Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!

Iacob i/și Ioan au cerut foc din cer peste un sat de samariteni, care-l refuzaseră pe Isus. Încă nu aveau Spiritul Fiului omului, care a venit să mântuiască, nu să-i osândească pe păcătoși (cf. Lc. 9, 54). În textul nostru, un sat de samariteni primește Cuvântul lui Dumnezeu.

Petru și Ioan sunt trimiși de apostoli să se roage, pentru ei ca să primească Spiritul Sfânt. Singurul foc din cer, pe care Dumnezeu îl cunoaște, este cel al Fiului – foc care arde lemnul uscat, pentru a-l salva pe cel verde (Lc. 23,31). El a venit pe pământ să aducă acest foc (Lc. 12,48). Este același foc pe care și Ștefan îl are: o iubire mai tare decât moartea, o iubire care știe să-și dea viața pentru cei care-l ucid (Lc. 23,34; F.Ap. 7,60). Singura răzbunare a lui Dumnezeu este iertarea.

Este ciudat că botezul lui Filip, dat celor care s-au convertit la Isus, nu le-a dat Spiritul Sfânt.

Spiritul Sfânt, protagonistul faptelor apostolilor/cărții Faptele Apostolilor, este liber și suveran: suflă unde vrea și peste cine vrea, chiar și peste cei care încă nu sunt botezați (F.Ap. 10,44-48). Așadar, nu este necesară impunerea mâinilor din partea apostolilor.

Însă aceasta este prima misiune în afara Iudeii.

Poate că Filip a așteptat ca Spiritul Sfânt să fie dat pentru întâia dată de apostoli, stâlpii Bisericii din Ierusalim, pentru a semnifica singurul Spirit care însuflețește întreaga Biserică, dincolo de diferențe.

Spiritul este iubirea: creează comuniune în Biserică și între bBiserici. Iar Spiritul – revărsat mai întâi peste ucenici la Ierusalim, apoi răspândit în lumea întreagă – este unul, primind și însuflețind orice diversitate în rândul Bisericii. .

Ne aflăm în a doua etapă a mărturiei ucenicilor: împlinită la Ierusalim cu Ștefan (cf. F.Ap. 1.8-8,1),; acum, prin Iudeea, ajunge în Samaria.

Episodul cu Simon Magul – are același nume ca al lui Simon, zis Petru!/ca cel căruia i se zice Petru – oglindește pericolul constant prezent în Biserică.

Și Isus, la începutul misiunii Sale, a cunoscut, dar a învins, cele trei ispite avute și de poporul Israel: mana (cf. Ex. 16,2-9), vițelul de aur (cf. Ex. 32) și îndoiala că Domnul ar fi în mijlocul poporului (cf. Ex. 17,1-7). Isus a avut aceste trei ispite de la Botez la cruce, dar s-a luptat cu ele și le-a învins.

Primele două sunt ispitele „averii” și „puterii”, făcând din posedarea lucrurilor și a persoanelor, idolul propriu.

În versetele noastre ne aflăm în/la a treia ispită, cea fundamentală: a-l poseda pe Dumnezeu, limitându-l la un idol (cf. Lc 4,1ș/u.,;/ș.u.; 23,35-39).

Spiritul iubirii – viața Tatălui și a Fiului – nu poate fi cumpărat, căci este un dar! Iubirea ori este gratuită, ori nu este iubire!

A-L cumpăra pe Dumnezeu, cu bani sau cu fapte bune, este păcatul care se împotrivește direct esenței Sale.

Păcatul originar al Bisericii din Ierusalim a fost fățărnicia religioasă și încrederea în bani, în loc să se încreadă în Dumnezeu (F.Ap. 5,1ș.u.,). Dar omul nu-l poate minți pe Spiritul Sfânt și nici să slujească în același timp pe Dumnezeu și pe Mamona (cf. Lc. 16,13).

Aici, în Samaria, iese la iveală păcatul radical: pe om îl interesează să posede nu atât banii, ci pe însuși Dumnezeu.

Este instinctiv pentru orice religie să decadă în atitudinea fariseului, la Templu, care simte că are o creanță cu Dumnezeu, din cauza/datorită faptelor sale bune (cf. Lc. 18,9 ș.u.,).

Luca scrie Evanghelia pentru Teofil (cf. Lc. 1,1) pentru ca să nu cadă în pervertirea/degenerarea credinței, adică să nu devină ca fratele mai mare (cf. Lc. 15) care nu-l acceptă nici pe fratele său mai mic și nici pe Tatăl; sau, ca Petru, care crede că el îl iubește pe Isus și că moare pentru El, până când descoperă că Isus este Cel care-l iubește ca păcătos și-și dă viața pentru el.

Iubirea niciodată nu poate fi meritată, căci, dacă ar fi meritată, s-ar numi „desfrânare”. Iubirea poate fi primită gratuit și înapoiată (acceptată și restituită)…

Singura condiție pentru a primi darul este sărăcia Mariei, pe care ne-o arată atunci când cântă imnul „Mărește suflete al meu pe Domnul”…

Împărțirea/divizarea textului:

1. 9-13: continuă activitatea lui Filip cu cei care-l urmau pe Simon Magul, dar și cu Simon însuși;
2. 14-17: misiunea lui Petru și a lui Ioan;
3. 18-24: Petru îl mustră, dojenește, pe Simon Magul;
4. vv. 25: reîntoarcerea la Ierusalim, evanghelizând satele din Samaria.

Se citește 1 Cor 12, 1-7

În aceste versete din 1Cor.12, găsim reflecția apostolului Pavel despre darurile Spiritului Sfânt, daruri care construiesc comunitatea. Dacă darurile Spiritului edifică/construiesc comunitatea, avem dovada că sunt autentice. Riscul este ca darurile să aibă legătură cu afirmarea vreunuia din comunitate…

Simon Magul ne va ajuta să înțelegem ce nu sunt darurile Spiritului.

Versetele din 1Cor. ne prezintă darul Spiritului – care este dar și așa trebuie să rămână – și care este unul singur, un dar care însuflețește întreaga Biserică, la fel cum unul singur este Dumnezeu-Tatăl, și unul singur este Domnul Isus.

Însă acest Spirit stârnește, provoacă, diferitele daruri care există, în vederea slujirii binelui comun. Altfel spus, fiecare mădular are darurile sale și le folosește în vederea slujirii binelui comun. Apoi, Pavel dă exemplul trupului, care este alcătuit din ochi, picior, mână… și fiecare mădular le slujește pe toate celelalte… Căci dacă ochiul n-ar sluji celelalte mădulare, ar fi vai de el; dar și dacă ochiul n-ar avea comuniune cu celelalte mădulare, ar fi vai de el…

Aceste versete ne introduc în tema noastră, care este delicată: Spiritul în Biserică.

Ne aflăm în a doua etapă a drumului apostolilor, cale indicată de Isus în ziua Înălțării „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (F.Ap. 1,8).

Am terminat de explicat prima etapă, cea de la Ierusalim, unde a avut loc mărturia lui Ștefan, care este chipul lui Cristos.

La Ierusalim, unde sunt prezenți apostolii, primul martor nu este un apostol, nu este un iudeu, ci este un elenist.

Odată cu ultima cateheză am notat că Biserica se răspândește datorită/din cauza prigoanei, care „împrăștie” ucenicii, dar această împrăștiere nu înseamnă „a se pierde pe ici, pe acolo”, ci este numită „semănare/împroșcare”… Este sămânța aruncată peste tot, pentru că dacă arunci un sac de sămânță într-o groapă, răsare doar puțină, sau chiar nu răsare… Căci sămânța trebuie împroșcată…

Prigoana contribuie la împroșcarea ucenicilor. Dacă nu ar fi existat prigoana, apostolii ar fi rămas la Ierusalim. Ar fi luat puterea Templului, ar fi substituit Arhiereul din Templu, și ar fi continuat misiunea lor în mod impunător…

Însă prigoana i-a constrâns să plece de la Ierusalim.

Ne vom opri asupra începutului celei de a doua etape: evanghelizarea Samariei. Ne aflăm la Sihar sau la Sebaste. Sihar este locul unde s-a oprit Isus. Samaria este păgânismul din Israel. Prin urmare, reprezintă adevărații dușmani, Ccăci dușmanii adevărați sunt cei care se află cel mai aproape.

Să vedem evanghelizarea acestui oraș din Samaria.

Protagonistul textului este Spiritul. Apoi avem figura lui Simon Magul, legată de simonie, care e marele păcat fundamental/păcatul fundamental al Bisericii, la fel ca păcatul lui Anania și Safira. Celălalt păcat este a voi să dispui de Spiritul Sfânt, chiar cumpărându-L, pentru a-L avea la mână, în loc să ne lăsăm conduși/te lași condus de Spiritul Sfânt, care este un dar…

Se citește F.Ap. 8, 9-25

⁹ Dar era deja de mult în cetate un om cu numele Simon, care făcea vrăji și fermeca poporul Samariei spunând despre sine că este un [om] însemnat. ¹⁰ Toți, de la cel mai mic la cel mai mare, îl ascultau cu atenție, spunând: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea numită «Mare»”. ¹¹ Îl ascultau cu atenție pentru că mult timp i-a încântat cu magia lui. ¹² Dar când l-au crezut pe Filip care predica vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre numele lui Isus Cristos, bărbați și femei primeau botezul. ¹³ Chiar și Simon a crezut și, după ce a fost botezat, se ținea de Filip și era uimit văzând semnele și minunile mari care se făceau. ¹⁴ Apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, ¹⁵ care au coborât acolo și s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt. ¹⁶ Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci au fost botezați numai în numele Domnului Isus. ¹⁷ Atunci și-au pus mâinile peste ei și l-au primit pe Duhul Sfânt. ¹⁸ Dar când a văzut Simon că prin impunerea mâinilor apostolilor este dat Duhul, le-a oferit bani, ¹⁹ spunând: „Dați-mi și mie puterea aceasta, ca peste oricine îmi pun mâinile, să-l primească pe Duhul Sfânt”. ²⁰ Dar Petru i-a spus: „Să piară banii tăi împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu se poate cumpăra cu bani! ²¹ Tu nu ai nici parte, nici drept la lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. ²² Așadar, întoarce-ți gândul tău de la acest rău și roagă-te Domnului ca să ți se ierte, de e cu putință, gândul inimii tale. ²³ Căci văd că ești plin de fiere amară și [prins] în lațul nelegiuirii”. ²⁴ Simon i-a răspuns: „Rugați-vă voi pentru mine la Domnul ca să nu mi se întâmple nimic din ceea ce ați spus”. ²⁵ Atunci ei, după ce au dat mărturie și au predicat cuvântul Domnului, întorcându-se la Ierusalim, vesteau evanghelia în multe sate ale samaritenilor.

