În Psalmi se vorbește despre Ierusalim ca fiind locul nașterii tuturor, maica tuturor, Biserica maică, iar celelalte sunt biserici fiice, păstrând diferența care există între o maică și o fiică: sunt două realități diferite și trebuie să trăiască independent…

Acest adevăr ne introduce în relația existentă între bisericile care se nasc în lumea păgână și bisericile care vin din lumea iudaică. În spatele acestui raport – dintre biserica din Ierusalim păstrând și legile ebraice și biserica provenind din lumea păgână – avem întotdeauna problema fundamentală a fiecărei biserici: cum să trăim diferența în unitate, fără să trădăm adevărul Evangheliei? Pericolul constant este acela de a elimina deosebirile pentru a uniformiza (a nivela) totul. Nu este just ca diferența bărbat-femeie să fie uniformizată, astfel încât să nu mai existe nici bărbați și nici femei: această diferență este dorită de Dumnezeu, pentru că El este unul în trei Persoane, iar omul este creat după chipul Său și tocmai în diversitate se relaționează. După cum Dumnezeu nu este nici bărbat și nici femeie, tot astfel nu este nici iudeu și nici păgân. Tocmai faptul că cei doi se înțeleg, că relaționează, înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are chip. Și este marea problemă a diferenței radicale care devine ori un loc de stăpânire peste celălalt sau de singurătate și de putere, sau loc de comuniune.

Am terminat primul capitol al Scrisorii către galateni. În bisericile din Galația unii creștini proveniți din rândurile iudeilor spuneau că pentru a fi „mai bravi” – dincolo de faptul de a fi botezați și a crede în Isus Cristos și a se comporta ca fii ai lui Dumnezeu – era nevoie și de a se tăia împrejur, a respecta unele reguli alimentare ebraice precum și unele prescrieri rituale, căci astfel galatenii ar fi avut o mai mare garanție de mântuire.

Pavel răspunde că respectând și alte norme cu scopul de a-și „garanta” mântuirea „ei nu mai sunt creștini”, căci mântuirea ori vine de la iubirea lui Cristos, care a murit pe cruce pentru noi, ori vine de la prestațiile noastre religioase; ori vine din credință, ori din faptele noastre… Deci nu poate fi vorba de o îmbunătățire a credinței, ci de o negare a ei, multele îmbunătățiri constituind o negare a credinței… Pavel subliniază că Evanghelia pe care el le-a predicat-o este o Evanghelie liberă de lege și este cea autentică, deoarece există numai o singură Evanghelie, și a o schimba înseamnă a face opusul Evangheliei: în locul veștii bune, tu transmiți vestea rea a sclaviei.

Pentru a-l combate pe Pavel, creștinii proveniți din lumea iudaică și ajunși în Galația spuneau că Pavel nu era un adevărat apostol, că a fost chemat să dea socoteală, c-a învățat Evanghelia de la alții și pentru că a învățat-o greșit, ceilalți apostoli l-au chemat să dea socoteală și că la Ierusalim i s-au împotrivit. Prin urmare, în primul capitol noi am explicat că Pavel nu a învățat Evanghelia de la nimeni, ci a primit-o direct de la Domnul, și a vestit-o fără să ceară vreo autorizație sau autentificare de la cineva. Cu alte cuvinte, Pavel deja cunoștea Evanghelia direct de la Domnul prin revelație și tot în mod direct a fost trimis să vestească păgânilor mântuirea chiar de Domnul, fără adăugarea nici unei legi ebraice. Iar atunci când – după 14 ani – s-a suit la Ierusalim (și este textul nostru) n-a mers pentru ca să dea socoteală celorlalți apostoli despre ceea ce el vestea, ci s-a dus mânat de o revelație divină și apoi a apărat Evanghelia înaintea lor.

Textul nostru atinge problema fundamentală a Bisericii, dar și a fiecărui om: diversitatea nu trebuie să fie locul uniformizării și nici al luptei, ci locul comuniunii, pentru că omul este chip al lui Dumnezeu numai în măsura în care este „comuniune” cu opusul său. Textul biblic se împotrivește tuturor pretențiilor de absolutizare și de idolatrie personală și comunitară… 

Se citește Gal. 2,1-10

¹ Apoi, după paisprezece ani, am urcat din nou la Ierusalim, împreună cu Barnaba, după ce îl luasem cu mine şi pe Tit. ² Am urcat în urma unei revelaţii şi le-am expus evanghelia pe care o predic printre păgâni, în mod deosebit celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. ³ Dar nici Tit, care era cu mine, deşi era grec, nu a fost obligat să fie circumcis, ⁴ în ciuda fraţilor falşi infiltraţi care s-au strecurat ca să ne spioneze libertatea, pe care o aveam în Cristos Isus, pentru a ne face sclavi. ⁵ Acestora nu ne-am supus nici măcar o clipă pentru ca adevărul evangheliei să rămână la noi. ⁶ Iar cei care sunt mai de seamă, orice ar fi fost ei pe atunci, nu mă priveşte – Dumnezeu nu se uită la faţa oamenilor – ei, cei mai de seamă, nu mi-au impus nimic. ⁷ Ba, dimpotrivă, văzând că mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru [îi fusese încredinţată] pentru cei circumcişi, ⁸ căci cel care îl constituise pe Petru pentru apostolatul celor circumcişi m-a constituit şi pe mine pentru păgâni, ⁹ şi, cunoscând harul care îmi fusese dat, Iacob, Chefa şi Ioan, care sunt consideraţi coloane, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei circumcişi, ¹⁰ numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am şi străduit să fac.

Povestirea este dramatică, există două anacolute^[1] dificil de explicat, dar ușor de înțeles. Anacolutul este o incorectitudine gramaticală.

Pavel se grăbește să scrie această scrisoare, nu are timp de pierdut, deci își întrerupe ideea și o reia după un anume timp în mod diferit de cum ar fi trebuit să o continue, căci între timp el a abordat o altă idee, lăsând-o implicită pe prima despre care presupune că deja s-a înțeles. Din primele trei versete rezultă că el a mers la Ierusalim nu dintr-un ordin, ci printr-o revelație și s-a dus cu Tit care nu era tăiat împrejur și totul a decurs bine: „nimeni nu l-a silit să se taie împrejur” afirmând doar că existau frați falși, care doreau să-l taie împrejur, dar cei doi s-au opus (cf. vv. 4-5).

Despre „Stâlpii Bisericii”, Iacob, Petru și Ioan (îl numește mai întâi pe Iacob, căci era cel mai atașat de tradițiile iudaice) Pavel ne spune că au fost de acord cu el și i-au întins mâna în semn de comuniune, subliniind că unica Evanghelie poate fi predicată și trăită în multe feluri. După cum și Domnul este unic dar și al tuturor, cu toate că fiecare este diferit, la fel cum ploaia și soarele care „cad” peste flori, fac în așa fel încât fiecare floare este diferită. Nimeni nu spune „tu nu ai dreptul să exiști, pentru că eu exist datorită soarelui și sunt așa, deci și tu trebuie să fii așa…”.

E tipic înțelepciunii lui Dumnezeu: singura Evanghelie, singurul Domn, singurul soare fac în așa fel încât diferența să însemne (să indice) în comuniune unicitatea lui Dumnezeu și a Evangheliei. A vrea să se impună o uniformizare, o lege unică, ar însemna că mântuirea nu este de la Dumnezeu, ci este unicitatea legii și unicitatea formei: mântuirea este aceasta pe care o ai tu… Deci ar însemna să se nege mântuirea lui Dumnezeu și de aceea Pavel spune: aici este în joc (în pericol) adevărul Evangheliei. La urmă Pavel subliniază că apostolii i-au spus doar să se gândească la cei săraci, dar notează că acest fapt deja el l-a realizat.

Problema din acest text este marea problemă pe care a dezbătut-o Biserica antică. Când primii creștini erau doar din rândurile iudeilor, nu era nicio problemă… Ei știau că Isus este împlinirea făgăduințelor – mântuirea era Cristos – erau evrei, trăiau ca evreii în mod obligatoriu pentru că ei nu puteau trăi diferit cultura lor, legea lor: trăind diferit i-ar fi scandalizat pe alții și le-ar fi împiedicat convertirea. Prin urmare, în mod liniștit ei respectau toate legile iudaice, însă știau că mântuirea vine de la Isus Cristos, la fel ca păgânii convertiți – și-l exemplificăm pe Corneliu, care trăia într-o zonă păgână, ebraică – care viețuiau liniștiți cu obiceiurile lor păgâne, căci nu li se prezenta nici-o problemă…

Însă atunci când creștinii care proveneau din lumea păgână și din lumea ebraică trebuiau să mănânce împreună, să celebreze euharistia împreună, atunci apăreau problemele: cum pot să stea împreună dacă au reguli alimentare diferite, astfel încât ambele părți să fie respectate? Această problemă au rezolvat-o la sinodul din Ierusalim (cf. F.Ap. 15), dând norme minime de caritate, pentru a nu face acele lucruri dezgustătoare care nu-s pe placul celuilalt.

Problemele galatenilor erau diferite. Galatenii nu au iudei care trăiesc în comunitate cu ei, dar la ei au sosit creștini proveniți din rândul iudeilor, care le-au spus: e bine că voi credeți în Isus, dar pentru a vă mântui sau pentru a vă mântui mai bine, trebuie să respectați și întreaga lege, sau cel puțin unele legi și să vă tăiați împrejur. Prin urmare, problema în rândul galatenilor este alta: s-a subliniat că nu este suficient Isus pentru mântuire, adică Isus nu ne poate mântui, ceea ce înseamnă că noi ne mântuim prin lucrurile pe care le facem. Cu alte cuvinte, ei negau mântuirea care vine din credință – care este săvârșită prin crucea lui Cristos – adică negau esența Evangheliei.

Să nu uităm că noi suntem mântuiți prin har, prin iubirea lui Dumnezeu, prin darul Fiului, care este Isus Cristos. Acest adevăr era deja prevăzut în VT. În capitolul al III-lea vom vedea că nu legea ne mântuiește, ci harul lui Dumnezeu și credința în har. Deci, dorința de a introduce tăierea împrejur însemna tocmai negarea esenței creștinismului. Dar să fim atenți, că a înlătura tăierea împrejur nu era un lucru simplu, căci tăierea era un lucru dorit de Dumnezeu, impus lui Moise, un semn de apartenență la poporul ales, și prin toate legile pe care ei le respectau arătau că doreau să apere (să conserve) aparținerea lor la Dumnezeu. Nu era simplu să nu se taie împrejur. Dar a se tăia împrejur însemna să anuleze adevărul Evangheliei. Deci Biserica se află înaintea acestei probleme. Cel care înțelege cel mai bine soluția este Pavel.

Nu știu dacă vă este clară această problemă?! Pavel arată că, dacă ar trebui impusă tăierea împrejur pentru creștinii proveniți din păgânism, nu ar mai rezulta clar că mântuirea ne vine de la Isus; căci dacă tu crezi că este necesar să respecți unele legi, prin care-ți vin harul, negi mântuirea adusă de Isus Cristos. Cu alte cuvinte, ori Îl accepți pe Isus – ca fiind începutul și baza mântuirii, în totalitate – ori, dacă nu-L accepți, El nu mai este Isus Cristos… E pusă în dubiu Evanghelia și însuși Isus.

A fi sau a nu fi tăiat împrejur este tot una, dacă însă un om consideră că este necesar să fie sau nu tăiat împrejur, atunci absolutizează „un lucru”, iar acesta devine mântuirea sa. Aceasta este greșala: a absolutiza ceva care nu este absolut, chiar dacă este un lucru bun. Dacă omu îl absolutizează, acel „lucru”

ia locul lui Dumnezeu și se numește idolatrie: în acel lucru constă mântuirea sa… căci omul pretinde că acela este absolutul. Însă absolutul este numai Dumnezeu, numai Isus Cristos și nimic altceva! Acest adevăr este fundamentul libertății. Cu alte cuvinte, omul folosește toate celelalte lucruri în măsura în care-l ajută să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele… Îi folosește să se taie împrejur, bine… Nu-i folosește? Renunță! Cu alte cuvinte, Absolutul relativizează valoarea lucrurilor, iar omul le folosește pe toate în măsura în care-i folosesc atingerii scopului, iar scopul este că Dumnezeu este Tată iar noi suntem frați mântuiți, înviați de sângele lui Cristos.

Acest adevăr ne favorizează libertatea și capacitatea să ne adaptăm la toate circumstanțele, dar nu pentru că suntem toleranți, ci pentru că adevărul nu este „acel adevăr parțial” sau acel mijloc absolutizat, ci adevărul este Dumnezeu și mântuirea lui Dumnezeu, la care ne raportăm. Celelalte sunt simple instrumente (mijloace), iar noi le folosim în măsura în care ne ajută și atât. Dăm un exemplu: dacă noi am considera toate sacramentele – chiar și rugăciunea – ca fiind mijloace, instrumente necesare pentru mântuire, dar numai pentru că noi le facem și nu pentru că harul lui Dumnezeu ni se transmite prin sacramente (semne), atunci toate sacramentele și rugăciunea ar deveni un rit magic…

Dacă participi la euharistie numai cu scopul să obții de la Dumnezeu lucruri, gândindu-te să-L constrângi prin rugăciunile tale, prin euharistie… toate acestea nu sunt nici rugăciuni și nici euharistie, ci sunt magie. Dacă judeci și faci așa, tu distrugi Evanghelia și înseamnă că nu cunoști că Dumnezeu este Tată și că ne-a dat totul în Fiul. Iar noi, prin euharistie îi mulțumim de acest dar, iar El ne deschide inima să-L primim. Și la botez Îi mulțumim de acest dar și-I spunem: „în sfârșit sunt fiul Tău și-ți mulțumesc”. Iar în rugăciune noi trăim realitatea noastră de fii.

O mare parte din pioșenie (religiozitate) este contrară credinței, după cum și lucrurile cele mai sfinte pot fi limitate la tăierea împrejur. Dacă un om s-ar simți cu conștiința împăcată pentru că „a respectat regulile” și astfel „L-a mulțumit pe Dumnezeu”, judecata sa umană ar fi un blestem! Ar însemna că un astfel de om crede că Dumnezeu este rău și că nu El mântuiește prin iubirea Sa… Este răsturnarea credinței.

Deci, acest text ne ajută să înțelegem esența Evangheliei, permițându-ne să ne adaptăm tuturor culturilor, să respectăm toate diferențele, să le acceptăm în numele lui Dumnezeu și să le valorificăm, fără să ne suprapunem ori să ne impunem, fără să detestăm sau să ne separăm. Din nefericire au apărut multe secte, dezbinări și lupte religioase.

Dacă evreii, după 10 secole de istorie, aveau atâtea tradiții sfinte, iar Isus le spune că ei cunosc multe lucruri frumoase, ca să anuleze Cuvântul lui Dumnezeu cu tradițiile lor, noi, după 20 de secole, câte tradiții avem? Toate legile noastre culturale, rituale, teologice – și legea cea mai sfântă – nu valorează nimic, decât numai în măsura în care folosesc cu adevărat pentru Împărăția lui Dumnezeu, care este iubirea Tatălui și a fraților.

Sf. Toma de Aquino, când a murit, era sub condamnarea Conciliului din Lion, pentru că a crezut că, după 1000 de ani de platonism, putea să cugete și-n concepte aristotelice. Dar această condamnare era necesară! Tu trebuie să gândești cu mintea pe care o ai în acel moment! Mântuirea nu înseamnă să gândești cu mintea lui Platon sau cu a lui Aristotel: mintea este aceea pe care ai primit-o iar tu-I ceri Domnului să te convertești iubirii Sale și să trăiești raportul de paternitate și fraternitate, acolo unde ești. Un african nu trebuie să respecte toate ritualurile, regulile și normele noastre pentru a deveni creștin: nu este nevoie să devină european, latin, să învețe greaca… Nu! El este chemat să creadă în Isus Cristos și atât!

Este teribilă colonizarea culturală, care este impusă. Pentru credința noastră nu există vreun pericol, deoarece noi știm că mântuirea vine de la Cristos, dar pentru credința lor există. Spre exemplu, se poate ca Biserica – la ei – să nu se nască. Ori ar putea crede că a fi credincioși – pentru ei – înseamnă să devină ca și noi, fapt pentru care ei confundă cultura noastră cu credința. Prin urmare există mari probleme, în special de tip laic. Există tăieri împrejur laice mult mai serioase, adică omul este constrâns să facă și să gândească cum fac și cum gândesc toți, deci te taie în jumătate. Dacă nu, te elimină de pe piață. Prin urmare există tăierea împrejur în lumea noastră, care pare liberă: ești liber numai dacă te adaptezi… Însă există un principiu al libertății, profund și divin: este acela care primește diversitatea ca semn al lui Dumnezeu, ca loc de comuniune, ca semn al faptului că Dumnezeu este Altul, care ne-a venit în întâmpinare, iar noi ne sprijinim păstrând diversitățile noastre.

În acest loc este în joc adevărul Evangheliei, credința noastră în viața concretă. Acest „principiu” devine „principiul-bază” al discernământului în fiecare acțiune. Eu, credincios, nu trebuie să mă bazez pe principii. Este corect să avem principii, căci simplificăm puțin lucrurile la fel ca și programele cumputerului care funcționează singure, dar apoi trebuie să le verificăm dacă sunt acele programe care ne folosesc. Avem mare nevoie de discernământ… Trebuie să ne punem întrebarea: un anume lucru (realitate) ne ajută să creștem în iubirea lui Dumnezeu, îi ajută și pe alții să-L iubească pe Dumnezeu? Ne ajută să fim liberi și fii ai lui Dumnezeu? Dacă, da, atunci putem să-l facem! Dacă nu ne ajută, trebuie să facem opusul! În 1Cor. 8, Pavel spune că el poate mânca liniștit carnea jertfită idolilor, pentru că știe că idolii nu există. Apoi continuă: dacă însă eu, cu acest principiu adevărat al meu l-aș scandaliza pe fratele meu, care până mai ieri era păgân și datorită slăbiciunii credinței sale încă mai crede că a mânca această carne, jertfită idolilor, înseamnă să intri în comuniune cu idolul – dacă eu l-aș scandaliza pe el – atunci niciodată nu voi consuma carne.

Aceasta este adevărata libertate: nu înseamnă să fac ceea ce vreau: înseamnă să pun ca principiu de bază cunoașterea lui Isus ca fiind Domnul meu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Aceasta este adevărata tradiție, care dă măsura tuturor tradițiilor. Dacă nu, atunci se ajunge în tradiționalism care este opusul tradiției, în sensul că se creează norme pe care – dacă le respecți – ești sigur de mântuire și nu mai trebuie să gândești sau să-L cauți pe Dumnezeu. Sunt formule magice prin care tu pretinzi că-ți rezolvi problemele, dar în schimb îți faci mult rău ție și altora. Urmezi calea preciziei mintale, care este o formă de nesiguranță, care are în spatele ei (ascunde) o lipsă de credință: deci tu nu crezi iubirii lui Dumnezeu și vrei să-ți garantezi viața prin siguranțele tale.

Pretenția ca alții să gândească la fel ca mine este o mare problemă, fie la nivel mondial laic, fie la nivelul comunităților bisericești. Există multe dezbinări în comunitate dacă un altul nu gândește „ca mine”. Dar celălalt nu trebuie să gândească la fel ca tine!!!

De ce în micile comunități – în familie – trebuie să avem aceleași gusturi? Tocmai diversitatea ne îmbogățește. Noi percepem diversitatea ca pe o capcană (o amenințare), o frică, în toate sferele… Prin urmare, în acest text biblic asistăm la această suferință, la această naștere a Bisericii-fiică, a Bisericii păgânilor – căreia-i aparținem și noi – din Biserica maică a iudeilor.

Trebuie să fim atenți să nu folosim Scrisoarea către galateni ca o opoziție între cele două biserici. Scrisoarea nu constituie un verdict final împotriva iudeilor: dacă ucizi maica, nu mai există fiii. Ci este o deosebire, o naștere, iar noi ne certăm unul cu altul până când descoperim că avem aceeași maică, iar diferența noastră față de maică este mult mai mare decât aceea care există între noi.

Totuși, trebuie să acceptăm diversitatea cu maica, deoarece ne ajută să existăm ca frați. Atunci vom începe să acceptăm diferențele între creștini în mod mult mai senin, după cum și diferențele între frați se acceptă în numele maicii comune. Și este un bine că există aceste diferențe, altfel am avea problemele plictisitoare ale identității. Dacă se elimină biserica maică, această biserică a iudeo-creștinilor, se elimină maica, adică se elimină Cristos, căci evreii sunt Cristos, sunt poporul mesianic, i-au dat trup lui Cristos Mântuitorul, deci se elimină mântuirea. Astfel se ajunge la o formă de spiritualism în care ne putem separa la infinit, inventând diferite teologii: fiecare-și creează propria-i teologie.

Însă măsura (dimensiunea) credinței este dată tocmai de biserica iudeilor, căci de la ei vine mântuirea. Însă tu trebuie să te separi de acea biserică… Deci există mari probleme, care depășesc capacitatea noastră de a le evalua… Totuși putem spune că diferențele – fie în interiorul Bisericii, fie în interiorul persoanelor – ar trebui trăite nu ca un loc de amenințare, de pierdere sau de luptă, ci ca un loc de primire al diferitului. Primirea diferitului indică filiațiunea lui Dumnezeu, paternitatea noastră comună, deci este o pecete… Aș dori să subliniez catolicitatea bisericii, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă. Catolic înseamnă universal. Deci, credința noastră nu ne separă de nimeni: dacă ne separăm de vreunul, o facem pentru că nu avem credință, sau nu o trăim în mod corect.

vv. 1-2

¹ Apoi, după paisprezece ani, am urcat din nou la Ierusalim, împreună cu Barnaba, după ce îl luasem cu mine şi pe Tit. ² Am urcat în urma unei revelaţii şi le-am expus evanghelia pe care o predic printre păgâni, în mod deosebit celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.

Pavel vorbește de acești 14 ani petrecuți… dar, începând de când? De când a fost convertit, sau de când s-a suit pentru prima dată la Ierusalim? Acești ani sunt mulți și indică independența umană a apostolatului (a ministerului) său. Indicațiile cronologice date de Pavel nu sunt doar cronologice, ci vizează faptul că Evanghelia pe care El o vestește este Evanghelia care i-a fost comunicată de Dumnezeu în mod direct, că n-a cunoscut-o de la oameni și n-a fost trimis de oameni s-o predice.

Pavel urcă împreună cu Barnaba (un iudeu creștin din Cipru, de origine păgână). Este interesat că-l duce cu el și pe Tit. Iar Tit este argumentul teologic al textului biblic: Pavel nu argumentează cu raționamente sau cu idei, ci cu realități. Iar realitatea este că Tit este creștin la fel ca și mine, crede în Isus Cristos, are aceleași daruri ca și mine, deși nu este evreu, nu respectă legea și nu este tăiat împrejur. Acesta este argumentul teologic! Creștinismul nu se întemeiază pe demonstrații, ci pe un fapt real, pe care-l poți arăta: este așa!

Credința noastră nu se bazează pe argumentele convingătoare ale înțelepciunii umane, ci pe arătarea puterii lui Dumnezeu și se vede că acest om trăiește Spiritul Domnului, că are daruri carismatice, are plinătatea Spiritului și nu este un evreu.

Noi ne străduim să demonstrăm credința prin argumentări logice și prin idei, dar dacă noi o demonstrăm cu ajutorul argumentărilor logice înseamnă că nu este credință. Apoi, din argumentări – din raționamente – putem deduce o realitate care era implicită, dar nu una nouă. Căci dacă raționamentul este corect, nu trebuie să arăți nimic în plus decât realitatea care deja exista în premise iar dacă este incorect, înseamnă că tu nu mai judeci.

Însă noutatea lui Dumnezeu îți dă un fapt nou, inedit care nu-i inclus în nicio premisă: faptul că Tit – care e un păgân – este moștenitorul făgăduinței făcute evreilor, într-un mod nou. Acesta este faptul. Aș vrea ca acesta să fie și modul nostru de a argumenta în sfera credinței: adică să nu demonstrăm, ci să arătăm realitatea și noutatea vieții, care este un dar al Spiritului. Aceasta este credința!

În Evanghelie scrie că Isus făcea și apoi predica: „trecea făcând binele și predica”. Și-n F.Ap. se afirmă că povestirile mai mereu sunt un fapt. În F.Ap. 3 avem un fapt care lasă uimită lumea și atunci apostolii clarifică, deci cuvintele folosesc pentru a clarifica un fapt întâmplat. Noi însă spunem cuvintele, sperând că vor urma faptele… Uneori se întâmplă, dar destul de rar.

vv. 3-4

³ Dar nici Tit, care era cu mine, deşi era grec, nu a fost obligat să fie circumcis, ⁴ în ciuda fraţilor falşi infiltraţi care s-au strecurat ca să ne spioneze libertatea, pe care o aveam în Cristos Isus, pentru a ne face sclavi.

Pavel spune: „Tit nu a fost constrâns să se taie împrejur” de autoritățile (apostolii) cărora Pavel le-a explicat ce Evanghelie vestește păgânilor. Ce Evanghelie propovăduia Pavel păgânilor? Evanghelia liberă de legea iudaică!

Pavel adaugă „există frați falși, care s-au infiltrat”. Acești frați sunt numiți „falși” din două motive: mai întâi pentru că sunt mincinoși, apoi pentru că nu sunt frați, deoarece distrug originea fraternității, fraternitatea lui Dumnezeu în Cristos, în Fiul.

„Sunt infiltrați”, adică ei nu sunt de-ai noștri, deși locuiesc acolo, deși par mai buni, probabil în facerea de bine, nu făceau nimic rău, nu erau rău intenționați, erau acolo să pândească, să spioneze. Ce? Libertatea noastră… Libertatea creștină nu înseamnă să faci ceea ce tu vrei, nu este libertinism, ci libertatea creștină exprimă faptul de a-L iubi pe Domnul cu toată inima și pe aproapele ca pe tine însuți. Pavel o numește „legea lui Cristos” (Gal. 6,2): a purta greutățile unii altora. Iar în Gal. 5,13 Pavel adaugă: prin libertate nu dați câștig de cauză trupului, egoismului și instinctelor voastre, ci fiți în mod liber sclavi unii altora din iubire pentru Cristos. Aceasta e adevărata libertate, libertatea de a fi fiii lui Dumnezeu. Și este exact opusul a ceea ce lumea înțelege prin libertate: fac ceea ce-mi place și ce vreau eu. Aceasta se numește sclavie dictată de instinctul tău. Această libertate o au și animalele

Libertatea noastră – pe care o avem în Cristos – este libertatea de a fi ca Dumnezeu, de a fi fii, de a fi biruit egoismul. Este libertatea care-i darul pe care Cristos ni l-a oferit prin moartea Sa pe cruce, adică este darul vieții Sale.

„Pentru a ne sclaviza”. Există multe sclavii: sclavia față de instinctele noastre, față de egoismul nostru, față de ideile noastre, sau cele la modă… Sclavia fundamentală este cea față de Dumnezeu, de a crede într-un Dumnezeu rău, care trebuie să fie îmblânzit prin practicile noastre religioase, căci altfel ne pedepsește… Din toate aceste sclavii pe care le avem, Evanghelia ne eliberează.

Aceste sclavii nu sunt doar religioase, ci și laice. Mai mult, în zilele noastre foarte puțini sunt sclavii legii religioase, dar au devenit sclavii scrupulelor – care e o boală spirituală – ale obsesiilor negative… (Dacă ar fi un scrupul, tu poți înțelege că Dumnezeu nu-l vrea și așa scapi de el…). Mă refer la toate acele sclavii ale pasiunilor noastre, ale lui „se face așa”, „se spune așa”, ale reclamei și propagandei, ale obiectivelor pe care ele le propun: aceasta este sclavia noastră… Marii domni ai istoriei noastre, zeii cărora le slujim. Eul nostru este cel dintâi dumnezeu, iar eul nostru, de obicei se ascunde (se travestește) în spatele multor mici imbecilități. Spre exemplu textul din F.Ap. 3, vindecarea unui olog. Acesta – care zăcea la intrarea în templu – este vindecat, pus în picioare… Ce înseamnă că alții doresc să ne robească? Este ca și cum acel olog a fost vindecat în numele lui Isus și deci stă în picioare, stă drept în numele lui Isus. Dar cineva ar spune „să-l acoperim cu ghips, căci așa va sta mai bine în poziția de drepți”. Dacă l-am acoperi cu ghips pentru ca să stea drept, înseamnă că nu crezi că acel om poate sta în picioare, deci nu crezi că s-a vindecat în numele Domnului. Frații falși care împachetează lumea cu reguli religioase, de fapt nu acceptă că persoana a fost vindecată.

În zilele noastre există multe mântuiri „non religioase”. Astăzi considerăm că mântuirea ar fi sănătatea, deși sănătatea toți o pierdem. „E suficient să fim sănătoși. Până când trăim, avem speranță. Înseamnă că atunci toți suntem disperați, pentru că toți murim”. Însă noi trebuie să avem speranță și când murim… și aceasta e speranța creștină. Vreau să sper, când lucrurile merg rău, că voi birui: aceasta e speranța! Dar, pentru că astăzi confundăm mântuirea cu sănătatea, spunem: îți dau sănătatea psihică și așa ești mântuit. Nu! Nu ești mântuit. Dacă o ai, este bine, este un mijloc pentru a trăi bine, dar nu este mântuirea! Te afli înaintea problemelor reale și, de obicei multe boli izvorăsc tocmai din faptul că omul înlătură problemele reale. Dar dacă le înlături, pentru că tu confunzi acest fapt cu mântuirea, creezi o nevroză și mai profundă, adică atunci când te vindeci, îți va lipsi sensul vieții (nu vei mai avea pentru ce trăi). Deci greșești, căci acum când te simți bine și ar trebui să fii vindecat, simți că nu are sens să trăiești. Acest adevăr e valabil în cazul sănătății fizice, dar și în cazul bunăstării economice…

Dezastrele pe care le-a făcut marxismul – care predica sănătatea economică – sunt aceleași pe care le produc toți cei care promit mântuirea fizică, psihologică, adică aceia care absolutizează rețeta lor ca mântuire.

Mântuirea este cu totul altceva: este libertatea de a te simți fiu iubit și să trăiești ca frate. Toate celelalte lucruri sunt mijloace, instrumente care trebuie folosite în măsura în care ajută atingerea acestui țel. Nu sunt absolutul.

Există multe „tăieri împrejur” în zilele noastre, în multe domenii. Nu doar științele, ci și falsele științe sunt tăieri împrejur: unii inventează tot felul de leacuri, diete și mulți se pretind mântuitori. Mântuitorii toți au trăit rău… Și singurul Mântuitor adevărat și-a încheiat viața pământească pe cruce. Dacă vreți să sfârșiți răstigniți, atunci mergeți și fiți cu adevărat mântuitori! Tema mântuirii este fundamentală pentru om, dar se maschează și se parcelează în zilele noastre, în multe mici mântuiri căci ne lipsește cadrul global (privirea de ansamblu). Făcând așa, trăim disperați, căci înseamnă că am renunțat la mântuire. Deci ne prindem de ce putem… La fel ca un om aflat în mijlocul fluviului, care se agață de tot ce găsește, dar știe că nimic nu-l va salva, căci se apropie de cascadă.

Totuși există mântuirea, iar sensul istoriei este cel dorit de Dumnezeu: ca noi să fim fii. Aceasta e problema radicală a credinței și ea dă sens vieții… dacă nu, viața nu are sens.

v. 5

⁵ Acestora nu ne-am supus nici măcar o clipă pentru ca adevărul evangheliei să rămână la noi.

Pavel spune că n-a crezut nici un moment acestor frați falși. Apoi spune motivul: „Pentru ca adevărul Evangheliei să continue să rămână la voi”. Ce înseamnă și ce este „adevărul Evangheliei”? Înseamnă că adevărul este Evanghelia! Nu există alte adevăruri. Iar adevărul pe care-l vestește Evanghelia este că suntem fiii lui Dumnezeu, mântuiți prin har prin credința în Isus Cristos, care și-a dat viața pentru noi. Acesta e adevărul Evangheliei și nu există alte adevăruri! Este iubirea pe care o are Dumnezeu pentru noi și care ne-a fost revelată pe cruce, loc în care Isus și-a dat viața pentru noi. Și acceptând acest dar, această iubire divină, noi trăim prin iubirea Sa și aceasta este viața nouă. Această iubire ne eliberează de legile care doreau să ne indice mântuirea.

A crede că mântuirea vine de la tăierea împrejur, înseamnă a distruge adevărul Evangheliei, adică faptul că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru noi. Iar în locul iubirii gratuite a lui Dumnezeu pentru noi, mântuirea ar fi acele trei-patru legi pe care le-am face noi, ca să-L ținem bun pe Dumnezeu, iar acest lucru distruge esența Evangheliei – care este bunătatea lui Dumnezeu – și ne prezintă un Dumnezeu rău. Această poziție ne arată păcatul lui Adam: acela de a-L considera pe Dumnezeu un concurent rău, în loc de a-L privi ca Tată, ca fiind Acela care-ți dăruiește existența.

Deci devine o religiozitate care – în spatele unei religiozități „foarte fine” – ascunde esența păcatului: autoapărarea de Dumnezeu, lucru pe care-l face de obicei fiecare religie dar și fiecare devoțiune de-a noastră, în mod instinctiv.

E interesant că adevărul Evangheliei „trebuie să rămână”: adică poate exista sau poate să dispară… Cu alte cuvinte, credința – care este încrederea, încredințarea (abandonarea) și cunoașterea acestei iubiri – ori crește, ori scade: este un fenomen vital, este viața noastră.

vv. 6-9

⁶ Iar cei care sunt mai de seamă, orice ar fi fost ei pe atunci, nu mă priveşte – Dumnezeu nu se uită la faţa oamenilor – ei, cei mai de seamă, nu mi-au impus nimic. ⁷ Ba, dimpotrivă, văzând că mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru [îi fusese încredinţată] pentru cei circumcişi, ⁸ căci cel care îl constituise pe Petru pentru apostolatul celor circumcişi m-a constituit şi pe mine pentru păgâni, ⁹ şi, cunoscând harul care îmi fusese dat, Iacob, Chefa şi Ioan, care sunt consideraţi coloane, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei circumcişi,

Despre „Cei ce sunt mai de seamă”, adică autoritățile bisericii – pe care și Pavel le stimează (le apreciază) ca autorități (cu ani înainte s-a dus să-l viziteze pe Petru tocmai din acest motiv) – Pavel spune „oricine ar fi fost ei cândva, nu mă interesează”. Această afirmație e frumoasă, cu alte cuvinte, faptul că papa, episcopul sau parohul meu este o persoană inteligentă sau nu, bună sau nu, pe mine nu mă interesează… Mă interesează ceea ce-mi dă și, de fapt, îmi dă credința în Isus Cristos, îmi dă euharistia, botezul, iertarea păcatelor… Când am nevoie de pâine, nu mă interesează fața vânzătorului, nu mă uit dacă este sau nu simpatic, ci eu doar doresc să primesc pâine. Mă interesează rolul vânzătorului și nu calitățile sale personale. Iar atunci când la Corint se certau cu privire la faptul că sunt al lui Petru, Pavel sau Apollo, Pavel spune că nu-l interesează, deoarece „eu sunt al lui Cristos” și noi toți suntem colaboratorii lui Cristos și fiecare suntem un nimic. Prin urmare, noi doar colaborăm cu Cristos, deci înfăptuim o sinergie^[2], adică Isus muncește și noi facem munca Sa, dar El este protagonistul. Dumnezeu se folosește de oricine și de obicei nici nu se folosește de persoanele brave… Dacă s-ar folosi de cei drepți? Dacă Biserica ar fi formată din drepți?

Mereu auzim că sunt criticați creștinii… „dar sunt păcătoși”. Da, exact! De aceea este loc în Biserică pentru noi, pentru că și eu sunt un păcătos. Cu alte cuvinte, în loc să-l judec pe altul, ar trebui să mă convertesc eu și să încep să înțeleg cine e Dumnezeu: este cineva care-i iubește pe toți oamenii ca pe fiii Săi. Faptul că toți avem păcatul originar ne face umili și modești și ne împiedică să-i judecăm, ajutându-ne să-i acceptăm așa cum sunt. Și aceasta este singura posibilitate de a trăi împreună.

Simpla tolerare a altora durează puțin, pentru că este luminată de rațiune, dar… rațiunea (dreptatea) este de partea mea și nu de partea altcuiva… Prin urmare, până la urmă îl oblig pe celălalt să se supună rațiunii mele. Idolului rațiunii i se aduc multe sacrificii.

E frumoasă această expresie a lui Pavel, care ne spune „că nu-l interesează cine erau ei”. De fapt, se afirmă despre Iacob și Ioan că erau idioți și analfabeți. Idiot înseamnă privat, adică ei nu erau oameni publici și învățați, iar fariseii și cărturarii se mirau că vorbeau în public… Acest adevăr este notat în F.Ap. 4,13. Dorim să subliniem acest aspect pentru că Pavel era cult, era expert. Urmase școala lui Gamaliel. Deci era mai bun decât ei… Totuși, expresia „Dumnezeu nu privește la fața omului” subliniază că, la fel ca și Dumnezeu, nici Pavel nu privește calitățile persoanelor. Dar ele au un rol și de acest rol trebuie să se țină cont. Iar Pavel le consideră autorități, indiferent de care ar fi „fața” (calitățile) lor, deși ei nu au o faimă la fel de prestigioasă ca a lui, din punct de vedere cultural și intelectual. E adevărat că Pavel este mult mai lucid decât toți, chiar și decât Petru pe care-l ceartă…

În scrisorile sale, Petru recunoaște că Pavel scrie unele lucruri pe care el – Petru – nu le înțelege, dar că sunt folositoare mântuirii.

Acest adevăr e minunat, deoarece în Biserică noțiunea de autoritate nu este cea de putere, ci înseamnă a ajuta să crească în credință, și a transmite credința. Auget (autoritatea) nu înseamnă a stăpâni peste credința altora, ci orice autoritate este în slujirea credinței mele. Dacă eu sunt umil și accept darul credinței și instrumentele folositoare mântuirii – pe care Biserica mi le oferă prin Cuvânt și Sacramente – fața oamenilor nu mă interesează.

Mă deranjează mult când se spune „merg în acea biserică pentru că preotul este un bun predicator…”. „Scuză-mă: tu mergi să auzi predica sau ca să participi la sf. Liturghie?”. Dacă vrei numai să asculți predicile, poți citi o poezie a lui Leopardi, căci e ceva mai simpatică. E alcătuită mai bine și poate e mai inteligentă și mai atrăgătoare…

Un om spune: „merg la cateheze să ascult”… Și mai rău! Oare mă înțelegeți? Este semnul libertății creștine care a înțeles ce fel de joc se joacă. Căci Dumnezeu nu privește la fața nimănui, nu privește dacă un om e inteligent, bogat, puternic, ci Domnul privește la faptul că toți sunt fiii Săi. Și, de obicei se folosește de cei care au mai puține calități pentru a construi Împărăția Sa. El i-a ales pe cei umili, ignoranți, săraci. Pavel îi invită pe cei din Corint să observe că printre ei nu sunt mulți bogați sau înțelepți… Însă Domnul a ales lucrurile care nu sunt stălucitoare, care sunt considerate un nimic, pentru a nimici lucrurile care există. Deci, formele de Biserică a elitei sunt periculoase și nu sunt creștine.

Apoi subliniază că tocmai aceste autorități constată un lucru frumos, adică faptul că Spiritul care a lucrat cu Petru la cei tăiați împrejur, a lucrat cu Pavel la cei netăiați. Cu alte cuvinte, Evanghelia este unică și este unic Spiritul care lucrează și operează, respectând diversitățile. După cum ploaia și soarele ajută un trandafir să fie un trandafir și o garoafă să fie garoafă – și e vorba de aceeași ploaie și de același soare – la fel aceeași Evanghelie și același Spirit creează realități diferite.

Divinul constă tocmai în faptul de a se recunoaște în diversitate, deși e lucrul cel mai greu din fiecare comunitate, începând de la prima comunitate care e familia: bărbat-femeie, părinți-copii, și continuând cu diferențele dintre familii, pentru a termina cu deosebirile dintre societăți și popoare… Cu alte cuvinte, să recunoaștem diversitatea, începând de la prototipul oricărei diversități (care este Adam și Eva după chipul lui Dumnezeu) și să nu vedem în diversitate o amenințare, o capcană sau un loc al luptei. Aceasta e adevărata problemă a lumii și a omului: a-l accepta pe aproapele care este diferit de mine, dar locuiește în același teritoriu, deoarece pământul este unul singur. Este vorba de a accepta fratele, a-l recunoaște ca frate, deoarece este singurul mod pentru a-L cunoaște pe Tatăl.

Aceasta nu este o soluție diplomatică – împărțindu-ne teritoriul – ci este esența Evangheliei! A-l accepta pe fratele care este diferit înseamnă a accepta că există Tatăl și aceasta este esența Evangheliei. A-l modela pe celălalt după ideile mele, a-l uniformiza cu mine sau a-l domina înseamnă a-l reduce, a-l limita la mine, înseamnă a-l distruge ca frate și a-L anula pe Tatăl: eu nu recunosc că Dumnezeu este Tatăl său și cred că mântuirea este doar ceea ce eu cred și gândesc. În acest fel eu mă substitui lui Dumnezeu.

Această expresie simplă, este un lucru foarte important, deoarece admite cele două posibilități, subliniind marea libertate pe care mereu trebuie să o avem. Această libertate e esența Evangheliei. Partea urâtă e atunci când intrăm în unele organizații, unde toți spun aceleași cuvinte, cu același ton… Sunt papagali sau sunt fiii lui Dumnezeu? Dacă toți judecă la fel, este semn că ceva nu funcționează… Identitatea ta de unde-ți vine?

În textul nostru, proba teologică este: „văzând că Spiritul lucrase”. Cu alte cuvinte, proba teologică nu constă în faptul că au făcut mari argumentări, discursuri, ideologii, ci au constatat că același Spirit a lucrat în ambele zone (evrei și păgâni). Deci proba întotdeauna este ceva concret, evident și nu o deducere logică.

„Atunci îi dau mâna dreaptă în semn de comuniune”… Primul este Iacob, care e cel mai incriminat, verișor al Domnului și conducătorul Bisericii din Ierusalim, cel mai întărit în tradițiile evreiești. La el se raportau ceilalți, pentru a sublinia că nu se putea face cum acționa Pavel. Însă Pavel spune: „Iacob era de acord cu mine”, iar voi doar abuzați de numele său. Este adevărat că Iacob făcea exact opusul a ceea ce făcea Pavel, dar faptul că i-a dat mâna arată comuniunea dintre ei, dar și un alt lucru: noi suntem implicați în teritorii diferite, dar suntem ghidați de același Spirit, vestind aceeași Evanghelie.

Pentru noi această ultimă afirmație este clară, deoarece „noi la păgâni, iar ei la cei tăiați împrejur”… ceea ce înseamnă căderea tuturor barierelor religioase: neamurile suntem noi, noi suntem păgânii cărora li se vestește Evanghelia. Cu alte cuvinte, deja nu mai există nicio diferență sau discriminare religioasă între iudei și păgâni: toți suntem fiii lui Dumnezeu, dacă acceptăm prin credință harul lui Isus Cristos.

Este interesant că toate diferențele rămân, căci dacă noi le-am aboli, ar însemna că sunt importante, deci noi am face să depindă mântuirea tocmai de aceste diferențe. E clar? Deci, creștinismul nu anulează, nu suprimă diferențele. Cu alte cuvinte, mântuirea nu este nici a fi sclav și nici a fi stăpân; nici bărbat și nici femeie; nici iudeu și nici grec. Căci eu pot fi mântuit deși sunt sclav (dar, dacă sunt stăpân, e adevărat că e mai greu să fiu mântuit). Pot fi mântuit, indiferent dacă sunt bărbat sau femeie (gnosticii considerau că puteau fi mântuiți numai bărbații). „Fie că sunt iudeu, fie că sunt grec” pot fi mântuit. Însă pentru iudei – chiar și pentru unii creștini proveniți din rândul iudeilor – trebuie să fii iudeu pentru a avea acces la mântuire… Însă noi știm că pentru Evanghelie acest fapt nu e adevărat!!!

Deci Pavel subliniază căderea oricărei bariere, dar păstrând toate diferențele… Deși noi astăzi am dori să le anulăm…

Spiritul lui Dumnezeu, revelația Sa, mântuirea nu este o invenție umană. Și Pavel „a fost constrâns, împins” spre cei netăiați împrejur, iar Petru a rămas să predice celor tăiați împrejur. Misiunea lui Pavel nu a fost o inițiativă de-a sa. Iona este tocmai prototipul unui spirit, al unei misiuni din partea lui Dumnezeu, care se extinde fără margini, nu mai există bariere între oameni. Dar Iona este tocmai omul mic, care vrea să pună bariere: se întristează pentru că Domnul depășește toate barierele. Iona impune direcția și spune: „nu! Tu trebuie să treci pe acolo…”. Iona se supără și ar vrea să moară… Cartea lui Iona arată spiritul catolic ecumenic din VT: Dumnezeu vestește așa…

v. 10

¹⁰ numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am şi străduit să fac.

Deoarece comunitatea din Ierusalim era în dificultate, fiind cea mai săracă dintre comunități, cere să se exercite caritatea, care este fundamentul credinței. Cer ca Pavel să-și amintească de această comunitate și să o sprijine inclusiv material. Ceilalți i-au dat mâna în semn de comuniune, iar el îi va ajuta…

Interesant că Biserica din Ierusalim e numită comunitatea săracilor: este un titlu mesianic onorific „fericiți cei săraci, căci a lor este Împărăția”. Comunitatea din Ierusalim este comunitatea maică, e comunitatea săracilor. Iar această îndreptare și dirijare a darurilor păgânilor înspre comunitatea din Ierusalim este o prefigurare a profețiilor, atunci când subliniază: „spre tine se vor îndrepta bunurile popoarelor”. Se exprimă unirea întregii omeniri, care recunoaște în Ierusalim propriul ei izvor.

Ați notat că acest text e simplu… dincolo de anacolutele care există, noi trebuie să înțelegem despre ce este vorba, adică e nevoie să trăim libertatea Evangheliei dincolo de legi, iar tăierea împrejur nu este necesară.

Ce înseamnă pentru noi libertatea Evangheliei? Ce înseamnă să acceptăm diferența nu din simplă toleranță, ci în baza a ceva mai profund? Ce înseamnă a nu te lăsa sclavizat nici în sens religios și nici laic? Ce înseamnă – după cum spune Pavel – a te adapta, „a fi totul pentru toți”? Ce este adevărul Evangheliei, adică faptul că viața mea este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine și pe care mi-a arătat-o în Isus Cristos care a murit pentru mine? Acest fapt mă mântuiește și nu celelalte lucruri, nici măcar bravura (abilitatea) mea sau binele pe care-l fac… Acestea sunt punctele importante ale credinței noastre creștine, despre care ne putem interoga.

* * *

Vă propun unele teme spre meditare

– Prima privește problema tăierii împrejur (F.Ap. 15).

– Apoi avem problema legii creștine. Creștinismul are o lege precisă, care devine norma tuturor legilor și este legea din Gal. 6,2 care este precizată și în Mc. 12,28. Cu alte cuvinte, criteriul validității oricărei legi constă în faptul „dacă-l ajută pe celălalt să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele”. Nu este nici un criteriu bazat pe oportunism, după cum facem noi de obicei când creăm legi și nici nu este vreo garanție pentru noi.

– Despre libertatea creștină – de a face sau de a nu face; chiar de a renunța la unele lucruri drepte – se poate citi 1Cor. 8 sau Rm. 14, unde Pavel spune că el renunță și la drepturile sale pentru a nu-și scandaliza frații. Aceasta e adevărata libertate.

– Despre sclavia viciilor putem vedea Gal. 5, 19-21… Aceste vicii sunt tabloul vieții de zi cu zi, prezent în toate știrile din ziarele noastre și sunt diviziunile (rupturile) pe care le trăiește în profunditate inima noastră, în mod liniștit. Noi suntem sclavii acestor vicii sau ne-am eliberat de ele? Principiul toleranței și al libertății creștine nu este indiferența, dezinteresul, neimplicarea, ci înseamnă a avea aceleași sentimente ca și ale lui Isus Cristos: înseamnă a-L iubi atât de mult încât să dorim să fim ca El. Și cine a fost El?

S-a umilit pe sine până la moarte și, până la moartea pe cruce. Acesta este principiul, începutul și temelia libertății (Fil. 2,5-11). Dacă noi nu avem această iubire, înseamnă că suntem sclavii imaginii noastre, a patimilor noastre, a dorințelor noastre egoiste, dorind ca tot restul să se învârtă în jurul nostru. Deci nu suntem liberi. Și toate lucrurile le vom privi și interpreta în funcție de noi (dacă ne sunt – sau nu – utile). Deci libertatea creștină este un lucru mare…

– Despre universalitatea mântuirii putem citi Cartea lui Iona sau Ef. 1-3 care ne oferă o panoramă bună despre istoria mântuirii, despre planul lui Dumnezeu de a-i mântui pe toți în Cristos.

– Despre tradițiile noastre în care suntem abili să ne închidem, putem citi Mt. 7,1ș.u.

În final, rodul de cerut pentru noi ar fi să putem înțelege adevărul Evangheliei: faptul că mântuirea mea este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine în Isus Cel răstignit, care s-a dat pe Sine pentru mine… Și, aceasta este viața mea! Acesta e adevărul Evangheliei, care apoi îmi dă libertatea și mântuirea. Aceste adevăruri le putem medita în rugăciune căci ne ajută în viață…

Note:

[1] Discontinuitate logico-sintactică în interiorul unei propoziţii.

[2] Asociaţie a mai multor organe sau ţesuturi pentru a îndeplini aceeaşi funcţie.