu lucrurile pe care le are. Chiar dacă ar mânca întreaga lume, ar exploda, dar nu ar fi mulțumit. Pentru că omul vrea tot mai mult, pentru că este dorință infinită: dorință de iubire, iar iubirea nu are sfârșit, limită… Și iubirea niciodată nu te plictisește. Cu cât un om are mai multă iubire, cu atât mai mult îi crește capacitatea de a iubi și de a se bucura. Aceasta este viața lui Dumnezeu. Bucuria este pecetea lui Dumnezeu. Unde nu există bucurie, nu-i prezent Dumnezeu.

Dacă vreți să faceți o verificare a prezenței Domnului în viața voastră de-a lungul zilei, când sosește seara, vă îndemn să vă gândiți cât timp ați fost bucuroși și cât timp ați fost triști… Veți putea înțelege cât timp ați rămas închiși în egoismul vostru și cât timp ați fost deschiși iubirii, bucuriei, adică față de Dumnezeu și față de viață.

De fiecare dată când sunteți triști, încercați să vă gândiți cât de mult vă iubește Dumnezeu și că vă simțiți mai bine dacă surâdeți, decât dacă sunteți triști, chiar dacă lucrurile rămân la fel.

Totuși, când aveți spiritul bucuriei, inima vi se schimbă, pentru că inima celui care se simte iubit mereu este mulțumită, bucuroasă… Apoi, este altceva dacă înfrunți o dificultate cu iubire, ori o înfrunți cu tristețe…

Cel mai mare cadou pe care poți să-l oferi tinerilor este să le mărturisești că viața are sens, că există bucuria… Dacă nu, îi amețim, îi îmbătăm… Dacă nu, înseamnă că le oferim surogatele bucuriei, tot ceea ce ei încearcă… Pentru că omul este creat pentru ceva, dar nu știe pentru ce este creat…

Care este prima poruncă? Este cea de a-L iubi pe Dumnezeu, cu toată inima… Prima poruncă, ce le cuprinde pe toate, este iubirea! Și ești bucuros numai dacă iubești. Și iubești numai dacă mai înainte ești iubit. Și întreaga Evanghelie nu vrea să ne spună nimic altceva decât faptul că suntem iubiți!

Iar când Îl iubești pe Dumnezeu, devii ca Dumnezeu, pentru că cel care iubește începe să gândească la fel ca și Cel iubit, să asculte ca El, să acționeze ca El: Cel iubit este ființa/viața sa, deci devine precum Cel iubit. Și totuși, sunt doi care devin una.

Noi vrem să fim ca Dumnezeu. Iată calea iubirii!

În zilele noastre avem o nevoie profundă a mărturiei bucuriei, pentru că nimic nu ne lipsește, în afară de bucurie…

De ce?

Pentru că nu mai există relații sănătoase, iar lumea se refugiază în relațiile virtuale… Însă bucuria există în relația iubirii reciproce. Bucuria este prezentă în raportul de prietenie și toate tipurile de iubire…

În regulile discernământului, sfântul Ignațiu subliniază că, atunci când mergem din rău în mai rău, dușmanul ne momește să facem răul nu prin bucurie, ci prin plăcere, iar plăcerea satisfăcută, niciodată nu ne dă bucurie… În acest mecanism Dumnezeu ne dă remușcarea, ne ajută să înțelegem că răul este rău.

În schimb, când un om caută binele, dușmanul îți dă întristări (dureri), pentru a te împiedica, pentru a te bloca, însă Dumnezeu îți dă curaj și bucurie.

Apoi continuă: „Când mergi din bine în mai bine, să știi că este tipic numai și numai lui Dumnezeu să-ți dea bucurie”… Iar dușmanul face tot posibilul să-ți ia bucuria. Pentru că atunci când îți ia bucuria, îți taie picioarele și nu mai poți să te miști.

Să monitorizăm bucuria din viața noastră, căci este marele nostru dar. Să nu uităm ce le-au vestit îngerii păstorilor la Crăciun: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc. 2,10-11).

Iar semnul este acel Prunc dinaintea lor:

• nu este puternic, ci este un prunc;
• nu este fermecător, ci este înfășat;
• nu este teribil, ci este tremurând;
• nu este unul care-i mănâncă pe toți, ci stă în iesle.

Acesta este Dumnezeu! Și acest adevăr îl spune Luca, în opoziție cu Cezarul August, care a făcut recensământul pentru a aduna întreaga sa putere mondială… Prin urmare, adevăratul Domn, Dumnezeu, este Pruncul… Este Cel care ne dă marea bucurie, care-l restituie pe om omului…

De ce Dumnezeu s-a făcut mic și prunc?

Când noi vedem un prunc, instinctiv îl primim, pentru că el are nevoie de tot. Și primindu-l, devenim ca Dumnezeu care primește și iubește… Pruncul, de fapt, reprezintă nevoia pe care fiecare dintre noi o are, cea de a fi primit și iubit.

Evanghelia ne spune că și noi suntem iubiți. Deci putem iubi, la rândul nostru, și să devenim ca Dumnezeu. De aici se naște bucuria care ar trebui să fie dovada prezenței lui Dumnezeu. Dacă un om este trist, în acel moment este stăpânit de spiritul rău. Și tuturor ni se întâmplă să fim triști, dar cel puțin să deosebim cele două sentimente…