În lume veți avea necazuri. Dar curaj! Eu am biruit lumea.
Plecând, Isus ne dă identitatea Sa de Fiu și ne abilitează să străbatem calea Sa. În istorie suntem chemați la trecerea pascală de la cruce la mărire, de la durere la bucurie. Durerile noastre, ca acelea ale lui Isus, sunt durerile nașterii, în vederea nașterii omului nou.
Ps. 30 (29)
Psalmistul notează tulburarea noastră când Fața lui Dumnezeu ne este ascunsă. Dar la v. 11 se subliniază lucrarea Domnului: „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie”…
Ne aflăm în Cenacol, spre finalul Ultimei cine. În ultima cateheză Isus le-a spus ucenicilor: „Este bine ca Eu să plec”. Plecarea Sa este fundamentală pentru ca să se poată naște discipolul ca atare.
Tocmai plecând, Isus ne va arăta iubirea realizată, ne va da Spiritul Său. Prin acest Spirit și prin cunoașterea iubirii, ucenicul devine discipol și știe tot ceea ce știe Învățătorul. Și poate, în sfârșit, să înceapă viața sa nouă. Dacă Isus nu pleacă, această viață nouă nu începe. Pentru că tocmai plecând, întorcându-Se la Tatăl, Isus ne arată și ne dăruiește iubirea.
În această cateheză vom contempla ultima parte a discursului din timpul Ultimei cine, apoi va urma rugăciunea din cap. al 17-lea, care ne prezintă sinteza întregii vieți a lui Isus.
Plecarea lui Isus reprezintă modelul constant al vieții noastre.
Ne aflăm în seara zilei de joi, iar Isus spune: „Pentru puțin timp Mă veți vedea”. Cum Îl văd?
Îl văd în agonie, legat, dus la Ana și Caiafa, judecat, scuipat, osândit, omorât… Ce priveliște…
Așadar, puțin timp Îl văd așa. Apoi „Pentru puțin timp nu-L mai văd”… Este timpul în care El este în mormânt.
Avem aceste două timpuri, aceste două zile, premergătoare celei de a treia zi: ziua bucuriei fără de sfârșit.
Dar aceste două zile sunt lungi, infinite…
În prima zi, care s-ar părea că reprezintă sfârșitul și falimentul a toate – pentru că Isus moare pe cruce – în realitate are loc împlinirea misiunii Sale, pentru că pe cruce ne arată cine este Dumnezeu și cine este omul: Dumnezeu este Cel care-l iubește atât de mult pe om, încât Își dă viața Sa pentru om; iar omul este cel care este atât de mult iubit de Dumnezeu, încât valorează viața lui Dumnezeu.
Când Îl văd pe Cruce și nu-L înțeleg, este pentru că Dumnezeu Se revelează în mod maxim.
Este timpul în care ei sunt orbi, fug, se risipesc, cad și sunt disperați…
Apoi, urmează timpul în care nu-L văd, când Isus intră în mormânt…
Dacă pe cruce Dumnezeu S-a dat în totalitate, în mormânt El Se dă tuturor, căci în mormânt toți își dau întâlnire: cei din trecut și din viitor. Mormântul este locul mântuirii universale. În mormânt ei nu-L văd și sunt speriați că L-au pierdut…
Avem aceste două timpuri scurte pe care ucenicii trebuie să le întâmpine în viața lor. Toți trebuie să întâlnim aceste două timpuri scurte în viață: timpul tăcerii lui Dumnezeu (care-l atinge pe fiecare om, credincios sau nu), timpul încercării, al durerii… Ce semnificație are acest timp? Apoi urmează al treilea timp, rod al acestor două timpuri, care are loc în „acea zi”, care este acea zi fără sfârșit, care are loc atunci când înțelegem semnificația plecării Sale, prin darul Spiritului…
Se citește Io. 16, 16-21
16 Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea”. 17 Atunci, unii dintre discipolii lui au spus unii către alții: „Ce înseamnă ceea ce ne spune «Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea» și «Mă duc la Tatăl»?” 18 Deci, spuneau: „Ce înseamnă acest «puțin»? Nu înțelegem ce spune”. 19 Isus știa că voiau să-l întrebe și le-a zis: „Pentru aceasta vă întrebați între voi, că v-am spus: «Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea»? 20 Adevăr, adevăr vă spun: voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie. 21 Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-și mai amintește de chin, de bucurie că a venit un om pe lume.
Întotdeauna când citim un text din Evanghelia după Ioan considerăm că este atât de clar, încât nici nu trebuie să-l explicăm…
Isus ne spune că vom fi triști, dar apoi vom fi bucuroși când, în sfârșit, Îl vom vedea în mod nou.
Ne zice că vom avea dificultăți. Cine nu are greutăți? Nu înseamnă că creștinul n-are greutăți… Toți avem aceleași greutăți, numai că acestea sunt ca durerile nașterii, deci sunt pozitive…
Sensul versetelor este anunțat în partea lor finală: „Aveți curaj!”
Ucenicii se simt triști și descurajați într-o lume fără Dumnezeu, în absența Învățătorului lor, în lumea pe care toți o experimentăm, în lumea tăcerii lui Dumnezeu, iar Isus caută să-i ajute să priceapă semnificația acestei absențe a lui Dumnezeu, semnificația faptului că nu-L văd.
Dacă un om are impresia că-L vede, să se îngrijoreze, căci adevărul e că
nu-L vedem… Îl vom revedea „după” – în ziua a treia – în mod diferit.
Mai înainte de a-L vedea în mod diferit – iar Evanghelia vrea să ne ajute
să-L vedem astfel – vom trece prin două timpuri de strâmtorare (mâhnire, mizerie, durere): cel din vinerea sfântă și cel din sâmbăta sfântă.
Trecem prin acel timp în care-L privim pe cruce: este timpul în care cad toți idolii, toate imaginile noastre despre Dumnezeu, și toate imaginile noastre despre om; se prăbușesc toate iluziile noastre și se naște în noi dezamăgirea. Este timpul în care ucenicii fug, Îl părăsesc…
Noi Îl părăsim, Îl lăsăm singur, pentru că nu înțelegem semnificația acelei zile. Și-i ziua în care El se revelează în mod maxim: Se revelează ca fiind Cel ce-Și dă viața din iubire. Deci ne revelează esența lui Dumnezeu, dar și esența noastră cea mai profundă, care este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi.
După această zi, vine ziua următoare care este și mai dificilă: ziua sâmbetei sfinte, când nu-L mai văd… Isus s-a sustras privirii lor, zace în mormânt unde toți ajung. Isus împărtășește destinul comun fiecărui om. Este momentul în care lumina întâlnește abisul, întunericul, și Dumnezeu Se dăruiește tuturor.
Avem aceste două momente de strâmtorare (întristare, dificultate) prin care trec ucenicii. Ucenicii experimentează puțină întristare, dar ceea ce I Se întâmplă și-i întristează, I Se întâmplă lui Isus: El moare și merge în mormânt…
Isus explică că acest fapt este victoria lui Dumnezeu asupra răului lumii, pentru că ne arată iubirea Sa, care-i mai mare decât orice rău, fiind lumina care întâlnește întunericul… Și din această cauză Îl vor vedea din nou în ziua a treia.
Ziua a treia este ziua Paștelui. Și-L vom vedea, dar în mod diferit: Îl vor vedea în Spirit, Înviat. Atunci plânsul lor se va schimba în bucurie.
Viața creștină înseamnă a intra în misterul vinerii și al sâmbetei sfinte. Când am intrat și am înțeles acest mister, deja ne aflăm în dimineața Paștelui.
Dar când suntem în acest mister al vinerii și al sâmbetei, totul se întunecă… Este misterul marii tăceri a lui Dumnezeu – tipic credincioșilor și necredincioșilor – și e misterul lui Dumnezeu care ni Se revelează în mod maxim, tocmai în tăcere.
Acest timp care durează numai două zile – și-l numește „puțin timp” – în realitate, durează o veșnicie pentru cei care-l experimentează… Cine trăiește în neliniște, în strâmtorare, în durere, experimentează că umbra prezentului se proiectează asupra viitorului și totul devine negru, și pare un negru infinit…
Isus îl numește „puțin timp” precum timpul durerilor nașterii, care nu durează mult, iar apoi se naște omul nou.
În spate avem un truc: acest „timp puțin” al absenței lui Dumnezeu durează cât întreaga noastră existență. Pentru că avem nevoie de întreaga viață pentru a înțelege misterul vinerii și al sâmbetei sfinte.
Acest „timp puțin” durează cât intervalul întregii istorii umane, pentru că întreaga istorie umană este în drum spre înțelegerea misterului: mereu trăim în ziua vinerii sfinte și a sâmbetei sfinte așteptând să înțelegem acest mister și să vină dimineața Paștelui, lumina fără sfârșit.
Totuși, acest „lung” timp, Isus îl numește „puțin timp”, pentru că în realitate este scurt, este scurt la fel ca viața umană, care este „o suflare care trece”; este scurt ca istoria lumii, care este asemenea unui decor de scenă care dispare după puțin timp.
Sensul Evangheliei nu-i a spune: „Vei vedea că până la urmă totul va fi bine”, ci atunci când ai înțeles sensul vinerii și al sâmbetei (Isus vrea să-i ajute pe ucenici să priceapă sensul acestor zile), deja trăiești dincolo de vineri și de sâmbătă, deja ești în dimineața Paștelui, deja ești în bucurie.
Să-i cerem Domnului să ne ajute să intrăm tot mai profund în acest mister, pe care-l vom explica în următoarele cateheze…
v. 16
16 Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea”.
Este vorba despre „puțin” și „iarăși puțin”…
„Puțin și nu Mă veți mai vedea” înseamnă „pentru puțin încă Mă veți mai vedea”. Este acel timp scurt dintre Ultima cină și punerea în mormânt. Este timpul în care se împlinesc misterele credinței noastre; timpul în care se împlinește Judecata lui Dumnezeu, mântuirea lumii; este timpul în care ucenicii văd misterul unui Dumnezeu răstignit. Iar crucea este marea revelație.
Este acel timp pe care creștinul trebuie să învețe să-l cunoască. Și când a înțeles acest mister, merge înainte și se naște omul nou. Pentru că omul nou (noul Adam) se naște tocmai pe cruce.
Apoi Isus spune: „Și iarăși puțin și Mă veți vedea”.
Așadar, după puțin nu Mă veți vedea, dar după puțin Mă veți vedea din nou…
Acest timp scurt în care nu-L văd este cel al sâmbetei sfinte, când Isus zace în mormânt, întâlnind întreaga omenire de mai înainte de noi, dar imediat intră în Împărăție, anticipându-i pe toți cei care vor urma.
Este marele mister al Iadului, al morții în care intră Dumnezeu: intră cu lumina și cu iubirea Sa.
Aceste două „puține timpuri” le cunoaștem foarte bine, căci sunt timpul suferinței, al întristării, al nedreptății, al osândirii, al morții, timpul de a fi morți (al doliului), timpul în care suntem disperați din cauza celor întâmplate sau a celor care se întâmplă… Aceste timpuri le cunoaștem foarte bine…
Isus traversează aceste două timpuri. Și sunt acele timpuri pe care toți le traversăm în viața noastră pentru a ajunge la dimineața Paștelui. Mai mult, aceste timpuri sunt „paștele nostru”, adică trecerea noastră de la moarte la viață.
Sunt două timpuri ale întristării, dar sunt două întristări diferite: cea a vinerii sfinte este întristarea omului care nu înțelege misterul unui Dumnezeu răstignit, care-Și dă viața și, prin urmare, este timpul fugii, al ignoranței, al părăsirii, al dezamăgirii, al păcatului, al căderii, al smintelii… Este un timp al întristării, pe care-l cunoaștem foarte bine… O întristare care nu vine de la Dumnezeu, pentru că ne face să cădem în rău, în părăsire, dar este un timp pe care Dumnezeu știe să-l folosească în mod minunat, pentru că va fi un timp în care El se încredințează (Se dă pe mâinile) celor care-l părăsesc și Își arată fidelitatea Sa absolută.
Al doilea timp, al sâmbetei sfinte, este caracterizat de o altă întristare. Este întristarea omului care este credincios numai pe jumătate: a înțeles misterul crucii și al iubirii lui Dumnezeu, dar spune: „Nu-L văd, nu-L simt, este absent, tace… dar eu sper”… Sâmbăta sfântă este un timp al așteptării, al speranței, este timpul Mariei, al femeilor sâmbetei, dar Isus încă nu este prezent, nu-L văd…
Dar Isus ne garantează: „După acest puțin timp, Mă veți vedea”…
Pentru cuvântul „a vedea” în limba greacă se folosesc două cuvinte diferite… Primul este „orao” care este vederea vizibilă; al doilea este „theoreo” care indică o vedere diferită, este vederea în spirit. Sunt două moduri diferite de a vedea. Unul este acea vedere când Îl ai înainte, dar îți închizi ochii pentru că nu vrei să-L vezi… Un altul este atunci când pe Isus Îl au înaintea lor, Îl văd cu ochii trupului când va învia, dar încă nu știu să-L vadă cu ochii inimii. Numai „după” vor reuși să-L vadă cu ochii inimii… Așadar, ultima vedere este vederea cu ochii inimii. Pentru că inima care iubește, vede și înțelege…
Textul vrea să ne ajute să înțelegem aceste timpuri, care sunt modelul fundamental al existenței noastre, adică trecerea de la întristare la bucurie, de la moarte la viață, de la dezamăgire la speranță, în timpul drumului acestei vieți.
vv. 17-18
17 Atunci, unii dintre discipolii lui au spus unii către alții: „Ce înseamnă ceea ce ne spune «Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea» și «Mă duc la Tatăl»?” 18 Deci, spuneau: „Ce înseamnă acest «puțin»? Nu înțelegem ce spune”.
Ucenicii își pun întrebări…
Expresia „Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea” este repetată de patru ori… De două ori este pronunțată de Isus și de două ori de ucenici. Un lucru repetat des ne arată că este vorba despre ceva important. Și este atât de important, încât este problema vieții noastre: este fundamental să înțelegem durerea și absența lui Isus, pentru a pricepe ce înseamnă bucuria și prezența Sa.
Pentru credința creștină este fundamental să înțelegem vinerea sfântă și sâmbăta sfântă, căci în înțelegerea semnificației misterului acestor două zile pricepem cine este Dumnezeu și ajungem la Înviere.
Acest „puțin timp” este substanța credinței creștine. Iar ucenicii nu înțeleg… Nu numai ucenicii din acel timp…
Ucenicul întotdeauna este cititorul care trebuie să se întrebe, chiar dacă este convins că a înțeles… Căci la urmă discipolii lui Isus cred că au înțeles, iar Isus spune cu ironie – ironie care este tipică evanghelistului Ioan – „Acum spuneți că credeți? Bine. Toți Mă veți părăsi”… Adică și credința voastră este o iluzie, dar fiți liniștiți, că apoi se va schimba…
Ucenicii mai adaugă o expresie pe lângă cea a lui Isus, întrebând ce înseamnă „Eu merg la Tatăl?”, am ascultat în cateheza anterioară…
Altfel spus, noi, oamenii, putem înțelege semnificația vinerii și a sâmbetei, dacă înțelegem că moartea lui Isus, înmormântarea Sa, nu-i doar o dispariție din lume, o moarte. Am notat că Isus nu spune niciodată „Eu mor”, ci spune: „Eu Mă întorc la Tatăl”.
Dacă ucenicii înțeleg că moartea Sa nu-i sfârșitul a toate, ci este împlinirea iubirii, deci Isus a devenit egal cu Tatăl care știe să iubească cu o iubire infinită până la a-și da viața… Dacă ucenicii își dau seama de acest adevăr, vor înțelege ce înseamnă acel „puțin timp”…
Așadar, problema este a pricepe misterul crucii lui Isus: este reîntoarcerea Sa la Tatăl și este faptul că ne dă nouă viața Sa, Spiritul. Și acest mister suntem chemați să-l contemplăm în restul Evangheliei.
Ucenicii spun: „Noi nici nu știm ce vrea să spună Isus”. Și nici nu deosebesc cele două timpuri…
Ei se întreabă: „Ce este acest timp puțin, despre care vorbește?”, nu înțelegem ce vrea să spună… Avem o ignoranță absolută a vinerii și a sâmbetei sfinte, care este necunoașterea medie a ucenicului…
Un cititor atent al Vechiului Testament știe că acest „puțin timp” este acel timp tipic, scurs între strâmtorarea omului și intervenția lui Dumnezeu, pentru că în VT stă scris în mod constant: „Peste puțin Domnul intervine; Încă puțin și Domnul vine; vei vedea că nu întârzie; vine repede să te mântuiască”.
Acest „timp puțin” este acel timp scurt al intervenției lui Dumnezeu în vederea mântuirii noastre.
Mai mult – și acesta este lucrul pe care trebuie să-l pricepem – în timp ce noi așteptăm ca să se întâmple cu totul altceva, tocmai în acest puțin timp se întâmplă mântuirea… Adică, se întâmplă că Dumnezeu Se dă în totalitate omului în ziua de vineri; și Se dăruiește tuturor oamenilor în ziua de sâmbătă.
Când noi înțelegem acest adevăr, atunci deja suntem în ziua a treia: știm ce este Paștele și trăim veșnic în bucuria Paștelui.
Explicația poate părea dificilă, dar textul este simplu, corespunde experienței fundamentale pe care toți o avem: pe Dumnezeu nu-L vedem, este absent, încercările există, dificultățile există, moartea există (a existat pentru Isus și există și pentru noi)… Ce semnificație au toate acestea?… Iar Domnul nu intervine. Este absent și tace… Ce înseamnă toate acestea?
În schimb, tocmai în timp ce tace și este absent, împlinește deplin prezența Sa…
Premisa pentru a învăța câte ceva este convingerea că nu știi.
Acest „a nu ști” (a nu cunoaște) este ceva tipic ucenicului. Ignoranța ucenicului se datorează lui Dumnezeu, este „vina” Sa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ni Se revelează într-un mod atât de incredibil (imposibil, extrem), încât ucenicii nu pot să-L creadă și să-L înțeleagă.
Este nevoie de o mare răbdare, atât din partea noastră, cât și din partea lui Dumnezeu, pentru a ajunge la cunoaștere. Notăm că întreaga Evanghelie după Ioan vrea să ne faciliteze să trecem de la a nu ști la a ști. Este un text care ne ajută să conștientizăm ceea ce deja există, astfel încât să trecem de la a nu cunoaște la a cunoaște.
Timpul tăcerii lui Dumnezeu durează – în viața noastră – atâta cât este timpul ignoranței noastre. Atâta timp cât eu ignor ceea ce El spune, Dumnezeu tace. Și totuși vorbește. Și când ni se pare că El tace – ca atunci când este pe cruce sau în mormânt – devine Cuvânt absolut, care ne revelează iubirea. Iar când înțeleg acest adevăr, se sfârșește tăcerea lui Dumnezeu; sau acea tăcere devine un Cuvânt mai profund care-ți umple inima de bucurie.
vv. 19-21
19 Isus știa că voiau să-l întrebe și le-a zis: „Pentru aceasta vă întrebați între voi, că v-am spus: «Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea»? 20 Adevăr, adevăr vă spun: voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie. 21 Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-și mai amintește de chin, de bucurie că a venit un om pe lume.
Isus reia întrebarea pe care ucenicii n-au îndrăznit să i-o adreseze și caută să o explice.
Notăm că Isus cunoaște chiar și gândurile lor.
E tipic Evangheliei după Ioan acest Isus, care cunoaște și cercetează inima… „Cuvântul meu încă nu-i în gură, și deja Tu-l cunoști”… Mai mult, Isus este Cuvântul; El este Cuvântul care ne-a creat pe toți, ne cunoaște pe toți și pe toate, și cunoaște și ignoranța noastră.
Îi întreabă pe ucenici: „De ce Mă întrebați despre aceste lucruri?”. Pentru că Mă întrebați, vi le explic…
E important să ne întrebăm despre aceste lucruri, căci dacă nu, Isus nu ni le poate explica…
Mă cutremură oamenii care spun că nu au probleme și că toate le sunt clare…
În viață nu-i totul clar, căci există multe probleme, multe întrebări de adresat, unele chiar fundamentale… Și e important să le formulăm…
Isus a formulat întrebarea tocmai prin vorbele cu care Și-a început discursul: „Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea”… Ei își pun întrebări, iar Isus le reia și le răspunde…
Întrebarea este lucrul fundamental în vederea cercetării. Iar întrebarea trebuie să fie corectă, să fie deschisă să primească răspunsul…
Isus răspunde: „Amin, amin, vă spun vouă”.
Cuvântul „amin” conține noțiunea „credință” în ebraică și înseamnă ceva stabil, care clădește. Acest cuvânt îl spune Dumnezeu când vorbește la persoana întâi. Folosind acest cuvânt, înseamnă că Isus vorbește cu autoritate divină. Deci ne vorbește cu autoritate divină, explicându-ne acest moment de tăcere, de absență, care pentru noi va fi un moment de plâns și geamăt. Este momentul vinerii și al sâmbetei sfinte. Ne explică misterul profund al lui Dumnezeu, misterul crucii.
Noi, creștinii, nu trebuie să evităm misterul tăcerii lui Dumnezeu, spunând: „Deja știm totul!”… Nu! Pentru că este misterul vieții noastre; este misterul acestei lumi care este în totalitate vinerea sfântă, așteptând să se dezlege clopotele Paștelui.
Însă „lumea se va bucura”…
Prin cuvântul „lume”, Ioan înțelege acea structură de relații bazate pe ură, pe rivalitate, a căror consecință este lupta, separarea, moartea.
Lumea condusă de stăpânul acestei lumi, care-i tatăl minciunii, se va bucura pentru că spune: „În sfârșit am învins”, L-am învins pe Cel care este lumina lumii. Crucea lui Isus s-ar părea că este victoria răului. Ce poate face mai mult răul, decât să-L ucidă pe singurul Drept? Ce poate face mai mult decât să-L ucidă pe Dumnezeu, pe autorul vieții? Așadar, Crucea este victoria răului.
Isus ne spune că lumea se va bucura, dar pentru „scurt timp”.
„Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie”.
De ce?
Isus explică momentul crucii cu ajutorul unei metafore, care va fi reluată pe cruce, când împung coasta lui Isus. Este metafora unei nașteri…
Isus compară această întristare pe care ei o îndură, cu durerile nașterii, care sunt insuportabile, dar scurte. Dureri ale nașterii care sunt condiția indispensabilă pentru ca pruncul să fie „expulzat” și să vină la viață. Așadar, sunt condițiile necesare vieții.
Isus spune: „Femeia, când e să nască, se întristează”.
Cuvântul „femeie” apare la începutul și la sfârșitul Evangheliei, când se vorbește despre Maria, maica. Apare la nunta din Cana, când avem prevestirea orei, și în ceasul crucii. Apoi și samarineana este numită femeie de nouă ori: este cea care străbate tot drumul de la infidelitate la credincioșie, la cunoașterea Domnului.
Desfrânata este numită femeie de două ori, ea devine mireasă prin iertare. Și va fi numită femeie Magdalena, în ziua de Paști: „Femeie, de ce plângi?”
Femeia reprezintă maica și mireasa, dar și poporul lui Dumnezeu, care generează fiii lui Dumnezeu; este mireasa Mirelui, adică a lui Dumnezeu. O reprezintă și pe Eva, maica tuturor celor vii, care, în sfârșit, „a cumpărat om”, când i se naște primul fiu, Cain.
Figura femeii este reluată și-n Apocalipsă, când se vorbește despre femeia care strigă în durerile nașterii, în pustiu. În timp ce naște, fiara o amenință pe ea și pe fiul ei de-abia născut.
Există două texte din Isaia care fac aluzie la intervenția lui Dumnezeu, aceasta fiind comparată cu durerile nașterii, când se naște lumea nouă, iar trecutul este uitat.
În concluzie, Isus le spune: „Durerea pe care o aveți, întristarea voastră, nu este sfârșitul lumii, nu este sfârșitul a toate, ci este începutul a toate, căci sunt durerile nașterii”. Altfel spus, atunci când suferiți, voi duceți acea luptă pe care și Eu am dus-o, pentru a ajunge la mărire.
Suferința este locul în care suntem chemați să mărturisim viața și iubirea.
Nu înseamnă că omul trebuie să caute suferința. Dar adevărul este că suferința există, moartea există, așa cum și existența noastră pământească există… În această existență pământească – cu toate limitele ei, cu fragilitatea ei, cu faptul că-i muritoare, cu suferințele ei – omul este chemat să mărturisească iubirea și să ajungă la plinătatea vieții, să devină om nou, care știe să iubească cu iubirea lui Dumnezeu.
Există această întristare, care e scurtă, precum cea a femeii care naște, pentru că a sosit ceasul ei (cuvântul „ceas” în Evanghelie indică „ora crucii”). Ceasul crucii este ceasul nașterii, în care se naște omul nou după chipul lui Dumnezeu.
„Dar după ce a născut copilul, nu își mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut un om în lume”.
Acest om care se naște în lume este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost generat lumii ca Fiu al lui Dumnezeu tocmai prin cruce. Dar acest om care se naște este și fiecare dintre noi care, prin dificultățile întâmpinate, mărturisim iubirea și ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu.
De fapt, nașterea omului nou este nașterea sufletului, este nașterea omului care a înțeles – la lumina lui Isus – misterul fecundității bobului de grâu care moare pentru a aduce rod.
Toate aceste discursuri ale lui Isus doresc să ne ajute să pricepem că durerea și întristarea nu trebuie evitate cu orice preț. Ele există. La fel cum nu trebuie evitate cu orice preț durerile nașterii, căci ele există. Dacă nu ar exista, nu s-ar mai naște niciun om nou…
Suferința este gravidă (însărcinată) de viață. Nu mă refer la suferințele pe care ți le cauți sau pe care le produci altora, căci acestea nu sunt dătătoare de viață, ci de moarte… Ci acea suferință pe care o trăiești în iubire: când ai suferințe, acceptă-le, nu trebuie să te sperii peste măsură; sunt momentul separării și al creșterii… Dacă nu ar exista durerile nașterii, fiul nu s-ar naște și nu ar vedea fața mamei… Din această cauză noi Îl vom vedea „după”, când se vor termina aceste dureri, Îl vom vedea față în față…
Din acest motiv primii apostoli, când au început să priceapă câte ceva despre cruce, ne oferă o altă interpretare a suferințelor…
„Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți în ziua aceea” (Mt. 5, 11). De ce?
Pentru că în acea zi veți fi similari cu Domnul care știe să iubească și să învingă moartea prin darul vieții Sale.
Prima dată când ucenicii au fost biciuiți – nu le plăcea să fie biciuiți, căci riscau chiar să moară – stă scris că: „Iar ei au plecat din fața sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (F.Ap. 5, 41), să fie asemenea lui Isus. Altfel spus, au înțeles că în ei se împlinea același mister al Fiului, care știe să iubească în ciuda împotrivirilor, deci să învingă răul lumii prin iubire.
Din această cauză scrie Iacob: „Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite” (Iac. 1,2). Nu pentru că-i plac ispitele, ci pentru că ispita este o încercare, îți arată cât valorezi; probează puterea iubirii tale.
La fel îi îndeamnă Petru pe creștini: „Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt. 1, 6-7). Ispita este o purificare ca să se obțină aurul curat.
În Scrisoarea către evrei scrie că este periculos dacă un om nu are aceste dureri, căci nu este fiu…
Trebuie să înțelegem corect aceste afirmații, deoarece creștinismul nu vestește durerea și încercarea, căci toți oamenii au aceste dureri și încercări… Ci creștinismul subliniază că dacă noi înțelegem semnificația încercării, acea ispită devine o încercare pozitivă, la fel ca în cazul când ai un exercițiu la matematică: dacă știi să-l rezolvi, este bine, dar dacă nu, îți este greu și ești respins, picat.
Când trebuie să urci o greutate la etaj – o mașină de spălat – dacă nu știi să o duci, cazi, și mașina de spălat te strivește; dacă știi să o urci pe scări, faci un lucru util pentru tine și pentru alții.
Este vorba despre modul de a înfrunta existența cu realitatea ei.
Acesta este timpul durerilor nașterii, este timpul generării, este timpul care ne ajută să ne naștem în identitatea noastră și-i timpul pe care l-a traversat și Isus și pe care-l străbate și lumea întreagă, pentru că întreaga creație este „însărcinată”, ne spune Pavel: „Geme în durerile nașterii, așteptând revelația fiilor lui Dumnezeu”.
Texte utile:
- Ps. 30 (29);
- Is. 26, 7-19; 66, 5-14;
- Rom. 8, 18-30.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila