Luca 10,1-2

Invitația de „a ne aminti” înseamnă de a avea în profundul inimii noastre experiența iubirii Domnului pentru noi, faptul că mila Sa e mare. Ca un Tată, Domnul are milă de noi.

La cap. 9 am explicat misiunea celor 12. Cap. 10 începe cu trimiterea în misiune a altor 72.

Luca evită dublurile, dar este singurul evanghelist care vorbește de două ori despre misiune, deoarece este preocupat de următoarea problemă… Misiunea care a fost a lui Isus este aceeași a primilor 12 apostoli și este aceeași a celor 72, care înseamnă că e aceeași misiune a tuturor acelora care vor urma de-a lungul istoriei. Căci misiunea este unică.

Ne vom opri asupra noțiunii de „misiune”, căci Evanghelia după Luca este Evanghelia misionară.

Misiunea nu este ceva opțional și nu este adresată numai persoanelor care merg departe pentru că sunt generoase…

Cuvântul apostol (din greacă) sau misionar (din latină) înseamnă trimis… Fiecare dintre noi este trimis (să vestească) la frați, altfel nu e fiu. Deci, dimensiunea misionară apostolică este esențială pentru fiecare om și pentru că omul se realizează prin relația sa cu aproapele, mergând spre celălalt.

Tocmai misiunea realizează substanța noastră, natura noastră de oameni și natura noastră de credincioși.

Când spunem că Biserica e apostolică, noi înțelegem nu numai că este întemeiată pe apostoli și pe urmașii lor legitimi, ci textul dorește să ne spună și un alt adevăr: e adevărat că a existat acea sămânță, dar pomul și roadele sunt mereu ale aceleiași semințe.

Deci, Biserica este prin esență apostolică. Latura apostolică este dimensiunea fundamentală a vieții noastre. Suntem relație! Adică iubirea te împinge spre celălalt. Altfel, te îndrepți spre altul din egoism și pentru a domina… Este tocmai opusul misiunii. Dacă faci așa, ești emisarul satanei.

Analizând misiunea, vom vedea aspectul fundamental al Bisericii, dar și aspectul fundamental al fiecăruia dintre noi care – dacă e fiul lui Dumnezeu – e chemat să vestească natura sa de fiu prin faptul că se face fratele celorlalți.

Misiunea profundă nu este atât a merge să spui altora multe lucruri… Misiunea înseamnă a mărturisi că Isus e Fiul și că toți suntem frați, fiii aceluiași Tată. Și cum putem mărturisi? Cu viața, cu faptele! Misiunea e o problemă de viață, este stilul vieții. Este vorba de o viață de deschidere, de iubire, de dar și comuniune față de alții… O viață care nu exclude pe nimeni și care se deschide tuturor, pentru că, dacă excluzi pe unul, Îl excluzi pe Dumnezeu care s-a făcut ultimul dintre toți.

Misiunea nu e rezervată doar persoanelor alese (misionarilor) sau preoților, ci este o datorie a fiecărui om.

Dacă eu știu că un om este fratele meu pentru că avem același tată, iar el nu știe, atunci eu îi vestesc că avem același tată… Mai întâi de toate prin atitudinea mea, prin comportamentul meu fratern față de el, iar apoi, dacă-mi cere, îi vestesc și cu cuvintele.

Numai dacă eu merg în misiune spre celălalt, numai atunci eu devin fiu.

Acest discurs e foarte important încât Luca, după ce a scris Evanghelia, redactează Faptele apostolilor spunând: „În prima carte ți-am scris ceea ce Isus a început să facă și să spună… Acum îți scriu ceea ce noi am continuat să facem și să spunem, fiind martorii Săi”. Faptele apostolilor ne spun cum apostolii interpretează Evanghelia cu viața lor. Și sunt modelul Bisericii, adică discipolul este cel care Îl mărturisește, adică Îl face prezent pe Domnul în istorie. Ei vestesc că acel Cuvânt care s-a făcut trup în Maria se întoarce trup în fiecare dintre noi – Maria este primul apostol, după Isus, pentru că a spus da Cuvântului, și deci vestește Cuvântul.

Faptul de a fi trimiși nu-l putem delega altora – faptul de a fi trimiși nu este monopolul celor 12 sau al celor 72 – pentru că face parte din natura unei persoane care crede, care-l urmează pe Isus.

Se citește Lc. 10,1-2

1 După acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el 2 şi le-a spus: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui.

Cuvintele se încheie cu identificarea discipolului – refuzat sau ascultat – cu Isus, care, la rândul Său, se identifică cu Tatăl.

În misiune loc identificarea noastră cu Isus, care este Fiul. Iar Fiul e egal cu Tatăl, căci, fiind primul misionar, e primul care are aceeași viață cu a Tatălui, care este iubire față de toți fiii Săi și frații noștri. Deci, misionarul are aceeași viață cu a Tatălui.

Discursul începe cu Isus care trimite și se încheie cu Isus care este trimis. Cuvântul trimis, în greacă, înseamnă apostol.

În mijloc avem desfășurarea textului. În primul verset avem cadrul interpretativ. La versetul doi începe discursul despre misiune cu un îndemn: „Secerișul e mult, lucrătorii sunt puțini, rugați-vă„. Apoi, la v. 4 avem trimiterea în misiune. La v. 3 avem culoarea misiunii: culoarea misiunii este aceea a Mielului în mijlocul lupilor. Ce i se va întâmpla Mielului în mijlocul lupilor? La v. 4 este enunțată condiția pentru a fi miel, și nu lup, adică sărăcia, iar dacă suntem bogați, devenim lupi. Dacă suntem săraci, suntem constrânși să fim miei. De la v.5 la v.9 se descrie misiunea care constă în a intra, a spune, a locui, a mânca, a bea, a se îngriji și în a vesti… La vv. 10-15 se vorbește de refuzare, căci un misionar poate fi primit sau refuzat. În misiune, refuzarea e forte importantă. E pusă în cont. Și Isus a fost refuzat. Dar, în refuzare, misionarul nu-l refuză pe celălalt. Fapt pentru care refuzarea devine împlinirea misiunii. Când tu nu-l refuzi pe cine te refuză, revelezi o iubire fără condiții, care este Dumnezeu.

În ultimul verset avem identificarea noastră cu Isus și a lui Isus cu Tatăl.

Prin misiune, noi devenim fii în Fiul și intrăm în sânul Treimii, adică participăm la viața lui Dumnezeu. Căci viața lui Dumnezeu este iubirea reciprocă (primită și dăruită) dintre Tatăl și Fiul (o iubire reciprocă, gratuită și dezinteresată). Iar noi – dacă experimentăm iubirea Tatălui și a Fiului – suntem destinatarii misiunii Sale și odată ce experimentăm această iubire, devenim egali cu Tatăl și cu Fiul, adică știm să iubim și deci avem viața Treimii.

Ne oprim asupra primelor trei versete.

v. 1

1 După acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el

„După aceste fapte…”. După care fapte? După faptele pe care le-am văzut în ultimele două cateheze: faptul că Isus își întărește fața pentru a merge la Ierusalim (adică Isus e hotărât în privința milei: la Ierusalim Își va da viața). Discipolii Iacob și Ioan își întăresc fața într-un alt mod: doresc să trimită un foc din cer peste cei care-L refuză pe Isus. Deci, primul lucru pentru a putea merge în misiune este a cunoaște fața lui Isus. Și de a fi botezați, scufundați în acea față de milă. Altfel, misiunea noastră – chiar dacă are multă bunăvoință și multă iubire pentru Cristos – este la fel ca și cruciadele noastre: facem tocmai opusul a ceea ce Isus face. Deci cu intenții bune, noi facem tot răul. E cel mai mare rău pentru că-L discredităm chiar pe Dumnezeu. (Mai bine să facem răul cu intenții rele, nu cu intenții bune).

Apoi, am văzut că nu este suficient să cunoaștem fața milostivă a Domnului. Ci trebuie să avem voința liberă de acele automatisme care ne determină să căutăm în toate lucrurile numai interesul și profitul nostru material – trebuie să ne garantăm viața materială, deci să posedăm multe lucruri; trebuie să ne garantăm viața noastră afectivă, deci să avem la mână pe cei din jur, să-i stăpânim, să-i controlăm și să avem puterea peste ei; apoi, pentru că avem și o viață spirituală, intențiile tuturor spiritualităților este să urcăm până la Dumnezeu pentru a-L stăpâni și pe El.

Dacă noi vrem „să avem în mâinile noastre” (să stăpânim) lucruri, persoane și pe Dumnezeu, deja suntem morți.

Pe Dumnezeu deja-L avem în interiorul nostru. Trebuie să avem libertatea față de lucruri, adică să iubim cu adevărat sărăcia. Și aceasta este cea mai mare virtute. Pentru că tu dai ceea ce ai, și când nu ai nimic, atunci te dai pe tine însuți… și așa te împlinești pe tine! Deci, această primă condiție (de-a fi liberi de lucruri) este primul dar, adică sărăcia spirituală și, dacă este necesar, și sărăcia materială.

Al doilea dar l-am numit castitatea (și toți trebuie să o avem): este vorba de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima astfel încât această iubire absolută pentru Dumnezeu să nu mă facă sclavul relațiilor cu persoanele (tindem să posedăm persoanele ca idoli, ca absolute. Deci, îl distrugem și pe celălalt, și ne distrugem și pe noi). Puterea este văzută că fiind dominarea peste o persoană. Poate că noi nu avem puterea politică a lumii, dar pentru noi contează să avem puțină putere în Biserică. Apoi, fiecare are puterea sa, dominarea sa peste alții… Această atitudine te face sclav! Aceasta este o afecțiune, o „dragoste” care produce moarte. Evanghelia ne invită să avem o inimă liberă de aceste afectivități greșite.

A treia libertate e libertatea de eul meu fals: eliberarea de voia noastră pentru a face voia Tatălui. Dacă vrem ca Domnul să facă voia noastă, vai de noi! Noi trebuie să facem voia Sa și așa să fim liberi! Căci răul radical este să gândim că voia Domnului ar fi greșită; ca și cum voia noastră ar fi cea corectă. Iar voia noastră este tocmai împlinirea egoismelor și a fricilor noastre. .

Dacă nu există aceste patru daruri: a cunoaște cu adevărat fața milostivă a Domnului (și nu este prea cunoscută)… Cât de mult rău își face omul în numele falsului Dumnezeu care e satanic: care nu respectă libertatea noastră, nu-l respectă pe celălalt, care vrea să posede, să stăpânească, să se impună? Apoi, dacă nu avem o iubire pentru El care ne face liberi față de oportunismele noastre (Isus în timpul celor trei ispitiri a învins ispitele…), nu îndeplinim misiunea, adică noi nu mergem spre celălalt. Nu-l iubesc pe celălalt, ci merg spre el pentru a-mi însuși lucrurile aproapelui, pentru a stăpâni persoana sa, adică pentru a-mi exercita puterea. Și nu pentru a mă dărui prin iubire.

Expresia „după aceste lucruri (fapte)” înseamnă multe lucruri. Până când nu mă eliberez de dorința de a poseda lucruri și persoane, nu există misiune!

Este clar că „acest lucruri” nu-mi vin pe neașteptate: acum eu am toate aceste libertăți, deci merg în misiune… Discipolii sunt trimiși în misiune chiar dacă încă nu sunt liberi… Ei și noi învățăm să mergem treptat în urma Domnului. Există un drum de făcut care durează toată viața.

Dar a ști că în măsura în care avem o cunoaștere și o iubire care ne iluminează și ne fac liberi putem face mai puțin rău… în relațiile noastre și-n ajutorul nostru spre alții.

Despre cei 12 se spune că Isus „i-a chemat”. Despre cei 72 se spune că Isus „i-a desemnat”. Iar noi nu am fost chemați. Eu nu l-am văzut pe Domnul, deci nu m-a chemat…

Cuvântul „a desemna” este folosit atunci când, pentru a-l înlocui pe Iuda, Domnul l-a „desemnat” pe Matia dintre diferitele persoane propuse de comunitate.

În comunitatea creștină, Domnul Înviat este cel care, tot la fel cum i-a chemat pe cei dintâi, ne desemnează pe fiecare dintre noi să fie apostol, „după aceste lucruri”.

Acești desemnați sunt „alții”. Alții nu înseamnă că fac alte lucruri diferite. Ci înseamnă alții, egali cu cei de dinainte. Căci și noi trebuie să fim egali cu cei 12 care sunt egali cu Isus, care e egal cu Tatăl. Căci dacă suntem diferiți, am greșit meseria…

De această dată sunt „72”. Primii doisprezece sunt apostolii pe care-i cunoaștem, pe care Isus i-a ales și i-a trimis să vestească poporului Israel. Cei care vin după, și ei sunt desemnați de Domnul, și sunt „70” sau „72”, pentru că 70 erau bătrânii lui Israel. Plus doi: Aron și Moise, fac 72.

70 sunt neamurile (în Gen. 10 avem lista națiunilor, însă după cei 70 de traducători ai Bibliei, națiunile sunt 72). Deci, națiunile lumii sunt 72. Numărul 72 este de 6 ori 12. Plus cei 12, avem 7 ori 12.

Aceste numere înseamnă: cei 12 reprezintă poporul lui Israel, poporul lui Dumnezeu. Însă întreaga lume este alcătuită din fiii lui Dumnezeu aleși și iubiți. Iar completarea filiației lui Dumnezeu (numărul total al fiilor lui Dumnezeu) stă în 72 plus 12, adică de 7 ori 12. Cu alte cuvinte, toți suntem (7 simbolizează infinitul) poporul lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu.

Deci, acești 72 reprezintă misiunea universală la toate popoarele, este misiunea care se extinde până la marginile pământului și în toate timpurile. Acești 72 reprezintă toți oamenii pământului din toate timpurile. Fiecare dintre noi e desemnat la fel ca acești 72.

La fel cum cei 12 îi reprezintă pe cei 12 patriarhi ai lui Israel, adică tot poporul, căci fiecare membru al poporului izvorăște din acești 12 patriarhi și au același ADN, la fel cum fiii sunt egali cu tații.

Misiunea privește pe fiecare dintre noi și întreaga istorie – de acum – este istorie de misiune. Adică istorie de iubire care trece de la unul la celălalt și este istorie de mântuire. Altfel este istorie de separare și pierzanie. Iar misiunea va fi împlinită atunci când Dumnezeu va fi totul în toate lucrurile, adică atunci când noi vom fi frații tuturor. Atunci va fi împlinit planul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu va fi unul pe pământ, va fi unul, pentru că acum sunt mulți… Domnul e tăiat în bucăți… și fiecare om ar fi o bucată… Până când nu ne recompunem noi în armonie și iubire, Domnul rămâne mereu rupt în bucăți… La fel ca inima unui tată când fiii sunt certați și despărțiți.

Scopul, țelul trimiterii în misiune, este să ne ajute să pricepem că Dumnezeu este unul și că noi suntem una. Specific binelui e să reunească (să adune) din toate părțile, răul dezbină…

Dumnezeu desemnează, dar El acționează prin oameni intermediari… Avem numele celor 12, dar nu avem numele celor 72, pentru că în interiorul numărului 72 este numele fiecăruia dintre noi.

Care sunt calitățile personale pe care trebuie să le aibă apostolii? Toți cei 12 au calități „minunate”: Petru care se leapădă este capul. El ne reprezintă pe toți. Cei mai bravi – Iacob și Ioan – sunt cei care cer focul din cer și apoi se unesc pentru a-l înlătura pe Petru, iar ceilalți fug în timpul patimii… Totuși, sunt temelia Bisericii…

Apostolii sunt persoane oarecare, dar au calități clare: niciunul nu putea să se înțeleagă cu celălalt, pentru că erau prea diferiți: unul colabora cu romanii, altul era zelot care lupta împotriva romanilor, unii erau pescari… Dar au în comun faptul că unul trădează, altul se leapădă și toți fug… Și niciunul nu a înțeles nimic despre Isus, până la sfârșit… Femeile vor vesti primele învierea…

De aceea putem crede că Isus i-a trimis doi câte doi. Căci dacă reușesc să stea împreună persoane atât de diferite, înseamnă că există ceva care depășește caracteristicile, defectele și virtuțile persoanei singure… Deci, ceea ce-i unește este cu totul altceva! Este păcatul lor comun și este chemarea comună să-L urmeze pe Domnul. O chemare pe care toți o avem. Chemarea e inclusă în dorința noastră după viață, pe care toți o avem, o dorință pe care și ei o aveau și de aceea L-au urmat. Este dorința de fericire, de împlinire… După aceea, un alt aspect comun este libertatea și cunoașterea pe care toți trebuie să o avem. Așa cum se spune la început „după aceste lucruri” putem fi trimiși, atunci când suntem liberi…

Pe aceștia Isus îi trimite la fel cum El a fost trimis de tatăl, la fel cum i-a trimis pe cei 12… Tot astfel, și fiecare dintre noi e trimis. Ce înseamnă? Dacă tu iubești, iubirea te trimite afară din tine, spre celălalt. Tu te împlinești pe tine ca persoană dacă ieși din tine și știi să-l iubești pe celălalt.

La fel noi: dacă suntem fiii lui Dumnezeu și am înțeles că Dumnezeu e tată, în mod necesar suntem trimiși altora. Vestind ce? Spunându-le că avem un Tată comun. Cum Îl vestim? Prin iubirea frățească!

Puterea creștinismului nu este propaganda, nu e puterea, nu e bogăția… Atunci când există bogăție, aceasta face numai rău, din nefericire… Este sărăcia cea care te face solidar cu alții, deschis față de toți, unul care depinzi de toți și-i iubești pe toți. Poate ești ultimul dintre toți, la fel ca Cristos.

Și-i trimite câte doi: fie pentru că mărturia a doi este de netăgăduit, fie pentru ajutorul reciproc, fie pentru că atunci când doi stau împreună înseamnă că există un al treilea… Și mafia ține împreună, și puterea ține doi oameni împreună… Dar dacă stau împreună nu din motive de profit sau de putere, ci stau împreună cu propriile lor diferențe, înseamnă că există un al treilea care-i unește. Doi e începutul comunității, doi e semnul iubirii. Căci, dacă unul singur merge să vestească că Dumnezeu e Tatăl, dar el vrea să fie dumnezeu, nu e credibil…

Dintre cei doi trimiși, nu atât cel care vestește mărturisește, ci acela care are răbdare să asculte și să stea împreună… Căci importantă nu este vorbirea, ci mărturia. Nu din întâmplare îi trimite câte doi. Matei și Marcu ne spun că și apostolii au fost trimiși câte doi. Erau echipele cele mai incompatibile… (trimite împreună frații, care sunt cei care mereu se ceartă…). Căci a fi de acord cu străinii e foarte ușor.

În limba greacă, textul subliniază că-i trimite „înaintea feței Sale”.

În cap. 3 din Maleahi se spune că Dumnezeu trimite mesagerul Său înaintea feței Sale – aici trimite doi – apoi Domnul vine pentru a face judecata. Cu alte cuvinte, prin vestirea, prin mărturia fraternității, sosește judecata lui Dumnezeu. Care e judecata lui Dumnezeu? Că toți suntem fii, că El ne iubește infinit, căci se lasă ucis pe cruce în loc să ne condamne. Iar discipolii, când vor fi refuzați, vor face la fel ca Isus.

Tocmai prin vestire e prezent Domnul, pentru că Dumnezeu e iubire și unde există vestirea a doi, există prezența lui Dumnezeu și avem prezența lui Dumnezeu care vine să mântuiască, adică să aducă, să propună tuturor celorlalți aceeași iubire a Fiului pentru toți frații. Fapt pentru care vestirea este o problemă de viață și de moarte. Pentru că dacă mărturisim iubirea Tatălui devenind fii, adică făcându-ne frați, cu adevărat noi suntem mântuiți pentru că suntem fii și frați, dar și celălalt e mântuit pentru că el cunoaște prin fraternitatea mea iubirea Tatălui și așa devine fiu.

Unde-i trimite? „În fiecare oraș și loc”. Îi trimite în oraș. Apoi, la urmă, va sfârși în oraș, dar în mijloc pune „casa”. Orașul în opoziție cu casa este locul public. Casa e locul privatul. Adică vestirea ajunge și-n locul public și-n cel privat. Privește relațiile fie comunitare și sociale, fie relațiile interpersonale cele mai strânse.

Le trimite în „locul”. Locul e în opoziție cu orașul. Locul e acel spațiu unde nu există nimeni. Evanghelia trebuie mărturisită și acolo unde nu trăiește nimeni, căci întreaga creație geme în durerile nașterii în așteptarea fiilor lui Dumnezeu. Cu adevărat Domnul e Dumnezeul tuturor și al întregului loc (creații) și iubește toate lucrurile și toate persoanele și toată lumea trebuie să fie îmbibată de această iubire.

Apoi se adaugă „acolo unde El însuși urma să vină”. „A urma să vină” e definiția lui Dumnezeu. El mereu „urmează să vină”.

Deja în a șasea zi a creației, atunci când a făcut lumea, urma să vină să-i caute pe Adam și Eva… Vine și nu-i află pentru că ei s-au ascuns. Și de atunci Dumnezeu este mereu „cel care vine” să-l caute pe om. Și când sosește? Atunci când ne oprim și-L primim.

El de la început „urmează să vină”. Prima care-L primește e Maria care spune „da”.

Apoi „Cel care urmează să vină” este și definiția a ceea ce se va întâmpla la sfârșitul lumii… Cu alte cuvinte, lumea veche se termină odată cu El care vine și cu noi cere-L primim. Când noi Îl primim, începe lumea nouă. Deci nu trebuie să așteptăm vreo altă lume… Această lume a noastră se termină și începe lumea nouă atunci când noi Îl primim pe Cel care vine prin mărturia și iubirea Sa.

v. 2

2 şi le-a spus: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui.

„Secerișul” este grâul copt, matur. Dacă nu-l strângi, ce se întâmplă cu secerișul? Putrezește.

În textul nostru secerișul indică umanitatea. Omenirea este mereu matură pentru a trăi ca fiu al lui Dumnezeu, pentru că fiecare dintre noi este creat pentru a fi fiul lui Dumnezeu. Și nu trebuie să aștept ca persoana să fie matură. Nu! Oricare persoană deja este fiul lui Dumnezeu. Și dacă nu trăiește ca fiu al lui Dumnezeu, se strică (putrezește). Adică-și risipește propria viață. Mărturia, vestirea, este pentru orice om pentru ca să descopere că este fiu și deci să se facă fratele aproapelui. Și aceasta este mântuirea lumii concrete, nu este o mântuire ciudată… ci este posibilitatea de a trăi pe pământ, de a fi fii și frați.

Deci, secerișul e mult, deja e copt (matur) înseamnă că omul este mereu matur pentru a iubi, căci dacă nu iubește este egoist. Deci este mort. Mereu este un timp bun pentru a trece de la moarte la viață.

Totalitatea oamenilor este secerișul, nu există oameni de aruncat pentru Dumnezeu. El vrea să-i mântuiască pe toți. Vrea să-i culeagă pe toți. Nu exclude pe niciunul.

Toți suntem fiii Săi, nu ne poate arunca.

Ceea ce lipsește sunt lucrătorii.

Muncitorul este acela care face munca. Primul muncitor e Cristos – Fiul, care face aceeași muncă (lucrare) ca Tatăl care constă în a-i iubi pe frați – și lipsesc colaboratorii Săi.

Apostolii sunt numiți colaboratorii lui Cristos. Isus muncește, El face munca Tatălui care constă în a iubi pe toți oamenii, iar noi, colaborând, ar trebui să facem la fel ca Isus. Dar dacă noi colaborăm făcând opusul la fel ca Iacob și Ioan care cer fulgere din cer… Săracul Isus… Este ca și când el ar trage un car: El trage într-o direcție, iar noi tragem în partea opusă…

Problema nu este că oamenii nu sunt maturi pentru a primi mesajul lui Cristos, ci problema este că noi, creștinii, încă nu suntem maturi. Nu suntem încă „după aceste fapte…”: încă nu-L cunoaștem pe Domnul și iubirea Sa. Încă nu suntem destul de liberi.

Lucrătorii sunt „puțini”. Când Isus vorbea, era numai El singur, pentru că apostolii și acești 72 toți L-au abandonat.

Atunci ce-i de făcut? Să ne ascundem? Nu! „Rugați-L pe Tatăl secerișului„. El este cu adevărat Domnul tuturor. Deci, să devină și Domnul nostru astfel încât să devenim lucrători.

Deci, primul lucru este rugăciune stăruitoare de cerere și mijlocire pentru lucrători, adică pentru fiecare dintre noi. De ce? Pentru ca să mă arunce (data trecută am văzut că vulpile au vizuinile lor, păsările au cuiburile lor), să mă scoată din cursa tuturor certitudinilor mele, din egoismul meu, din setea mea după putere; din fricile mele, din ideile greșite pe care le avem despre noi… Mereu ne scuzăm: „Ce aș putea eu să fac?” „Privim la apostoli și vedem că mereu sunt înconjurați de aureole, deci sunt sfinți… iar noi nu suntem…”. Și apostolii sunt persoane normale. Dumnezeu alege persoanele normale și nu-și formează modele care au o umanitate diferită. Psalmul 139: „M-ai creat ca o minune”. În ochii lui Dumnezeu, fiecare dintre noi este o minune. Este unic, original, irepetabil.

Aceste cuvinte nu sunt spuse „nu știu cui”, ci sunt spuse în mod direct celor 72.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă