Luca 1,11-25

Am spus că în primele două capitole, Luca face o introducere folosind categoriile fundamentale pe care le va descrie în întreaga Evanghelie. Prin aceste categorii ne face cunoscut conținutul Vechiului Testament – care se află în fiecare dintre noi – și care în Israel a ajuns la expresia sa maximă.

Am subliniat istoria exemplară a unui cuplu – Elisabeta și Zaharia – care era steril, la fel ca mamele unor patriarhi și profeți (mamele lui Samuel și Samson) care, deși erau drepte, erau sterile. Ce înseamnă acest fapt? Înseamnă că Dumnezeu este promisiune de viață. Omul nu are o viață programată de instinct, ci se întreabă ce să facă. Viața este promisă, dăruită omului, ca să facă lucruri bune, care dau viață, și nu lucruri care conduc la moarte, căci astfel omul moare.

Avem aceste cupluri care sunt drepte, dar nu au viitor. Sunt sterile. Nu au viață… În spatele acestui mister avem un altul: cel al dreptului în suferință… De ce dreptul suferă?

Mai întâi, sterilitatea patriarhilor (și a soțiilor lor) înseamnă că viața omului nu constă numai în viața biologică pe care părinții o transmit pruncilor sau în bunurile pe care omul le are pentru a-și susține viața. Aceasta se numește viață animalică. Sterilitatea ne învață că viața este dar, deci este o relație cu Cel care o dăruiește, adică este raport cu Dumnezeu. Viața omului este tocmai relația cu Dumnezeu. Din această cauză, toți suntem fiii lui Dumnezeu (El ne dă viața!). Astfel, omul învață să înțeleagă un lucru fundamental: viața nu este ceva ce eu fac fericirea nu este un produs al omului; putem produce totul, în afara fericirii și a plinătății vieții. Mai mult, ne putem sacrifica întreaga viață pentru a produce și să fim tot mai nefericiți. De ce? Pentru că fericirea și plinătatea vieții sunt cu totul altceva pe care nu noi îl producem. Pe celălalt nu îl produc, ci îl primesc. Pe Dumnezeu nu Îl produc, Îl primesc!

Lucrurile fundamentale ale vieții sunt un dar. Și dacă le primesc ca dar, ele devin relație – viață și iubire – deci le pot transmite mai departe ca dar, ca relație, viață și iubire.

Aceasta este categoria fundamentală care elimină acea „idolatrie biologică” prezentă în toate formele de religiozitate după care viața este cea biologico-animalică. Și pentru că această viață se termină, omul trăiește în disperare, căutând să trăiască tot mai mult, să strângă tot mai mult. Însă, nu! Viața este relație cu Tatăl și cu frații!

Se poate citi tot textul: vv. 11-25

11 Atunci i-a apărut un înger al Domnului stând în partea dreaptă a altarului pentru jertfa de tămâie. 12 Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi l-a cuprins teama. 13 Dar îngerul i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. 14 Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, 15 căci va fi mare înaintea Domnului şi nu va bea nici vin şi nici altă băutură tare şi va fi umplut de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale 16 şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. 17 El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la înţelepciunea drepţilor, pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit”. 18 Dar Zaharia i-a spus îngerului: „Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă”. 19 Răspunzând, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi dau această veste bună. 20 Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea, pentru că nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor”. 21 Poporul îl aştepta pe Zaharia şi se mira, în timp ce acesta întârzia în sanctuar. 22 Când a ieşit şi nu putea să vorbească, au înţeles că avusese o vedenie în sanctuar, iar el le făcea semne. Şi a rămas mut. 23 După ce s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a întors acasă. 24 După aceste zile, Elisabeta, soţia lui, a zămislit şi, timp de cinci luni, se ascundea spunându-şi: 25 „Aşa mi-a făcut Domnul în zilele în care şi-a îndreptat privirea spre mine, ca să îndepărteze ruşinea mea dinaintea oamenilor”.

Deja am explicat până la v. 10. Am prezentat personajele și caracteristicile lor: dreptatea, sterilitatea și templul. Aceste aspecte sunt categorii fundamentale ale religiei lui Israel (dar și ale oricărei alte religii). Este bine să le cunoaștem.

În această cateheză vom sublinia faptul că apare îngerul Domnului, care îi promite lui Zaharia un fiu. Nu un fiu obișnuit, ci fiul prezentat ca fiind profetul definitiv, cotitura istoriei; profetul care vine înainte de venirea Domnului în Templul Său, înainte de „vizitarea” lui Dumnezeu; deci profetul cel din urmă, care vine să pregătească poporul pentru a primi mântuirea lui Dumnezeu.

Apoi, vom aborda necredința lui Zaharia. O temă constantă. El cere un semn. Și i se dă semnul muțeniei… pentru că nu a crezut. Dorea o minune. Și minunea se arată: va fi mut. Miracolul celui care nu crede este că rămâne mut: înțelege că viața lui este inexpresivă, deoarece nu a răspuns Cuvântului. Și dacă nu răspunzi Cuvântului… spui cuvinte goale. Mai bine rămâi mut.

Apoi minunea se împlinește și continuă lauda adusă de Elisabeta.

Din acest text, care este o povestire tipologică ce ne prezintă personaje, noi subliniem aspectele profunde ale acțiunii lui Dumnezeu, care dirijează istoria prin înger, Cuvânt și promisiune.

Deci prima temă va fi din nou cea a Cuvântului și a promisiunii. A doua va fi tema rugăciunii – care este relația noastră cu Dumnezeu; disponibilitatea noastră în a primi promisiunea; a treia va fi tema credinței (sau vom putea vorbi altă dată, pentru că este o temă care apare mereu); a patra temă este figura Botezătorului, așa cum este prezentată înainte ca el să se nască.

În figura Botezătorului este reprezentată întreaga istorie a lui Israel într-un singur personaj. El este omul care sintetizează întreaga profeție, întreaga sete de dreptate, de libertate și de așteptare a lui Mesia și deci poate să-L primească, fiind plin de Spirit.

v. 11-12

11 Atunci i-a apărut un înger al Domnului stând în partea dreaptă a altarului pentru jertfa de tămâie. 12 Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi l-a cuprins teama.

Încă de la început ni se prezintă un înger. Îngerii vor avea un mare rol în Luca. În următorul text, același înger se va prezenta Mariei.

Îngerul este acela care vestește Cuvântul. Cel care spune promisiunea lui Dumnezeu în istorie. Îngerul este vestitorul și-L reprezintă pe Dumnezeu – deoarece Dumnezeu este prezent în Cuvântul promis.

Cineva se întreba: dacă istoria este sub semnul promisiunii lui Dumnezeu, nu-i mai bine ca istoria să fie subordonată posibilităților omului, și nu promisiunii lui Dumnezeu? Posibilitățile omului le-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, de ce este nevoie de promisiunea lui Dumnezeu? Nu sunt suficiente posibilitățile omului?

Știu că există posibilități care înfăptuiesc „imposibilul”: însă posibilitățile sunt tot ceea ce „eu” pot să fac. Printre altele, pot face binele, însă, din nefericire, pot face și răul (pe care ar fi mai bine să nu-l pot face, deoarece ar însemna că nu aș fi ignorant și sclav. Răul se face din ignoranță și din sclavie, și nu din inteligență și libertate). Deci, posibilitatea noastră este limitată. Promisiunea lui Dumnezeu deschide posibilităților noastre calea către infinit. Și când noi spunem că nu mai există nicio posibilitate, promisiunea lui Dumnezeu îți dă posibilitatea infinită a lui Dumnezeu.

De ce? Pentru că omul are posibilitatea cuvântului. Prin cuvânt poate face totul, la fel ca Dumnezeu. Deci, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu lucrează, acționează la fel ca Dumnezeu.

Poate părea ciudat! Dar Dumnezeu cu Cuvântul a creat lumea, nu? Și orice lucru este Cuvântul lui Dumnezeu. Și omul este cel care știe să interpreteze toate realitățile ca fiind cuvânt: realitățile sunt pentru om purtătoare de sens, sunt cuvinte. Dacă întregul creat este Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că omul este liber să dezvolte știința. Dacă nu, omul ar începe să adore lucrurile ca fiind mari mistere. Însă, nu! Tradiția rabinică spune că lumea este creată cu literele alfabetului, deci combinând literele alfabetului înțelegi întreaga lume. Totul este inteligibil, descifrabil și poate fi stăpânit de inteligența umană pentru că totul este rod al cuvântului.

Deci, există acest prim mod de abordare al creatului – care este perfect liber – pentru că creația este Cuvântul lui Dumnezeu care a făcut-o să existe. Prin cuvânt tu înțelegi creatul, te relaționezi cu el, îl modifici după cum vrei și-l conduci la împlinire.

Apoi există un alt Cuvânt al lui Dumnezeu, care este deja implicit (subînțeles) în creație: Cuvântul Său care este legea, istoria care ne este transmisă de Israel, o istorie care este rodul milenar al experienței lui Dumnezeu – care a devenit cuvânt și comunicare – ce iluminează inteligența.

Dacă primul cuvânt al lui Dumnezeu reprezintă lucrurile, realitatea, cel de-al doilea este „lumina inteligenței”, pentru a înțelege sensul lucrurilor. Nu numai cum sunt făcute să fie folosite de știință, ci și sensul lor, adică modul în care să le folosim.

Există un al treilea Cuvânt al lui Dumnezeu, cel principal: pe care omul îl simte în inimă, la fel ca pe oricare alt cuvânt și este bucuria inimii, este începutul vieții, începutul comuniunii și al comunicării cu o altă persoană. Pentru acestea Cuvântul ne este folositor.

Faptul că Dumnezeu acționează/lucrează prin Cuvânt… înseamnă multe lucruri.

Înainte de toate, omul este ascultătorul Cuvântului. De fapt, am spus-o de mai multe ori și o repetăm, în Biblie nu se spune cărei specii îi aparține omul, deoarece omul nu aparține niciunei specii. Omul este păstrător (depozitar) al Cuvântului. Și cuvântul pe care omul îl lasă să-i intre în ureche, nu numai că-i dă o informație despre lucruri, ci îl „in-formă”, adică îi dă formă! Forma cui? Forma celui care vorbește. Pentru că un om, prin cuvânt, se transmite pe sine.

Prin cuvânt, omul are forma lui Dumnezeu care este inteligență, libertate, iubire, comuniune și dar. Deci, cuvântul este începutul totului și în bine, dar și în rău.

Cuvântul adevărat promite viață și dă viață, dă comuniune, relație, libertate. Cuvântul fals promite viață. Dar ce oferă? Oferă obscuritate, întuneric, moarte, și nu menține promisiunea fericirii.

Trebuie să știm să deosebim bine promisiunea: dacă este realizată/menținută promisiunea care este în Cuvânt, sau cuvântul este mincinos? Căci întreaga lume este guvernată de cuvinte. Dacă sunt cuvinte mincinoase, înșelătoare, rezultatul lor este distrugerea, moartea (originea primului rău este o minciună). Originea tuturor relelor este minciuna, în toate! În relațiile interpersonale, de muncă, economice, politice. Orice rău și orice bine derivă din cuvânt. Deci, este important să cunoaștem importanța cuvântului, și Dumnezeu lucrează prin Cuvânt, un cuvânt care ajută la activarea inteligenței și a libertății noastre. Așadar, Dumnezeu acționează întotdeauna prin înger.

În NT îngerii sunt numiți și „evanghelizatori”. Oricine duce Cuvântul lui Dumnezeu vestește acest Cuvânt și, astfel, tu te afli înaintea lui Dumnezeu prin Cuvânt. Fapt pentru care tu ești responsabil înaintea lui Dumnezeu. Nu există niciun învățător! Fiecare dintre noi este ascultătorul Cuvântului.

Cea mai înaltă posibilitatea a omului, după teologii medievali, era numită potentia obidentialis, adică, posibilitatea de a asculta. A fi obedient însemnă a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Și acesta este începutul îndumnezeirii noastre. Faptul că pot asculta acest Cuvânt mă face într-adevăr fiul lui Dumnezeu. Din această cauză, cred că tocmai a spune că „promisiunea lui Dumnezeu deschide toate posibilitățile omului” este mai bine decât a spune: „să punem la început posibilitățile, pentru că printre posibilități există infinite căi, inclusiv cele mincinoase și distrugătoare”. Deci nu toate posibilitățile…, ci posibilitățile care realizează viața și care ne deschid la imposibil. Acelea, da!

Când se spune că Dumnezeu acționează prin îngeri, se înțelege că acționează prin Cuvânt. Noi care ascultăm Cuvântul, auzim același Cuvânt… noi care suntem în comuniune cu Dumnezeu prin acest Cuvânt.

Îngerul – care vorbește aici – este Gavril și înseamnă „forța lui Dumnezeu„. Forța lui Dumnezeu este slăbiciunea Cuvântului, care însă este într-adevăr puternic. Pentru că a spune adevărul te eliberează și te face să devii fiul lui Dumnezeu, dacă primești Cuvântul.

Aceasta este prima temă a îngerului, iar a doua, înaintea apariției Cuvântului, este cea a promisiunii lui Dumnezeu, și noi simțim tulburare și teamă.

De ce simțim tulburare și frică? Înaintea gândurilor mele, pur umane, niciodată nu îmi este teamă și nu mă tulbur. Ori este un gând drept, ori unul greșit, oricum l-am plăsmuit eu. Înaintea altuia întotdeauna există ceva ce eu nu aveam. Este altul! Dacă nu simt tulburare și teamă, înseamnă că-l „mănânc” pe celălalt, fără să-mi dau seama. Mi-l însușesc. Nu înțeleg nimic din lucrurile/ persoanele noi din fața mea.

Înaintea noului există ceva care mă deranjează (mă pune în criză, mă anulează, îmi spune că nu le știu pe toate). Și unul dintre semnele că într-adevăr îl ascult pe altul este că sunt tulburat. Acestea nu le știam. Dacă nu, înseamnă că doar cataloghez ceea ce celălalt spune, deja așezând totul în căsuțele certitudinilor mele. Deci nu învăț nimic.

Celălalt întotdeauna mă tulbură (deranjează) și, cu atât mai mult, mă tulbură întâlnirea cu Dumnezeu.

De obicei noi spunem: deja știam acest lucru. Atunci este inutilă întâlnirea cu altul, fiind un timp pierdut.

Noutatea și mirarea sunt începutul și baza cunoașterii, care sunt o tulburare a legilor (ordinii) prestabilite.

v. 13-17

13 Dar îngerul i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. 14 Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, 15 căci va fi mare înaintea Domnului şi nu va bea nici vin şi nici altă băutură tare şi va fi umplut de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale 16 şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. 17 El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la înţelepciunea drepţilor, pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit”.

Îngerul începe spunând: „Nu te teme!” Nouă repede ne este frică, dar îngerul spune: „Nu te teme!” Este drept să ne temem și pentru aceasta spune: „Nu te teme!”

Faptul că sunt tulburat înseamnă că mă aflu înaintea altuia și deci este corect să mă simt tulburat. Apoi semnul prezenței Domnului, certitudinea că celălalt este Dumnezeu, este că tulburarea se încheie. Și se întâmplă altceva: omul se umple de bucurie și veselie.

Expresia „Nu te teme!” apare de 365 de ori în Biblie. Atunci când Dumnezeu sau îngerul, vestitorul Său, se prezintă, întotdeauna spune „Nu te teme!” De ce? Pentru că încă de la început, când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?”, Adam a răspuns: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost teamă”. Nouă ne este frică de Dumnezeu.

În Psalm am citit că „teama/respectul cuvenit față de Dumnezeu” este începutul înțelepciunii. Însă „frica de Dumnezeu este începutul oricărei nebunii”.

Ce diferență este între „teama (adică respectul cuvenit) de Dumnezeu” și „frica de Dumnezeu”? „Teama de Dumnezeu” înseamnă că țin cont că Dumnezeu este Dumnezeu, Îl respect; este o simțire bucuroasă, iar omul simte că este înaintea a ceva serios, consistent, este înaintea importanței lui Dumnezeu; înseamnă că omul ține cont într-adevăr de Cel care este înaintea lui, cu respect. Primul semn al iubirii este că într-adevăr respect persoana care este înaintea mea. Pentru mine ea contează. Altfel nu există iubire. „Teama de Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeu într-adevăr contează în acțiunile mele și El este la baza acțiunilor mele (nu pot face ceva care nu-i place!). La fel ca persoana pe care o iubesc din toată inima.

În schimb, frica de Dumnezeu înseamnă că eu cred că Dumnezeu mă urăște, e rău cu mine. Când, de fapt, Dumnezeu este tocmai opusul. Este marea minciună!

Să vedem ce-i spune îngerul lui Zaharia: în sfârșit, îi promite fiul: nu un fiu oarecare. Acel fiu va reprezenta cotitura definitivă a istoriei mântuirii.

Mai întâi de toate, avem promisiunea unui fiu.

Femeile știu mai bine decât bărbații ce înseamnă un fiu. Surpriza Evei când a născut primul fiu: am primit (dobândit) un fiu de la Dumnezeu; este senzația divină de a transmite viața. Știi că nu este a ta, și în același timp știi că este a ta. Marea surpriză a fiului te ajută să înțelegi că este în mod complet altul, diferit de tine, deci nu este al tău; și totuși, tu l-ai făcut.

Generarea/procrearea ne face asemănători lui Dumnezeu, de aceea porunca lui Dumnezeu este porunca vieții.

Fiul ne ajută să înțelegem multe lucruri: când noi privim un copil, avem privirea lui Dumnezeu, adică modul în care El ne privește pe noi, adică devenim la fel ca El, adică vedem bine și deci celălalt crește bine pentru că este văzut/privit bine; îl privim cu iubire, îl vedem că este altul, diferit de noi, vedem nevoia sa ca loc al iubirii și multe alte lucruri. Văzând fiul, devenim ca Dumnezeu, care este Tată.

În al doilea rând, înțelegem că și noi suntem fii ai Tatălui, pentru că și noi avem aceleași nevoi ca un copil. Avem nevoie să fim iubiți, stimați, apreciați, ajutați, ca alții să înțeleagă/accepte limitele noastre. Deci, în fiu descoperim și cine este Dumnezeu, cine suntem noi și ce este viața. Viața este relație.

Fiul există numai pentru că este dar, numai pentru că primește, numai pentru că există iubirea celuilalt pentru el, o iubire căreia apoi el îi va răspunde.

Și viața este această iubire – care circulă între Tatăl și Fiul în Dumnezeu – și care apoi circulă între noi. Dacă lipsește această iubire, ar fi fost mai bine să nu ne fi născut. Oamenii trăiesc numai pentru a se simți rău și a-și face rău reciproc.

Și acest fiu „se numește Ioan”. Ioan înseamnă „harul lui Dumnezeu; darul lui Dumnezeu”. Nu este pruncul tău, este al Altuia. Este un semn al Altuia.

Și el va fi „bucurie și veselie”. Scopul promisiunii lui Dumnezeu – deci scopul vieții – este întotdeauna bucuria și veselia… „Pentru tine și pentru mulți”.

Tema bucuriei este specifică lui Luca: traversează întreaga Evanghelie. Bucuria care este mângâierea lui Dumnezeu; perceperea apropierii Sale de noi, perceperea darului Său.

Apoi se spun caracteristicile acestui prunc (vor fi reluate, acum doar le sintetizăm).

Mai întâi de toate „va fi mare în ochii Domnului„. Fiecare vrem să contăm, toți avem nevoie să fim importanți pentru cineva și tot ceea ce facem în viață este pentru a fi notați de cineva, a fi văzuți/recunoscuți. O persoană este așa cum este văzută de alții. De aceea, suntem sclavii imaginilor pe care reușim să le producem în alții.

Însă, în realitate, noi suntem așa cum suntem văzuți de Dumnezeu! Și acest prunc „Este mare în ochii lui Dumnezeu„. Dumnezeu îl privește cu o iubire infinită, la fel cum ne vede pe fiecare dintre noi. Și adevărata noastră măreție constă în ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Și cine suntem (fiecare dintre noi) în ochii lui Dumnezeu? Suntem persoane iubite într-un asemenea mod încât Tatăl ne iubește pe noi mai mult decât pe Sine, pentru că suntem fiii Săi. Iar Fiul și-a dat propria viață pentru noi, pentru că ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui. Aceasta este identitatea noastră! Este identitatea pe care profetul, îngerul, Cuvântul, ne ajută să o înțelegem. Identitatea noastră infinită este măreția pe care o avem în ochii Tatălui.

Dacă s-a spus că „Ioan va fi mare înaintea Domnului”, înseamnă că niciun om nu este mic în ochii Domnului. Toți suntem mari în ochii/inima Tatălui. Pentru că iubirea ne face mari! Iubirea se simte mică, se face mică pe sine, dar îl vede mare pe celălalt.

Alte caracteristici: „nu va bea vin, nici altă băutură„, la fel ca Samuel, ca Samson: sunt două figuri din VT: a judecătorilor și a profeților. Deci, în Botezătorul se sintetizează istoria antică a judecătorilor și a profeților care îl vor consacra pe rege, la fel ca Samuel. Așadar, în el se condensează istoria judecătorilor și a regilor (Samuel), apoi și cea a profeților (Ilie).

Ioan „nu va bea vin, și va fi plin de Spirit Sfânt„. Nu va fi îmbătat de vin, ci de Spirit Sfânt, încă din „sânul matern” (vom aborda întâlnirea Mariei cu Elisabeta: copilul se va bucura în Spirit în pântecele Elisabetei. Deci, înainte de a se naște, el recunoaște cine este Domnul).

Și ce va face? Iată rolul său: „îi va întoarce la Dumnezeu pe fiii lui Israel„. La fel ca toți profeții, Ioan proclamă convertirea, reîntoarcerea din locurile în care au fugit: reîntoarcerea din exil, reîntoarcerea din sclavie, de la răzvrătirea față de Dumnezeu. „Reîntoarcerea” înseamnă convertire, la fel ca în toți profeții. Întreaga Scriptură vorbește în mod constant de convertire.

Însă Ioan este ceva mai mult decât profeții. „El va merge înaintea Domnului – cu spiritul și puterea lui Ilie – ca să întoarcă inimile părinților către fii…„. Este un citat, este ultimul citat din VT în Biblia noastră (cf. profetul Maleahi). Maleahi promite că înainte de ziua Domnului, Ilie – tatăl profeților – se va întoarce și „va întoarce/converti inimile părinților către fii…„.

Ce înseamnă aceasta? Deoarece pare lucrul cel mai natural ca un tată să-și iubească fiul. Deci, ce nevoie este de a converti inimile taților către fii?

Unii spun că întregul rău derivă de la relația rea/greșită cu părinții…

Răul originar al omului a fost acela de a-L concepe pe Tatăl ca antagonist. Și întreaga istorie este o istorie de despărțire de Tatăl și deci, de frați. Tatăl este acela care transmite Cuvântul. Și viața omului nu este cea biologică, ci este Cuvântul! „Ascultă Israele!”. „Ascultă, fiul Meu!” Ce? Cuvântul pe care ți-l spune Tatăl! Ce-ți spune Tatăl? Prin cuvântul Său îți transmite întreaga Sa viață, în bine și-n rău. Această împăcare a taților – față de fii – înseamnă „transmitea vieții”. Pentru că dacă tu transmiți viața fiilor, și nu le transmiți Cuvântul, ci le transmiți contrarul Cuvântului, adică necomunicarea, ce le transmiți? Ura față de viață. Lipsa de sens a vieții.

Se spune tată, și nu mamă, deoarece se consideră că mama, cel puțin biologic, întotdeauna dă viață. Dar și mama spune cuvântul. Însă dacă tata nu ar spune nici măcar cuvântul, ar face… chiar nimic în raportul cu fiii.

Deci acest cuvânt banal, „convertire” – adică împăcare – este scopul lumii. Înseamnă că lanțul vieții fiecărui inel este legat de celălalt și atunci viața se transmite. Dacă nu, în fiecare generație vom avea ruptura vieții, a iubirii, a sensului. Și părinții nu mai transmit nimic, decât lipsa de comunicare, incomprehensiunea, dezbinările… Experiențe pe care toți le cunoaștem. Și este ultima promisiune din VT.

Botezătorul, ultimul dintre profeți, vine să aducă această împăcare universală, care va fi aceea care-l va pune pe Isus pe cruce când se spune: „să vedem dacă vine Ilie”. Și Isus va spune: „Tată, în mâinile Tale încredințez sufletul Meu”. Tocmai în acel moment ne va împăca „deplin/total” cu Tatăl.

„Pentru a pregăti un popor pregătit/dispus”… Poporul este pregătit să-L primească pe Domnul, care vine. Marea așteptare a lui Israel din timpul lui Isus este a „zilei Domnului”. În timpul lui Isus, a devenit mai puternică. Este așteptarea zilei profeților, a zilei lui Dumnezeu, ziua judecății lui Dumnezeu, ziua dreptății, a libertății, ziua care în sfârșit nu va mai apune, acea zi în care omul va trăi în plinătate, în care fiecare promisiune a lui Dumnezeu se împlinește. Botezătorul va fi cel care pregătește această zi… Pregătind un popor dispus să-L primească pe Domnul.

În următoarele capitole vom vedea modul în care Ioan pregătește acest popor dispus să-L primească pe Dumnezeu vestind tocmai fraternitatea și dreptatea.

Marea promisiune este cea a trecerii – în acest fiu/persoană – de la promisiune la împlinirea imediată.

v. 18-20

18 Dar Zaharia i-a spus îngerului: „Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă”. 19 Răspunzând, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi dau această veste bună. 20 Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea, pentru că nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor”.

Zaharia nu crede promisiunii lui Dumnezeu și cere un semn. Cum voi cunoaște că spusele Tale sunt adevărate? Zaharia este diferit de Avram – care a făcut aceeași obiecție, că este bătrân – deoarece acesta din urmă a crezut și i s-a considerat dreptate. Care este adevărata dreptate a noastră? Înseamnă a crede că Dumnezeu este Tată, și noi suntem fii, aceasta este lucrul drept, adevărat. Răul constă tocmai în a nu înțelege aceasta.

Tocmai pentru că Avram a crezut, „credința lui” este adevărata dreptate, și el devine fiu.

Însă Zaharia nu crede, și obiectează.

Îngerul îl întreabă: vrei un semn? Iată, eu sunt Gavril, cel care-ți aduce această veste bună. Iată semnul: vei rămâne mut până se va împlini ceea ce ți-am promis. Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește oricum, pentru că Dumnezeu promite și își menține promisiunea, Cuvântul Său este adevăr, dar tu vei rămâne mut.

Ce înseamnă a fi mut și că dacă nu cred devin mut?

Dacă sunt surd față de Cuvântul lui Dumnezeu devin și mut, nu știu exprima viața nouă pe care acest Cuvânt o vestește.

Muțenia este un semn, nu este o pedeapsă. Este un fel de mutilare a cuvântului. Pentru că îngerul a spus un cuvânt, dar Zaharia nu l-a primit, deci nu va reuși să-l exprime. Este diferită expresia a fi mut de expresia a fi tăcut, deoarece tăcerea poate păstra și cultiva Cuvântul.

Gândiți-vă cum ar fi dacă în televiziune și în ziare toți cei care au idei confuze sau n-au nimic de transmis, ci numai scriu pentru a se afla în treabă, dintr-o dată ar deveni muți. Ar fi un semn minunat! Muți până lucrurile se împlinesc. Lumea s-ar transforma în bine. Deci nu sunt lucruri neimportante… Acest semn înseamnă: cine nu are nimic de spus, să tacă!

v. 21-25

21 Poporul îl aştepta pe Zaharia şi se mira, în timp ce acesta întârzia în sanctuar. 22 Când a ieşit şi nu putea să vorbească, au înţeles că avusese o vedenie în sanctuar, iar el le făcea semne. Şi a rămas mut. 23 După ce s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a întors acasă. 24 După aceste zile, Elisabeta, soţia lui, a zămislit şi, timp de cinci luni, se ascundea spunându-şi: 25 „Aşa mi-a făcut Domnul în zilele în care şi-a îndreptat privirea spre mine, ca să îndepărteze ruşinea mea dinaintea oamenilor”.

Cuvântul pe care Zaharia l-a auzit în Templu acum se împlinește.

În această cateheză ne oprim aici, toate celelalte teme prezente în aceste ultime versete le vom aborda în textele succesive.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag