Experiența creștină – după cum ne relatează Scrisoarea către galateni – este cunoașterea Spiritului, a iubirii Tatălui și a Fiului care este în noi, care ne face să strigăm Abba-Tată. Această iubire pentru Tatăl este experiența fundamentală a creștinismului: Spiritul. Această iubire față de Tatăl se traduce, apoi, în fraternitate; deci fraternitatea și iubirea între frați nu sunt nimic altceva decât reversul acestei iubiri față de Tatăl. Deci nu este ceva în plus, după cum lumina și razele nu sunt „ceva mai mult” al soarelui: dacă există soarele sunt și acestea și viceversa.

În această cateheză vom prezenta raportul existent între Pavel și comunitate, care e prototipul raportului ce ar trebui să existe în interiorul comunității.

Citirea – interpretarea – Scrisorii către galateni nu este atât de fluidă ca și Evangheliile. Evangheliile sunt mai directe, mai eficiente, în timp ce Scrisoarea către galateni este deja o reflecție asupra problemelor care derivă din experiența de credință. Deci dacă am avut o anume experiență de credință, o citire și o interpretare a Evangheliei, iar Domnul ne-a ajutat să facem unii pași în credință, a înțelege mesajul Scrisorii către galateni înseamnă a permite să facem pași definitivi înspre „a doua convertire”.

E important să descoperim centrul Scrisorii către galateni. Justificarea -îndreptățirea, harul, viața lui Dumnezeu – ne este dată în dar, ne e dăruită de Domnul, este un dar gratuit, care nu izvorăște din bunăvoința noastră sau din faptul că noi ne-am decis cu ardoare să respectăm toate poruncile… 

Se citește Gal. 4,12-20

¹² Vă rog, fraţilor, fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Voi nu m-aţi nedreptăţit cu nimic. ¹³ Ştiţi că prima dată v-am vestit evanghelia prin slăbiciunea trupului, ¹⁴ şi totuşi nu aţi arătat nici dispreţ şi nici dezgust faţă de trupul meu care [putea fi] pentru voi o încercare, ba dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus. ¹⁵ Unde este entuziasmul vostru? Vă mărturisesc că, dacă era posibil, v-aţi fi scos şi ochii şi mi i-aţi fi dat. ¹⁶ Am devenit oare duşmanul vostru pentru că v-am spus adevărul? ¹⁷ Aceia sunt ataşaţi de voi, dar nu cu intenţie bună, ci vor să vă separe de noi ca să vă ataşaţi de ei. ¹⁸ De fapt, dacă intenţia este bună, este bine să fie un ataşament, întotdeauna, şi nu numai când sunt eu la voi, ¹⁹ copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii până când Cristos se va forma în voi. ²⁰ Aş dori să fiu la voi acum şi să-mi schimb tonul, căci sunt neliniştit în privinţa voastră.

În acest loc Scrisoarea devine patetică (tristă): tonul se schimbă, se trece de la nivelul teologic, la cel personal. Pavel amintește despre prima întâlnire – o istorie reciprocă de iubire – pe care a avut-o cu comunitatea lor. Textul ne oferă o imagine despre raportul dintre apostol și comunitate. Apostolul nu este un om care creează prozeliți, un vânzător de mărfuri, interesat să vândă și să câștige, ci apostolul e cel care în mod personal trăiește aceeași pasiune (iubire, durere) cu a lui Cristos pentru alții, deci aceeași iubire dezinteresată, dăruind timpul și viața sa pentru alții: timpul este viața. Iar ceilalți răspund acestei iubiri, dar răspunsul dat acestei iubiri nu are nimic de-a face cu latura posesivă, ci este reflexia acestui spirit.

Pavel le amintește despre această iubire pe care au avut-o pentru el și cum i-au devenit apoi dușmani, pentru că le-a spus adevărul. Așadar, pentru că le-a spus adevărul, deși ei i-au devenit dușmani, Pavel arată că iubirea lui față de ei este adevărată. De fapt, comportamentul apostolului ne arată că Pavel nu caută să-și facă adepți, ci caută binele altora, arătând pentru ei o dragoste maternă și paternă. Deși este refuzat, Pavel nu-i refuză, ci întreaga scrisoare este un efort în favoarea celor care l-au refuzat (al galatenilor) și nu-i pare rău că este refuzat, ci pentru că ei se îndepărtează de Cristos, adică pentru că ei își fac singuri rău: aceasta îl îngrijorează pe Pavel.

Pavel se comportă la fel ca și Isus, care plânge peste Ierusalim: nu plânge pentru Sine, ci pentru răul pe care și-l face Ierusalimul, ucigându-L. La fel, lui Pavel îi pare rău pentru că ei, comportându-se așa, se exclud singuri de la mântuire. El nu se preocupă de iubirea lui trădată, nici de dezamăgirea lui, ci-și arată iubirea pentru frați, care este iubirea lui Isus, bunul păstor care-și cunoaște oile și-și dă viața pentru oile Sale. Este iubirea despre care vorbește în 2Cor. 5,14: „Căci dragostea lui Cristos ne stăpânește pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toți, au murit deci toți”. Deci această iubire pură și dezinteresată este adevărată și puternică.

În acest text Pavel spune că el, din nou, pentru a doua oară, „suferă durerile nașterii”, adică iubirea sa e „maternă”. Apostolul are viscere materne în sine, care, prin Cuvânt, generează fii ai lui Dumnezeu iar el se simte ca o mamă alături de Cuvânt: Tatăl fiind Dumnezeu, Pavel se simte precum o mamă care generează… Și tot efortul său și viața sa cheltuită pentru alții sunt comparate cu efortul Tatălui.

Aceste însușiri ale vieții apostolice, care sunt strict specifice apostolilor, într-o anume măsură sunt tipice fiecărui om, care este chemat să fie precum Cristos: trimis la frați. Iar când frații refuză – deși pentru un timp l-au primit – apostolul nu se supără și nu spune: m-ați refuzat, e mai rău pentru voi! Ci afirmă: „încă o dată, din nou vă generez”, adică refuzul lor îi face să fie „morți”, iar apostolul îi generează pentru a doua oară, adică suferă din nou chinurile nașterii. Întreaga scrisoare este martora acestui efort al lui Pavel de a-i „naște” pentru a doua oară…

Notăm diferitele forme ale iubirii lui Pavel: el știe să fie dur, le spune că au „înnebunit”, că sunt stupizi, dar apoi îi numește frați. Pavel știe să uite jignirile primite, niciodată nu se răzbună, ci se preocupă continuu de binele celuilalt. Iubirea lui Cristos devine modelul iubirii noastre în interiorul comunității, după cum vom sublinia.

v. 12

¹² Vă rog, fraţilor, fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Voi nu m-aţi nedreptăţit cu nimic.

Pavel începe spunând: „Deveniți ca mine”. Apostolul nu este un vânzător de produse, care speră într-un oarecare profit, ci este unul care personal trăiește ceea ce spune: vestește iubirea Tatălui pentru frați și e primul care trăiește iubirea Tatălui pentru frați, deci se propune ca model, nu din ambiție, ci tocmai pentru că el este primul care depune același efort pe care-l propune apoi altora, adică efortul de a trăi Cuvântul pe care-l vestește. Apostolul, la fel ca oricine, este chemat la martiriu, la vestire, adică să trăiască Cuvântul pe care-l vestește.

Fiecare trebuie să ajungem să putem spune altora: deveniți ca mine, „dar nu cum sunt eu, ci cum aș vrea să fiu”. Toți ne aflăm în acest efort comun de a deveni acest Cuvânt, iar apostolul este cel dintâi implicat în acest efort. Este efortul pe care toți îl facem de a reproduce în noi fizionomia adevăratei fețe, a feței lui Cristos, a feței Fiului, a feței celui care-i iubește pe frați.

Pavel nu-i șantajează afectiv, în sensul că nu le spune „fiți buni cu mine, așa cum eu am fost cu voi”, nici măcar nu le spune că dorește să-i fie răsplătită iubirea, ci el cere să fie imitat în raportul pe care el îl are cu legea, adică „faceți aceiași pași pe care și eu i-am făcut”. În Fil. 3 Pavel ne arată că s-a angajat mult în respectarea legii, dar a înțeles că mântuirea nu-i vine de la lege, ci din experiența, din cunoașterea lui Isus Cristos. Pentru a sublinia că îndreptățirea vine din credință, le spune galatenilor să devină la fel ca el.

„Căci și eu am devenit ca voi”. Cu alte cuvinte, Pavel „se face totul pentru toți”, adică se adaptează oricărei situații: trăiește cu legea împreună cu cei care au legea, și fără lege cu cei care nu au lege, dar nu în vederea unui profit, ci pentru că, în această adaptare, în joc este adevărul Evangheliei. Adică adevărul Evangheliei este că celălalt este frate și ceea ce-i important este să-l acceptăm așa cum este: deci, dacă este utilă legea, trăiește după legea ebraică, dar dacă nu e utilă, trăiește în mod diferit.

Apoi îi numește „frați” și-i „roagă”.

Este frumoasă această atitudine a lui Pavel care-i roagă și adaugă: „în nimic nu mi-ați greșit”. În realitate i-au făcut o mare nedreptate: l-au catalogat că nu e apostol și că i-a înșelat. Deci nu e o mică nedreptate, ci au spus lucrurile cele mai rele care se pot zice despre un apostol. Iar Pavel le răspunde: nu, nu mi-ați făcut nici-o nedreptate. Cu alte cuvinte, nedreptatea care-l privește pe el o uită imediat, pe toată! Aceasta este mărinimia, generozitatea: ceea ce-l interesează este binele lor și nu nedreptatea suferită de el.

Pavel nu-i nedreptățește, ba mai mult, uită toate nedreptățile îndurate de la ei, dar în schimb, își amintește de întâlnirea lor de la început, care a fost frumoasă. Este interesant că dacă noi ne înțelegem bine cu o persoană, dar la un moment dat ne produce o neplăcere, ne amintim neplăcerea și renunțăm la raportul cu acea persoană…

Pavel se comportă exact invers: uită toate nedreptățile pe care galatenii i le-au făcut, amintindu-și numai partea bună a raportului cu ei, scriindu-le: „dar nu vă amintiți cât era de frumos?”.

Acest mod este singurul pentru a dezvolta latura bună care există, însă noi fixându-ne atenția pe răul care mereu intră în toate raporturile, distrugem toate relațiile. Pavel folosește pilda Domnului, deci privește binele și apoi face binele.

În raportul nostru cu alții noi cernem, deci rămân mizeriile și dispare tot restul. Domnul face exact opusul, înlătură ceea ce e rău și păstrează ceea ce e bun. Pavel îl imită minunat atât pe Isus cât și pe Tatăl: uită de tot răul îndreptat asupra lui ca persoană, și-și amintește ceea ce a fost trăit de el ca apostol și de ei ca destinatari ai mesajului, ca fii și frați.

vv. 13-14

¹³ Ştiţi că prima dată v-am vestit evanghelia prin slăbiciunea trupului, ¹⁴ şi totuşi nu aţi arătat nici dispreţ şi nici dezgust faţă de trupul meu care [putea fi] pentru voi o încercare, ba dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus.

Pavel le amintește prima lor întâlnire, când le-a adus Evanghelia, motivul fiind „trupul său bolnav”. E interesant că boala sau slăbiciunea devine o ocazie: ocazia înseamnă locul prețios, momentul favorabil vestirii. În Japonia aceeași ideogramă (semnul grafic ce desemnează un cuvânt) înseamnă atât pericol cât și ocazie bună, adică ceea ce poate fi negativ, în realitate poate fi foarte pozitiv: depinde cum se folosește. Slăbiciunea (boala), în sine, este locul pozitiv al vestirii crucii.

De ce în slăbiciune se vestește crucea? Pentru că slăbiciunea este nevoia de a fi primiți; înaintea unui om slab nici un om nu se apără, deci chiar și cel mai rău om poate să-l primească pe unul nevoiaș. Și primindu-l, omul devine ca Dumnezeu: își arată partea sa cea mai bună (de om). De aceea evanghelizarea trebuie făcută mereu în slăbiciune.

Când noi ne apropiem de oameni cu dorința să-i convingem, nu înseamnă că-i convingem pentru că noi suntem „războinici” și le dăm multe argumente pe care știm să le demonstrăm, subliniind că dacă ei nu cred, sunt proști sau necinstiți… Dacă facem astfel, este mai bine să ne schimbăm misia! În realitate, oamenii pe care-i abordezi poate au mai multă minte și dreptate decât tine: poate că ei sunt mai cinstiți iar tu ești necinstit și mai cretin… Însă tu trăiești această slăbiciune a ta cu multă cinste și te confrunți cu ei, iar ei poate că încep să-ți arate înțelegere, milă, găzduire – adică toate calitățile pe care le folosește Dumnezeu față de tine… Și, în acest moment ei sunt în măsură să înțeleagă Evanghelia pe care tu le-o vestești, pentru că Evanghelia nu este nimic altceva decât „a ști să primești”, iar ei deja te primesc!!! Cine-l primește pe ultimul, pe cel slab, îl primește pe Cristos, îl primește pe Dumnezeu care s-a făcut cel din urmă dintre toți.

Este interesant că dominările sau colonizările mereu au împiedicat încreștinarea, însă Evanghelia s-a răspândit mereu în slăbiciune și prigoană…

Când un om se prezintă într-un sat și nu are ce să mănânce, un altul îl primește și-i dă de mâncare pentru că este neapărat necesar. Evanghelizarea se naște mereu din acest „a fi primit”. Cine este slab, ori este abătut ori este primit. A-l anihila nu convine, pentru că deja este un nimic: deci ți se pot sensibiliza sentimentele pozitive de primire.

În acest loc Pavel povestește – după F.Ap. 16,16 – împrejurarea când a mers la ei prima dată fiind bolnav, având o slăbiciune din pricina căreia putea fi respins „cu dispreț și scuipături” (dar și noi suntem ispitiți să facem așa…) deci trebuia să fie vorba de ceva vizibil, disprețuitor (care provoca dispreț și scuipat)… Iar Pavel le amintește că ei nu au respins slăbiciunea sa. Cu alte cuvinte Pavel s-a prezentat asemenea Răstignitului, iar ei l-au primit „ca pe un înger al Domnului”, ca pe un trimis al Domnului, mai mult: ca pe însuși Domnul.

Faptul că Pavel se prezintă slab, bolnav evidențiază puterea Cuvântului, a Evangheliei: tocmai pentru că era bolnav a fost primit, deci ei au crezut nu în el, ci-n mesajul pe care-l vestea. Acest lucru arată că galatenii au cunoscut adevărata credință, adică nu s-au bazat pe argumentări umane. Deci Pavel nu i-a sedus, nu i-a înșelat pentru că și-a prezentat bine „marfa”. El era bolnav, fără apărare, era de disprețuit, dar ei au primit ceea ce el le spunea. Acest fapt înseamnă că tot ceea ce au primit galatenii nu venea de la Pavel ca om. Iar pericolul care-i pândește acum este că acești alții care au venit la ei după Pavel, au venit căutând să-i convingă. Poate că sunt puternici, bine pregătiți, mai tari ca Pavel…

v. 15

¹⁵ Unde este entuziasmul vostru? Vă mărturisesc că, dacă era posibil, v-aţi fi scos şi ochii şi mi i-aţi fi dat.

Acum situația este diferită, dar Pavel în loc să sublinieze situația rea a lucrurilor, întreabă: „unde este acum acel lucru bun care mai înainte exista?”. Vrea să sublinieze: unde este bucuria voastră, când ați fost bucuroși că m-ați cunoscut? Erați fericiți că ați descoperit Împărăția! Unde este acum acea fericire?

Cu ajutorul amintirii, caută să pună în evidență ceea ce ei au experimentat și anume: că dezvoltarea credinței este tocmai acest „a sublinia” amintirea experienței pe care au făcut-o. Deci nu trebuie să pretindă să o facem de fiecare dată! Deoarece experiența este suficient să o facă o singură dată, apoi ei știind că este adevărată, tocmai amintirea acestei experiențe devine normă, lege a vieții și însăși viața lor.

Acest dinamism este valabil și-n cazul nostru!

Astfel, Pavel acum le amintește această experiență pozitivă și-i întreabă: unde este? Și caută să o evidențieze în toate modurile, spunându-le: „vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-ați fi scos ochii, ca să mi-i dați”. Deci, le spune că l-au iubit atât de mult încât i-ar fi dat lucru lor cel mai prețios: ochii.

Pornind de la acest cuvinte, unii susțin că Pavel ar fi suferit de o boală de ochi, deci ei nu și-au scos ochii, doar pentru c-ar fi fost imposibil.

E bine în credință să ne amintim de momentele fericite: este ca și când un om merge în munți și dă de ceață; dar când dispare ceața pentru un moment, vede ceea ce este în jur. Apoi e bine să-și amintească ce se află în jur… căci toate aceste lucruri există chiar dacă nu le vede din cauza ceții, și se orientează în drumul său în baza a ceea ce a văzut. La fel și noi, în drumul nostru de credință, acele rare momente de luciditate sunt momentele în care vedem adevărul și apoi în tot restul drumului ne comportăm în baza acestor momente. Nu înseamnă că de fiecare dată trebuie să fie ceață… Chiar dacă apare ceața, tu ai direcția, orientarea și mergi înainte. Aici Pavel vrea să le amintească această direcție și orientare, adică dragostea arătată și primirea de care s-a bucurat din partea lor.

Amintirea momentelor pozitive ale experienței de credință ne permite să depășim momentele întunecate din viață…

v. 16

¹⁶ Am devenit oare duşmanul vostru pentru că v-am spus adevărul?

După ce le-a amintit situația din trecut, Pavel subliniază care este situația din prezent și-i întreabă: oare sunt dușmanul vostru… pentru că vă spun adevărul?

Este clar că adevărul poate fi motiv al dușmăniei – pentru cei care preferă minciuna – dar adevărul trebuie spus, apoi celălalt va înțelege. V-aș fi dușman dacă nu v-aș spune adevărul! Deci trebuie să vi-l spun chiar dacă momentan voi nu înțelegeți și-mi sunteți dușmani.

Pavel nu caută profitul său, nu caută să obțină favorul lor, deci este în adevăr.

Într-un anumit moment, a spune adevărul poate să rănească. Adevărul spus imediat poate să nu placă, deoarece întâlnește falsitatea din mine și din alții și poate crea o luptă…Însă nu trebuie să fim pesimiști: trebuie spus sub forma adevărului care poate fi recepționat în acel moment, dar trebuie spus! Dacă nu, este urât să nu putem spune adevărul; apoi adevărul nu este cel pe care-l cuget eu – în special când este vorba de vre-un adevăr de credință – dar pot și să exprim gândurile pe care le am eu, dar acestea sunt adevărul așa cum îl văd eu…

În Evanghelia după Marcu este subliniat cum se comportă ucenicii și slăbiciunile lor: ei nu aud apelul lui Isus. Însă Isus – cu ei – niciodată nu e dur, dar întotdeauna le spune adevărul, le anticipează adevărul care, pe moment, nu-l înțeleg în totalitate. Însă, apoi, ceea ce El a spus, îl va ajuta pe ucenic să înțeleagă.

v. 17

¹⁷ Aceia sunt ataşaţi de voi, dar nu cu intenţie bună, ci vor să vă separe de noi ca să vă ataşaţi de ei.

Pavel vorbește despre cei care-i seduc sau îi înșeală pe galateni și afirmă: „vă fac curte”, iar în alt loc spune că „v-au sedus, v-au încântat”. Vă fac curte, dar nu pentru că vă doresc binele: Cuvântul „sunt atenți cu voi” înseamnă că „vă fac curte”, adică vă stau aproape și arată multă grijă pentru voi, dar numai pentru a vă distruge, și ca să vă supună lor: nu-i interesează binele vostru, ci doar să aibă prozeliți.

Pavel îi avertizează că sunt manipulați.

Doresc să vă aibă pentru ei, ca să deveniți adepții lor; vor să aibă ucenici, persoane care-i stimează, îi apreciază, care-i iubesc. Când un om are acest scop, îl manipulează pe celălalt, căutând să-l închidă afară, să-l excludă de la adevăr, de la Cristos, să-l separe de sine însuși și de tot restul. Celălalt devine ținta atenției, a grijii mele pentru ca și el să fie atent cu mine… Este raportul mediu care există între persoane.

Acești iudei le cer galatenilor să nu mai fie concentrați la Isus Cristos, ci pe ei, ca și cum adevărul nu vine de la Isus, ci de la niște oameni… Cei care manipulează îi subjugă pe ceilalți pentru a le deveni ucenici: este un simplu prozelitism.

Prozelitismul funcționează mult în câmp religios.

În toate raporturile umane există o formă de reciprocă curtare, care merge dincolo de adevărul celuilalt sau al meu, adică este important „jocul” în care eu să mă interesez de el și el de mine, căci astfel ne legăm unul de altul… Dar ne-am întrebat vreodată dacă tot acest dinamism e adevărat pentru mine, pentru celălalt, pentru alții? Căci altfel se creează o mulțime de relații mincinoase, în care centrul este eul propriu care vrea să atragă atenția altuia, dincolo de orice adevăr… Și acest raport, care este unul instinctiv negativ în raportul cu alte persoane, se reproduce pe scară largă și-n sfera religioasă: discipolii profetului. Profetul este unul singur și este cel mort, Isus Cristos.

Iar noi toți suntem ucenicii Altuia, toți egali și toți niște sărăcuți, care caută să priceapă câte ceva și să meargă înainte, căutând să-L înțeleagă pe Domnul.

Atunci când un om vrea discipoli este teribil: vrea sclavi. Toate sectele care doresc ucenici – căci dacă nu-i au, simt că nu contează – de fapt, doresc sclavi.

Putem fi ucenicii lui Isus, care e singurul care și-a dat viața pentru noi și care – atunci când a înviat – a dispărut pentru a nu deranja pe nimeni, adică El ne dă libertatea: noi putem fi numai discipolii Săi. În zilele noastre mulți oameni caută învățători, seduceri, ucenici: sunt lucruri grave. Căci renunțarea la libertate înseamnă renunțarea la Domnul și este ceea ce au făcut galatenii…

v. 18

¹⁸ De fapt, dacă intenţia este bună, este bine să fie un ataşament, întotdeauna, şi nu numai când sunt eu la voi

După ce a vorbit de rău despre curtare, Pavel adaugă: „e bine să fiți curtați pentru bine”. Adică există o formă a legăturii pozitive, a iubirii care este „în bine” și în favoarea binelui. Dar această legătură nu este instabilă, rămâne mereu, nu variază în funcție de favoruri, după cum bate vântul… Pavel îi iubește pe galateni deși l-au trădat, căci caută binele lor și nu avantajul său. Deci curtarea este validă mereu, nu este instabilă ca egoismul, care se bazează pe favoarea ce poate fi obținută… căci dacă celălalt n-a răspuns binelui meu, îl detest…

„Nu doar când sunt prezent între voi”, adică între apostol și comunitate există mereu o legătură pozitivă, nu doar când el este cu ei… Unul dintre lucrurile urâte este să-i vorbim de rău pe cei absenți… Noi mereu trebuie să vorbim bine de alții!

Iubirea trebuie să fie liberă și încrezătoare și ambele lucruri se văd în momentul distanței: tocmai când un om lipsește putem verifica dacă este iubire, adică respectul libertății, precum și dacă există încredere.

Există și o iubire care se bazează pe ceea ce omul vede imediat și este instabilă, nestatornică, care imediat se lasă sedusă, merge în dreapta și în stânga… Pavel le spune să aibă iubire, să fie curtenitori dar în favoarea binelui și să nu fie instabili,ci să aibă o iubire care să dureze și-n momentul „absenței”.

v. 19

¹⁹ copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii până când Cristos se va forma în voi.

Mai întâi i-a numit frați, acum fii, și-i numește de două ori fii, pentru că „din nou sufăr durerile nașterii” pentru voi, adică v-am generat la credință prin efort – durerile nașterii apostolilor – iar acum din nou îi generează. Este minunat că Pavel – refuzat fiind – nu-i refuză, ci refuzul devine pentru el un efort, ca și „durerile nașterii”, adică o probă de iubire mai mare, iar scopul acestei nașteri este „să-L formeze pe Cristos” în ei.

Cuvântul „a forma” face referire la „formarea fătului”, adică în fiecare dintre noi trebuie să se formeze Cristos prin Cuvânt, iar apostolul este cel care, prin Cuvânt, ajută această formare a lui Cristos în noi, deci Pavel în acest loc se compară cu o mamă: este aspectul matern al apostolului.

Nu se compară cu Tatăl, căci paternitatea adevărată este numai cea a lui Dumnezeu.

v. 20

²⁰ Aş dori să fiu la voi acum şi să-mi schimb tonul, căci sunt neliniştit în privinţa voastră.

În acest loc Pavel își mărturisește neputința: „nu mai știu ce să fac”, dar nu se predă pentru că nu mai știe ce să facă… tocmai pentru că „nu știu ce să fac” „aș vrea să fiu acum de față, la voi”. Această dorință este semnul adevărat al iubirii. Iubirea, atunci când nu mai este nimic de făcut – în loc să plece pentru că „nu mai am nimic de făcut” iar delirul meu de atotputernicie nu mai e mulțumit – vrea să fie prezentă acolo, la fel ca o mamă: e de față pentru că este nevoie.

„A schimba tonul vocii”, adică presupune să folosească o voce mai delicată, pentru a le arăta dragostea lui de apostol. Acest text simplu, care vorbește despre dragostea dintre apostol și comunitate, se pare că iese din tiparul teologic serios al întregii scrisori. În realitate e un argument teologic pentru că ne arată care este dragostea pe care apostolul o simte, care e aceeași dragoste a Domnului, și ne arată și care este adevărata dragoste care trebuie să fie între noi. Deci introduce o temă fundamentală: tema adevărului raporturilor noastre, care-L au ca prototip pe Cristos. Apostolul caută el însuși să trăiască în primă persoană după modelul lui Cristos.

Cu ajutorul unor texte biblice putem revedea temele abordate:

– Prima temă este a-l imita pe apostol în libertatea sa (1Cor. 9,19-27).

– O altă teamă este cea de a-l imita pe apostol la modul general, pentru că el însuși este imitator al lui Cristos (Fil. 4,8ș.u.).

– A-i primi pe cei din urmă este ca și cum l-am primi pe Cristos (Mt. 25, 31-46).

– Sentimentele păstorului (Cristos) sunt aceleași pe care apostolul le are față de comunitate. Și ar trebui să fie aceleași sentimente pe care le avem între noi: este vorba despre cunoașterea reciprocă, despre iubire și despre a ne da viața (Io. 10,1-18).

– Iubirea între frați este o binecuvântare a lui Dumnezeu (Ps. 133).

– Însușirea maternă a iubirii: iubirea căreia-i pare rău, nu pentru răul suferit, ci pentru răul pe care și-l face cel ce-ți face rău, la fel ca Isus care plânge peste Ierusalimul care-L ucide (Lc. 19, 41-44).

– Despre maternitate: fiecare dintre noi e chemat să-și însușească rolul Mariei, să-L genereze pe Cristos prin ascultarea Cuvântului. Maria e maica lui Dumnezeu, dar și fiecare dintre noi e chemat să-L formeze în sine pe Fiul (Lc. 1, 26-38).

Însă tema generală a textului nostru este să înțelegem sentimentele care circulă în interiorul comunității, care sunt aceleași cu ale lui Cristos față de noi, și apoi fiecare să dea – fără să vrea – în primă persoană, mărturia despre ceea ce trebuie să fie Spiritul care împărățește mereu între cei prezenți.

Iubirea, legătura, puterea, duioșia, libertatea, respectul, căutarea adevărului și a binelui care-i unește pe creștini, sunt aceleași cu ale lui Isus?