Ps. 84 (83)

Acest capitol reia toate temele Evangheliei după Ioan. Corespunde Prologului, adică dezvoltă temele de la începutul Evangheliei și totodată, prevestește temele patimii – loc în care se împlinește ceea ce în cap. al 17-lea este vestit.

Acest text este extrem de clar, poate inutil să-l interpretăm. Ar trebui să tăcem și să permitem acestor cuvinte să intre în inima noastră.

Am subliniat că de la cap. al 13-lea la cap. al 16-lea eram într-o mină în care cu cât săpam mai mult, cu atât aflam mai mult. Acum, la cap. al 17-lea, am intrat nu în încăperea comorii, ci în interiorul unui diamant infinit – la fel ca omul și ca Dumnezeu – și suntem teleportați dincolo de sublim prin cuvinte simple.

Pericopa este asemenea aripilor care ne ridică, ne ajută să zburăm în profunditatea lui Dumnezeu, să intrăm în misterul Său profund și acolo să descoperim misterul Său și al nostru.

Tot cap. al 17-lea este o singură rugăciune adresată Tatălui. Isus, după ce ne-a arătat cu viața Sa concretă (pământească) porunca iubirii, care este calea concretă ce ne conduce la casa Tatălui, acum ne arată izvorul acestei iubiri: El însuși în raportul Său cu Tatăl.

În timp ce Isus îi vorbește Tatălui (și explică relația Sa cu Tatăl), El ne introduce în relația Sa cu Tatăl. Moștenirea pe care Isus ne-o lasă nu este mântuirea – în sensul că El ne oferă ceva care ne mântuiește – ci este identitatea Sa de Fiu, este cunoașterea Sa despre Tatăl, este gloria lui Dumnezeu care ne este deplin transmisă.

Întreg capitolul 17 este o rugăciune adusă Tatălui și ne arată Eul intim al lui Isus în relația Sa cu Tatăl și cu toți frații… Să ne purificăm ochii pentru a intra în misterul lui Dumnezeu, al omului și al universului care ni se descrie în aceste cuvinte.

Începutul și sfârșitul textului vorbesc despre glorie (mărire), care este splendoarea lui Dumnezeu, esența Sa, acea glorie care este comunicată omului. Această glorie este iubirea dintre Tatăl și Fiul, o iubire care îmbrățișează universul.

În partea centrală gloria este descrisă în relația pe care Isus o are cu Tatăl și pe care

ne-o transmite în diferite aspecte, forme.

Evanghelia după Ioan nu conține rugăciunea Tatăl nostru; cap. 17 este o parafrazare a rugăciunii Tatăl nostru, deoarece Tatăl nostru cuprinde tot ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea: vrea să ni se dea pe Sine însuși ca Tată.

De șase ori Dumnezeu este numit Tată. Șase este numărul omului. Isus îl numește „Tată” și astfel ne descoperă că El este Fiul. Așteaptă ca și noi să spunem pentru a șaptea oară „Tatăl nostru”. Atunci creația intră în odihna lui Dumnezeu și noi atingem scopul creației… Și aceasta a șaptea oară – în care se spune „Tată” – este datoria fiecăruia dintre noi atunci când pătrundem misterul Fiului.

Se citește Io. 17,1-5

¹ După ce a spus Isus acestea, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, ² pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. ³ Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. ⁴ Eu te-am glorificat pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. ⁵ Și acum, Tată, glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea.

Rugăciunea începe și se încheie cu cuvântul Tată și de două ori se vorbește de Fiul. În mijloc se arată că puterea Fiului constă în a transmite fraților „gloria Tatălui”. Tema textului este gloria – care este strălucirea lui Dumnezeu – care ne este dată nouă.

Pasajul evanghelic este un dialog între Fiul și Tatăl, un dialog care nu începe cu „eu”, ci cu „tu”, cu Tatăl. Dialogul cu „tu” îl face să existe pe „eu”. În acest dialog, prin cuvântul „Tată” se exprimă esența lui Dumnezeu care este Tată, numit așa de Fiul, pentru că este Fiu… Și noi înșine spunând acest cuvânt atingem esența lui Dumnezeu și adevărul nostru profund de fii: suntem fiii lui Dumnezeu nu doar cu numele, ci în mod real.

În timp ce Isus i se adresează Tatălui – înaintea discipolilor – ne transmite acest cuvânt. Deci și noi intrăm în acest dialog al lui Isus cu Tatăl. Și ceea ce Isus vrea să ne dea prin acest discurs, nu vrea să ne dea nu știm când, ci în timp ce citim acest text. Ni se deschide raportul cu Tatăl, care este identic cu cel pe care-l are Isus cu Tatăl.

De aceea vorbește Isus înaintea discipolilor și-și descoperă intimitatea. În întreaga Biblie nu există un text care descrie mai bine intimitatea lui Dumnezeu.

v. 1

¹ După ce a spus Isus acestea, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine,

„Aceste lucruri” sunt lucrurile pe care Isus le-a spus și făcut la ultima cină, unde ne-a arătat calea iubirii spălând picioarele discipolilor și oferindu-i împărtășania lui Iuda, adică dându-se pe sine însuși celui care-L trădează, arătându-și astfel extrema Sa iubire. Apoi ne-a spus că se întoarce la Tatăl, dar nu ne lasă orfani, pentru că ne dă plinătatea iubirii Sale, pentru ca și noi să putem parcurge aceeași cale și să biruim la rândul nostru în lupta dusă de El împotriva răului prin bine…

După aceste cuvinte, acum, Isus comunică discipolilor care este izvorul iubirii, al misiunii lor și al capacității lor de a birui răul. Izvorul este raportul Său cu Tatăl, care-I oferă darul de a fi Fiul lui Dumnezeu.

Înainte de a vorbi, Isus își înalță ochii la cer. Textul face referire la cuvintele „Tatăl nostru care ești în ceruri”. În pericopă găsim amplu ilustrate toate cererile din Tatăl nostru.

Cerul indică sfera divinului: acel cer care s-a deschis la Botez, pentru a se coborî Spiritul; acel cer de unde a răsunat vocea Tatălui, pentru a-L mângâia înaintea morții Sale; acel cer despre care Isus a spus: „Voi veți vedea cerul deschis”, adică Dumnezeu care se rupe (împarte, sfâșie) și coboară pe pământ; acel cer care va fi coasta Lui deschisă, din care iese misterul lui Dumnezeu, misterul Iubirii Sale.

Isus înalță ochii Săi la cer: prioritatea este mereu persoana și locul unde mereu își fixează ochiul; acolo este inima Lui, acolo e Tatăl, acel Tată care-I permite lui să fie Fiu.

Dacă Dumnezeu e Tatăl, Isus e Fiul! Iar Isus e Fiu pentru că ceilalți îi sunt frați. Și astfel întreaga rugăciune este adresată fraților. Aici avem structura oricărei rugăciuni.

La începutul rugăciunii este numit Tatăl: atunci când te rogi, tu nu te privești pe tine. Isus ne spune că trebuie să-L privim pe Altul. Deci rugăciunea nu este o simplă autoanaliză (personală)! Cine vorbește cu sine, nu vorbește cu nimeni, este închis în sine, adică e nebun. În rugăciune se vorbește mereu cu Altul. Și prioritatea o dai Celuilalt care intră în tine și Lui îi răspunzi. Și Altul este Tatăl.

Apoi, în măsura în care ești unit cu Altul – care e Tatăl – tu te percepi ca fiu care înțelege iubirea Tatălui. Și dacă tu ai iubirea Tatălui – care iubește toți fiii – în raportul tău cu Tatăl sunt incluși toți frații.

De aceea din rugăciunea lui Isus care spune de șase ori Tată, evanghelistul se așteaptă să țâșnească rugăciunea noastră, care în sfârșit spune „Tatăl nostru”, căci și noi am intrat în Tatăl, dar mai înainte, de șase ori Tatăl trebuie să pătrundă în noi.

Șase este numărul creației omului, creat în ziua a șasea, și tocmai în completarea noastră, adică în unirea cu Tatăl, putem intra în Dumnezeu și să spunem „Tatăl nostru”.

Primul cuvânt al lui Isus este „Tată”. În ebraică este „abba”. „Abba” este primul murmur al bebelușului, și este prima relație de care un om devine conștient, cel dintâi, un altul diferit de sine, care-i vrea binele. Și apoi descoperă că stă la originea vieții sale.

Fiecare rugăciune creștină este adresată Tatălui (se poate face și Fiului și sfinților, dar în final este adresată Tatălui, pentru că dialogul nostru este cu El și El este cel care ne face să existăm. În acest dialog noi „ne naștem” la realitatea de fii și de frați). Și nu avem cuvântul Dumnezeu, sau Doamne, sau Înalte sau Puternice, ci avem cuvântul „tăticule”, un cuvânt familiar și totuși este Acel tătic care este în cer. Adică Tatăl meu este Dumnezeu și Dumnezeu este Tatăl meu. Acesta este centrul întregului mesaj al lui Isus! Și este experiența divină a creștinului care în Spirit înțelege că într-adevăr identitatea lui Dumnezeu este faptul că-mi este Tată, iar identitatea mea e că îi sunt fiu.

De aici se naște o viață nouă ce constă în a trăi fraternitatea și toate acele dimensiuni pozitive care fac existența să fie frumoasă. Tăticule, este rugăciunea fundamentală.

Cine nu-L cunoaște pe Tatăl, nu-și cunoaște identitatea sa. Tată înseamnă originea, identitatea, relația întemeietoare a existenței noastre, siguranță, protecție, cunoașterea Lui. Toți avem un „tată trupesc”, dar a cunoaște cine este Tatăl și a cunoaște că Tatăl ne iubește infinit așa după cum Fiul ne-a descoperit pentru că-L cunoaște, aceasta este plinătatea vieții!

Raportul meu rău, greșit, cu Tatăl este raportul meu rău cu mine și cu toți ceilalți și se numește păcatul original.

Isus vine să ne deschidă acest raport total cu Tatăl – „tăticule”.

„A venit ora”. La Cana, Isus îi spune Mariei că încă n-a sosit ora Sa. Încă de la început Isus se gândește la ceasul în care se descoperă gloria Sa: ceasul decisiv. Și tot restul e o călătorie către acest ceas. Este o zi care are un ceas culminant în cale, iar acest ceas culminant nu este sfârșitul zilei, ci scopul zilei care atinge lumina infinită. Este ceasul în care Fiul omului va fi înălțat, adică ridicat până la Dumnezeu, dar înseamnă și ridicat pe cruce. Căci tocmai pe cruce Fiul Omului ne va arăta cine este Dumnezeu: Dumnezeu este unul care iubește așa. Și ne va arăta că Isus este Dumnezeu, pentru că știe să iubească așa. Și ne va arăta cine suntem noi: noi suntem iubiți așa de Dumnezeu: infinit de mult.

Și acela este ceasul – femeia care este în durerile nașterii (așteptând să nască) – este ceasul în care se naște omul nou. Este ceasul generării, al nașterii fiilor lui Dumnezeu. În această oră, Isus spune: „Mărește-L pe Fiul Tău”.

Ce este gloria Fiului? Deja a început mărirea lui Isus – încă de la început – odată cu Botezul, când a coborât Spiritul; a continuat la Cana unde și-a arătat „gloria Sa”; a continuat în toată viața Sa, căci prin tot ceea ce a spus și făcut în favoarea fraților, a revelat gloria… Gloria lui Dumnezeu, care este iubirea dintre Tatăl și Fiul.

Gloria („doxa”, în limba greacă) se referă la faima și stima pe care o ai în ochii altora. Omul este după cum este perceput de cei din jurul său. Dacă nu e văzut/perceput, atunci nu există. Și noi facem să constea existența noastră în funcție de cum suntem văzuți de alții. Imaginea noastră este ceea ce contează.

Într-o anume măsură este adevărat. Dar această glorie este „vana-glorie” adică mândrie deșartă, căci merge și vine ca vântul, deci suntem sclavii unui concept fals despre glorie – pe care alții ne-o atribuie – iar noi o plătim scump.

În schimb, în limba ebraică, cuvântul glorie are o rădăcină care indică „greutatea” unei persoane, o persoană valoroasă, valoarea persoanei. Gloria este greutatea, importanța reală pe care o are persoana.

Greutatea obiectivă a lui Dumnezeu, gloria Sa – atunci când se revelează, este splendoarea, lumina, consistența și esența Sa profundă, care apoi devine strălucirea Sa – este tocmai iubirea dintre Tatăl și Fiul. O iubire care ni se descoperă nouă în Fiul care spală picioarele fraților și se dă ca hrană lui Iuda. Aceasta-i gloria lui Dumnezeu. E gloria iubirii!

Isus, peste câteva ceasuri, va fi ridicat și ne va arăta misterul și triumful iubirii Sale.

Deci Isus îi cere Tatălui să-L glorifice pe El, să-L ajute să-i dea Tatălui gloria Sa, să-i facă cunoscută greutatea Sa de Tată. Textul corespunde cererii „Tatăl nostru care ești în cer, să fie sfințit Numele Tău”.

„A glorifica o persoană” este singurul loc din Biblie în care avem această expresie. În general, se cere glorificarea numelui, și niciodată a persoanei. Însă aici se spune: „Preamărește-Mă pe Mine, Fiul Tău”. Isus vorbește la pers. a III-a pentru că folosește un limbaj solemn, pentru că a preamări pe „Fiul” înseamnă că în „Fiul” este inclus fiecare frate, inclusiv noi.

De ce să Mă preamărești? Pentru ca Eu să te pot preamări pe Tine. Dacă Eu, ca Fiu, revelez iubirea absolută față de frați, Eu îți dau mărire Ție, adică revelez iubirea Ta de Tată; le descopăr că tu ești Tată… Deci gloria Tatălui depinde de noi!

„Sfințească-se numele Tău, precum în cer, așa și pe pământ”… În cer deja e sfânt, unic, splendid… „Tu singur ești sfânt”. Însă acum Isus dorește ca Tatăl să fie sfânt și pe pământ, în mijlocul nostru.

Cuvântul „glorie”… Ceea ce omul caută este să fie mereu recunoscut de alții. Caută puțină glorie, greutate, adică importanță. Ce greutate are o persoană? Are importanța pe care i-o dau persoanele care-i vreau binele. Dacă un om nu are această experiență, nu are nicio greutate, nu are identitate… Identitatea noastră este cea a lui Dumnezeu, a iubirii Sale infinite pentru noi. Acest lucru vrea să ni-l reveleze Isus: o iubire mai mare decât viața Sa! Este adevărat, deoarece-și jertfește viața pentru frați!

Isus este în strânsă legătură cu discipolii cu care vorbește, dar având ochii ridicați spre cer, este și în strânsă legătură cu Tatăl: Isus este puntea de legătură dintre noi și Tatăl. Isus ne introduce prin cuvintele Sale în relația Sa cu Tatăl.

v. 2

² pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui.

Motivul pentru care preamărește constă în faptul că a primit o putere. De trei ori se vorbește în acest verset despre „a da”. În tot capitolul, verbul „a da” apare de 17 ori, așteptând să apară pentru a 18-a oară (care este valoarea numerică a cuvântului „tob” care înseamnă bine, frumos), atunci când și noi vom „da”. Este o scenă asemănătoare cu cea a „Tatălui” – cuvânt care apare de 6 ori – așteptând ca noi să-i spunem numele pentru a 7-a oară.

Originea gloriei este faptul că Tatăl „a dat” Fiului. Cuvântul „a da” exprimă darul și este caracteristica fundamentală a lui Dumnezeu: El dă! Nu e un Tată-patron, ci dă viața, libertatea, identitatea Fiului și dă toată iubirea Sa și se dă pe Sine în totalitate Fiului.

Cuvântul „a da” face referire la cererea „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Raportul Tată-Fiu este în această logică de „a da”. La rândul Său, Fiul dă fraților.

Ce dă Tatăl, Fiului? Puterea! Puterea e un atribut divin: posibilitatea, capacitatea „peste fiecare om”. Ce putere are Dumnezeu peste fiecare om? Puterea lui Dumnezeu nu este cea din icoana lui Cristos pantocrator, care ține lumea în mână.

Puterea lui Dumnezeu este de a dărui oamenilor „viața veșnică”. Singura putere pe care Dumnezeu o cunoaște este aceea de a da viața, și nu de a o lua, nu de a ucide; nu de a poseda, ci de a dărui; nu de a subjuga, domina, ci de a sluji; nu de a supune/subjuga, ci de a da libertatea… Aceasta este singura putere pe care o cunoaște Dumnezeu. Până la a se da în totalitate pe Sine… Și această putere este gloria Sa: este puterea IUBIRII!

Se vorbește de Tatăl (care este „Tu”), despre Isus (care-i „Eu”) și apoi despre „ei”. „Ei” suntem noi. Noi suntem obiectul darului lui Dumnezeu. Și care e darul lui Dumnezeu? Este viața veșnică. Și ce e viața veșnică? A-L cunoaște pe Tatăl. Și ce înseamnă a-L cunoaște pe Tatăl? Înseamnă „gloria lui Dumnezeu”.

„La toți cei care i-ai dat…”. În limba greacă, în toate locurile din acest capitol unde apare această expresie (care mai apare de trei ori) e scris nu „cei”, ci „cel”, la singular, căci „ei” – adică toată omenirea împreună – nu sunt „mulți”, ci „unul” în Fiul, în unirea tipică iubirii. Deci întreaga omenire, dincolo de dezbinări sau lupte, este considerată „una”.

Tema unității e fundamentală în această rugăciune: „Să fie una, așa cum Eu și Tu suntem una”. Este unitatea în diversitate, nu în suprimarea celuilalt. Este unirea în iubire. Și din această cauză îi consideră pe „ei” – adică pe toți oamenii – „una”.

Apoi spune că sunt frații pe care mi i-ai dat Mie. Deci Isus, ce a primit de la Tatăl? A primit identitatea Sa de Fiu și ne-a primit pe noi toți – ca frați ai Săi – spunându-ne că suntem fii ca și El. De aceea omenirea poate fi una.

Acest „a fi una în iubire” este dorința profundă a omului, chiar dacă ea se exprimă în mod brutal, prin dorința de a fi una, suprimându-i pe alții. Este un fenomen contrar iubirii. În schimb, există unitatea, aspirația profundă, la fel ca forța gravitațională (atracția în natură), când dorința profundă a omului este de a fi una, dar nu prin suprimarea celuilalt, ci prin unirea în iubire, care-i distincție, diversitate, diferență.

Isus are puterea să ne dea nouă, care suntem una în El, viața veșnică, adică viața lui Dumnezeu.

„Viața veșnică” – în Ev. după Ioan – corespunde cererii „vină împărăția Ta” pe pământ. Adică se cere ca noi să putem avea pe pământ viața însăși a lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu este Tatăl, noi să trăim ca fii și frați. Aceasta e viața veșnică.

v. 3

³ Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos.

Isus ne explică faptul că „viața veșnică” este „a te cunoaște pe Tine, Tată”. Viața Fiului constă în a-l cunoaște pe Tatăl, căci, în mod contrar, nu e Fiu.

Cuvântul „a cunoaște” nu înseamnă doar „a ști că există”, ci reprezintă acea relație profundă și intimă de iubire. Tot capitolul subliniază „a cunoaște” și „a deveni” conștienți de iubirea Tatălui. Atunci – tu, omule – ai gloria, greutatea și identitatea ta și, având această iubire, îți vrei binele și știi să vrei bine altora.

Problema este a te cunoaște „pe Tine, Tată”. Tu ești singurul și adevăratul Dumnezeu! Deci Tatăl nostru este „singurul și adevăratul Dumnezeu”. Cunoaștem mulți Dumnezei care nu sunt așa: Dumnezeul-patron, Dumnezeul-judecător, Dumnezeul-teribil, Dumnezeul-războaielor, Dumnezeul-cruciadelor, Dumnezeu care îi justifică pe cei puternici… toată falsa noastră imaginație despre Dumnezeu. De aceea ne spune să nu ne facem niciun chip al Său. Când a venit să ni se descopere, am spus că Dumnezeu nu e așa și L-am răstignit. Căci noi avem alte închipuiri despre Dumnezeu și nu cea a singurului și adevăratului Dumnezeu, adică a „te cunoaște pe Tine ca Tată”.

Și cum îl cunoști pe Tatăl? Îl cunoști prin Fiul pe care Tu l-ai trimis pentru a descoperi lumii iubirea Ta și a o mântui. De ce? De ignoranța că are un Tată, de faptul că nu știm că suntem fii și frați. Și aceasta e viața veșnică.

Și cel pe care L-ai trimis este Isus Cristos. Este singura dată când Isus se definește astfel în toate Evangheliile: Isus-Mesia.

Isus e omul, adică trupul. Fiul lui Dumnezeu – cel care ne arată invizibilul – este acest trup al lui Isus, care este Cristosul, adică Mesia promis, care mântuiește poporul și universul tocmai în acest trup.

Nu există cunoaștere a lui Dumnezeu în afara lui Isus. Toate celelalte cunoașteri (a lui Dumnezeu) în afara crucii lui Cristos sunt diabolice, după Bonhoffer. „Crucea e distanța infinită pe care Dumnezeu a pus-o între Sine și idol și toate închipuirile pe care noi le avem despre Dumnezeu”. Căci e crucea care ne revelează un Dumnezeu ca fiind iubire absolută pentru om, indiferent cine este omul. Și este trupul lui Isus. Și în afara trupului lui Isus, nu-L cunoaștem pe Dumnezeu.

Acest trup blestemat pe cruce – care s-a făcut păcat pentru noi, ultimul dintre toți – e revelația lui Dumnezeu care s-a făcut cel din urmă și slujitorul tuturor pentru că îi iubește pe toți oamenii cu o iubire infinită, fără să excludă pe cineva. Dacă exclude pe unul singur, nu e Dumnezeu.

vv. 4-5

⁴ Eu te-am glorificat pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. ⁵ Și acum, Tată, glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea.

Isus a început spunând „Glorifică-L pe Fiul Tău pentru ca să Te preamărească”. Acum spune: „Eu Te-am preamărit, acum glorifică-Mă Tu”. „Eu Te-am preamărit pe pământ”. „Sfințească-se numele Tău… precum în cer, așa și pe pământ”.

Te-am preamărit, adică am arătat pe pământ, printre oameni, iubirea Ta. Acesta e sensul vieții lui Isus. A sosit ceasul în care îl glorifică până la capăt. Deci Eu te-am preamărit pentru că am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o.

Toată activitatea lui Isus – iubirea Sa pentru frați – este un dar al iubirii Tatălui. Și

mi-ai dat-o pentru ca s-o împlinesc și Eu am împlinit-o. Acum împlinește și Tu, Tată. Preamărește-Mă Tu.

Gloria lui Isus va fi crucea. Și-i cere Tatălui să fie preamărit, adică să știe să reveleze iubirea extremă pe care Tatăl o are pentru noi toți.

Niciodată Isus nu vorbește despre moartea Sa, ci despre un „a pleca”. Aici moartea nu este un „a pleca”, ci e „preamărire”. Crucea nu este un „a muri”, ci e glorie. De ce? Pentru că Tu, Tată, mă preamărești în Tine.

Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, din veac are gloria Tatălui, iubirea Tatălui. Și cere ca acum să o poată revela pe pământ oamenilor. Acest lucru se va realiza pe cruce: din coasta străpunsă contemplăm misterul lui Dumnezeu, gloria Sa, pe care Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu o are dintotdeauna la Tatăl.

Omul Isus din veșnicie – de dinaintea creării lumii – este predestinat să reveleze în trupul Său această glorie și să o comunice fiecărui om. Acum, Isus îi cere ca El, ca om, să poată manifesta (arăta) în chip total gloria lui Dumnezeu, adică iubirea Sa, și să o comunice fiecărui om. Și acest lucru se va întâmpla după puține ceasuri.

Aceste cuvinte ne introduc în marele dar al contemplării Aceluia pe care L-am străpuns, din care iese Spiritul care ne dă viața.