În text se vorbește de patru ori despre Simon. Deci, protagonistul este Simon, care este contra-figura lui Simon Petru. Celălalt protagonist este Spiritul Sfânt, care mai întâi, nu este primit prin botezul lui Filip, dar ulterior e este primit, apoi Simon vrea
să-L cumpere…

Așadar, tema este: ce fel de raport avem cu Spiritul Sfânt? Prima ispită în Biserică – păcatul originar – este cea a lui Anania și Safira, cea a banilor, care a fost și prima ispită avută de Isus, cea a pâinii… Cu banii, omul are ce să mănânce, cu ce să trăiască, și cu aceștia/ei omul obține și puterea, devine important… În versetele noastre avem cea de a treia ispită, cea mai rea, aceea de a avea stăpânire peste Spiritul Sfânt… „Noi merităm Spiritul, noi Îl avem în buzunar…”.

Argumentele sunt două:

Cel dintâi constă în faptul că Filip botează, dar ei n-au primit Spiritul Sfânt. Și se întreabă care este motivul?. Și vom vedea motivul. E ciudat: că botează doar în numele lui Isus, dar fără să spună și în Numele Tatălui și al Spiritului Sfânt… Filip botează astfel, pentru că are un motiv…

În partea a doua a versetelor, Petru și Ioan pun mâinile, iar Simon spune că și el vrea această putere a Spiritului Sfânt… Și caută să o cumpere…

Ne vom opri asupra acestor raporturi:

– mai întâi, asupra raportului cu Spiritul Sfânt, care nu este primit imediat. Botezul este în numele lui Isus, căci vin cei din Ierusalim;

– apoi, vom vedea tema simoniei. Simonia este marea ispită avută de Isus, așa cum a avut-o și Israelul: de a-L avea pe Dumnezeu la dispoziția proprie/la dispoziție. În Evanghelia după Luca este ce a/cea de-a treia ispită avută de Isus: „Aruncă-Te de pe aripa Templului, pentru că Dumnezeu Te va salva”. Și este prima ispită avută în înaltul crucii.

vv. 9-11

⁹ Dar era deja de mult în cetate un om cu numele Simon, care făcea vrăji și fermeca poporul Samariei spunând despre sine că este un [om] însemnat. ¹⁰ Toți, de la cel mai mic la cel mai mare, îl ascultau cu atenție, spunând: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea numită «Mare»”. ¹¹ Îl ascultau cu atenție pentru că mult timp i-a încântat cu magia lui.

Aceste versete ne vorbesc de Simon, care se afla în oraș mai înainte de Filip, ca mag. Noi cunoaștem magii. Cuvântul „mag” este de origine persană, indicând un „trib sacerdotal” care avea cultul focului, iar unul dintre ei era mereu prezent la jertfe, pentru a cânta povestea nașterii zeilor. Apoi „mag” a devenit sinonim al „înțeleptului”, dar în sec. al V-lea era și sinonim al „șarlatanului”, iar Iustin ne spune că avea puteri demonice, pentru a face lucruri uimitoare.

Oricum ar fi, Simon este descris ca un mag, care-i vrăjea/extazia și-i uimea pe toți.

„A extazia” înseamnă a conduce afară din sine. „Toți erau afară din sine, din cauza semnelor pe care Simon le făcea”… Făcea magiile/vrăjile sale: negre sau albe… și-i uimea pe toți. În zilele noastre, prin mijloacele online, reușim să facem mai multe vrăji/magii.

„Zicând că el este cineva mare”… că este unul „mare”! Problema sa este cea de a fi un om important și mare…

„Mare” este atributul lui Dumnezeu, care este „Cel Mare”…

Simon pretinde că e mare, el se auto-raportează doar la sine/aici cred că trebuie ales între se autoraportează sau se raportează doar la sine, adică toate sunt în funcție de el… Și are același nume al lui Petru: Simon Petru…

Auto-raportarea/Autoraportarea la sine(de șters) este și pericolul constant al Bisericii, al autorității… Lumea este uimită de câți suntem: câți eram la Întâlnirea mondială a familiilor… Isus ar fi evitat toate aceste lucruri… Noi facem întâlnirile mondiale, pentru a fi prea mari…

Prima ispită avută de Isus, în Evanghelia după Marcu (cf. Mc. 1,37), i-o prezintă tocmai Petru, după prima zi a minunilor, spunându-i: „Toți Te caută”… Isus răspunde: „Să mergem într-un alt loc”…

În persoana lui Petru, în acest loc, ni se prezintă toate ispitele Bisericii. Prima ispită este cea a „auto-raportării la sine/autoraportării”: „Toți mă caută, deci eu am succes!”

Suntem toți entuziasmați, în afara noastră, înnebuniți, uimiți… Mă corectez: nu suntem entuziasmați, căci entuziasmul este ceva pozitiv, însemnând „a respira în Dumnezeu”. Însă aceștia sunt „înnebuniți”, și este un lucru diferit față de a fi „entuziaști”, la fel ca Pavel, care, este „în Cristos”… Cu totul altceva este „a fi nebuni, înnebuniți”, indicând a căuta peste tot lucrurile uimitoare, minunile, semnele… Dacă nu există „semnele”, acestea, în zilele noastre, cu ajutorul efectelor tipice televiziunii se pot procura foarte ușor…

Simon Magul reprezintă primul pericol al religiozității noastre, de la Petru până la noi.

De la cel mai mic, până la cel mai mare, îl identifică pe Simon cu „puterea lui Dumnezeu”… Ei zic că acesta are puterea lui Dumnezeu, dar nu orice putere, ci cea numită „mare”, iar mare este atributul lui Dumnezeu…

E interesant că persoanele importante își arogă atributele divine, începând cu „divinul Cezar”…

Patriarhii orientali sunt numiți „Preafericirea sa” sau „Divinitatea sa”, iar papa „Sanctitatea sa”… Toate acestea sunt atribute divine… Ar fi bine să se mulțumească să fie sărmani oameni… Ar fi bine să-i lase lui Dumnezeu atributele divine… Par lucruri ridicole, însă sunt ispite constante… Avem numele pe care-l avem: suntem păcătoși mântuiți. Acest fapt ne este mai mult decât suficient…

Cultul personalității este un păcat grav, Isus nu-l dorea nici măcar în cazul Său… El voia să trăim ca oameni liberi, iubindu-L pe Tatăl și iubindu-i pe frați. Numai astfel suntem „cu El”.

Suntem „cu El” nu dacă/dacă nu ne lipim de El. Pe toți cei vindecați, Isus îi trimite de la El, căci nu dorea să creeze persoane dependente de El… Ci dorea să creeze persoane libere, frați ai Săi. După cum și mama naște fiul, nu-l ține în uter. Căci dacă
l-ar șține, l-ar ucide…

Avem moartea celor care se lipesc de guru, renunțând la ceea ce sunt… În schimb, toți suntem ceea ce suntem: este adevărat că Spiritul este unul, însă toți suntem diferiți, irepetabili, și nu după modelul unui om care este guru… Și fiecare are darul său, pe care-l pune în slujirea tuturor, pentru că unul este Spiritul.

Protagonistul textului este Simon Magul: la început se vorbește despre Simon Magul; apoi se spune că toți i-au crezut lui Filip/au crezut în cele spuse de Filip, dar și Simon i-a crezut lui Filip/a crezut în cele spuse de Filip; apoi sosesc apostolii să dea Spiritul, și din nou se vorbește despre Simon Magul… Protagonistul este/Protagoniștii sunt el și Spiritul, adică noi și Spiritul…

Noi ce Spirit avem? Cel al lui Isus, care s-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor? Sau Spiritul celui care vrea să stăpânească cu ajutorul banilor, al puterii sau al faptului de a-L avea în buzunar pe Dumnezeu?

Sunt cele trei ispite pe care le-a avut Isus, Israelul, și sunt cele trei ispite constante ale fiecăruia dintre noi, care privesc cele trei aspecte vitale ale omului: raportul cu lucrurile (banii); raportul cu persoanele (puterea) și raportul cu Dumnezeu (a-L poseda, care înseamnă a-L distruge, sau a-L cumpăra cu faptele noastre bune, căci există și comerțul spiritual)…

vv. 12-13

¹² Dar când l-au crezut pe Filip care predica vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre numele lui Isus Cristos, bărbați și femei primeau botezul. ¹³ Chiar și Simon a crezut și, după ce a fost botezat, se ținea de Filip și era uimit văzând semnele și minunile mari care se făceau.

Dacă toți se alipeau de Simon, în versetele noastre se spune că toți „au crezut lui Filip/în cele spuse de Filip”, nu se spune că „au crezut în Filip”, ci „lui Filip”, au crezut cuvintelor lui Filip, care vorbea de Împărăție și de Isus Cristos… Așadar, ei cred în Isus și-n Împărăția Tatălui.

Credința lor nu este în Filip, așa cum era în Mag… În centru nu stă persoana noastră, ci Isus și Împărăția. Au crezut lui Filip, dar fără să se lipească de el… Pentru că Filip „le propovăduia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Isus Cristos”… despre Persoana lui Isus, Fiul care trăiește cu adevărat fraternitatea și iubirea Tatălui și a fraților… Și aceasta este Împărăția lui Dumnezeu.

Au crezut lui Filip: „bărbați și femei”… E frumos că sunt amintite femeile, căci, în acea cultură, femeile nu puteau fi ucenici…

Și „se botezau”. Erau scufundați. Căci a boteza înseamnă a se scufunda, a merge în profunzime. Unde? Erau botezați în „numele lui Isus Cristos”!

„Iar Simon a crezut şi el” în numele lui Isus Cristos. Dar nu-l interesa Isus Cristos, căci fiind el botezat, „era mereu cu Filip”, ca să înțeleagă secretul semnelor și al marilor puteri care se întâmplau și „era uimit”. Era înnebunit, căci credea că Filip este un mag mai puternic decât el…

Pe Simon nu-l interesa/interesau nici Isus și nici Împărăția, ci voia să descopere secretul lui Filip. Simon reprezintă religiozitatea care caută mereu semne și puteri „Acest neam desfrânat și păcătos caută, cere semne, dar nu-i vor fi date”… Cine caută semne, minuni și vedenii, înseamnă că nu crede! Cine caută dovezile iubirii, le caută pentru că nu crede iubirii/în iubirea celui de lângă el! Dacă un om se știe iubit, înțelege că orice gest, cât de mic al celuilalt, este o dovadă a iubirii…

În F.Ap.3, primul beneficiar al vindecării – slăbănogul – stă lipit de Petru și de Ioan… Însă acest om, are un alt tip de a sta cu apostolii, căci, odată tămăduit, a intrat în Templu și l-a lăudat pe Dumnezeu! Adică, slăbănogul vindecat devine părtaș la misiunea apostolilor. Însă în textul nostru, Simon Magul era lipit de apostoli din cauza semnelor și a puterilor mari pe care le vedea…

Să vedem misiunea lui Petru și Ioan, care merg în Samaria, dar nu pentru a face inspecție…

vv. 14-17

¹⁴ Apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, ¹⁵ care au coborât acolo și s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt. ¹⁶ Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci au fost botezați numai în numele Domnului Isus. ¹⁷ Atunci și-au pus mâinile peste ei și l-au primit pe Duhul Sfânt.

Cum de au fost botezați, dar nu au primit Spiritul Sfânt?

În aceste versete se subliniază că Filip îi botezase în numele Domnului Isus, dar nu și-n numele Tatălui și al Spiritului!

Se fac multe ipoteze, dar cred că Filip știa cum să boteze. Apoi, imediat va boteza eunucul, iar Spiritul va coborî peste el…

Există multe interpretări. De ce n-a coborât Spiritul?

Spiritul n-a coborât, pentru că Filip s-a gândit: deoarece Spiritul este unul singur, acum este prima dată când ne aflăm în afara Israelului, printre dușmanii lui Israel, deci vrem să demonstrăm că Spiritul este unul și același, Cel care a fost dăruit la Ierusalim apostolilor! Din această cauză Filip așteaptă să vină apostolii… Pentru că Spiritul este numai Unul: este iubire și comuniune, deci nu pot fi două Spirite! Așadar, Filip vrea să sublinieze continuitatea unicului Spirit, cel puțin în prima misiune în afara Israelului. Și apoi așa va fi pentru toate misiunile… Deci, în următoarele misiuni, cel ce va boteza, va boteza liniștit, va dărui și Spiritul! Este explicația cea mai plauzibilă: se dorește să se sublinieze unitatea Spiritului: unic în întreaga Biserică, cu toate diferențele… Aceștia care botează sunt eleniști, nu sunt iudei. Bine! Spiritul este același, deci îi cheamă pe iudei să-L dăruiască ei…

Iar Spiritul este dăruit oamenilor care nu sunt iudei… Dar Spiritul este același! Apoi acest dar al aceluiași Spirit va fi valid în întreaga lume! Spiritul este același, în toate diversitățile Sale și respectându-le pe toate…

În acest loc, autorul vrea să ne arate legătura strânsă cu Biserica-maică, cea din Ierusalim: cu martorii care L-au văzut pe cruce; pentru că Spiritul ne este oferit de pe cruce, de la contemplarea iubirii lui Dumnezeu, răstignit pe cruce – și acesta este Spiritul – iar ei doresc să sublinieze această continuitate care se naște din misterul crucii. Toți avem rădăcinile noastre pe Calvar și în prima mărturie. Aceasta este prima adnotare.

A doua adnotare este că Petru și Ioan merg în Samaria… Deja fuseseră trimiși cei doi apostoli – Iacob și Ioan – de Isus(de șters) în Evanghelia/potrivit Evangheliei după Luca, într-un sat din Samaria, ca să pregătească pentru Isus… Dar pentru că sătenii nu doreau să-L primească pe Isus, Iacob și Ioan îi sugerează Domnului să trimită un foc din cer și să-i distrugă pe toți…

Isus le-a răspuns: „Nu știți ai cărui Spirit sunteți!” Spiritul Fiului Omului este Cel care-i mântuiește pe toți, nu cel care-i arde pe toți!

Prin urmare, de această dată, Ioan și cu Petru – Ioan reprezentând carisma, iar Petru instituția – merg să transmită acel unic Spirit, pe care Cristos îl cunoaște… Este acel „foc” pe care El L-a adus în lume, un foc care dorea să-i „ardă” pe toți! Și este focul iubirii Sale. Când vorbește în Lc. 12,49: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”… Iar acest foc este focul care arde lemnul verde în locul lemnului uscat (cf. Lc. 23,31)… Isus – lemnul verde – arde, iar noi – lemnul uscat – înflorim. De ce?

Pentru că focul Său este o iubire mai tare decât moartea: Își dă viața pentru cei care-L ucid. Din această cauză este iubire absolută! Și acesta e adevăratul foc, singurul foc pe care Dumnezeu îl cunoaște, Spiritul Sfânt care vine din cruce, loc în care Isus își dă viața pentru dușmani.

Iar acum, acești doi apostoli, care, în Evanghelii niciodată n-au înțeles acest adevăr, sunt chemați să aducă Spiritul Sfânt.

Și apostolul Pavel, în Scrisorile sale, va respecta această dinamică, deoarece va spune: „Vă aduc ceea ce eu, la rândul meu, am primit”… În F.Ap. 10 vom vedea că există adevărate Rusalii – o coborâre a Spiritului – într-o casă păgână. Dar acum ni se spune că în Samaria, deci în afara Israelului, în pământ de misiune, are loc acest dar al Spiritului, care este același Spirit și care vine de la Ierusalim…

Spiritul nu vine doar dacă apostolii își pun mâinile… Pentru că în cazul lui Corneliu, Spiritul coboară mai înainte ca Petru să-i boteze și mai înainte ca să-și pună mâinile… Așadar, Spiritul este liber să coboare când vrea și peste cine vrea… Nu înseamnă că pentru a veni, Spiritul avea nevoie să vină ei, care erau apostoli, și să pună mâinile, căci dacă nu, Spiritul nu cobora…/Nu înseamnă că pentru a coborî Spiritul era nevoie să vină ei, care erau apostoli, și să pună mâinile, pentru că altfel Spiritul nu cobora…

Spiritul coboară oricum, pentru că este liber și suveran; este protagonistul vieții.

Problema este alta: că Spiritul este spirit de comuniune, nu de separare. Iar în textul nostru, prin venirea apostolilor de la Ierusalim, se subliniază comuniunea!

Să vedem ce se întâmplă cu Simon Magul după darul Spiritului…

vv. 18-24

¹⁸ Dar când a văzut Simon că prin impunerea mâinilor apostolilor este dat Duhul, le-a oferit bani, ¹⁹ spunând: „Dați-mi și mie puterea aceasta, ca peste oricine îmi pun mâinile, să-l primească pe Duhul Sfânt”. ²⁰ Dar Petru i-a spus: „Să piară banii tăi împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu se poate cumpăra cu bani! ²¹ Tu nu ai nici parte, nici drept la lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. ²² Așadar, întoarce-ți gândul tău de la acest rău și roagă-te Domnului ca să ți se ierte, de e cu putință, gândul inimii tale. ²³ Căci văd că ești plin de fiere amară și [prins] în lațul nelegiuirii”. ²⁴ Simon i-a răspuns: „Rugați-vă voi pentru mine la Domnul ca să nu mi se întâmple nimic din ceea ce ați spus”.

Din nou intră în scenă Simon Magul ca protagonist… Pe el nu-l mai interesează semnele minunate pe care le făcea Filip. El a înțeles că Spiritul este izvorul minunilor, și a văzut că Spiritul a fost dat prin punerea mâinilor apostolilor. Prin urmare, el, judecă: așa cum am câștigat cu magia mea, acum pot cumpăra Spiritul Sfânt, ca să mă ajute să câștig…

Aparent este un fapt nesemnificativ, dar, în realitate este mult mai grav decât păcatul lui Anania și Safira… Pentru că aceștia din urmă au fost loviți de ipocrizia religioasă: doreau să apără/pară grozavi, dar le plăceau banii. Au decis să slujească la doi stăpâni: și să-și păstreze o parte din bani, dar și să dea o parte ca să pară grozavi… Deci rămân și cu bani și par și grozavi… Ei doresc să mintă Spiritul!

În textul nostru problema este alta: este încercarea – ingenuă și inconștientă – tipică oricărei religii de a avea stăpânirea peste Dumnezeu, peste Spiritul Sfânt.

În Biserică și noi vrem mereu să dirijăm Spiritul: să-i spunem noi ce trebuie să facă El… În loc să fim atenți ce lucrează El… Și ne plângem dacă El nu face ce facem, ce credem, sau ce-i spunem noi…

Totuși, Spiritul lucrează în istorie, dar noi nu-L vedem. Adică pretindem să-L controlăm…

În textul nostru se vorbește despre simonie, pentru că dorea să cumpere Spiritul cu bani.

E simplu să spunem că „simonia” vine de la Simon.

Spiritul Sfânt este iubirea lui Dumnezeu! Dar oare noi nu pretindem să/că-L merităm, să-L plătim cu faptele noastre bune?

Iubirea nu o putem merita! Iubirea e gratuită, este grație, e dar.

Faptele bune vor fi răspunsul nostru dat Iubirii cu iubirea noastră… Dar iubirea nu se poate merita! Iubirea e gratuită, nu o putem plăti! Nici cu bani, nici cu fapte bune, nici cu serviciile tale/noastre!

Teofil – cel căruia îi sunt adresate Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor (Teofil fiind creștinul care-L iubește pe Dumnezeu) – trebuie să înțeleagă că Dumnezeu nu-l iubește pentru că el Îl iubește pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu îl iubește pe el gratuit. Altfel, Teofil ar deveni ca fratele mai mare: „Eu sunt drept, sunt în ordine. Eu nu-l accept pe fratele mic care a greșit, iar tatăl greșește pentru că-l iartă”… Sau poate deveni ca fariseul din „Pilda fariseului și a vameșului”, care-i mulțumește lui Dumnezeu că nu este ca vameșul și-I cere Domnului să-i mulțumească pentru că el este atât de grozav și nu este ca vameșul…

Simonia profundă este definită astfel: noi suntem cei drepți, iar Dumnezeu este cu noi, iar noi Îl avem la mână… Deci, cine este cu noi, are Spiritul lui Dumnezeu!

Însă adevărul este că cine este cu Isus, umil și sărac, este fratele tuturor și are Spiritul lui Dumnezeu!

Pericolul este să facem din Dumnezeu un idol. Și este adevărata ispită… Este a treia ispită pe care și Isus a avut-o. „Idolul dorințelor tale”: tu faci lucruri mari, iar Dumnezeu oricum te sprijină, deci este clar că este cu noi… Cine s-ar putea îndoi?

Însă nu e adevărat că El este cu noi! Adevărul este că noi trebuie să fim cu El, și nu că El trebuie să fie cu noi!

Doar naziștii aveau scris pe centuri: „Dumnezeu este cu noi”… Noi trebuie să fim cu El!

Cu noi Dumnezeu este, dar stă pe cruce! Când facem procesiuni, El ne urmează, dar stă pe cruce!

Adevărul este că noi trebuie să-L urmăm pe El!

Așadar, nu este simpla simonie, cea de a cumpăra bunuri spirituale, deși și aceasta este gravă, ci este pervertirea, degenerarea credinței, căci este vorba de a-L stăpâni pe Dumnezeu, în loc de a-L asculta! Dumnezeu este cel ce lucrează toate și în toți! Dar nu după mintea noastră…

În Faptele Apostolilor nu găsim nicio planificare apostolică și nicio scrisoare apostolică, ci doar prigoana îi conduce pe apostoli dintr-un loc într-altul, iar ceea ce se întâmplă, conduce la nașterea creștinismului, pentru că Dumnezeu lucrează în istorie, nu în intențiile noastre pioase, în voința noastră pioasă sau în documentele noastre pioase…

Notăm că Simon Magul apreciază într-adevăr Spiritul, spre deosebire de noi, care vindem și Liturghia pentru câțiva bănuți, deși Liturghia nu trebuie vândută! Simon apreciază Spiritul, este dispus să-L plătească, pentru că-l interesează… Dar acesta este cel mai subtil, fin, păcat: este ispita ca Dumnezeu să facă voia mea, în loc ca eu să fac voia Sa/în loc să fac eu voia Sa…

Acesta este cel mai mare efort religios, este ispita drepților, a celor buni, a celor grozavi, nu a celor răi… Cei răi știu că Dumnezeu nu trebuie să facă voia lor, deci nu cad în această ispită urâtă… Cei răi fac păcate banale, însă simonia este cel mai profund păcat al Bisericii.

Nu din întâmplare se vorbește mult de Simon – de patru ori – care e protagonistul „amestecat”, alăturat lui Petru (mai-marele instituției) și lui Ioan (mai-marele părții carismatice)… Pentru că această ispită are legătură și cu ei, are legătură cu fiecare om…

Noi am redus simonia la o banalitate – deși este foarte gravă – atribuind-o oamenilor care-și cumpărau demnitatea de preot sau de episcop… Altfel spus, plăteau cu bani bunurile spirituale… Deși e un lucru grav, acest nivel al simoniei este nesemnificativ față de pretenția de a avea controlul asupra Spiritului…

Spirit… care se dăruiește, chiar și fără ca apostolii să pună mâinile… În F.Ap. 10, Petru intră în casa lui Corneliu, dar Spiritul deja era/este acolo… Petru va înțelege că Spiritul coboară, nu pentru că el pune mâinile, căci Spiritul coboară chiar dacă el nu pune mâinile… Deci Petru nu este stăpân al Spiritului, ci este ucenic al Spiritului… Petru nu pune în centru propriul eu, căci nu spune: „Dacă eu pun mâinile, Spiritul coboară, iar dacă nu le pun, nu coboară…”. Nu așa stau lucrurile, căci Spiritul lucrează toate în toți!

A avea controlul asupra Spiritului este o ispită constantă în Biserică, dar este și o ispită constantă a fiecăruia dintre noi, care vrem, prin rugăciune, să-L controlăm pe Dumnezeu, cerând să atingem rezultatele pe care noi le vrem, în loc să ne încredințăm în mâinile lui Dumnezeu. Ne folosim de Dumnezeu pentru a satisface eul nostru, pentru a ne simți importanți, în loc să ne încredințăm în mâinile Lui.

„Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine, spre pierzare!”.

Isus a răspuns ucenicilor care au cerut să cadă focul peste samariteni: „Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduți”…

Pierzania este a face din Dumnezeu un idol, un Dumnezeu care umple golurile – ar spune Bonhoeffer – cel care satisface dorințele noastre religioase și „bune”…

Pierzania constă în cumpărarea darului lui Dumnezeu.

Darul lui Dumnezeu este însuși Dumnezeu, care este iubire și dar. Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu, este iubire. Dar iubirea este gratuită, nu se poate cumpăra. Dacă omul cumpără iubirea, nu mai este iubire, ci este desfrânare, înseamnă a-L trata pe Dumnezeu ca pe o desfrânată…

Din nefericire, există o formă răspândită de religiozitate: aceea de a-L cumpăra pe Dumnezeu… Omul nu vrea să trăiască prin har, ci vrea să-L controleze pe Dumnezeu, în loc să se încredințeze în mâinile Sale: Fie voia Ta!…

„Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta”… În limba greacă avem „la cuvântul acesta”… La cuvântul adevărului, tu n-ai parte, nici moştenire… dacă ai această idee despre Dumnezeu… Și aceasta este pierzania, acea pierzanie din care Dumnezeu vine să ne mântuiască… Căci aceasta este pierzania omului religios… Și e adevărata pierzanie…

„Pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu”, pentru că nu vrei
să-L primești, ci vrei să-L controlezi…

Prin multe dintre rugăciunile și acțiunile noastre urmărim să-L controlăm pe Dumnezeu, în loc să ne încredințăm în mâinile Lui. Iar exemplul tipic este Simon Petru.

Evanghelistul Marcu nu povestește separat ispitele lui Isus, ci le așază de-a lungul vieții Sale:

– cea dintâi ispită îi vine de la Petru: „Toți Te caută”;

– cea de a doua, are loc atunci când vor să-L facă Împărat, dar Isus se retrage singur;

– la jumătatea Evangheliei, Petru este numit Satană. Atunci când Isus întreabă: „Dar voi cine spuneți că sunt Eu?”. Petru răspunde corect: „Tu ești Cristosul”, iar evanghelistul Matei adaugă: „Fiul lui Dumnezeu”. Isus răspunde: „Fericit tu, pentru că Dumnezeu ți-a revelat acest adevăr! Nu trupul tău”. Dar imediat, Isus îi explică faptul că Cristosul va fi răstignit. Iar Petru Îi spune: „Niciodată să nu Ți se întâmple așa ceva! Dumnezeu nu vrea una ca asta! Crede-mă!” Iar Isus îl numește Satană, adică ispititor.

Notăm că noi putem trece imediat de la un gând revelat de Dumnezeu, la un gând satanic. Dresez/adaptez/domesticesc Cuvântul Domnului, după cum vreau eu…

Ispitele mereu au legătură cu Petru, cu fiecare dintre noi, pentru că Petru ne reprezintă, dar și cu Ioan, pentru că și viața spirituală și mistică este supusă ispitelor…

Ar trebui să ne deschidem ochii, pentru că acesta este pierzania din care Isus ne mântuiește, dar noi trebuie să ne schimbăm inima, adică mentalitatea.

„Convertește-te” – metanoia, în limba greacă – înseamnă „schimbă-ți modul de a-L cugeta pe Dumnezeu/a gândi despre Dumnezeu! Ieși din răutatea ta, care vrea să-L controleze pe Dumnezeu, ca și cum El ar fi rău. Încredințează-te în mâinile Lui. Și roagă-te ca să alunge de la tine ispitele”… În general, se traduce „pentru ca să-ți ierte gândul”. Dar Dumnezeu nu iartă răul, ci-l iartă pe cel ce face răul… Răul îl alungă, îl expulzează. Domnul ne mântuiește din rău. Medicul nu tratează răul, ci tratează bolnavul… Răul îl alungă. Dacă nu-l extirpă, înseamnă că nu-și face meseria…

La fel face și Dumnezeu,. El nu tolerează răul, pentru că acesta ne face rău nouă… Mai mult, moare pe cruce din cauza răului nostru, pentru a-l lua asupra Sa…

„Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti”. Prima parte a propoziției „amărăciunea fierii” face aluzie la Deut. 29,17, loc în care se vorbește despre idolatrie… Altfel spus, acesta este păcatul idolatriei, cel mai grav: omul îl reduce/înjosește pe Dumnezeu la nivelul idolului.

„Legătura nedreptăţii” ne amintește de Is. 58,6, loc în care se vorbește despre exil. În exil ajungem din cauza idolatriei, a păcatului nostru. Și este nedreptatea cea mai mare, contrară dreptății lui Avraam, care – în Gen. 15,6 – „A crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate”. Dreptatea este să credem că Dumnezeu ne iubește, și nu să pretindem să-L controlăm pe Dumnezeu.

Apoi Simon Magul apare în text pentru a patra oară și spune: „Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis” (v. 24).

A vorbit Petru, dar Simon Magul vorbește la plural. E frumos că sunt doi și vorbesc împreună, adică cu cele spuse de unul, și celălalt este de acord…

Cererea lui Simon Magul „rămâne la jumătatea drumului”, căci nu exprimă convertirea radicală pe care Petru i-o cere, ci se pare că Simon se concentrează pe teama urmărilor/consecințelor faptelor sale, și nu pe schimbarea profundă a atitudinii sale…

Anania și Safira mor pe loc pentru că „au mințit Spiritului/au mințit pe Spiritul”… Au mințit, știind că mint… Iar a minți echivalează cu moartea. În schimb, în acest text, Simon Magul crede că face un lucru bun, la fel ca noi. Dar nu este un lucru bun! Altfel spus, Simon are acest comportament din cauza ignoranței sale.

Isus va spune: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

Iar noi, comportându-ne ca Simon Magul, credem că facem binele…

Însă Petru îi spune,: te rog să te convertești! Schimbă-ți mentalitatea! Adică nu-l ucide… Căci dacă l-ar ucide, ar trebui să fim toți uciși… Pentru că raportul/atitudinea noastră cu/Pentru că raportul nostru cu Dumnezeu/atitudinea noastră față de Dumnezeu este după exemplul lui Simon Magul: să-L controlăm, să facă voia noastră… Și-I cerem mereu acest lucru în Rugăciunea universală: „Ascultă-ne”. Iar El ne răspunde: „Dacă
M-ați asculta voi, ar fi mai bine!”

v. 25

²⁵ Atunci ei, după ce au dat mărturie și au predicat cuvântul Domnului, întorcându-se la Ierusalim, vesteau evanghelia în multe sate ale samaritenilor.

E frumos că tocmai un „elenist” începe să dea botezul în afara „Pământului făgăduinței”. Apostolii merg după. Ei știu că Spiritul este unul singur. Apostolii învață din această întâmplare. Deci se întorc, evanghelizând și ei pe cei din Samaria, adică pe cei de departe.

Acest tablou ne prezintă prima ieșire a creștinilor din Iudeea și ne arată Spiritul care se „împrăștie”/se răspândește. Și este același Unic Spirit. Iar acest Spirit îi unește atât pe Iudei (Ioan și Petru), fie/cât și pe neiudei (eleniștii și samaritenii).

Dar pentru toți există acest pericol reprezentat de Simon Magul, care este – împreună cu Spiritul – adevăratul protagonist al textului…