Să nu se tulbure inima voastră.

Suntem tulburați din cauza absenței lui Isus. Stând cu noi, Isus ni L-a arătat pe Tatăl și ne-a deschis calea spre El. Acum, prin plecarea Sa în acest fel, ne dă puterea să-L urmăm. Cine crede în El, află calea reîntoarcerii acasă: este părtaș vieții Sale de Fiu și cunoaște adevărului lui Dumnezeu ca Tată.

Ps. 27 (26)

Psalmistul ne vorbește despre încrederea pe care trebuie să o avem în Domnul, care este lumină, mântuire și apărare a vieții, fapt pentru care nu trebuie să ne fie frică.

În capitolul al treisprezecelea am văzut ultima seară pe care Isus o petrece cu discipolii Săi. El le revelează iubirea Sa până la extrem prin cele două gesturi care semnifică viața și moartea Sa: „gestul spălării picioarelor”, semn că-Și pune viața în slujirea altora, și „gestul îmbucăturii date lui Iuda”, prin care ne revelează iubirea Sa extremă, dăruindu-Se celor care-L trădează. Tocmai astfel ne revelează mărirea Sa, a iubirii Sale absolute.

Capitolul al treisprezecelea ne introduce în misterul Paștelui, în misterul plecării lui Isus la Tatăl.

După capitolul al treisprezecelea, mai înainte de a descrie plecarea lui Isus, avem patru capitole în care Isus le explică ucenicilor Săi semnificația plecării Sale. Așadar, este foarte important să înțelegem semnificația „plecării Sale”.

În capitolul al paisprezecelea ni se spune că plecarea Sa trebuie înțeleasă ca să nu ne speriem și să nu ne tulburăm, căci plecarea Sa este un mod nou al prezenței Sale: prezența Sa va fi cea a credinței în El și a iubirii… În capitolul al cincisprezecelea se vorbește despre unirea cu El, care aduce rod. În capitolul al șaisprezecelea ne făgăduiește și ne dă Spiritul Său, iar în capitolul al șaptesprezecelea avem marea rugăciune a lui Isus.

În această cateheză ne vom opri asupra începutului capitolului al paisprezecelea, loc în care Isus abordează prima problemă pe care ucenicii o întâmpină prin plecarea Sa, prin moartea Sa.

Ucenicii rămân „tulburați” și pentru că nu-L mai văd – chiar dacă-L vor mai vedea pentru puțin timp – își pun întrebarea pe care ne-o punem toți: „Ce înseamnă că Domnul a plecat?”

Spre exemplu, eu nu L-am văzut, ci știu numai că a plecat… Cum continuă viața noastră fără El? Ce semnificație are viața noastră fără El? Dacă El era viața noastră, dar a plecat, noi ce facem? Este problema pe care o aveau ucenicii: se simțeau orfani, părăsiți.

El a făgăduit că se va întoarce… Dar au trecut 2000 de ani… și încă nu S-a întors. Ce facem între timp, în intervalul dintre plecarea Sa și întoarcerea Sa, care este timpul istoriei noastre, al vieții noastre? Un timp care până acum a durat 2000 de ani și cine știe cât va mai dura… Ce să facem în acest interval?

În aceste capitole, prin cuvintele lui Isus, evanghelistul ne expune „ce va fi acest timp”, care este timpul nostru, timpul pe care noi îl trăim… Este timpul comunității creștine. Iar primul lucru pe care comunitatea creștină trebuie să-l facă este să înțeleagă plecarea Lui, să priceapă ce înseamnă faptul că El pleacă.

În această cateheză ne vom opri asupra plecării Sale. Tema centrală este „să nu ne tulburăm”. Iar noi nu ne tulburăm numai dacă înțelegem că plecarea Sa nu-i o dispariție, ci cu totul altceva, iar acum vom vedea ce este…

Se citește Io. 14, 1-7

¹ Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine! ² În casa Tatălui meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? ³ Și, după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la mine, pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt eu. ⁴ Și unde mă duc eu, voi știți calea”. ⁵ Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” ⁶ Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. ⁷ Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”.

Îndemnul „Să nu se tulbure inima voastră” ne oferă tema acestor versete. Prin aceste cuvinte Isus vrea să ne liniștească, vizavi de viitor: „Eu voi pleca, dar voi fiți liniștiți”.

Această liniște vine de la credință: „Continuați să credeți în Dumnezeu și să credeți în Mine”.

A crede înseamnă a înțelege. A crede, credința, nu este ceva generic (mă încred), ci să înțelegem ce înseamnă plecarea Sa…

Plecarea Sa înseamnă că El merge să ne pregătească un loc; înseamnă că El se întoarce la noi, pentru ca noi să putem fi acolo unde este El… Plecarea Sa înseamnă că ne deschide calea adevărului și a vieții, astfel încât noi să știm ce să facem și să urmăm această cale…

La urma urmei, plecarea Sa este un nou tip de prezență în mijlocul nostru. El a plecat, ne-a deschis calea, ne-a precedat (anticipat), ne-a pregătit locul, ne-a arătat calea. Iar noi, prin El, străbătând același drum, ajungem la Tatăl, întorcându-ne să fim ceea ce eram încă de la început, adică fii ai Tatălui.

Moartea lui Isus nu este nimic altceva decât deschiderea căii spre Tatăl.

Versetele sunt o înaltă contemplație. Cuvintele sunt pe înțeles, dar ne dăm seama că mereu există un nivel mai profund, care ne depășește, dar în care trebuie să intrăm…

v. 1

¹ Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine!

Cuvintele „Să nu se tulbure inima voastră” vor fi reluate la sfârșitul capitolului . „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (v. 27). Așadar, aceste cuvinte sunt tema acestui capitol. Ele ne amintesc de cuvintele lui Moise, adresate poporului, înainte de a pleca din această lume: „Fiți liniștiți. Nu vă fie frică. Încredeți-vă în Dumnezeu”. Așadar, sunt cuvinte de rămas bun, prin care caută să-i încredințeze lui Dumnezeu pe cei care rămân și să-i ajute să înțeleagă că important nu-i să fie prezent Moise sau Isus, ci cu totul altceva: este importantă acea credință care i-a ajutat să umble pe Moise și pe Isus, care ne rămâne ca moștenire și ne face ca Moise și ca Isus.

Sunt discursuri de adio (de rămas bun) prin care cel care pleacă își face testamentul, își declară bunurile sale și le oferă moștenitorilor săi. Așadar, cu aceste cuvinte Isus ne oferă moștenirea Sa. Iar prima moștenire este îndemnul de a nu ne tulbura.

Și Isus a simțit tulburarea. Înaintea mormântului lui Lazăr, Isus s-a tulburat. A simțit tulburarea și mai înainte de moartea Sa, pentru că atunci, când la cap. 12 se vorbește despre preamărirea Fiului omului, se subliniază că Isus a fost tulburat în Spirit. S-a tulburat și înaintea lui Iuda, care a refuzat iubirea.

Așadar, toți simțim tulburarea. Și Isus a simțit-o…

Tulburarea este un moment de încercare și poate fi învinsă numai prin încredere. Isus a biruit tulburarea cu ajutorul încrederii în Tatăl.

Tulburarea este o ocazie de creștere în încredere și în curaj. Altfel spus, încrederea ne-o punem în Dumnezeu, dacă suntem tulburați.

Dacă toate lucrurile merg bine, nu avem nevoie de încredere în Dumnezeu, ne este suficient că lucrurile merg bine. Dar când ne aflăm înaintea unei tulburări mai mari, precum cea a lui Isus înaintea morții prietenului Lazăr, înaintea propriei morți, înaintea refuzului lui Iuda care vrea să-L ucidă (acestea sunt tulburările fundamentale pe care le putem experimenta și noi), ce putem face? Pentru Isus, aceste tulburări devin locul în care El – ca Fiu – Își pune întreaga Sa încredere în Tatăl și, în aceste situații, trăiește iubirea Tatălui. Pentru Isus, tulburarea este locul unei încrederi mai mari. Sau, în cazul nostru, tulburarea poate deveni locul căderii. Din această cauză, tulburarea este un loc delicat.

În inima noastră mereu stau împreună frica și încrederea, dar sunt invers proporționale. Mereu ne este frică: dacă un om spune că nu simte frică și tulburare, este un inconștient. Așadar, să ținem cont că în noi există frica și tulburarea.

Singurul antidot eficient, singurul calmant, este credința (iar neîncrederea este cea mai mare cauzatoare a fricii existente-n lume). Este vorba despre acea credință prin care-i încredințezi lui Dumnezeu și viața ta. Nu este vorba doar despre credința oscilantă: cred când lucrurile merg bine; dar nu cred când merg rău…

Când lucrurile merg bine, nici nu-i nevoie să credem…

Înaintea tulburărilor este pusă la încercare credința în Dumnezeu, dacă într-adevăr credem în Dumnezeu care dă viața. Isus spune: „Să nu se tulbure”. În limba greacă este un imperativ prezent și înseamnă „încetați să vă tulburați”, fapt care presupune că noi ne tulburăm.

Avem și celălalt imperativ prezent, „credeți”, adică vă poruncesc să continuați să credeți în Dumnezeu și în Mine. În acest loc Isus pune pe același nivel credința în Dumnezeu, care este Tată, și credința în El, care este Fiu. Credința în Isus și în plecarea Sa – ca antidot împotriva tulburării – va fi tema versetelor noastre.

vv. 2-3

² În casa Tatălui meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? ³ Și, după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la mine, pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt eu.

Isus ne spune că în „casa Tatălui Meu” există multe lăcașuri. Isus numise Templul „casa Tatălui Meu” (cf. Io. 2): când merge pentru prima dată la Templu și află negustorii, Isus spune „Ați făcut din casa Tatălui meu o peșteră de tâlhari”. Așadar, Templul este casa Tatălui Meu. Și continuă: „Distrugeți acest Templu” – care este casa Tatălui Meu – și Eu Îl voi reconstrui în trei zile”. Dar vorbea despre Trupul Său.

Cine este casa Tatălui? Este Fiul, este Trupul Său!

Unde locuiește Tatăl? În versetele noastre stă scris: „Tatăl este în Mine”, pentru că persoana locuiește acolo unde este iubită. Așadar, Tatăl locuiește deplin în Fiul care-L primește; așa cum și Fiul locuiește deplin în Tatăl.

Samaritencei îi va spune că adevăratul Templu – în care se adoră în Spirit și adevăr – nu mai este Templul din Ierusalim, ci este „Eu-sunt”; locul în care-L adorăm pe Tatăl este Fiul.

În această casă a Tatălui este loc pentru mulți, sunt multe locașuri.

Câte locașuri sunt în Tatăl? Tot atâtea câți sunt și fiii. Există un locaș pentru fiecare. Dacă nu, nu este Tată.

Moartea lui Isus care se încredințează în totalitate Tatălui, care ne iubește ca Tatăl, ne descoperă că la Tatăl există pentru noi un locaș veșnic. Altfel spus, faptul că Fiul Își dă viața pentru mine și mă iubește infinit de mult cu aceeași iubire a Tatălui, îmi vestește unde sunt acasă, unde este locașul meu. Eu locuiesc în inima Tatălui, acolo este casa mea.

Moartea lui Isus este o reîntoarcere acasă, la inima Tatălui, la iubirea Tatălui. Așadar, prima semnificație a morții lui Isus este reîntoarcerea la casa Tatălui.

În timp ce întreaga noastră viață este o fugă, o îndepărtare, Isus ne spune să fim liniștiți, să ne întoarcem acasă. Și există multe locuri în casa Tatălui, câte un locaș pentru fiecare.

„Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc”. Altfel spus, moartea lui Isus înseamnă că El ne pregătește un loc, locul nostru la Tatăl. Dar cum? Există acest loc, sau ni-l pregătește Isus?

La Tatăl, locașul există mereu. În ce sens ni-l pregătește Isus? În sensul că ni-l face cunoscut, căci noi nu știam că suntem fii. Așadar, Isus ne arată că suntem fii și că avem un loc în Tatăl.

Nu doar ne arată, ci ne dă iubirea Sa, spălându-ne picioarele și dându-ne îmbucătura, astfel încât prin iubire, și noi să locuim în Tatăl și Tatăl în noi…

Moartea lui Isus – plecarea Sa, faptul că-Și dă viața din iubire față de noi și ne comunică plinătatea iubirii Sale – înseamnă că ne dăruiește locașul Său, ne face fii.

Cuvintele evanghelistului sunt simple, adică „Unde locuiești, unde ești acasă?” Și înseamnă: „Care este identitatea ta? Unde este locul în care ești tu însuși?”

Isus, prin plecarea Sa, ne dăruiește identitatea noastră. Care este aceasta? Este iubirea pe care Tatăl o are pentru noi! Care este iubirea Tatălui pentru noi? Este cea pe care Fiul ne-a revelat-o atunci când ne-a spălat picioarele, când a dat îmbucătura lui Iuda, adică atunci când Și-a dat viața pentru noi! Acesta este locașul nostru! Și ni-l pregătește, arătându-ni-l… Căci dacă există un loc (locaș), dar niciodată nu ne-a fost arătat… Dacă un om îmi spune „E un loc frumos pentru a petrece concediul”, eu îi răspund: „Arată-mi-l. Vreau să merg”…

Isus ne arată locul prin plecarea Sa. Așadar, nu trebuie să fim triști din cauza plecării Sale. Plecarea Sa înseamnă că El ne pregătește acest loc. Iar plecarea noastră va fi o întoarcere la acest loc.

După ce va pleca, Isus nu spune că ne va trimite o vedere și indicațiile despre drum… Ci spune că după ce va pleca și ne va pregăti un loc: „iarăși voi veni și vă voi lua la Mine”. În realitate, plecarea Sa este o reîntoarcere, pentru că El, plecând, ne iubește până la extrem, dându-ne Spiritul Său, iubirea Sa. Prin această iubire, El, de acum, mereu este prezent în noi. În concluzie, plecarea Sa este venirea Lui în întâmpinarea noastră, în mod total. Tocmai plecând, tocmai dându-și viața pentru noi, Isus ne vine în totalitate în întâmpinare cu iubirea Sa și ne spune: „Eu sunt aici, în totalitate la dispoziția ta”…

Când vorbește despre „reîntoarcerea lui Isus”, evanghelistul nu se referă la reîntoarcerea de la sfârșitul lumii, ci se referă la acea reîntoarcere pe care Isus o înfăptuiește tocmai dându-Și viața pentru mine… Dându-Și viața pentru mine și iubindu-mă, face în așa fel încât și eu să-L pot iubi cu aceeași iubire. Iar iubirea ne face să stăm în casă, împreună. Un om locuiește acolo unde iubește.

Atunci „vă voi lua la Mine”. „Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine”… În sfârșit, noi vom cunoaște iubirea Sa, vom fi atrași la El, și vom fi mereu cu El. Acestea sunt cuvintele folosit de Pavel în „Prima scrisoare către tesaloniceni”, pentru a ne indica ce va fi la sfârșitul lumii: „Vom învia și vom fi mereu cu El”.

Ioan pronunță acest adevăr deja în acest loc: suntem mereu cu El în/prin iubire.

Moștenirea pe care Isus ne-o lasă, plecând, este Spiritul Său. Spiritul este Viața. Iar viața Sa este iubirea pe care Tatăl o are pentru El, pe care Isus o are pentru Tatăl, și este aceeași iubire pe care Tatăl o are față de fiecare dintre noi… Și ea devine viața noastră.

Putem trăi iubirea Tatălui în viața noastră concretă, iubind frații. Aceasta este noua prezență a lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

„Vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu”. Unde este El? Este în Tatăl. Și unde suntem noi? Suntem la Tatăl dacă avem iubirea Fiului, adică dacă ne iubim frații.

Și încheie: „Și unde Mă duc Eu, voi știți și știți și calea” (v. 4).

Care este calea? Este calea iubirii împlinite, este calea spălării picioarelor, este calea îmbucăturii date lui Iuda, este cea a darului, a iertării, este calea care ne reconduce la casa Tatălui, este singura cale, cea a iubirii care ne face să fim ca El și cu El.

Plecarea Sa nu trebuie să ne tulbure. De fapt, plecarea Sa ne deschide calea, dar și ceva mai mult, ceva asemănător scărilor rulante, care ne „poartă”: „Vă voi purta/atrage pe toți la Mine”…

Când Isus spune „Eu sunt calea” nu vrea să spună că El doar ne deschide drumul, iar noi trebuie să ne descurcăm singuri. Nu! Ci El este acela care ne conduce…

vv. 4-5

⁴ Și unde mă duc eu, voi știți calea”. ⁵ Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?”

În Evanghelia după Ioan, Toma e menționat de trei ori.

Prima dată, la cap. 11, când Isus spune „Lazăr, prietenul Meu, a murit, să mergem la Ierusalim”, ucenicii răspund: „Doreau să Te ucidă, iar Tu vrei să mergi la Ierusalim?” Toma spune: „Să mergem și noi să murim cu el”…

Toma este dispus să meargă să moară cu Isus, deci într-adevăr Îl iubește. Dar nu știe că a muri pentru Isus nu-i un gest eroic al celui care iubește atât de mult… „Nu există o iubire mai mare decât a-și da viața pentru prietenul său”. Și Toma este dispus să-și dea viața pentru prietenul său…

Însă Toma este ca noi. Este adevărat că-i dispus să-și dea viața, căci știe că fiecare om va muri, dar crede că moartea este singurul lucru definitiv. De fapt, când Isus a înviat, el spune: „Eu nu cred”…

Toma este ca noi care suntem buni, generoși, dar credem că moartea are ultimul cuvânt, e cuvântul definitiv, și ne oprim la moarte… Între timp, trăim o viață demnă, în iubire, știind să abordăm în chip stoic moartea, apărând adevărul, apărând Cuvântul lui Dumnezeu… Dar credem că ultimul cuvânt îl are moartea.

Toma, didimo în limba ebraică, înseamnă „geamăn”. Geamăn al cui? Este geamănul fiecăruia dintre noi, gândind că moartea este ultimul orizont al existenței… Când îi spun că Isus a înviat, el răspunde: „Eu nu cred”…

Toma reprezintă omul bun, generos, dar care încă n-a înțeles semnificația morții ca fiind dar de iubire, n-a înțeles nici că iubirea este mai tare decât moartea… Și, prin urmare, nu poate crede în înviere… Și-i mulțumim pentru acest fapt, căci în acest aspect el este geamănul nostru…

Dar tocmai Toma va ajunge la acea credință la care n-a ajuns niciunul dintre apostoli, nici Magdalena… Va ajunge să spună: „Domnul meu și Dumnezeul meu”…

De ce?

Pentru că apoi, Toma va deveni geamănul lui Isus… Va fi cel care va pune degetul în semnul cuielor… Ceilalți doar vor vedea și se vor bucura… Și Toma va pune mâna în interiorul coastei lui Isus. Va fi cel care va atinge semnele fundamentale ale iubirii lui Dumnezeu…

Tocmai în această comuniune cu coasta lui Isus, va fi geamănul lui Isus: martorul iubirii, cel care cunoaște Calea.

În „Ultima Cină” a lui Leonardo da Vinci, Toma este pictat cu degetul în sus, spre cer, pentru că el, cu acel deget, într-adevăr a atins cerul; a atins iubirea concretă a lui Dumnezeu care Și-a dat viața pentru el…

În Evanghelia după Ioan, Toma reprezintă trecerea de la necredință la credință, ca experiență a iubirii.

Toma Îi spune: „Doamne, nu știm unde Te duci. Cum putem ști calea?”… Toma credea că trebuiau să meargă la Ierusalim și să moară. Dar așa, totul s-ar fi sfârșit… Deci, unde mergi? Eu nu știu unde mergi… Nu cunosc calea…

Răspunsul pe care i-l dă Isus îl va ajuta să înțeleagă care este calea…

Toma nu va pricepe acum răspunsul, ci doar ulterior (la cap. 20-21), după ce Isus a înviat și va pune mâna în coasta Sa. Atunci va vedea care este Calea, Adevărul și Viața…

vv. 6-7

⁶ Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. ⁷ Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”.

Răspunsul lui Isus dat lui Toma este: „Eu sunt”. Acesta este numele cu care Dumnezeu ni s-a revelat. Iar în Evanghelia după Ioan este numele pe care Isus îl folosește ca să vorbească despre Sine. Uneori spune doar „Eu sunt”, alteori ne oferă unele specificații. Aici ne descoperă cele trei specificații fundamentale. În alte locuri ne-a spus: „Eu sunt pâinea”…

În textul nostru avem „Eu sunt calea”.

Ce este calea? De obicei, calea întotdeauna are legătură cu casa, fiind locul în care te afli pentru a merge sau a te reîntoarce acasă…

De ce Isus este calea? Pentru că Fiul – care era la Tatăl – a venit la noi și s-a întors la Tatăl, și ne-a arătat calea spre casa noastră, locul unde suntem acasă, unde locuim.

Întreaga existență pământească a lui Isus este un drum (o călătorie) al reîntoarcerii la Tatăl. El este calea.

În tradiția ebraică, legea este calea lui Dumnezeu spre viață. Noua lege este Isus, Fiul. Nu mai este ceva care ne leagă, ci este legea Fiului, adică libertatea Fiului.

Isus este calea, deoarece este libertate, o libertate care știe să-Și dea viața.

Isus nu este atât o cale de urmat, ci este calea care ne conduce, este o cale activă, adică El ne duce la Tatăl.

„Eu sunt adevărul”. Isus este calea pentru că este adevărul… În Evanghelia după Ioan, când se vorbește despre adevăr, nu se referă doar la un adevăr științific probat, ci la un alt lucru… Care este adevărul fundamental al omului, care-i permite să trăiască? Care este acel adevăr pe care nici-o persoană nu-l acceptă niciodată?

Adevărul este că Dumnezeu este Tată și noi suntem fii.

Cine nu-l acceptă pe Tatăl, nu-i el însuși, nu se poate accepta pe sine.

Omul nu-l acceptă pe Tatăl, căci crede că Tatăl este concurentul său, rivalul său.

Isus ne-a revelat că Tatăl este iubire, libertate și dar absolut față de Fiul. Acesta este adevărul.

Faptul că Tatăl ar fi concurentul nostru este minciuna diavolului, care ne-a prezentat un Tată diferit și ne-a determinat să fugim de El…

Isus a venit la noi ca să ne arate cine este Tatăl… Tatăl înseamnă identitatea mea, cine sunt eu, căci eu sunt egal cu Tatăl.

Adevărul meu este adevărul lui Dumnezeu, care este Tatăl care mă iubește infinit de mult, până la a-L da pe Fiul Său pentru mine. Acest fapt mă ajută să înțeleg demnitatea mea infinită. Deci, Isus este și adevărul lui Dumnezeu, și adevărul omului în același timp… Isus îmi revelează marea mea demnitate.

În ce fel mi-a revelat-o?

Făcându-Se fratele meu.

Din această cauză Isus este viața!

Ce este viața? Este iubirea dintre Tatăl și Fiul; este viața lui Dumnezeu!

Cine este omul viu? Este omul care știe să iubească și să-și dea viața…

Isus ne-a dăruit viața, viața lui Dumnezeu. Ne-a dăruit iubirea lui Dumnezeu ca fiind viața noastră.

Această revelație făcută lui Toma este ținta, sosirea. Când va înțelege Toma această revelație? Când va pune degetul în semnul cuielor și-n coasta străpunsă… Doar atunci va înțelege că aceea este calea: acea iubire este calea, adevărul și viața.

De ce Isus spune aceste cuvinte? De ce Ioan le așază în acest loc al Evangheliei?

Ca să-i ajute pe discipoli să nu se tulbure pentru că El pleacă. Tocmai plecând, Isus devine calea, adevărul și viața. Și dă un sens întregului nostru drum pământesc și plecării noastre. Căci toți călătorim și apoi vom pleca. Dar plecare noastră va fi pe calea adevărului și a vieții.

„Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Nimeni nu merge la Tatăl, decât numai prin Fiul. Îl cunoaștem pe Tatăl în măsura în care suntem fii, adică în măsura în care suntem uniți cu Fiul…

„Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine”… Isus vorbește după ce deja a stat doi ani cu ucenicii… Înseamnă că Mă cunoașteți cât de cât… și „Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut”… De ce? Pentru că prin cuvintele și faptele Mele nu am făcut nimic altceva decât să vă revelez iubirea Tatălui pentru voi…

Iubirea cu care Eu v-am iubit, este aceeași iubire cu care Tatăl Mă iubește pe Mine și vă iubește pe voi… Așadar, „Dacă Mă cunoașteți pe Mine, Îl cunoașteți și pe Tatăl”, adică voi cunoașteți că Dumnezeu este Tată.

Și continuă: „încă de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut”.

Unde?

L-am văzut în Isus care spală picioarele, în Isus care dă îmbucătura lui Iuda… Și-L vom vedea când Îl vom contempla în coasta Sa străpunsă…

Acest text ne arată moștenirea pe care Isus ne-a lăsat-o prin plecarea Sa…

Texte utile:

• Ps. 27;
• Gen. 15;
• Deut. 32.