Cuvântul Domnului nu este numai ceva care ne luminează mintea și ne face să înțelegem unele lucruri, ci este „lumină pentru pașii noștri”, adică ne indică un parcurs concret în viață. Cuvântul care nu devine viață concretă este o minciună. Cuvântul trebuie să se facă trup și acel Cuvânt care este Isus, devine apoi, în viața noastră de toate zilele trupul nostru, dacă trăim după Spirit. Tema acestui text este „să trăim după Spirit” 

Se citește Gal. 5,25-6,10

²⁵ Dacă trăim prin Duh, să ne şi purtăm potrivit Duhului. ²⁶ Să nu fim căutători de mărire deşartă, provocându-ne unii pe alţii şi invidiindu-ne între noi.

¹ Fraţilor, dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu. ² Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos. ³ Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie, se înşală pe sine însuşi. ⁴ Fiecare să-şi cerceteze fapta şi atunci va găsi motiv de laudă numai faţă de sine şi nu faţă de alţii, ⁵ căci fiecare îşi va purta povara. ⁶ Cel care este instruit în cuvânt să-i facă parte de toate bunurile şi celui care îl instruieşte. ⁷ Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu permite să fie luat în râs, căci ceea ce seamănă omul aceea va şi culege. ⁸ Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; dar cine seamănă în Duh va culege din Duh viaţa veşnică.⁹ Să nu ne lăsăm obosiţi de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi. ¹⁰ Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă.

Acest text este o exortație, un îndemn să trăim în Spirit. La botez am primit Spiritul, iar trupul nostru deja este răstignit, adică deja suntem morți față de rău și de păcat, dar problema este cum să trăim această victorie în viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, alegerea de la botez – care este să trăim după Spiritul lui Dumnezeu – trebuie să se realizeze în fiecare moment al vieții. Așadar, fiecare lucru concret poate fi trăit ori după egoism, deci după trup, ori după Spirit, după iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să trăim practic alegerea de la botez: dacă tu ai făcut alegerea botezului, trebuie să o completezi în gestionarea comportamentului vieții tale de fiecare zi.

Un rabin spunea că viața este ca o piață. Prin micile lucruri pe care le vinde, un comerciant atent, prudent, câștigă foarte mult, dar unul nepregătit, incapabil, ingenuu pierde toate economiile sale. La fel și noi, în toate lucrurile mici de fiecare zi, ori trăim după Spiritul lui Isus și realizăm Împărăția, ori trăim egoist și atunci ne retractăm (revocăm) botezul nostru.

În realitate, noi trăim mereu într-o situație colectivă de păcat și de rău, deci întreaga viață este drum, iar noi ne îndreptăm spre darea de seamă (vom da socoteală). Această viață este teribil de importantă: omul culege ceea ce seamănă, deci momentul prezent este singurul moment important, pentru că este singurul care există, deci acest moment prezent suntem chemați să-l trăim după Spirit. Să nu spunem: „mai târziu vom trăi după Spirit, dar acum trăiesc de capul meu, după cum vreau eu”.

Textul conține diferite sugestii, împărțite în două părți. De la 5,25 la 6,5 este descris raportul pe care trebuie să-l avem cu noi înșine și cu alții: un raport de umilință, de cunoaștere a păcatului nostru, un raport de ajutorare frățească a aproapelui. De la 6,6 la 6,10 ni se spune cum trebuie să trăim responsabili, cu zel și stăruință momentul prezent, în așteptarea judecății finale.

Să fim atenți în acest text la discursul despre felul în care trebuie să trăim: nu este important ceea ce facem, ci cum facem, adică este important Spiritul care ne însuflețește în trăirea vieții cotidiene și cum să o trăim. Apoi să fim atenți la importanța prezentului în raport cu ispitele de a ne refugia în trecut sau în viitor. Pentru credință este important în mod decisiv prezentul!

v. 25

²⁵ Dacă trăim prin Duh, să ne şi purtăm potrivit Duhului.

O viață trăită după Spirit, o viață creștină în Spiritul lui Isus trebuie să fie o viață care este un continuu drum. În textul ce ne stă în atenție se spune „umblă, înaintează” – cuvântul grec care indică înaintarea sugerează un pas de marș militar, ordonat – ceea ce înseamnă că este nevoie să umblăm, să înaintăm disciplinat, ordonat și cu efort, căci înaintarea este o luptă.

Cu alte cuvinte, o viață după Spirit este un drum, o călătorie, este o luptă, este o ordine, o disciplină. Vă avertizez că spontaneismul nu ajută: mereu face numai rău, iar în sfera facerii binelui nu dă roade. Binele nu-i vine spontan nimănui. Orice lucru vrea să învețe cineva, de la gramatică, la muzică, la artă, trebuie să-l învețe prin efort. Efortul face parte din natura omului, a omului care nu trăiește după instinct, ci în baza disciplinei, pentru că-și propune un scop.

Dacă vreți să faceți dintr-un om un sclav, este suficient să-i eliminați scopul și disciplina și apoi puteți face ceea ce vreți cu el, îl înclinați, îl înduplecați cu ajutorul plăcerii spre tot ceea ce vreți.

Avansarea în Spirit este o luptă cotidiană, este a ști a te disciplina. Nu este ca o plimbare la întâmplare, ci este precum o călătorie decisă către scop.

v. 26

²⁶ Să nu fim căutători de mărire deşartă, provocându-ne unii pe alţii şi invidiindu-ne între noi.

Prima sugestie pentru a înainta în linie cu Spiritul este negativă: cea de a evita „faima deșartă”, în limba greacă este: „părerea, opinia deșartă”. Omul trăiește prin opinia pe care alții o au despre el, are nevoie să conteze ceva în ochii altuia, pentru că omul este relație. Importanța noastră este cea pe care ne-o dă celălalt. Un om este ceea ce contează în ochii altora. Aceasta se numește „mândrie, faimă deșartă”, pentru că celălalt îmi dă importanța, greutatea pe care o vrea el, iar eu mereu trebuie să produc bune imagini (impresii) despre mine, să caut o privire binevoitoare a altuia, devenind sclavul imaginii lui, de aceea sunt sclav, deci nu mai sunt liber.

Prin tot ceea ce fac am ca scop să-mi produc o bună imagine, pentru a fi plăcut, acceptat, a nu fi refuzat. Și întreaga viață este un sacrificiu închinat creării acestei imagini bune și este baza și motorul tuturor acțiunilor noastre. Problema constă în faptul că noi nu cunoaștem cine suntem: noi suntem (valorăm) ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata noastră glorie, importanță.

În limba ebraică cuvântul glorie, kavod, înseamnă greutate. Consistența noastră – nu goală, ci plină – este ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu și-a dat viața pentru mine pe cruce: aceasta este valoarea mea, eu sunt un om iubit infinit de Dumnezeu. Până când nu-mi dau seama de acest adevăr, este clar că trăiesc în mândria deșartă, adică mă simt un nimeni și caut să cerșesc o privire binevoitoare de la toți, căci dacă n-o primesc, mă simt un nimic. De fiecare dată când un om mă privește urât (sau are despre mine o impresia rea) eu mă simt terminat, deci trebuie să fac tot posibilul să fiu bine văzut. Acesta este jocul mândriei deșarte, este sclavia fundamentală a omului, sclavie care-l închide în egoism, pentru că pune eul său (propriu) în centrul totului; îl închide în producerea unor bune imagini (impresii) pentru a fi acceptat; omul se pune într-un raport de sclavie cu altul: el devine sclavul unui alt om, și mereu caută să-l înșele (să-l prindă în capcană), să-l lingușească pe celălalt.

Nu căutați gloria deșartă (mândria, gloria goală), deoarece există o altă glorie, care este plină. Este gloria lui Cristos descrisă de Pavel în Fil. 2, 5-11, adică este gloria iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi.

Mândria deșartă se exprimă în două feluri: prin provocare (instigare) și prin invidie. Provocarea se verifică atunci când noi suntem puternici și-l instigăm pe celălalt pentru a-l umili și pentru a-l avea la mână; când ne simțim mai slabi, atunci suntem cuprinși de invidie. Invidia este un complex de inferioritate, este neplăcerea (părerea de rău) pentru binele altuia, unit cu dorința de a-l răpi, este pizma.

Prin urmare, mândria deșartă întotdeauna ne provoacă complexe ori de inferioritate, ori de superioritate – diferența nu-i mare – care ne determină să locuim mereu în afara noastră, să nu ne cunoaștem adevărata importanță.

Acest prim avertisment de a nu cădea în mândria deșartă este în strânsă legătură cu ceea ce Pavel va spune după: „eu mă mândresc cu crucea lui Cristos”, adică gloria mea, greutatea mea, consistența (valoarea) mea îmi este dăruită de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Pentru că El și-a dat viața pentru mine, înseamnă că valorez destul de mult. Deci nu am nevoie să cerșesc valoarea mea de la nimeni! sunt liber. Iar un om este liber numai dacă cunoaște că este iubit și acceptat absolut de Dumnezeu, altfel nu poate fi liber.

Prin căutarea mândriei deșarte – care uneori se îmbracă (se maschează) în umilință și invidie – cel care nu poate fi mândru (arogant) pentru că nu are calitățile necesare, se fixează pe non-calitățile sale, se bazează pe nevoile sale, se folosește de punctele sale slabe pentru a-i sclaviza pe alții. În aceste situații regula fundamentală a comportamentului este „evitarea mândriei deșarte!”.

În acest punct al Scrisorii Pavel este convins că cititorul a înțeles care este gloria sa, adică Cristos care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, în baza experienței fundamentale a botezului care-l face creatură nouă, adică-l ajută să trăiască prin iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el. Acesta este gloria omului, importanța lui, valoarea lui. Această iubire a Domnului îmi permite să-mi vreau binele meu și al altora, așa cum mă iubesc pe mine.

Este prima regulă a comportamentului pentru a umbla după Spirit și este prima regulă care contrazice regula lumii. Ce caută lumea? Idolatria, cultul imaginii, mărirea deșartă.

v. 1

¹ Fraţilor, dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu.

Dacă versetul anterior precizează relația pe care omul trebuie să o aibă cu sine însuși, adică nu de mândrie deșartă, nu de provocare, nu de invidie, acest verset subliniază relația pe care omul trebuie să o aibă față de aproapele. Se presupune un lucru: ca aproapele să fie ca mine, adică faptul că și el păcătuiește și greșește. Nu suntem o comunitate de oameni perfecți, deci un om poate fi surprins în vreo cădere.Tu, care în acel moment ești spiritual, adică trăiești după Spirit, ce trebuie să faci? Trebuie să fii tolerant, să închizi un ochi, să fii complice, să fii indiferent, să judeci?

Nu trebuie să fii complice și judecător: trebuie să fii fratele care-l ajută să se corecteze, pentru că răul îi face rău, deci tu nu vrei să fii complicele său. Dar nu ești nici judecătorul său, căci dacă l-ai judeca, ți-ai face rău ție: poate că-i faci bine lui pentru că-i descoperi răul său, dar îți faci rău ție.

Prin urmare, trebuie să ai acea atitudine justă, care să nu fie o complicitate în rău, pentru că i-ar dăuna mult fratelui, și să nu fie o judecare (condamnare) a lui, pentru că-ți face rău ție. Această atitudine echilibrată și corectă e greu de înțeles; ea se poate pricepe cu ajutorul textului din Mt. 18, când se vorbește despre corectarea frățească. Înainte de acest text se relatează episodul cu oaia pierdută, adică atunci când tu prin atitudinea ta accepți fratele, numai atunci poți și trebuie să-l și corectezi, dar nu cu zelul doamnei Prassede și nici cu indiferență. Este mai bine să se simtă puțin mai rău pe moment – și poate că se va supăra pe mine – dar cel puțin va cugeta și se va maturiza. Eu nu am nevoie de părerea sa bună despre mine, căci dacă aș avea nevoie, întotdeauna i-aș spune „da”, aș fi de acord mereu cu el, m-aș preface că totul este bine. Nu! Dacă lucrurile merg rău, eu trebuie să zic că merg rău! Iar dacă merg bine, trebuie să spun că merg bine. Dar îmi spun părerea nu sub formă de judecată sau de condamnare care lovește, reprimă, distruge persoana, ci pentru a ajuta persoana. Acest lucru nu este simplu dar este foarte important, căci Pavel spune „îndreptați”, adică repuneți în picioare, dar „cu spirit de blândețe”. Este vorba de o iubire maternă, caracterizată de primire și iertare, cu spiritul blândeții.

Cum putem avea spiritul blândeții? Simplu: privindu-ne pe noi înșine. Cu alte cuvinte, cine se privește pe sine și constată că greșește și-l vede pe aproapele că greșește, înțelege greșeala acestuia. Pentru că omul care se cunoaște pe sine știe că acea eroare a fratelui o are și el însuși (în interiorul său). Prin urmare, un om care simte greșeala în sine, când vede păcatul fratelui e blând cu acesta pentru că zice „și eu am în mine acest păcat”: dar în același timp știe să spună că acest păcat este ceva greșit. Faptul că și eu sunt păcătos nu înseamnă că păcatul fratelui n-ar fi greșit. Deci nu condamn fratele, ci mă simt solidar cu el…

Blândețea și toleranța noastră se datorează faptului că avem păcatul originar, iar acesta este fundamentul sigur al oricărei toleranțe, dincolo de oricare altă opinie. Cu alte cuvinte, toți suntem în aceeași greșeală, dar ne ajutăm să ieșim, și nu ne sprijinim reciproc pentru a rămâne în păcat.Tocmai din acest motiv, a ne cunoaște propriile păcate este o minune mai mare decât aceea de a învia morții, spun părinții deșertului. Pentru că omul care-și cunoaște propriul păcat este solidar cu păcatul tuturor și-l recunoaște ca fiind păcat, dar, în același timp, este solidar și cu mila lui Dumnezeu care a murit pentru el, deci are o atitudine de umilință, de solidaritate cu frații și de încredere în Dumnezeu, și comportamentul unui om care nu se așază comod în sfera răului.

Omul care-l judecă pe altul, fără să recunoască în sine păcatul propriu și fără spiritul blândeții, este precum un om care are bârna în ochi (adică nu știe să-l accepte pe fratele) și cine are în ochi o bârnă deja este mort.

Să-l rugăm pe Domnul să ne învețe care este atitudinea corectă față de aproapele, căci este o problemă delicată. Noi preferăm mereu o atitudine supusă (docilă, ascultătoare) care să spună „totul merge bine”. Dar această atitudine nu este creștină! Dacă totul mergea bine, nu era nevoie ca Isus să moară pe cruce. Înseamnă că nu era totul atât de bine. Și nu a murit pe cruce numai pentru unii, a murit pentru mine și pentru fiecare dintre noi, dacă suntem creștini! Iar creștinul este cel care a priceput acest adevăr!

Deci creștinul înțelege că multe lucruri nu merg bine și că trebuie să ne ajutăm să le depășim. Preferăm însă să renunțăm la corectarea frățească în numele unei false toleranțe, comportându-ne precum un medic care ar spune: „ai o mică tumoare, un început de ulcer, o meningită… dar nu-ți spun nimic, descurcă-te”. Medicul nu se comportă așa, ci pune diagnosticul și apoi îți dă terapia. La fel, noi nu trebuie să spunem „doar puțin nu-mi convine…”, ci trebuie să încercăm să înțelegem și să ajutăm fratele să biruie răul.

E mai important să înțelegem viața spirituală decât cea fizică (biologică), deoarece viață fizică până la urmă o pierdem, murim, însă la nivel spiritual miza este viața veșnică, deși noi trăim ca și cum ea nu ar conta.

Dacă simțim o mică durere (înțepătură) în trupul nostru, imediat ne alarmăm, în schimb, în sfera spirituală lăsăm totul pe seama întâmplării, ca și cum viața veșnică nu ar conta deloc. Însă ar trebui să fim mult mai atenți în a ne privi pe noi și pe alții, pentru a ne ajuta reciproc să creștem în viața spirituală.

„Privește la tine, căci și tu ai putea fi ispitit”, adică fii atent să nu fii ispitit să-ți judeci fratele. Este bine să ne amintim de spusele lui Iacob 4,11: „cine vorbește rău despre un frate, vorbește împotriva legii și judecă legea”, legea lui Dumnezeu care este o lege a milei. Fapt pentru care Iacob ne îndeamnă: „Așa să grăiți și așa să lucrați, ca unii care veți fi judecați prin legea libertății. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruie în fața judecății” (Iac. 2, 12-13).

v. 2

² Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos.

Aici se vorbește despre „legea lui Cristos”, este legea lui Mesia care deja se află pe pământ și care se împlinește prin „purtați-vă unii-altora poverile”. Este interesant cum este sintetizată întreaga lege. În acest verset, prin „poveri” se înțeleg „aspectele negative”, adică păcatul. După cum Cristos pe cruce a purtat păcatul lumii, păcatul tuturor, la fel, în viața comunitară, fiecare om poartă poverile celorlalți, adică păcatul altora, și astfel se împlinește întreaga lege a lui Cristos.

Prin urmare, comunitatea creștină este acea comunitate unde limitele noastre, răul nostru și păcatul nostru nu sunt locul dividerii (al separării), ci locul în care toți ne recunoaștem limita, răul și păcatul și, ne ajutăm reciproc să le purtăm. Nu este o comunitate diferită de alta, ci suntem egali cu toți ceilalți oameni, cu diferența că ne recunoaștem limitele și păcatele și știm că sunt purtate de Cristos pe cruce, pentru că ne iubește și astfel învățăm să ne purtăm poverile noastre – care sunt crucea noastră – dar și poverile celorlalți, în măsura în care trăiesc aproape de noi.

Poate părea un lucru infim, dar în realitate este sublim, adică povara împărțită cu cineva este înjumătățită. Înseamnă că limita și răul nu mai sunt locul divizării, al separării, ci, odată recunoscute ca atare, sunt locul comprehensiunii.

Noi însă preferăm să ne ascundem răul și limitele și să spunem că sunt un bine, dar în acest fel nu vom ieși niciodată din rău. Însă răul, recunoscut ca atare, devine locul iertării, devine locul milei, devine locul depășirii răului, devine locul acceptării, devine locul maturizării, al călătoriei spre mai bine, devine locul libertății… Dacă nu, atunci răul devine locul ascunderii sau al necinstei, al abuzului de putere pentru a trage foloase personale. De aceea trebuie să ne privim pe noi (să fim atenți cu noi). Cunoscând păcatul meu, pot avea această atitudine, dar dacă nu, îmi ascund păcatul și deci nu-l port.

Cu alte cuvinte, ce este sfințenia creștină? Este ceva mult mai simplu decât credem noi, cel puțin la nivel teoretic.Apoi, la nivel practic, este un lucru foarte serios: este această povară (greutate) cotidiană pe care omul știe să o poarte. Nu sunt multe lucruri ce trebuie înțelese, trebuie numai să cerem darul Spiritului pentru a le practica.

Îmi amintesc de Isus care pe cruce poartă povara tuturor, adică păcatele tuturor; pe cruce avem solidaritatea, asociația, o adevărată „societate pe acțiuni” împreună cu El.

Dacă vom purta poverile unii-altora, vom împlini legea lui Cristos. Acest verset este întărit de Rm. 13,10 unde se spune: „plina împlinire a legii este iubirea”.

v. 3

³ Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie, se înşală pe sine însuşi.

Acum, Pavel reia tema inițială a măririi deșarte. Ceea ce ne împiedică să purtăm poverile altora este gândul nostru că valorăm ceva, că suntem superiori altora, că suntem diferiți de alții. Cine gândește așa, se înșală pe sine. De ce? Pentru că tot ceea ce avem bun este un dar al lui Dumnezeu și, deci, trebuie să-l recunoaștem ca fiind un dar. Din partea noastră există numai mici adăugiri – adică păcatele și minciuna – pe acestea putem să le considerăm ca fiind ale noastre, dar pentru păcatele noastre nu avem motive să ne mândrim.

Singurul lucru care ne deosebește de alții e format din păcate și minciuni: în rest suntem fiii lui Dumnezeu ca toți oamenii, suntem iubiți de Dumnezeu, la fel cum sunt iubiți toți ceilalți. Cristos a murit pentru noi, așa cum a murit și pentru toți ceilalți, suntem frați! Acestea sunt lucrurile care ne deosebesc de alții. Și este bine ca fiecare creștin să cunoască acest adevăr și atunci va începe să trăiască o fraternitate diferită în raport cu alții, adică devine solidar cu alții.

Față de convingerea că tot ceea ce suntem și avem ni se datorează nouă, că l-am produs noi, că depinde de noi, trebuie să avem o altă certitudine, adică faptul că tot ceea ce suntem și avem este un dar. În 1Cor. 4,7 stă scris: „Ce ai ce nu ai primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?”.

Iată convingerea lui Pavel: „Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. Pavel nu spune aceste cuvinte numai de dragul de a le zice, ci le spune pentru că înțelege că acesta este adevărul! A înțelege acest adevăr înseamnă a pricepe un lucru și mai mare: te înțelegi pe tine în adevărul tău de păcătos și pe celălalt ca frate al tău și egal cu tine, deci nu-ți faci idei false nici despre tine și nici despre el și înțelegi de ce Cristos a murit și înțelegi mila și iubirea Sa.

Spre deosebire de diferitele sfințenii, de diferitele asceze orientale și occidentale, care constau în lucruri ciudate, sfințenia creștină înseamnă mai întâi de toate a fi conștient de păcatul meu, de realitatea mea și că nu trebuie să păcătuiesc – deja fac multe păcate – ci să conștientizez că sunt păcătos și am primit darul mântuirii.

v. 4

⁴ Fiecare să-şi cerceteze fapta şi atunci va găsi motiv de laudă numai faţă de sine şi nu faţă de alţii,

În locul criticării altora, creștinul este chemat să-și facă autocritica. Dacă un om privește ce face altul, cel mai simplu lucru pe care-l poate face este să critice munca, faptele celuilalt, pentru că celălalt, prin definiție, greșește. Dacă însă mă voi examina pe mine, nu voi mai avea vreun motiv de mândrie (laudă) înaintea celuilalt, ci voi avea „o laudă” față de mine. Care? Mă voi lăuda că am înțeles de ce Cristos a murit pentru mine, adică eu îmi cunosc păcatul meu: cine dintre voi este fără păcat să arunce prima piatră.

Pavel insistă-n acest discurs pentru a ne conduce la acel nivel fundamental al credinței care este adevărul nostru de oameni păcătoși, solidari cu toți care primesc mila Domnului. Și aceasta este singura răscumpărare care ne schimbă viața, tot restul este o înșelăciune.

Privind bine în interiorul său, un om nu află motive de laudă înaintea altora și devine un om mai adevărat, mai umil. Iar umilința înseamnă adevăr. Pavel vrea să se laude cu slăbiciunea sa, în care se revelează deplin puterea lui Cristos (2Cor. 11,30; 2Cor. 12, 9).

v. 5

⁵ căci fiecare îşi va purta povara.

Se spune „va duce”, la viitor: este viitorul judecății lui Dumnezeu. Fiecare om va purta povara sa înaintea lui Dumnezeu. Adică – la fel ca orice om – sunt judecat în baza faptelor mele și deci eu trebuie să mă gândesc la judecata care mă va privi pe mine. Și numai dacă mă gândesc la judecata care mă privește personal, pot face ceva bun, adică pot să nu-i judec pe alții „pentru a nu fi judecat”, pot să nu-i condamn, pentru a nu fi eu condamnat, pot să-i accept, pentru a fi accepta, pot să-i tratez cu milă, ca să fiu tratat cu milă și povara pe care eu o voi purta va fi neiertarea, adică iertarea pe care eu nu am dat-o altora. Aceasta este și va fi povara mea, care nu-mi poate fi iertată!

Să ne amintim pilda celor doi datornici (Mt. 18, 32-35): unul avea zece mii de talanți iar celălalt o sută de dinari. Cel care nu și-a iertat aproapele pentru o sută de dinari, nici Stăpânul nu i-a iertat marea sa datorie, chiar dacă i-au fost iertați cei zece mii de talanți. De fapt, judecata viitoare o săvârșesc eu aici, pe pământ și în acest timp prezent prin a purta povara altora. Povara pe care nu o port va fi povara pe care mi-o voi duce înaintea judecății.

Ceea ce nu iert acum, îmi va fi imputat.

Toată această învățătură este bazată pe raportul eu-altul, pornind de la adevărul fundamental al acestui raport. Acum Pavel extinde discursul și se referă la ceea ce trebuie să facem în comunitate.

v. 6

⁶ Cel care este instruit în cuvânt să-i facă parte de toate bunurile şi celui care îl instruieşte.

În 1Cor. 9 Pavel spune că nu se leagă gura boului care treieră, adică, cine vestește Evanghelia are dreptul să trăiască din vestirea Evangheliei, deși adaugă faptul că el preferă să muncească.

În acest verset Pavel explică faptul că omul „care primește învățătura trebuie să facă parte – din toate bunurile sale – celui care-l învață”. Ce vrea să zică? Vrea să spună că aceia care-n comunitatea creștină se dedică altora dând totul, trăiesc din cerșit și din bunurile altora, pentru că ei înșiși își dau bunurile lor. Această reciprocitate de schimb de bunuri în comunitate este semnul că se trăiește din dar, adică se trăiește Evanghelia, care apoi își primește sensul, valoarea în Euharistie, pe care Pavel o indica prin colectele sale pentru bisericile sfinților: adică a trăi împreună, a trăi Evanghelia, indică într-adevăr schimbul de daruri. Apoi există și un schimb spiritual, care este important.

Pavel cere ascultătorilor să-i plătească pe alții, nu pe el. În acest fel, el dorește să sublinieze gratuitatea darului pe care-l primește, muncind gratuit pentru Evanghelie și lucrând cu mâinile sale pentru a se menține (1Cor. 9,18)

v. 7

⁷ Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu permite să fie luat în râs, căci ceea ce seamănă omul aceea va şi culege.

Acum concluzionează, spunând: „nu trebuie să ne mințim și nu trebuie să ne batem joc de Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, putem să ne batem joc de Dumnezeu, dar cei care pierd suntem noi. Cum ne batem joc de Domnul? Ne batem joc de El dacă viața noastră nu este în linie (nu corespunde) cu Cuvântul pe care l-am ascultat, adică dacă nu ținem cont că strângem ceea ce am semănat. Noi nu putem spune: „pentru că Dumnezeu este bun, atunci eu fac ceea ce vreau”. Ci dimpotrivă, tocmai pentru că Dumnezeu este bun, a murit pentru mine, mi-a dat viața Sa, atunci voi trăi după Spirit. În caz contrar, eu îmi bat joc de Dumnezeu și de bunătate Sa.

Așadar, bunătatea lui Dumnezeu nu justifică răutatea mea, ci mă cheamă la convertire (Rm. 2,24). Iuda 4 ne avertizează să nu folosim mila lui Dumnezeu ca justificare (pretext) pentru răul făcut de noi, ci ca apel la convertire.

Credinciosului îi este specific – dacă i se vorbește de judecata lui Dumnezeu – să tremure și concluzionează că Dumnezeu este rău și se răzvrătește. În schimb, dacă i se vorbește despre bunătatea lui Dumnezeu, îl ia peste picior, spunând „oricum totul va fi bine, deci pot face ceea ce vreau”… Nu! Căci bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă nu-i urmăm sfatul, atunci este o adevărată răutate și mă condamn eu singur. Cu alte cuvinte, El nu vrea să mă condamne, dar sunt eu cel care mă aflu în afara atitudinii de iubire, de dar; prin urmare, în realitate ne batem joc de noi. În acest loc, cu privire la aceste lucruri Pavel este sever (decis) și explicit deoarece membrii comunității ar putea spun „Doamne, Doamne”, dar apoi să facă numai ceea ce doresc ei. Matei subliniază: „Nu cine spune Doamne, Doamne, ci acela care face voia Tatălui Meu va intra în Împărăția cerurilor”, pentru că a Sa comunitate aluneca în acest risc.

La fel și sacramentele sau rugăciunea: ori ne conduc să facem voia Domnului în viața concretă, ori sunt pentru noi o minciună. Sfințenia înseamnă supunerea față de voia Tatălui, a trăi practic Cuvântul Său, adorația. Prin urmare tot ce sunt și ce fac trebuie să mă conducă la împlinirea voii lui Dumnezeu și a adorației. Și acest lucru nu este moralism, ci este îndemnul să fim ceea ce suntem. Prima parte a Scrisorii ne spune că suntem fiii Lui, deci ne invită să fim fii ai Domnului, să trăim viața ca fii ai lui Dumnezeu.

Asupra acestui adevăr nu trebuie să ne înșelăm, ci trebuie să ne îndemnăm să umblăm în această direcție. Acum înțelegem ce înseamnă să umblăm, să înaintăm în linie cu Spiritul. Înseamnă că mergem înainte spre ținta care este Spiritul, înaintând ordonat, disciplinat, luptând și depunând efort.

Nu ne place să spunem sau să auzim aceste lucruri, dar dacă nu le-am spune, am comite o mare trădare. Noi credem că am face o figură mai bună dacă nu le-am spune iar alții ne-ar lăuda că suntem bravi, pentru că suntem toleranți. Dar dacă nu am spune aceste adevăruri, am minți credincioșii și L-am trăda pe Domnul, deci trebuie să le spunem.

Când Pavel pleacă de la Efes, spune comunității: „nu v-am ascuns nimic din tot ceea ce trebuia să vă spun”, iar celor din Tesalonic – deoarece Pavel a trebuit să plece de la ei după trei săptămâni, din prudență – le scrie: „eram îngrijorat, pentru că încă nu am reușit să vă spun multe lucruri. Încă vă lipsește ceva din învățătura Evangheliei și poate că veți cădea datorită lucrurilor pe care nu vi le-am spus”. Pavel era îngrijorat și l-a făcut pe Timotei să facă o călătorie pe jos și în grabă, de peste 800 de kilometri, ca să vadă cum trăiau credința și să le ducă Scrisoarea. Deci este foarte important să nu ne mințim și să știm aceste lucruri: adică faptul că în spatele vestirii Evangheliei se află o viață creștină concretă, care trebuie să se dezvolte.

„Ceea ce un om a semănat, aceea va culege”… Cu alte cuvinte, este adevărat că mântuirea depinde de Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu, dar la fel de adevărat este că judecata viitoare a mântuirii va fi „un cules al roadelor”. Prin urmare, mântuirea depinde în întregime de Dumnezeu. Este El Cel care ne mântuiește, care ne eliberează, dar mântuirea depinde în totalitate și de om. Din contextul Scrisorii către galateni care vorbește despre adevărul Evangheliei și despre libertatea credinciosului, se desprinde ideea că stă în puterea noastră, care am fost eliberați, să trăim această libertate, deci suntem artizanii destinului nostru, am fost eliberați de păcat ca să fim liberi să iubim. Trebuie să rămânem în această libertate, să umblăm și să înaintăm în ea și să trăim în linie cu Spiritul Sfânt.

v. 8

⁸ Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; dar cine seamănă în Duh va culege din Duh viaţa veşnică.

Avem un „semănat” la prezent și un „cules (secerat)” la viitor: prezentul determină viitorul; ceea ce semănăm, vom culege. Deci prezentul este important!

Timpul are o mare valoare, nu este un recipient gol. Timpul înseamnă viața, nu banii! Timpul dă valoare vieții și e o viață pe care noi ori o trăim „după trup”, adică bazată pe egoism, pe instinctul și plăcerea proprie și atunci vom culege putrezirea, adică moartea – ori o trăim „după Spirit”, după Spiritul lui Cristos, după iubirea lui Cristos și atunci vom primi (culege) viața veșnică, fapt care înseamnă că moartea veșnică și viața veșnică o construim noi, aici și acum și depinde de decizia noastră personală. Căci acum Domnul îmi dă libertatea pentru a mă decide în favoarea Spiritului și aceasta este libertatea creștină, în timp ce mai înainte puteam să mă decid doar în favoarea trupului, a morții. Acum, însă, pot să mă hotărăsc pentru Spirit, și aceasta este responsabilitatea mea, dar ține și de efortul și de munca mea cotidiană. Domnul nu mă lasă singur, ci-mi dă Spiritul, însă sunt eu cel care trebuie să umblu după Spirit, deci pot să mă sustrag acestei responsabilități, pot să nu accept acest dar al Spiritului și al libertății.

Toată partea a doua a Scrisorii ne îndeamnă să nu ne sustragem, ci să ne lăsăm conduși de Spiritul, pentru că există această luptă între trup și Spirit. Să căutăm să deosebim Spiritul de trup, căci viitorul se înalță din ceea ce semănăm acum.

Nu este vorba de moralism, ci înseamnă să conștientizăm importanța vieții prezente. Ne întrebăm „ce sens are viața?” Cum: ce rost are? Are un sens infinit, definitiv. Fiecare acțiune pe care o faci, chiar și cea mai mică „chiar și un pahar de apă în numele Meu” are o valoare infinită. Deci nu este nimic neînsemnat, ci aceasta din prezent este singura realitate pe care putem să o trăim fie ca o valoare definitivă, fie ca distrugere definitivă, de fapt. Este adevărat că, atâta timp cât trăim pe pământ, mai avem timp să ne convertim, însă „pierderea timpului” nu este un lucru bun: înseamnă a pierde viața, iar viața nu este ceva de aruncat la gunoi, ci trebuie „cheltuită” într-un alt sens. Din nefericire noi ne risipim o mare parte din viață alergând după lucruri inutile.

,,Cei care seamănă pentru trup și cei care seamănă pentru Spirit…”. Textul nu spune ce se seamănă, ci subliniază direcția în care este îndreptată viața omului; se evidențiază scopul semănării. Nu se spune ce se seamănă – nici pentru trup și nici pentru Spirit – pentru că într-un anume sens tot creatul este bun, căci așa l-a creat și l-a văzut Dumnezeu încă de la început. Însă direcția, scopul spre care omul se îndreaptă (trup sau Spirit) trăind și folosind Creația, o face bună sau rea. Aceeași acțiune are rezultate diferite, în funcție de scopul diferit pentru care omul trăiește: a umbla, a da de mâncare depind de ce faci aceste acțiuni, ce urmărești de fapt ?

Cu alte cuvinte pot să-i dau unui flămând de mâncare, pentru că pe mine mă doare stomacul când văd că unui om îi e foame, și acesta este egoism. Sau numai pentru că după aceea el mă va ajuta și este tot egoism. Sau pentru că mie-mi place să fac binele, căci apoi mă simt brav, și este tot egoism. Sau pot să-l hrănesc pe un flămând, pentru că înțeleg că și el este fiul lui Dumnezeu și pentru că adevărul său este că el este fratele meu.

Prin urmare, aceeași acțiune poate fi făcută „în trup” sau „în Spirit”, adică urmând trupul sau urmând Spiritul. Deci, intenția cu care fac un lucru nu este secundară. Intențiile omului nu sunt superflue, căci intenția ne arată direcția acțiunilor noastre. La urmă noi înțelegem că facem ceea ce vrem și vrem, în funcție de intențiile pe care le avem. La fel și pe celălalt îl iertăm în funcție de intențiile pe care le avem: dacă intenția mea este adevărul celuilalt, că el este fiul lui Dumnezeu, atunci eu îl respect, iar el crește, dacă însă în intenția mea caut egoismul meu, atunci pe celălalt îl voi trata ca pe un sclav al meu.

v. 9

⁹ Să nu ne lăsăm obosiţi de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi.

Toți începem cu entuziasm binele, însă problema constă în a continua să umblăm pe calea binelui. Este adevărat că toți cădem, dar acesta nu este un mare rău, răul constă în faptul că rămânem la pământ, dar trebuie să ne revenim și să nu obosim făcând binele.

Observăm că ne obosim repede făcând binele și că foarte ușor întrerupem facerea binelui. În acest verset suntem invitați să nu ne obosim în facerea binelui și să nu încetăm facerea de bine. La prima vedere, facerea de bine ne cere efort, iar facerea răului este ceva ușor. Apoi răul îl plătim scump, binele însă ne mulțumește. Prin răul tău îi faci pe alții să sufere, dar până la urmă, acest fapt te apasă.

Se cuvine a înțelege că există un efort în prezent și un seceriș în viitor: la vremea sa vom secera. Cu alte cuvinte, trebuie să facem efort în prezent, nimeni nu ni-l ia, nu ne dispensează de el. Multe persoane vorbesc împotriva sacrificiilor: „în sfârșit suntem liberi, nu mai facem sacrificii”. În zilele noastre lumea nu mai știe să facă nici măcar un sacrificiu minim, cu sens. E mai bine să facem multe sacrificii inutile, căci cel puțin am fi antrenați și în acest fel sacrificiile nu ne mai costă efort și suferință. Astăzi, pentru unii este un sacrificiu chiar să respire. Nici măcar muncile fundamentale nu mai sunt capabili să le facă. Însă există unele munci (datorii), există unele antrenamente, un tonus muscular care trebuie întreținut, un efort. Cu alte cuvinte efortul face parte din viață! Omul este un colaborator al Creației, trebuie să muncească, iar după păcat este un muncitor cu „sudoarea frunții”, pentru că binele costă, ne costă victoria asupra răului care este în noi, ne costă victoria asupra oportunismului, asupra egoismului, asupra răutății. Există o adevărată luptă împotriva răului care este în noi, deci este vorba de un efort, dar la urmă suntem răsplăți.

Trebuie să ținem seama de muncă și de efort, dacă vrem să facem ceva, dacă nu, ne va fi mult mai rău: vom întâlni plânsul și scrâșnirea dinților, vom întâlni autodistrugerea celor care nu doresc să depună efort, care înseamnă un efort mult mai rău. Din nefericire aceste teme au fost uitate în cultura noastră, dar rezultatul este că noi depunem mult mai mult efort ca să trăim. Atunci când realitatea este moale, fragilă, este asemenea unui pardoseli care nu rezistă și cădem în groapă, în angoasă, în frică. E mult mai bine ca pardoseala să fie tare (rezistentă, dură) și să ne susțină; dacă însă cădem, e mult mai rău.

În zilele noastre avem impresia că realitatea nu rezistă, nu ne susține, nu are consistență, ci cădem și ne înecăm. Însă, nu! Realitatea are consistență, te lovești de alții, depui efort, muncești și este drept să fie așa. Și să nu ne preocupăm dacă este așa: să nu obosim și să nu încetăm să facem binele…

Deoarece de patru ori se folosește verbul „vom secera, vom culege” la viitor, înseamnă că viitorul este important. Mai înainte vorbeam despre importanța prezentului: cu siguranță noi trăim prezentul și este singurul timp pe care-l avem la dispoziție, pentru că trecutul a trecut, iar viitorul este în mâinile Providenței. Însă este adevărat că în acest verset se vorbește despre viitor și este important să știm că există un viitor. Fără perspectiva viitorului, fără orizontul „de după” am rămâne blocați într-un prezent care nu ne permite să respirăm și să trăim. Și, doar prezentul (adică fără trecut și viitor) îl dezumanizează pe om, pentru că el tinde spre viitor, deci omul fără viitor nu are sens, nu are un drum, nu are scop, nu are mijloace, nu are progres, nu are cultură și nici istorie. Dacă omul este excentric, adică are centrul său în afara sa, atunci trebuie să se miște, trebuie să meargă spre un viitor. Dacă nu este împiedicat, trăiește în contradicție, cu ușurință devine un animal programat de plăcere doar pentru conservarea individului (prin mâncare) și al speciei (prin reproducere). Deci trebuie să avem acest orizont al viitorului, fără să obosim și fără să întrerupem înaintarea.

v. 10

¹⁰ Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă.

„Până când avem timp”. Această expresie mă îngrijorează, pentru că noi nu avem timp. Timpul este ceva pe care-l avem la fel ca și viața și întotdeauna-l avem la prezent. Iar prezentul ne este mereu disponibil ca să facem ceea ce vrem sau cel puțin ca să trăim cum vrem noi. Nu mă refer la lucrurile de făcut, pentru că noi facem lucrurile pe care trebuie să le facem, ci este modul cu care facem lucrurile acelea care depind de noi! Depinde de noi să facem ceea ce trebuie să facem, după Spirit. Și ce trebuie să facem? Trebuie să trăim, să muncim, și să facem lucrurile fundamentale pe care toți le fac. Nu înseamnă că trebuie să facem lucruri excepționale ci lucrurile normale trebuie să le trăim după Spirit și nu altele. Și în acest timp – care este prezent – noi suntem chemați să facem binele față de alții.

Preocuparea folosirii timpului trebuie să fie ca să facem binele față de toți. Binele este ceva care trebuie făcut, nu este un eveniment. Binele îl face omul și trebuie să fie deschis (adresat) tuturor, în special „celor de o credință cu noi”, adică mai întâi de toate să facem binele fraților care trăiesc mai aproape de noi, dar apoi să fie deschis tuturor oamenilor, pentru că Biserica nu este un ghetou închis. Totuși, binele începe de la cei mai aproape de noi și e mai greu să le facem acestora bine, iar apoi se extinde la toți.

Spune un proverb că „Timpul este aur”, pentru că în timp muncește un om și câștigă. Timpul înseamnă grație, este mântuire, iar mântuirea constă în a-i sluji pe alții, în a face bine tuturor și în special este o slujire a celor care sunt de o credință cu noi, adică cei care sunt mai aproape de noi, aproapele. A face bine unuia care este departe sau a-l iubi pe un om care locuiește departe nu este dificil, ci este greu să ne comportăm bine cu cine trăiește lângă noi, cu aproapele.

Rodul de cerut pornind de la textul comentat este să umblăm în linie cu Spiritul până la sfârșitul vieții noastre pământești, valorificând momentul prezent printr-o semănare în Spiritul milei, al iertării, al împărtășirii cu umilință și încredere.

Temele asupra cărora să cugetăm:

• Diferența între mărirea deșartă (gloria goală) și mărirea deplină (Fil. 2, 1-11).
• Corectarea frățească (Lc. 17, 3-4; Mt. 7, 1-7; Mt. 18, 12-18).
• Legea lui Cristos (Lc. 6, 27-38).
• Legătura dintre iertare și mântuire (Mt. 18, 19-35)
• Minciuna (înșelăciunea) unei credințe sterile și fără fapte (Mt. 7, 21; Iuda 4; Rm. 2,4).
• Valoarea prezentului în care se înfăptuiește judecata viitoare (Mt. 25, 31-46).