Luca 1,1-4

Evanghelia după Ioan nu concluzionează, nu se încheie, ci deschide noi orizonturi. Mai întâi de toate se spune despre „discipolul pe care Isus îl iubea”, Ioan, că Domnul vrea să trăiască până la reîntoarcerea Sa. Ce înseamnă? Domnul trebuie să se întoarcă… Unde, cum și când se întoarce? Se întoarce acolo unde este acest discipol, adică ucenicul care cunoaște iubirea lui Isus și iubește. Prin urmare, reîntoarcerea Domnului nu este altceva decât trăirea noastră în iubire acum și aici. Și pentru cei care trăiesc în iubire, deja Domnul s-a întors. Aceștia Îl mărturisesc altora astfel încât, până la urmă, toți Îl cunosc, și atunci Dumnezeu va fi „totul în toți”.

La sfârșitul Evangheliei după Ioan se vorbește despre acest discipol care este martor ocular al Evangheliei. El a scris Evanghelia pentru ca voi să credeți.

Am subliniat că „noi”-ul comunității a primit mărturia și a spus: „este adevărată”, iar noi o transmitem altora. În finalul Evangheliei după Ioan se subliniază că „Multe alte lucruri a făcut Isus, dar dacă ar fi fost scrise, lumea aceasta nu le-ar putea cuprinde”. De ce? Deoarece cosmosul nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. După cum cineva care stăpânește o limbă străină poate citi o carte, tot astfel cine cunoaște Cuvântul – care este iubirea lui Dumnezeu pentru el în Isus Cristos – încă de aici reușește să citească/interpreteze întregul univers (care e o carte) ca loc al revelației și al gloriei. Fiecare bucată a creației este umplută de gloria și de iubirea lui Dumnezeu, lucru înțeles de cei care iubesc. Lumea este eliberată, răscumpărată de cei care iubesc. Astfel se încheie Evanghelia după Ioan.

Metoda interpretării Ev. după Luca

Cardinalul Martini spunea că există cei care sunt convinși că cred, cei care sunt siguri că nu cred și în fiecare dintre noi există credinciosul și necredinciosul. Este important să permitem să se arate necredinciosul din noi, deoarece venind la lumină, va descoperi adevăruri profunde.

Vom folosi un limbaj nu pentru cei învățați (inițiați), ci un limbaj care să vorbească inimii omului – utilizând cuvinte simple, la fel ca Evanghelia – astfel încât fiecare să se măsoare/compare cu Cuvântul. Și înaintea Cuvântului fiecare se vede pe sine și își descoperă propriul adevăr, în deplină libertate. În măsura în care descoperă Cuvântul, omul ajunge să-și înțeleagă identitatea proprie, recunoaște valoarea altora și astfel se naște un fel de raport nou între noi.

Introducerea generală

Luca nu a scris doar Evanghelia – ceea ce Isus a făcut și a spus – ci și Faptele Apostolilor, conținând ceea ce apostolii, după Isus, au făcut și au spus, la fel ca El. Apostolii sunt martorii, predicatorii Lui. Cu alte cuvinte: iubirea Tatălui, pe care Fiul a mărturisit-o, a trecut la frați, și aceștia trăiesc concret în istorie împreună cu alții, mărturisind iubirea întregii lumi.

Din punct de vedere teoretic, deși Luca a scris înainte de Ioan – Ioan a scris Evanghelia în jurul anilor 70 – totuși, în mod ideal, Evanghelia lui Luca vine după cea a lui Ioan. Dacă Ioan este martor ocular și este singurul evanghelist care spune că „a văzut”, Luca este singurul evanghelist care spune că „nu a văzut”. Prin urmare, Luca este ca noi: el a primit mărturia celor care au văzut și o elaborează cu acea elaborare pe care fiecare dintre noi este chemat să o facă.

Elaborarea lui Luca corespunde experienței și mentalității sale, care este asemănătoare cu a noastră. Elaborarea sa constă într-un parcurs. Omul este un animal excentric. Este mișcat de dorință. Călătorește (se îndreaptă) către o țintă (scop) și mereu se întreabă „de unde vine și unde merge”.

Întreaga Evanghelie după Luca este o călătorie care dorește să ne arate de unde venim și încotro mergem. Este un drum – în mod simbolic – proiectat către Ierusalim. În timpul acestei călătorii ies la lumină toate dificultățile, dorințele, frustrările, falimentele și realizările noastre.

Odată ajunși la Ierusalim, vom „vedea” mai clar: la Ierusalim omul înțelege cine este. De la Ierusalim, omul pornește către întreaga lume, acest lucru constituind a doua parte a călătoriei.

Stilul lui Luca este mai „domestic”. Ioan este într-adevăr un „vultur”, ne conduce spre înălțimi. Luca în schimb, povestește faptele vizibile, concrete, care încontinuu deschid noi căi, deoarece evenimentele sunt mai accesibile pentru noi.

Luca este de origine greacă. Mai mult, este un iudeu-elenist, cunoscând foarte bine întreaga tradiție iudaică și, la fel de bine, întreaga cultură greacă. Apostolul Pavel notează că Luca a fost tovarășul său (cf. Filimon și 2Tm). În F.Ap., începând cu cap. 16, există texte în care autorul scrie „cu noi”, adică se include printre personajele diferitelor evenimente, al căror protagonist este Pavel. Prin urmare, Luca a fost tovarășul lui Pavel în călătoriile de evanghelizare. Deci a experimentat cum se transmite Evanghelia la culturi diferite și ce implică acest lucru. El însuși provenea dintr-o o cultură diferită.

Evanghelia după Luca este influențată de teologia sf. Pavel. Unul dintre termenii fundamentali pentru Luca este „libertatea”. Ulterior, vom aprofunda acest argument.

Evanghelia a scris-o în sudul Greciei, probabil la Corint, și din tradiție putem deduce caracteristicile ei generale. Se spune că Luca a fost medic, deoarece descrie foarte bine bolile. Totuși, acest fapt nu este îndeajuns, căci și cine nu este medic poate să le descrie. Luca este într-adevăr medic în sensul că prima parte a Evangheliei sale este o terapie prin Cuvânt, este o logoterapie.

Prima parte a Evangheliei este întemeiată pe ascultare: omul este Cuvântul pe care-L ascultă. Ascultarea unui anumit Cuvânt îl eliberează de relele sale și-l pregătește pentru călătorie: este vorba de Cuvântul care devine pâine.

A doua parte a Evangheliei este o întreagă călătorie, afirmându-se că Luca este un pictor. În această călătorie, Luca pictează. Ce pictează? Fiecare aspect pe care-l povestește este o icoană în care pictează chipul omului adevărat: Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu. Acest chip se va descoperi pe deplin numai la Ierusalim. Doar aici omul își află propriul său chip și propria sa identitate: știe cine este el și știe și cine este Dumnezeu.

Apoi, în a doua carte, Luca pornește de la Ierusalim pentru a merge către întreaga lume ducând medicamentul, care este acest Cuvânt, ducând pâinea acestui Cuvânt și lumina acestui chip.

Tema fundamentală – în partea a II-a a Evangheliei după Ioan – este „Iubiți-vă unii pe alții așa cum Eu v-am iubit”. În Luca, tema este similară. Centrul este Lc. 6,36 „Deveniți milostivi ca Tatăl”. Și întreaga Evanghelie definește/proclamă această milă, această iubire a Tatălui față de fiii Săi, care este aceeași iubire pe care frații o au unii față de alții.

În timp ce Ioan interpretează istoria din punct de vedere al venirii gloriei, pentru Luca, istoria este cea care este, adică istoria de zi cu zi. Exista o istorie înainte de Cristos, există o istorie după Isus. Luca este în a treia generație după Isus: Ioan a văzut gloria, Luca n-a văzut-o. Prin urmare, își pune întrebările pe care și noi ni le punem.

Prima generație l-a văzut pe Isus și zice: ce frumos! Și uită de tot ce este în jur. A doua zice: nu L-am văzut, dar știu că Isus se va întoarce curând și, prin urmare, aștept această frumusețe pe care am văzut-o prin povestirea Cuvântului. A treia generație se confruntă cu viața cotidiană: într-adevăr este frumos ce am auzit, dar pe El nu L-am văzut și nu-L vom vedea. Prin urmare, ce înseamnă că El ne-a mântuit, că ne-a descoperit Iubirea Sa, că ne-a dăruit gloria Sa… ce înseamnă toate acestea pentru viața noastră de zi cu zi?

Deci Luca face o legătură constantă între Cuvânt și raporturile noastre de zi cu zi. Evanghelistul tratează relațiile dintre noi, cu Tatăl, cu lucrurile… urmărind să dea un sens acestei istorii cotidiene pe care o trăim. El știe că această istorie va dura multă vreme, în timp ce prima generație nici măcar nu se gândea la așa ceva, pentru că deja a văzut sfârșitul în Isus. A doua generație spune: „oricum Isus se întoarce repede”. Și a treia zice: „Este clar că se întoarce, dar cum de răul există la fel ca înainte?”. Cum de – după cum subliniază 2Pt. 3,4 – „toate așa rămân de la începutul făpturii”? Nimic nu s-a schimbat de la moartea părinților noștri până acum. Totul este așa cum era la începutul lumii… Nedreptatea, moartea, răul înving… Dreptul este pedepsit, și noi trăim în această lume ca și cum am fi abandonați de Dumnezeu. Ce înseamnă toate acestea pentru noi și cum putem trăi aici pe pământ Împărăția lui Dumnezeu? Aceasta este și problema noastră.

Prologul ne va spune cum să trăim.

Luca este istoric nu numai pentru că se îngrijește să povestească istoria, ci și pentru că are grijă să compare (să pună în legătură, mai bine zis) viața noastră, istoria noastră cotidiană, cu Cuvântul. Va fi minunat să-l avem ca tovarăș de drum pe evanghelistul care și-a pus aceleași întrebări ca și noi. Luca este tocmai tovarășul de drum: el a călătorit mult cu Pavel. Mergând până la marginile pământului, s-a lovit de toate problemele și va fi o frumoasă aventură să-l avem ca tovarăș de drum al vieții noastre.

Stilul mărturiei creionează mesajul lui Luca în raport cu noi: este expresivă imaginea finală din Evanghelia după Luca a celor doi ucenici în drum spre Emaus, care oscilează între dezamăgire și căutare, între fuga de la Ierusalim și dorința care nu vrea să moară… Cei doi sunt întâlniți, căutați de Evanghelie, de însuși Isus care întreabă, ascultă și apoi le interpretează viața Sa, adică viața noastră! Prin urmare, mesajul lui Luca este o mărturie validă pentru noi și pentru fiecare generație care caută, care speră, care suferă și care dorește.

Se citește Prologul (Lc. 1,1-4)

1 Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, 2 aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, 3 după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, 4 ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit.

Prologul expune tema, adică „lucrurile întâmplate printre noi”.

Luca spune: „mulți alții au scris”. De obicei se folosește această exprimare „mulți alții au scris” pentru a sublinia că „au scris” lucruri neînsemnate, iar acum scriu eu și vă spun adevărul. În general, filozofii se comportă astfel. Luca are o altă atitudine: mulți au scris despre aceste lucruri, și aceste lucruri sunt așa cum ni le-au transmis martorii oculari, deci eu, Luca, nu am inventat nimic. Mă alătur acestei tradiții, acestei comori primite.

Luca arată că mărturiile există. El doar le culege. Este ceea ce fiecare dintre noi facem: adunăm lucrurile și le transcriem din nou, în ordine, în viața noastră, pentru a recunoaște aceste lucruri prezente în cotidianul nostru.

Personajele prologului: în centru stau faptele întâmplate pragmata, adică evenimentele împlinite; apoi avem „mulți care au scris” și „martorii oculari”. Luca se inspiră de la acest „noi”, de la acești „mulți care au scris”, adică de la „martorii oculari”.

Luca se așază în acest „noi” și spune: „Și mie-mi pare bine să-ți povestesc ție, Teofile”. Acest personaj singur, este imaginea întregii Biserici, a întregii comunități care deja a primit o anume instruire despre Domnul, la fel ca discipolii din Emaus care știau totul despre Domnul, dar nu au înțeles ce însemna pentru viața lor concretă acea învățătură

Astfel Luca zice: „Îți povestesc pentru ca tu să-ți dai seama de cât de adevărat este acest Cuvânt în și pentru viața ta”. Aici subliniază „noi”, „eu” și „voi”, care este forma fundamentală a mărturiei: întotdeauna implică „noi”-ul unei comunități care trăiește o experiență, și cineva din această comunitate, în mod personal, se angajează s-o transmită altuia pentru ca și acesta din urmă să înțeleagă și să facă și el în viața sa aceeași experiență…

v. 1-2

1 Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, 2 aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului

În centru se află „faptele/evenimentele care s-au împlinit printre noi”. Evanghelia nu este o filozofie, o anume interpretare a realității, o ideologie sau o explicare, o morală sau o lege. Mulți caută o iluminare. Evanghelia înseamnă „fapte!”. Ce diferență există între fapte și idei? Încercați la prânz să mâncați idei și apoi să-mi spuneți cât veți trăi… Evanghelia redă „fapte istorice”, altfel ar fi simple idei trecătoare…

Este important faptul că credința creștinilor are legătură cu (este întemeiată pe) istoria și trăiește în istorie, că nu este o fugă de istorie! Evanghelia povestește ceea ce s-a întâmplat și ne amintim ceea ce s-a întâmplat pentru că omul trăiește din amintirile sale. Noi avem un trecut fără de care nu existăm. Viața, cultura, hrana, tot ceea ce avem și ce suntem am primit. Pornind de la această amintire eu alcătuiesc proiectul vieții mele și-l trăiesc în prezent, îndreptându-mă spre acea direcție. Deci este important faptul de a-mi aminti. Un om trăiește din amintirile sale, din ceea ce are în inimă. Și are în inimă faptele pe care și le amintește.

Există „fapte împlinite printre noi” – „Împlinite” este cuvântul specific lui Ioan al împlinirii – care spun ceva nou în istoria umană. Noi concepem istoria umană ca pe un șarpe care-și mușcă propria coadă; veșnica reîntoarcere a identicului; a se naște pentru a muri, după modelul anotimpurilor (totul înflorește primăvara și totul moare iarna și-n următoarea primăvară alții vor trăi…). Veșnica reîntoarcere a identicului unde împărățește suverană moartea, pentru că până la urmă totul se sfârșește, prin acest ciclu, în moarte. Cu alte cuvinte, omul este amintirea morții. Și tot ceea ce face este pentru a ieși din acest cerc vicios, dar nu reușește.

„Faptele petrecute printre noi” redau un eveniment precis: s-a rupt zidul morții, prin învierea lui Cristos! Această dărâmare a zidului s-a produs printr-o iubire mai tare decât moartea. Evanghelia ne povestește aceste fapte pentru a ne conduce la spărtura acestui zid pentru ca toți să ieșim în sfârșit din moarte și să intrăm în libertate și iubire.

Evanghelia eliberează istoria noastră de „destin” (fatalitate, predestinare, carmă, tragic) pentru a încredința istoria în mâinile noastre, libertății noastre de a iubi și responsabilității noastre. Noi suntem creatorii istoriei. Dumnezeu ne-a încredințat lumea și noi o gestionăm. Dar o administrăm pornind de la amintirile noastre. Iată că faptele întâmplate atunci sunt această amintire că s-a petrecut ceva nou în absolut: este vestea cea bună că moartea a fost biruită de iubire și de solidaritate până pe cruce!

Povestirile din Evanghelie ne conduc la această „spărtură” și faptele pe care Luca le povestește sunt centrul timpului: tot VT înainte de Isus pregătea aceste fapte, ele s-au întâmplat. Și ce urmează după ele, nimic altceva decât numai să ne reîntoarcem la acele fapte pentru a afla spărtura din zid și a ieși cu toții la libertate.

Tema fundamentală a Ev. după Luca este „Cuvântul realizează astăzi ceea ce spune”! (deși tot Cuvântul are această putere). Cum putem explica această temă? Dacă cineva a inventat mai demult o formulă chimică și mi-o explică astăzi, eu (acea formulă) o interpretez și o folosesc astăzi: acea formulă este reală astăzi, și nu a fost doar acum cincizeci de ani. Cuvântul face ca faptul să fie posibil astăzi, face prezent faptul/evenimentul astăzi!

De multe ori noi nu conștientizăm valoarea Cuvântului, dar toți suntem guvernați de Cuvânt, de cuvinte. Trăim în baza cuvintelor pe care le ascultăm. Evanghelia dorește să ascultăm acel Cuvânt care să ne ajute să ieșim din acest cerc de „cuvinte consumate, uzate”, unde până la urmă destinul comun este: să uităm, să ne zăpăcim (buimăcim), până când trăim să ne prefacem că totul este bine, și apoi, la urmă, știm că este diferit… Ea ne aduce acest Cuvânt. Deci în centru se află faptele… Aceste fapte „s-au împlinit”.

Trebuie să știm că există și fapte care nu se realizează, rămânând la nivelul cuvintelor, fapte care distrug, și nu împlinesc realitatea. Însă Evanghelia ne vorbește despre „faptele care s-au împlinit”: în acestea se află împlinirea istoriei, realizarea dorințelor omului: a dorinței sale profunde de a fi ca Dumnezeu; a dorinței sale profunde de a triumfa dreptatea și iubirea. Acestea „s-au împlinit”.

Este ceva diferit față de simpla „întâmplare”. A povesti Evanghelia înseamnă a ne transmite nouă aceste fapte sau a ne conduce pe noi la aceste evenimente întâmplate. Faptele care se realizează sunt împlinirea a ceva care era promis de Dumnezeu și dorit, așteptat de noi.

Luca nu prezintă o iluminare personală sau adevăruri pe care el le-a descoperit. Cine descoperă adevăruri să și le țină! Dacă sunt adevărate, deja și alții le au. Vreau fapte care să se împlinească – ele – și pe care deja unii le-au experimentat că sunt adevărate „între noi”, și apoi să transmită și altora această experiență.

Dacă nu există această experiență de credință, înseamnă că este vorba de ideologia credinței care este ca și cea pe care o aveau discipolii din Emaus, care știau totul, dar de fapt, nu au înțeles nimic. Și erau dezamăgiți.

Din aceste fapte care s-au împlinit între noi, „mulți au încercat să alcătuiască o istorisire”… Cine sunt acești „mulți”? Nu textele apocrife, pe care Biserica le-a lăsat imediat de-o parte pentru că nu recunoștea în aceste scrieri adevărul lui Isus și al Spiritului. Acești „mulți” sunt cu siguranță Ev. după Marcu – deja scrisă – și apoi multe alte texte care au circulat în timpul lui Luca, probabil Proto-Matei, Evanghelia care a slujit la redactarea actuală pe care o avem a Ev. după Matei, alte tradiții ale Ev. după Ioan (Luca are unele texte comune cu Ioan) și o sursă de „proverbe” pe care o are în comun cu Matei.

În Ev. după Luca, din 1150 versete 661 sunt numai ale lui Luca, mai mult de 300 sunt în comun cu Marcu, 200 sunt în comun cu Matei (sunt versetele luate din sursa proverbelor despre Isus). Existau multe tradiții alcătuite de diferitele comunități pentru a-și aminti ceea ce Isus a făcut și a spus; mulți au încercat să le ordoneze, fiind important pentru comunitate să aibă o istorisire ordonată. (Și viața noastră are un început și un sfârșit. Să știm de unde începe și unde se va sfârși). Dar cum sunt ordonate?

Mai întâi de toate sunt o povestire. Povestirea e importantă. Noi trăim din povestiri. Viața noastră este realizarea a ceea ce ne povestim sau ne-a fost povestit despre noi înșine.

A povesti înseamnă a aminti, a trăi și a comunica. Fiecare carte pe care o citiți vă interesează pentru că în vreun fel vă povestește ceea ce se întâmplă în interiorul vostru în timp ce o citiți. Dacă nu, n-o citiți, pentru că este plictisitoare. Povestirea te interpretează.

Aceste fapte amintite și povestite ne interpretează în acele profunzimi pe care toți le avem, și nu le-am explorat, dorința după viață, dreptate, libertate, depășirea morții, a nedreptății, a egoismului. Ne povestesc toate acestea…

Povestirea ne ajută să recunoaștem în aceste fapte adevărul nostru profund, posibil, pentru că este real și ne este dăruit și mărturisit de către Spiritul Sfânt. Noi suntem făcuți pentru o poveste frumoasă. Evanghelia este adevărată pentru că este povestirea cea mai frumoasă din lume despre om. Este frumoasă nu pentru că este plină de fantezie, ci pentru că ia în considerare toate aspectele umane cu complexitatea, eforturile, luptele, nedreptățile vieții umane… Și tocmai în această realitate reușește să ofere o interpretare nouă, adică un mod nou de a trăi.

Această povestire este „conformă cu ceea ce ne-au lăsat cei ce le-au văzut de la început…” (nu este inventată). La origine se află – după cum am văzut în Ev. după Ioan, el fiind martor ocular – cei care au văzut. Nu este suficient numai că au văzut! Au văzut, și la lumina iubirii și a Spiritului „au înțeles”. Și aceștia ne-au încredințat experiența lor.

Noi trăim din experiența pe care alții ne-o încredințează. Putem să o elaborăm, să o interpretăm mai bine, să o îmbogățim, dar întotdeauna trăim în baza a ceea ce ne este dat, încredințat. Această încredințare este ceva profund, vital, mai mult decât „a transmite”. Se transmite o veste, o idee, însă această încredințare este o trecere din mână în mână, nu este o transmitere a simplelor cuvinte, ci a experienței.

Cuvântul „a încredința” este folosit pentru a spune că Isus „încredințează” trupul Său, că Iuda-L încredințează/oferă pe Isus, că Tatăl îl încredințează pe Fiul, că Fiul se încredințează… Deci în acest proces al încredințării, cineva se încredințează/se dăruiește pe sine: oferă viața și experiența sa. Noi trăim în baza tuturor vieților care ne-au fost încredințate de alții.

Acești martori oculari au fost „slujitorii Cuvântului”, deci nu stăpâni ai Cuvântului. Mulți caută maeștrii „guru” în lume. Dacă voi căutați și aflați un „guru”, spuneți-i că este un înșelător. „Guru” este cel care-ți spune adevărul și tu ar trebui să crezi cuvintelor sale și să le urmezi orbește… Dar tu ești prostuț?!

Apostolii sunt „slujitori”! Nu vorbesc în mod ales pentru a înșela și amăgi lumea. În greacă nu se folosește cuvântul „servitori”, ci „vâslaș” desemnându-i pe cei condamnați la închisoare, care „vâslesc”.

„Vâslesc”: Cuvântul este această barcă, corabie care ne include pe toți și ne poartă către țărm, către libertate, către pământul făgăduit. Apostolii sunt slujitorii Cuvântului.

Și Cuvântul îl ai tu, la fel cum îl au ei. Și tu analizezi în inima ta, prin inteligența ta, în libertatea ta față de Cuvânt. Și nu căuta niciodată învățători lumești. Singurul Învățător este Cuvântul care este în inima ta și tu ești învățător. Primești Cuvântul, îl examinezi, îl critici, lași să te examineze, discuți cu Cuvântul… Ești tu cu mintea ta cel care trebuie să judeci. Nu-ți vinde capul niciodată, nimănui!

Noi suntem cei care știm dacă Cuvântul este adevărat sau fals. Ceilalți să-mi încredințeze, să-mi predice, Cuvântul fără să încerce să mă înșele, apoi eu voi decide dacă este adevărat sau fals. Toate acestea sunt importante.

Pavel, Petru se definesc nu stăpâni ai credinței voastre (așa cum fac guru care vă spun ce să credeți), ci slujitori ai credinței voastre. În acest loc, Luca – după modelul lui Pavel care se numește ministrul Cuvântului – se numește vâslaș al Cuvântului. Și este frumos Cuvântul descris ca o barcă, o ambarcațiune care în mijlocul mării te sprijină, te împiedică să te scufunzi și te conduce la pământul făgăduinței.

Și printre „aceștia mulți”, zice Luca: „Am găsit și eu cu cale”.

v. 3-4

3 după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, 4 ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit.

Luca prezintă metoda pe care a folosit-o. El era un studios: am urmărit toate „cu de-amănuntul”, și nu „cu aproximație”.

„De la început”… Începutul este momentul în care Isus s-a arătat la botez. În plus, Luca a adunat alte mărturii scrise în primele două capitole. A cules „totul”, adică fără să lase nimic de-o parte. „Cu de-amănuntul”, adică „cu grijă” și „în ordine”.

Ordinea sa va fi: în prima parte a Evangheliei expune diferitele etape prin care Cuvântul ne vindecă, calea vindecării oferită de Cuvântul care devine pâine, viața noastră; în partea a doua, calea care, pas după pas, ne redăruiește chipul (fața), identitatea noastră.

În Luca nu putem citi un text și pe următorul să-l săltăm, la fel cum urcând pe o scară nu putem sări peste un fuscel. Pentru a ajunge sus trebuie „să călcăm” pe fiecare fuscel. Fiecare pericopă este un pas concret prin care Cuvântul intră în viața noastră de zi cu zi și ne conduce la pasul următor și așa mai departe. Totul în ordine.

Cuvântul îl adresează lui „Teofil”. Este o persoană imaginară care ne reprezintă pe toți. Teofil înseamnă: cineva care-L iubește pe Dumnezeu. În profunzime, fiecare om îl caută pe Dumnezeu, îl iubește. Prin urmare „Ție care-L cauți pe Dumnezeu, care încerci să-L iubești, îți scriu aceste lucruri”. Pentru ca tu să înțelegi un lucru mai profund: nu că tu îl iubești pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu te iubește pe tine. De fapt, cuvântul „Teofil” înseamnă și „cel iubit de Dumnezeu” și nu doar „iubitor de Dumnezeu”… Una dintre intențiile principale ale lui Luca – discipolul lui Pavel – constă în a arăta că nu respectarea legii prin puterile noastre ne mântuiește, ci iubirea Sa gratuită.

Luca prezintă scopul cărții: „ca tu să-ți dai seama…”. Tu singur trebuie să-ți dai seama și nu altcineva în locul tău! Tu nu crezi pentru că altcineva ți-a poruncit să crezi. Celălalt îți spune, apoi, pentru ca tu să crezi, trebuie să faci aceeași experiență și să-ți dai seama dacă este adevărată. Altfel se numește „credință oarbă”, care este greșită; este vorba de a fi discipolii unor „guru”. Noi nu trebuie să fim discipolii niciunui guru; să nu fim prostănaci. Suntem chemați să recunoaștem dacă este adevărată sau nu soliditatea Cuvântului.

Stă în puterea noastră să încercăm să începem calea și experiența pentru a vedea dacă este adevărat sau nu acest Cuvânt.

„Soliditatea” a ce? Soliditatea acelor cuvinte. Mai înainte vorbeam de vâslitorii Cuvântului. Printre altele, Cuvântul înseamnă comunicare, comuniune, dar de sine; este expresia maximă a persoanei. Cuvântul este o autodăruire, fără rămășite. Cineva, comunicând, îți spune totul, dacă cineva îți spune că-ți vrea binele, nu-ți poate da nimic mai mult decât să-ți ofere acest Cuvânt. Și orice lucru ți-ar da, chiar și lumea întreagă, este mai puțin prețioasă decât acest Cuvânt.

Cuvântul este comunicarea sinelui, dar acest Cuvânt se articulează în cuvinte. Și Cuvântul este asemenea unui „strigăt” prin care cineva comunică și se articulează în cuvinte. În existența noastră cotidiană Cuvântul se articulează (subîmparte) în toate cuvintele care descriu întreaga noastră existență.

Tu trebuie să vezi dacă aceste cuvinte pe care le-ai ascultat sunt solide, adevărate în existența ta. În acest fel ar trebui să facem cu fiecare cuvânt! Verificați dacă știrile din ziare și de la televiziune sunt solide: dacă răspund adevăratelor dorințe ale inimii (căci pot fi cuvinte adevărate, dar foarte urâte: cuvinte de distrugere, de moarte, de stăpânire/dominare, de putere, de sclavie, de război; cuvinte reale, dar false; sau cuvinte foarte adevărate în profunditatea inimii noastre pe care le putem realiza zi după zi în viața noastră și să devenim ceea ce suntem în autenticitatea noastră).

Toate aceste teme le vom aborda citind Evanghelia după Luca. La începutul Evangheliei sunt așezate toate cuvintele cheie pe care le vom întâlni mai apoi. Sunt teme care la început sunt numai amintite, dar în celelalte capitole vor fi dezvoltate amănunțit.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag