Luca 1,5-10

Psalmul întâi prezintă două căi opuse: a omului drept și a omului rău, sugerând că rezultatele ar fi bune pentru omul drept și nefaste pentru omul nedrept. Vom vedea din textul evanghelic că din punct de vedere uman, consecințele pot fi diferite. În Ps. 72 (73) se spune că „invidiam prosperitatea celor răi”: lor întotdeauna le merge bine, iar drepților le merge rău. Cum de se întâmplă astfel? Vom răspunde în această cateheză.

Am subliniat că Luca se adresează creștinilor care vin din lumea păgână și care ignoră sau trebuie să fie introduși mai bine în categoriile universale ale mântuirii pe care Dumnezeu le-a revelat lui Israel. În special în primele două capitole ale Evangheliei sale, el subliniază modul în care Dumnezeu lucrează în istorie, astfel încât omul să învețe și să înțeleagă – inclusiv astăzi – felul în care Dumnezeu lucrează în viața noastră de astăzi.

Textele din primele două capitole nu sunt istorice, în sensul că ne prezintă ceea ce s-a întâmplat, nu sunt legende care povestesc o anume întâmplare pentru a exprima un anumit adevăr, ci sunt povestiri „tipologice”, adică relatează o istorie care s-a întâmplat, dar pe care o caracterizează scoțând în evidență acele aspecte profunde în care fiecare se poate recunoaște. Întreaga Scriptură este scrisă în acest mod: când Biblia spune ceva despre o persoană, intenția este să propună un model în care cititorul să se recunoască. Deci trebuie să ne întrebăm: cum ne recunoaștem noi în aceste personaje în care Dumnezeu lucrează și cum lucrează Dumnezeu?

Ne referim la un cuplu steril la fel ca al lui Avram și Sara și ca multe alte cupluri ale patriarhilor. Pornind de la istoria acestui cuplu, Luca prezintă temele fundamentale ale întregului Vechi Testament: tema dreptății, a respectării poruncilor, a promisiunii lui Dumnezeu, tema lui Dumnezeu care își menține promisiunea, istoria fiind sub semnul lui Dumnezeu și al Providenței Sale, și nu în mâna celor puternici, tema lui Dumnezeu care dă viață celor cărora le lipsește viața. Acesta este sensul general.

Din context izvorăsc temele care structurează credința lui Israel: rugăciunea, credința, templul, „de ce Dumnezeu întârzie împlinirea promisiunii Sale”, dreptatea și multe altele pe care le vom trata.

Se citește Lc. 1,5-25 (pericopa va fi explicată în trei cateheze)

5 Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot numit Zaharia din grupul preoţesc al lui Abía. Soţia lui era dintre fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. 6Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, ţinând în mod desăvârşit toate poruncile şi prescrierile Domnului. 7 Însă nu aveau nici un copil, pentru că Elisabeta era sterilă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. 8 Pe când slujea ca preot înaintea lui Dumnezeu, când era rândul grupului său, 9 după rânduiala slujirii preoţeşti, a fost ales, prin tragere la sorţi, să intre în templul Domnului pentru a aduce jertfa de tămâie. 10 Şi toată mulţimea poporului era afară, rugându-se în timp ce se aducea jertfa.

Povestirea se divide în două părți, prima – fiind mai amplă – conține promisiunea vieții; ea indică timpul, locul, îngerul care promite viață, personajele și starea lor (sunt sterile). Și nu orice fel de viață, ci aceea a Botezătorului care realizează ceea ce a fost prevestit în Ilie (Lc. 1,5-23). Apoi, în partea a doua (vv. 24-25), descrie împlinirea acestei promisiuni.

Schema „promisiune-împlinirea promisiunii” este fundamentală în întreaga istorie.

Promisiune înseamnă „a pune înainte”: Dumnezeu îți pune înainte o propunere, o cale pentru a-L urma și întâlni. Iar propunerea pe care Dumnezeu ți-o face se împlinește infailibil la vremea stabilită, dincolo de toate dificultățile care se întâlnesc [chiar dacă Dumnezeu se luptă cu (întâmpină) necredința lui Zaharia].

Povestirea este fină și fiecare cuvânt are un ecou în VT. Vom încerca să-l evidențiem, pentru a intra astfel în climatul credinței lui Israel. Primele două capitole sunt o împletire între VT și NT. Imediat după vestirea făcută lui Zaharia, avem vestirea făcută Mariei.

În timp ce această primă scenă se desfășoară în Iudeea – la Ierusalim, în Templu, în locul sacru al credinței lui Israel – cealaltă are loc în Galileea, la Nazaret, într-o casă. O femeie înlocuiește sanctuarul, și Cel Preaînalt este aici, dar este Același care este și în Iudeea. Va fi o întreagă mutare (o schimbare a locului), iar apoi Dumnezeu va fi în mijlocul nostru.

v. 5

5 Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot numit Zaharia din grupul preoţesc al lui Abía. Soţia lui era dintre fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta.

Povestea începe subliniind șase nume de persoane, dar și timpul și locul.

Timpul și locul determină existența noastră. Ne arată „când” și „unde” lucrează Dumnezeu. Domnul acționează în timpul istoriei noastre ordinare, obișnuite (cotidiene), în timpul lui Irod. În care loc? În locul concret al vieții noastre. Prin cine? Prin persoane concrete.

Creștinismul și iudaismul au aceeași rădăcină: ni-L descoperă pe Dumnezeu – care lucrează în istorie prin persoane concrete – și ne arată ceea ce face Domnul în acele persoane concrete și ceea ce realizează El în orice om care alege să aibă atitudinea acestor persoane.

Istoria pe care o citim în VT este istoria noastră. Și în noi se află acest întâi Testament care se deschide lui Dumnezeu, dar și promisiunii Sale. Fără primul Testament – prezent în interiorul nostru – nu are sens nici Noul Testament. Dacă noi dorim să înțelegem cine este Isus, trebuie să înțelegem în profunzime iudaismul, deoarece Isus este realizarea promisiunii – înțeleasă într-un anume mod – care a fost făcută lui Israel în VT. În afara acelei promisiuni nu putem înțelege cine este Isus.

Noi facem tot ceea ce vrem, dar ce vrem nu corespunde realității revelației lui Dumnezeu. Despre această temă se vorbește în Rm. 11 „rădăcina noastră sfântă: Israel”. Dacă îndepărtăm trunchiul de rădăcină, acesta nu produce rod. Poate produce lucruri de plastic pe care noi le legăm de trunchi: astfel Isus devine obiectul diferitelor teologii, diferitelor ipoteze despre El, dar care nu au nimic în comun cu El.

Cine este acel Isus, acel Mesia, promis în acel mod acelor persoane?

Primul personaj este Irod. La fel cum trebuie unite Vechiul și Noul Testament, la fel trebuie să avem o viziune unită a „istoriei noastre” cu „istoria mântuirii”. Nu înseamnă că istoria mântuirii are un parcurs propriu, separat, un culoar privilegiat față de istoria noastră cotidiană. Istoria mântuirii este într-adevăr inclusă în istoria noastră de zi cu zi.

Cuvântul care se face carne, Dumnezeu care se face om indică și realizează această uniune perfectă, vitală, dintre istoria noastră (de la viața personală la istoria lumii întregi) și istoria mântuirii.

Mereu ne plângem de istoria noastră, de vremurile în care trăim că sunt vremurile cele mai rele din întreaga istorie. Nu! Această istorie este istorie de mântuire, la fel ca istoria lui Irod! Azi avem „Irozii” noștri, dar istoria mântuirii este aceasta și nu alta. Irod, în felul lui, va colabora la realizarea istoriei mântuirii (vom vedea în cap. 2), și la urmă un alt Irod va colabora pentru a împlini istoria mântuirii, pentru a-L pune pe cruce pe Mesia. Irod colaborează în felul său, dar în „această” istorie.

Deci nu trebuie să ne plângem de vremurile noastre și să așteptăm alte vremuri mai bune! Mântuirea este „acum” și „aici”, în această istorie. Tot ceea ce în istorie este bun, mai puțin bun sau foarte rău, contribuie la construirea istoriei (și a istoriei mântuirii).

E adevărat că Dumnezeu respectă omul și-l lasă să facă de capul său, dar respectă și libertatea Sa proprie. Prin urmare, Domnul se folosește de lucrurile pe care le facem – El este regizorul și face montajul „cinematografic” – după cum crede El. Scopul Lui principal este menținerea promisiunii Sale, adică promovarea vieții și conservarea fericirii, dincolo de problemele, de dezastrele pe care noi le creăm.

Numele personajelor

Un Irod și un alt Irod includ întreaga viață a lui Isus și a Botezătorului, adică înglobează centrul timpului istoriei mântuirii.

Suntem în Iudeea, pământul promisiunii. Avem un preot pe nume Zaharia. Numele personajelor sunt un indicativ (arată ceva); dacă nu, textul Biblic nu le amintește. Zaharia înseamnă „Dumnezeu își amintește”. De multe ori noi ne întrebăm: „Unde este Dumnezeu, unde este promisiunea Sa? Oare Dumnezeu a uitat de mine?”. Nu! Dumnezeu își amintește! El întreabă: „Oare o mamă va putea să-și uite fiul?” și răspunde – în profetul Isaia – „Dar Eu niciodată nu voi uita de tine!”. Sau Ps. 27 subliniază: „Tatăl meu și maica mea m-au abandonat, dar Domnul m-a «cules»”. Deoarece El este acela care m-a format în sânul maicii mele (Ps. 139). Deci Dumnezeu nu poate să uite de mine. Dacă ar uita de mine, nu ar fi Dumnezeu – și Tată și Maică. Numele personajului – în acest caz, Zaharia – indică modul în care Dumnezeu lucrează: „Dumnezeu își amintește” de țelul (scopul) pentru care a creat omul și de ceea ce i-a promis omului. Poate că acela care uită de Dumnezeu… este omul.

Zaharia „Aparține cetei lui Abia”. Abia înseamnă „Dumnezeu este Tată”. De ce își amintește Dumnezeu? Pentru că este Tată. Nu poate să ne uite. Noi suntem cei care am uitat că El este Tatăl! Și noi ar trebuie să ne amintim că El este Tatăl! Sensul întregii istorii constă în faptul ca noi să ne amintim că El este Tatăl, astfel încât să descoperim (recunoaștem) că suntem fii și să devenim frații altora.

Femeia sa „era dintre fiicele lui Aron”, fratele lui Moise (textul face referire la istoria Exodului). Ea se numește Elisabeta, adică „Dumnezeu a jurat”. Observăm că numele indică ceva precis. Istoria noastră este sub semnul paternității lui Dumnezeu: El a promis și a jurat și își respectă promisiunea deoarece este Tată.

v. 6-7

6 Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, ţinând în mod desăvârşit toate poruncile şi prescrierile Domnului. 7 Însă nu aveau nici un copil, pentru că Elisabeta era sterilă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă.

Sunt prezentate calitățile personajelor. Dincolo de faptul că provin din clasa sacerdotală sau din neamul lui Aron, sunt persoane modeste, neimportante (existau 18.000 de preoți, Zaharia fiind unul din mulțime, ca mulți alții).

Acești soți erau „drepți” înaintea lui Dumnezeu. Tema dreptății am notat-o în Ps. 1.

Cine este dreptul? „Avram a crezut în spusele lui Dumnezeu și a fost considerat ca fiind credincios”: Dreptul este acela care crede că Dumnezeu își menține (păstrează) promisiunile făcute.

Cea mai mare nedreptate pe care o putem face lui Dumnezeu și care se află la originea tuturor nedreptăților este să nu-L considerăm ca Tată care dă viața. Deci cea dintâi nedreptate este lipsa credinței. La fel cum prima pagubă – dintre părinți și fii – este lipsa încrederii care murdărește iubirea. Dacă cineva – într-o familie – nu crede-n iubire, nu se mai consideră fiu; părinții sunt văzuți ca fiindu-i antagoniști (dușmani) și viața ia sfârșit în familia lor.

Dreptatea radicală este credința. Nu este vorba de o credință vagă, ci este acea credință care face în așa fel încât tu să urmezi cuvântul Tatălui. În acest fel să fii just în toate căile și poruncile Sale.

Dumnezeu a promis și ne-a dat calea vieții. Omul, urmând calea vieții, va obține promisiunea vieții. Prima poruncă a lui Dumnezeu este tocmai cea a vieții: creșteți și vă înmulțiți. Și omul este dorința după viață; dorește viața deplină, fericirea.

Cei doi sunt persoane ideale, drepte, foarte corecte, respectând toate poruncile și prescrierile lui Dumnezeu. Ne-am aștepta să fie niște persoane foarte norocoase. În schimb, Biblia adaugă: „Dar nu aveau fii”. Însă în limba greacă s-ar traduce „Pentru faptul că un om este drept, nu înseamnă că este și norocos”. Priviți-L pe Cristos, priviți la Servul lui Ihwh, priviți cât de ghinionist este Dumnezeu: niciunul dintre fii Săi nu-L recunoaște, căci tuturor le este frică de El și fug de El.

Ideea că norocul are legătură cu dreptatea este combătută în cartea lui Iov. Iov îl cheamă la judecată pe Dumnezeu pentru a-L întreba cu ce a greșit de a fost lovit de toate acele necazuri. Profeții neagă legătura dintre noroc și dreptate. Pe de o parte spun: „suferiți din cauza nedreptății voastre”. Apoi continuă „Va veni Dreptul care va lua suferințele voastre asupra Sa și vă va elibera”.

Deci există un mare mister. Promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o și care este strict legată de ascultarea Cuvântului Său („A umbla în căile sale”) acum, pe moment, pare sterilă (neroditoare). Nu din întâmplare, în Scriptură, primele femei sunt sterile (Sara, Rebeca, maica lui Samson, Ana, maica lui Samuel). Aceste femei reprezintă istoria patriarhilor, a judecătorilor din care apoi se vor naște regii.

Istoria lui Samuel – la fel ca a patriarhilor – indică promisiunea vieții care nu este realizată cât timp omul o consideră imposibil de împlinit. Și când este imposibilă, promisiunea se împlinește. Ce se ascunde în spatele acestui mister?

Spuneam că omul este dorință de viață și de fericire. Animalul este programat de instinct, fapt pentru care viața animalului este plăcerea legată de conservarea individului și a speciei… După ce animalul se împreunează este liniștit. Problema animalului (de exemplu, a lupului) este cum să-și garanteze hrana: cu cât are mai multă hrană, cu atât este mai tare, și cu cât este mai puternic devine regele grupului, domină peste toți și astfel selecționează rasa. Devine „conducătorul haitei” și își conservă specia. În medie, și noi oamenii ne comportăm la fel. Dar nu rezultă că acest mecanism al conservării speciei lupilor determină fericirea pe pământ.

Dumnezeu le dă sterilitate drepților ca să înțeleagă un lucru: viața este cu totul altceva! Viața omului – dacă omul este conștient – este închisă între două mari tăceri: tăcerea nașterii și tăcerea morții, iar singurul lucru pe care omul îl știe este că viața nu a făcut-o el.

Este adevărat că omul nu hotărăște când să se nască și când să moară. Prin urmare, viața este un dar pe care nu tu îl produci, ci îl primești de la altul. Atunci cum poți să o acumulezi (aduni pentru tine)? Dacă tu conștientizezi că primești viața în dar, înțelegi ce este viața umană. Este relația cu celălalt și numai această relație procură fericire. Este comuniune și iubire și… aceasta este viața veșnică. Dumnezeu amână (întârzie) împlinirea promisiunii fiului pentru a-l ajuta pe Avraam (și pe toți oamenii născuți după el) să înțeleagă un lucru: noi trebuie să descoperim că suntem fii și acest fapt îl descoperim în Fiul. Trebuie să înțelegem că viața este un dar de iubire și comuniune. Aceasta este viața, și nu un fapt biologico-animal. Altfel devenim animale – și mulți trăiesc astfel – și urmărim numai să adunăm tot mai multă viață, adică tot mai multe bogății, cu tot mai multă aroganță și putere pentru a distruge adevărata viața.

Prin urmare, Dumnezeu a promis viața, dar a promis-o ca relație. Aceasta este viața!

Minciuna originară (de la început) a fost tocmai aceea de a gândi că noi – oamenii – suntem patronii, stăpânii vieții. „Dacă vei mânca din pomul oprit, totul va fi al tău. Tu vei fi tatăl tău. Tu te vei construi singur după cum vrei tu”. Nu! Viața este dar sau este moarte.

Inclusiv dușmanul promite viață. Vreau să spun că motivul fiecăreia dintre acțiunile noastre – în bine și în rău – întotdeauna este o promisiune de fericire. De ce începi un război? Pentru că speri că prin acea luptă vei fi mai mulțumit și mai fericit, vei avea mai multă bunăstare… De ce faci un bine? Pentru același motiv. De ce iubești o persoană? Pentru același motiv. Cu alte cuvine, omul acționează mereu pentru că dorește să fie fericit.

Cum pot să-mi dau seama dacă promisiunea este adevărată sau falsă? Căci omul nu este programat de instinct, ci de promisiunea pe care celălalt i-o prezintă. Putem înțelege falsitatea sau veridicitatea promisiunii pornind de la două lucruri. Primul lucru este prezent în interiorul promisiunii și apoi în rezultatul acesteia.

În interiorul promisiunii: promisiunea mincinoasă, care nu își menține angajamentul, întotdeauna are nevoie să se umfle, să se prezinte ca „pomul oprit”, adică frumos, bun și dorit, sau ca idolul: fascinant, poleit cu aur, spectaculos și teribil dacă nu-l urmezi… în timp ce adevărata promisiune nu are nicio calitate din cele pe care abia le-am expus. Adevărata promisiune experimentează sterilitatea. De ce? Pentru ca tu să înțelegi că ceea ce este promis nu este rodul unui câștig, al unei puteri, al unei stăpâniri (dominări), ci este o relație. Și relația cu altul implică așteptare, dar și iubire. Este cu totul altceva.

Deja din tonul promisiunii noi înțelegem dacă este adevărată sau falsă… Explic: dacă eu trebuie să spun o minciună, trebuie să o fac să apară adevărată, aducând o mie de argumente. Dacă spun: „Azi plouă”, nu am nevoie de niciun argument, pentru că este adevărat! Și nu trebuie să evaluez nici avantajele, nici dezavantajele… Este așa. Atunci când este nevoie să aduci multe argumente, înseamnă că este vorba de ceva fals, dar când apare rezultatul, totul se clarifică.

Promisiunea falsă este tot ceea ce provoacă ură, dezbinare, stăpânire, aroganță, nedreptate. Iar rezultatul este, la fel ca în cazul lui Adam – în urma păcatului săvârșit, când spera să devină ca Dumnezeu -, că se descoperă gol, rușinat, ascuns într-un raport de ceartă cu Eva, cu șarpele, cu natura, cu viața și cu moartea… Apoi fiii lui se ceartă între ei și se ucid… Asta este istoria!

Rezultatul răului care la început părea ceva frumos, fascinant, cu efecte particulare, cu „Imagini” este idolul… Televiziunea din zilele noastre ne oferă aceste imagini idolatre: ne arată cât de strălucitor este totul. Ce este strălucitor?

Întotdeauna noi acționăm în funcție de ceea ce ni se propune. Trebuie să fim atenți să nu fim seduși de propuneri prostuțe, înșelătoare care nu mențin ceea ce promit.

Din acest motiv, promisiunea lui Dumnezeu trece prin sterilitate. Pentru că astfel omul începe să creadă în Dumnezeu și să stabilească cu El un raport de afecțiune și de încredere. Acesta este primul rezultat: că te consideri fiu. Al doilea constă în faptul că începi să înțelegi că viața nu înseamnă să posezi lucruri (bunuri materiale) sau persoane și să distrugi lumea pentru a o avea tu în stăpânire. Viața este relația ta cu Tatăl, cu frații. Și din această aparentă sterilitate răsare, izvorăște, viața frumoasă, care este relația cu aproapele și cu Dumnezeu. Și apoi îți dai seama că promisiunea se împlinește. Atunci poți avea și un fiu. Adică acesta are un viitor care este viața, în timp ce viitorul celuilalt este doar moartea.

Este important să cunoaștem această categorie fundamentală a acțiunii lui Dumnezeu care a creat omul pentru ca să aibă viață deoarece omul este dorință. Dorința nu are un obiect (țel) precis, ci scopul dorinței se învață de la alții. Pornind de la ce se promite, omul învață să deosebească promisiunea lui Dumnezeu de cea a dușmanului. Promisiunea Domnului experimentează sterilitatea, adică nu este ceva ce tu realizezi, faci. La fel și fiecare relație cu altul nu este ceva ce tu creezi, ci îl aștepți pe celălalt, îl dorești, îl primești, îl iubești, discuți cu el. Nu îl stăpânești. Dacă-l stăpânești, deja l-ai distrus.

La fel este și viața mea. Ori o am în dar de la Celălalt – și atunci sunt mulțumit de iubirea Sa pentru mine, de mine care sunt iubit și de alții care sunt frații mei – ori dacă vreau să stăpânesc viața, deja am distrus-o. Acesta este lucrul fundamental al dreptății lui Dumnezeu. Și este viața care urmează în consecință, care nu este ceea ce noi credem – acea viață imediată de stăpânire și putere, specifică idolului, o viață pe care toți o adorăm și care ne face tot mai stupizi și ne distruge – ci este cu adevărat viața plină de iubire, de comuniune, de solidaritate, și ne simțim fii și frați.

Din acest motiv întreaga istorie a poporului Israel trece (se transmite) prin săraci și prin aceste femei sterile. Și aici se realizează promisiunea de viață.

Cealaltă istorie (istoria lumii) este apologia infracțiunii. Adică istoria o scrie cel puternic, „de rând”, adică acela care acum i-a eliminat pe cei de dinaintea lui, și apoi o va scrie un altul, care îl va elimina pe el. Deci este o istorie de violență și de moarte, care se repetă întotdeauna cu promisiunea că va fi mai bine… în sensul că mereu este mai „bun” răul, fiind vorba de „răul tot mai rafinat”.

„Istoria promisiunii lui Dumnezeu” reprezintă salvarea istoriei lumii, mântuindu-ne de această istorie limitată, adică de istoria regelui Irod când domnea o istorie care încă domină și în zilele noastre (și va exista cât va fi lumea), de istoria faraonilor (o istorie care va exista mereu). De fapt, Dumnezeu lucrează în istorie folosindu-se și de aceste persoane. Este important să conștientizăm aceste lucruri deoarece această cunoaștere contribuie la salvarea lumii, a omului, a umanității omului. Și este aspectul fundamental pe care Israel l-a conservat de-a lungul istoriei. Dacă nu, am avea întreaga istorie alcătuită numai din apologii ale infracțiunilor. Cine își ucide fratele este mai puternic, deci este învingătorul, deci este dumnezeu pe pământ. Nu! Este anti-Dumnezeu.

Aceasta este prima temă: sterilitatea dreptului.

În rugăciune vei descoperi că la început aceasta produce multe sentimente frumoase; apoi vei descoperi că multe lucruri frumoase dispar. De ce? Pentru că trebuie să înveți că rugăciunea nu înseamnă sentimentele pe care tu le ai. Rugăciunea este încrederea în Dumnezeu care te iubește. Nu trebuie să te rogi pentru a-ți produce sentimente frumoase. Rugăciunea adevărată te îndreaptă, te deschide să fii atent la altul. Apoi va apărea ceva mai mult decât frumoasele noastre sentimente: ceea ce Dumnezeu simte pentru mine și devine rugăciune de comuniune, de contemplare. Și această rugăciune trece printr-o moștenire.

În sinteză: atitudinile noastre înaintea vieții sunt fie o atitudine de stăpân (eu o am, eu sunt stăpânul vieții mele, sunt tatăl meu însumi și stăpânul tuturor și astfel distrug viața, pentru că viața este un dar în mijlocul acestor două mari tăceri, de unde vin și unde merg), fie o atitudine prin care accept că vin de la Dumnezeu și merg la El, iar viața mea este un dar și Dumnezeu mi se dăruiește. Aceasta este sinteza întregii istorii a lui Israel.

v. 8-10

8 Pe când slujea ca preot înaintea lui Dumnezeu, când era rândul grupului său, 9 după rânduiala slujirii preoţeşti, a fost ales, prin tragere la sorţi, să intre în templul Domnului pentru a aduce jertfa de tămâie. 10 Şi toată mulţimea poporului era afară, rugându-se în timp ce se aducea jertfa.

Prima temă este „Templul”. În limba greacă înseamnă „aruncat afară”. Este acel loc sacru – despărțit de locul profan – care stă în centrul tuturor. În centrul Milanului se află domul. Este centrul simbolic, și nu din întâmplare este construit în centru. Templul tău este ceea ce pui în centrul existenței tale. Dacă îl pui pe Dumnezeu, promisiunea Sa, Cuvântul Său, atunci recunoști adevărul tău că ești fiu și-i iubești pe frați… atunci îți dai seama că întreaga ta viață se structurează în mod diferit… Pentru că templul este centrul orașului. Dacă pui în centru Banca Comercială, îți dai seama că este un alt dumnezeu: competiția, posesia, puterea, stăpânirea… un alt tip de viață.

Ceea ce pui în centrul vieții tale este Dumnezeul tău: ori este Dumnezeul vieții… ori este Dumnezeul morții; sau este Dumnezeul darului și al slujirii… sau este Dumnezeul puterii și al dominării; ori este Dumnezeul libertății… ori este Dumnezeul sclaviei.

Templul în toate culturile este în centru, este locul în care lumea își ia/primește viața de la Dumnezeu. Este împletirea între timp și veșnicie, între pământ și cer. Dacă se sfârșește această legătură, se termină viața pe pământ. Este ca axa, ca butucul roții… dacă legătura dintre cele două elemente se întrerupe, roata se desprinde de vehicul.

Exista un popor primitiv de nomazi care nu putea avea un templu și atunci și-a inventat bastonul sacru. Era bastonul pe care s-a urcat spiritul primului lor tată și s-a ridicat la cer. Ei oriunde mergeau, plantau acel baston în centrul tribului și trăiau ordonați, din vânat…

Dacă-și schimbau locul, iar plantau în mijloc acel baston și întreaga viață o organizau în jurul acelui centru care unea cerul cu pământul, vii cu morții, acel centru simbolic care dă sens vieții. Odată s-a rupt acest baston sacru și lumea din trib s-a lăsat să moară, deoarece nu mai avea sens să trăiască. Și este ceea ce astăzi ni se întâmplă și nouă.

Câtă lume tristă, devastată, depresivă, care nu mai știe ce face în lume, de unde vine, unde merge… pentru că și-a pierdut centrul/centralitatea.

Templul nu este ceva numai pentru oamenii primitivi. Toți avem un centru; în caz contrar suntem descentrați, „fără cap și fără coadă”. Iar viața noastră pierde izvorul vieții. Știm că suntem relativi, pentru că nu existam și nu vom exista. Dar relativi față de ce? Față de nimic! Aceasta este senzația pe care o avem în zilele noastre. De aici izvorăște întreaga neliniște. Dacă ai impresia că aparții nimicului, atunci dedică-ți viața nimicului. Vei cauza multe dezastre, distrugeri.

Templul este locul unde omul se află pe sine, adevărul său, adică pe Dumnezeu, pentru că este fiul Său. Este un loc simbolic, care exprimă mult mai mule decât un simplu templu. Căci în templu se organizează întreaga viață. De fapt, în sanctuar avem Cuvântul lui Dumnezeu, legea, regula vieții, avem organizarea sărbătorilor, a calendarului, avem organizarea vieții religioase și civile. Totul este în centru. Dacă se pierde acest centru, fiecare face ceea ce crede și domină liberul arbitru al celui mai puternic, adică stăpânește moartea, nedreptatea, sclavia. Este important să avem un centru și să fim inflexibili față de acest centru.

Acel centru poate fi inflexibil – pentru că te eliberează de toți și de toate – și-ți permite să faci ceea ce trebuie în orice situație, pentru că centrul tău deja îl ai.

Și nu este un centru vizibil. Pentru că pericolul este să credem că centrul este o persoană, o instituție, un alt lucru concret (banii). Dacă acestea devin absolutul, pentru că sunt relative, atunci tu-ți sacrifici viața acestor lucruri, persoane pierzându-ți libertatea. Absolutul trebuie să fie numai absolutul, pe care niciodată nu l-am văzut. Pe care-l caut mereu. De la care vine orice viață. Și aceasta mă face să fiu liber, să caut orice firimitură de viață și libertate.

Când face referire la templu, Evanghelia după Luca pornește de la templu și se va încheia în templu.

În templu, i se întâmplă să intre în sanctuar – loc unde este sfânta sfintelor unde se află arca lui Noe – să ofere tămâie tocmai lui Zaharia, din cei 18.000 de preoți. Era rugăciunea care se urca la Dumnezeu. Dumnezeu ne dă tot binele de sus și noi mulțumim, făcând să se înalțe parfumul ca semn de mulțumire pentru toate darurile.

Avem structura fundamentală a omului care știe că toate le primește, deci este mulțumit și se bucură de toate lăudându-L și mulțumindu-I Domnului. Astfel intră în comuniune cu Dumnezeu și cu alții prin acest dar. În templu omul își dă seama că Dumnezeu „bine face”, „bine dă” și deci îi răspunde „bine-zice”, adică „bine-cuvântează”.

Rugăciunea fundamentală – din care face parte tămâia, jertfele, psalmii – este „binecuvântarea”, adică lăudarea. Este forma fundamentală a rugăciunii. „A lăuda” înseamnă „sunt fericit, mulțumit că Dumnezeu este Dumnezeu”.

Dacă tu ești mulțumit că unul este ceea ce este, tu te bucuri de bucuria lui. Dacă tu iubești o persoană, ești mulțumit că este o persoană frumoasă, bună, capabilă… Astfel, prin laudă, noi avem aceeași bucurie cu a lui Dumnezeu.

Lauda înseamnă a re-conduce orice realitate (lucru) la izvorul său. De aceea-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate lucrurile. Rugăciunea de laudă este puterea creației. În Iosua 10,12 în timpul luptei, când dușmanul încă nu era biruit – dar evreii se apropiau de victorie – Iosua cere să se oprească soarele și luna. Rabini interpretează că Iosua nu cere să se oprească, ci să „tacă”. „Taci soare și taci lună”. Pentru că puterea soarelui stă în a cânta gloria lui Dumnezeu („Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și…”). Dacă soarele tace, și-a pierdut puterea pentru a merge mai departe, și astfel se oprește.

Cu alte cuvinte, dacă noi avem capacitatea de a binecuvânta și lăuda, atunci avem energia pentru a trăi, pentru că suntem în comuniune cu Tatăl și cu frații. Când pierdem capacitatea de a lăuda și binecuvânta, devenim blestem, singurătate și moarte. Adică se termină puterea creatului. Din această cauză Scriptura este plină de binecuvântări.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag