Luca 11,37-54

Curățării exterioare, Isus îi opune purificarea interioară, cea a unei inimi convertite de la violența morții la o iubire care dă viață. Este aceeași iubire a Fiului preaiubit asupra căruia se va descărca greutatea violentă a inimii fraților.

Ps. 32 (31)

Este un „psalm penitențial”, adică de convertire… Subliniem conceptul „fericirii”. Fericit – nu cel care este fără de păcat, căci nu există om fără de păcat – este cel care are experiența păcatului, dar se simte iertat și chemat să-L urmeze pe Domnul și să-i ajute pe alții iubindu-i ca frați…

Capitolul unsprezece al Evangheliei după Luca a început cu rugăciunea „Tatăl nostru”, cu posibilitatea de a-i putea spune lui Dumnezeu „Abba”, „Tăticule”. Acest cuvânt, „Abba”, spus de noi, ne face fii. E o mare demnitate, un mare dar să-L putem chema Tată pe Dumnezeu… Și-L putem chema Tată pentru că avem Spiritul Fiului, adică viața Fiului, iar „viața Fiului” este iubirea față de Tatăl și față de frați.

Apoi am văzut că spiritul Fiului ne vindecă de spiritul mut. În noi există un „spirit mut” care ne împiedică să comunicăm cu frații și să-L numim pe Dumnezeu Tată. Este Satana care, încă de la început, ocupă inima omului prin neîncrederea în Dumnezeu ca Tată și în alții ca frați. Iar Isus a venit să ne elibereze de acest spirit.

Și, odată ce ne-a eliberat, ne spune: „Fiți atenți, pentru că acest spirit ne amenință mereu și poate să se întoarcă în om cu șapte diavoli mai rău”…

Așadar, este important să nu-I cerem Domnului semne – „Există sau nu Domnul? Este sau nu este cu mine?” – ci să urmăm semnul lui Iona, care ne cheamă la convertire.

În măsura în care mă convertesc și ascult Cuvântul, devin ca Maica lui Isus: „Fericită este femeia care Te-a născut”, dar Isus răspunde: „Mai fericiți sunt cei care ascultă și împlinesc Cuvântul”… Pentru că, ascultând Cuvântul, îi dăm trup Fiului, devenim fii. Iar acest fapt cere o convertire continuă la noua înțelepciune.

În cateheza anterioară am subliniat că fiecare dintre noi este ca o făclie aprinsă: Cristos este lumina, e Fiul lui Dumnezeu, iar noi luăm lumina de la El, având aceeași lumină.

Temele identității, a relevanței și a misiunii noastre depind de faptul de a fi

într-adevăr luminați de Domnul, dacă avem înțelepciunea Sa, dacă cunoaștem Cuvântul Său, dacă avem Spiritul Său.

Isus ne invită să fim atenți ca lumina care este în noi să nu fie întuneric: căci poate exista o lumină care e falsă, care e întuneric…

În această cateheză vom prezenta cele două lumini false, cele două aspecte ale întunericului, ale persoanei religioase…

În textul nostru Luca face o caricatură a cărturarilor și a fariseilor, dar este caricatura persoanei religioase care-i bună, dar care nu cunoaște nici iubirea lui Dumnezeu și nici iubirea aproapelui. Bunătatea îi folosește pentru a-i osândi pe alții și pentru a spune înaintea lui Dumnezeu: „Mulțumește-mi, Doamne, căci eu sunt bun”. Altfel spus, eul propriu a devenit Dumnezeu…

Și este o temă fundamentală, pentru că întreaga predicare a lui Isus, dar și întreaga predicare profetică din VT, este împotriva religiozității care în practică și-n „exterior” este perfectă, dar această perfecțiune îi folosește pentru a se apăra de Dumnezeu: „Pentru că eu sunt bun, Tu trebuie să mă premiezi, să-mi dai viața veșnică”… Ca și cum Dumnezeu ar fi rău și m-ar osândi… În schimb, Dumnezeu este Tată!

Noi nu suntem buni pentru că Dumnezeu ne-a impus legi, iar noi le respectăm căci, dacă nu, ajungem în iad, ci suntem buni pentru că Dumnezeu este Tată, iar noi suntem fii și avem Spiritul Său. Acest fapt se numește har, Evanghelie. Celălalt se numește lege…

Legea nu mântuiește pe nimeni, ci ne osândește pe toți. Noi toți suntem mântuiți prin har. Și aceasta este polemica fundamentală în tot Noul Testament: tot NT vrea să ne vestească faptul că mântuirea este iubirea gratuită a Domnului care-Și dă viața pentru noi, păcătoșii, pentru că Dumnezeu ne iubește cu o iubire infinită. Și acesta este principiul mântuirii!

Iar a se împotrivi acestei mântuiri este tocmai super-eul religios. În fiecare dintre noi trăiește un mic fariseu, care moare greu. Evanghelia după Luca este scrisă nu pentru a-l converti pe „fratele mai mic”, ci pentru a-l converti pe fratele mai mare, pe omul drept, care să-l iubească pe cel mai mic, pe păcătos… Pentru că, dacă nu iubești fratele – care păcătuiește, care greșește – tu-L detești pe Tatăl care-l iartă pe frate pentru că e fiul Său și îl iubește… Prin urmare, înseamnă că tu nu accepți să fii fiu. Așadar, în mod paradoxal, singurul care I se împotrivește lui Dumnezeu și care într-adevăr trăiește iadul este omul care se autojustifică…

Marea convertire a lui Pavel constă exact în trecerea de la lege la Evanghelie. În această cateheză ne vom opri asupra acestei teme…

Evanghelia ne îndeamnă să ne convertim la semnul lui Iona, la semnul milei lui Dumnezeu: acest text ne ajută să înțelegem convertirea, semnul lui Iona, să pricepem că suntem păcătoși și avem nevoie de convertire.

Se citește Lc. 11, 37-54

37 Pe când vorbea, un fariseu l-a invitat să ia masa la el. El a intrat și s-a așezat la masă. 38 Văzându-l, fariseul s-a mirat că nu s-a spălat înainte de masă. 39 Atunci, Domnul i-a spus: „Voi, fariseii, curățați exteriorul paharului și al farfuriei, dar în interiorul vostru sunteți hrăpăreți și răutăcioși. 40 Nebunilor! Oare cel care a făcut exteriorul n-a făcut și interiorul? 41 De aceea, dați de pomană cele din interior și, iată, toate vor fi curate pentru voi. 42 Dar vai vouă, fariseilor, pentru că dați zeciuială din mentă, din rută și din toate ierburile, dar lăsați la o parte dreptatea și iubirea lui Dumnezeu: acestea trebuia să le faceți, iar pe acelea să nu le neglijați. 43 Vai vouă, fariseilor! Vă plac primul loc în sinagogi și saluturile în piețe. 44 Vai vouă, pentru că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii calcă pe deasupra fără să știe”. 45 Unul dintre învățații Legii i-a răspuns: „Învățătorule, vorbind astfel, ne jignești și pe noi!” 46 El i-a zis: „Vai și vouă, învățați ai Legii, pentru că îi încărcați pe oameni cu poveri greu de purtat, dar voi nici măcar cu un deget nu atingeți aceste poveri. 47 Vai vouă, pentru că ridicați monumente profeților pe care i-au ucis părinții voștri. 48 Astfel, sunteți martori și consimțiți la faptele părinților voștri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le zidiți mormintele. 49 Tocmai de aceea Înțelepciunea lui Dumnezeu a spus: Le voi trimite profeți și apostoli, dar vor fi uciși și persecutați de ei, 50 ca să se ceară cont acestei generații de sângele tuturor profeților vărsat de la crearea lumii, 51 de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar și sanctuar. Da, vă spun, se va cere cont de la generația aceasta. 52 Vai vouă, învățați ai Legii, care ați luat cheia cunoașterii! Voi nu ați intrat, iar pe cei care voiau să intre i-ați împiedicat”. 53 După ce a ieșit de acolo, cărturarii și fariseii au început să i se împotrivească cu înverșunare și să-l constrângă să vorbească despre multe lucruri, 54 întinzându-i curse ca să prindă ceva din gura lui.

Pilda ni-L prezintă pe Isus care este invitat la prânz de un fariseu, iar El acceptă invitația. Isus mănâncă atât cu fariseii, cât și cu păcătoșii: când e cu fariseii, mereu ceva nu merge bine… De obicei, întotdeauna fariseii sunt împreună cu păcătoșii. Deci prezența fariseilor mereu este mediată de păcătoșii care, într-un anume fel, sunt o mângâiere: spre exemplu, păcătoasa care-i unge picioarele lui Isus, iar fariseul critică…

În textul nostru avem numai figura fariseului…

Când în scenă intră păcătosul, împotrivirea față de harul și de iubirea Domnului este înlăturată: păcătosul se recunoaște păcătos, deci poate primi mila; în schimb, împotrivirea fariseului față de har, deoarece pretinde că-i perfect în respectarea legii, cere din partea lui Isus un efort suplimentar în a-l ajuta să se convertească

Din cauza fariseilor Isus va sfârși pe cruce… De fapt, la sfârșitul pildei se subliniază că vor să-L ucidă…

Cine sunt fariseii? Fariseii sunt persoanele drepte.

Este adevărat că omul care se știe păcătos nu are mari probleme în a se converti.

„Oare ne aflăm aici pentru a deveni răi?” Nu! Noi am vrea să fim buni și drepți. Dar problema este că, dacă un om înțelege câte ceva, într-adevăr își dă seama ce este păcatul și răul din el… Iar adevărata luminare constă în a vedea răul din noi! Dar a vedea că acest rău nu-i obiectul osândirii, ci al milei lui Dumnezeu care ne iartă(:), aceasta e mântuire și creștinism!

Dacă toate religiile indică o cale a mântuirii – cea de a fi mereu tot mai buni, străduindu-ne tot mai mult, până la a muri pentru Dumnezeu – creștinismul ne prezintă un Dumnezeu care iubește atât de mult omul, încât Își dă viața pentru om, pentru că Dumnezeu este TATĂ! Tocmai astfel învinge acea minciună a satanei, care ne dă o imagine falsă despre Dumnezeu și care se află la originea tuturor religiilor servile, și a tuturor răzvrătirilor noastre, și a tuturor relelor noastre… Căci dacă Dumnezeu mă urăște, mă detestă, nu mă simt iubit, deci nici eu nu știu să mă iubesc și nici nu știu să-i iubesc pe alții… În acest caz, mă folosesc de religie pentru a mă apăra de Dumnezeu, iar dacă nu reușesc să mă apăr de Dumnezeu, caut să duc o viață cât mai „liniștită”, ca un condamnat la moarte: „Cel puțin să mă bucur de ultimele clipe”… Astfel, omul trăiește o viață în nefericire, căutând să se salveze singur, deci trăiește în egoism, în închiderea față de alții. Iar când e închis față de alții în egoism, deja a făcut tot răul: este lumea pe care o vedem…

vv. 37-38

37 Pe când vorbea, un fariseu l-a invitat să ia masa la el. El a intrat și s-a așezat la masă. 38 Văzându-l, fariseul s-a mirat că nu s-a spălat înainte de masă.

Cuvântul „fariseu” înseamnă separat, despărțit, fariseii erau oamenii care se separau de lume pentru a putea trăi în puritate legea lui Dumnezeu. Deci, erau oamenii buni…

Luca – și-n cap. 18, când ne prezintă pilda vameșului și a fariseului – subliniază că însușirile fariseului sunt două: prima constă în faptul că se așază înaintea lui Dumnezeu și-I spune: „Dumnezeule, vezi cât sunt de bun! Îți mulțumesc că sunt bun!”, cuvinte care înseamnă „Tu, Dumnezeule, mulțumește-mi, căci, dacă nu aș fi eu…”… „Eu nu sunt ca acel păcătos care stă în spate”.

Ce face fariseul? Se folosește de Dumnezeu ca să arate cât este el de bun; iar ceilalți îi folosesc pentru a-i disprețui. Pe lângă aceste două însușiri, Luca mai adaugă încă una – comună tuturor – „fariseii iubesc banii” (cf. Lc cap. 14 și 16)… Căci fără bani nu te poți separa de alții, nu poți duce o viață care să fie onorată de Dumnezeu și de alții…

Fariseul este omul care are „eul său religios” ca dumnezeu al său… Căci un om ar putea avea „eul său” sub alte forme: „Eu sunt cel mai grozav hoț din oraș”, căci cel puțin sunt cineva… În trecut regele era ales dintre cei mai mari tâlhari: câștiga cel mai tare; sau „sunt cel mai bun profesor”… Iar când nu poți fi cel mai bun, te decizi să fii cel mai rău… Pentru că ceea ce contează este ca eul propriu să fie în centrul lumii.

Dar de ce omul vrea să fie în centru? Pentru că nu se simte iubit! Când un om se simte iubit, atunci știe să iubească, adică să-i pună în centru pe alții…

Așadar, fariseul este o persoană nefericită și reprezintă modelul omului care, nesimțindu-se iubit de Dumnezeu (și toți ne simțim așa, mai mult sau mai puțin), simte nevoia să pună eul său în centrul tuturor lucrurilor: în centrul atenției lui Dumnezeu și a altora…

Iar fariseul Îl invită pe Isus la prânz… Căci a-L invita pe acest Învățător, care avea succes, îi dădea lui o imagine bună. Iar Isus acceptă invitația…

În Evanghelia după Luca, cel puțin într-o jumătate din text, Isus este descris mâncând, la ospăț… Fariseii Îl invită pentru a-L critica, sau se prezintă la Isus când Acesta mănâncă cu păcătoșii, dar tot pentru a-L critica… Fariseii sunt mereu prezenți…

Și-L invită la „prânz”, nu la „cină”: pentru că prânzul nu necesita prea mult efort și nu dura prea mult… În schimb, cina se prelungea până târziu în noapte și se făcea numai pentru prieteni… Să ne amintim că păcătoșii Zaheu și Levi Îl invită la cină…

În schimb, fariseul Îl invită la prânz, căci nu-l costă prea mult: se oprește numai cât timp mănâncă, iar lumea vede că eu îi primesc și pe învățători și astfel eu am o bună imagine…

Isus intră și se așază la masă… „Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă”. Este grav dacă nu-ți speli mâinile, căci nu ești pur, curat… Hrana e darul lui Dumnezeu, și darul Său trebuie respectat… Dacă nu respecți darul lui Dumnezeu, înseamnă că nu-L respecți pe Dumnezeu; deci, dacă nu-ți speli mâinile, faci să cadă întreaga religie… Căci dacă un singur lucru cade, cade totul…

Toată această puritate (curățire) legală trebuia respectată în mod maniacal… Această curățire avea motivele ei, fiind igienic să-ți speli mâinile… Deci sunt prescripții juste. În schimb, se pare că Isus nu-și spală mâinile în mod intenționat, căci există multe prescripții juste, dar care apoi devin formalism, iar noi ne legăm de ele pentru a face greșelile pe care Isus le subliniază în versetele următoare…

vv. 39-44

39 Atunci, Domnul i-a spus: „Voi, fariseii, curățați exteriorul paharului și al farfuriei, dar în interiorul vostru sunteți hrăpăreți și răutăcioși. 40 Nebunilor! Oare cel care a făcut exteriorul n-a făcut și interiorul? 41 De aceea, dați de pomană cele din interior și, iată, toate vor fi curate pentru voi. 42 Dar vai vouă, fariseilor, pentru că dați zeciuială din mentă, din rută și din toate ierburile, dar lăsați la o parte dreptatea și iubirea lui Dumnezeu: acestea trebuia să le faceți, iar pe acelea să nu le neglijați. 43 Vai vouă, fariseilor! Vă plac primul loc în sinagogi și saluturile în piețe. 44 Vai vouă, pentru că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii calcă pe deasupra fără să știe”.

Fără să spună ceva, fariseul s-a minunat… Iar Isus îi răspunde imediat și direct, zicându-i: „Voi, fariseilor, curățați partea din afară a paharului și a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire și de viclenie” (v. 39). Așadar, există o opoziție între partea exterioară perfectă (trebuie să apari perfect în ochii altora), dar interiorul este cu totul altceva…

Mai întâi de toate, interiorul este „răpire” față de Dumnezeu – vreau să fiu eu Dumnezeul meu; Îi răpesc mărirea, pentru că eu sunt punctul de referință pentru toate – și răutate față de alții…

Avem opoziția interior-exterior… Dacă un altul ar descoperi mereu ceea ce gândim, am fi fericiți? Ne-am rușina de foarte multe ori…

Să învățăm să ne cunoaștem, căci toți suntem la fel… Don Mazzolari spune: „E suficient să fim un om, ca să fim un sărman om”…

Avem exteriorul perfect… și cu cât suntem mai perfecți în exterior, cu atât mai fragili suntem în interior, și nu vrem să se vadă în exterior ceea ce avem în interior…

Dar ce avem în interior? Avem de toate, avem lucrurile care sunt prezente în inima tuturor și, mai presus de orice, se află un lucru simplu: am vrea ca alții să ne iubească… Dar crezând că ei nu ne iubesc, nici noi nu-i iubim, dar ne arătăm buni în exterior pentru a le câștiga respectul, pentru a părea buni, ca să fim amabili… Așadar, este o întreagă sclavie, subjugare reciprocă numită „oftalmodulia”, o boală a ochilor, în Ef. 6,6: toți suntem sclavii ochilor (privirii) altora… Și aceasta este regula comportamentului obișnuit în raportul dintre persoanele bune… Căci dacă nu, suntem judecați, criticați…

În scrierile apocrife avem o zicală a lui Isus: „Când exteriorul va fi ca interiorul, atunci va fi Împărăția lui Dumnezeu”, adică atunci când nu vom mai minți; când nu ne vom mai masca propriul rău, ci-l vom recunoaște ca fiind un rău, ca nevoie de milă și de iertare din partea celuilalt… Iar răul altuia va fi obiectul milei și al iertării noastre pentru celălalt. Și astfel, toți vom fi o comunitate de miluiți, plini de har, de milă. Și aceasta e comunitatea fiilor lui Dumnezeu, e Împărăția lui Dumnezeu…

Împărăția Domnului nu-i împărăția drepților care-i decapitează pe toți ceilalți: căci în numele lucrurilor drepte s-au înfăptuit toate nelegiuirile (ororile) din lume… Și Isus a fost ucis – în baza „dreptății” – căci încălca legile… Începând cu încălcarea acestor legi minore, dar apoi cine știe pe care le va mai încălca…

E importantă corespondența (egalitatea) între exterior și interior în religiozitatea noastră, fără să ne mințim pe noi și nici pe alții… Noi nu trebuie să insistăm să facem pe păcătoșii, ci să pricepem că suntem păcătoși… Deci, să recunoaștem în mod cinstit cine suntem înaintea lui Dumnezeu și a altora și să acceptăm mila lui Dumnezeu și a altora…

Și astfel răul, în loc să fie locul apărării și al atacului, devine un loc de comuniune, de iertare și de ajutor fratern…

Aceste idei sunt simplu de spus, dar mai greu de practicat…

Interiorul și exteriorul: cred că există o respectare obsesivă, nevrotică, a ritului față de inima persoanei. Din inimă provine răul, dar și binele, Profeții ne îndeamnă să fim atenți la „inimă”, la interiorul nostru, când ne prezentăm înaintea Domnului: „Când veneați să le aduceți, cine vi le ceruse? Nu mai călcați în curtea templului Meu! Nu mai aduceți daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă și adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăși prăznuirea voastră e nelegiuire!… Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați văduva!” (Is. 1, 12-13. 116-17)… Acest lucru îl vrea Domnul de la noi. „Exteriorul” este religiozitatea formală, cea obsesivă și nevrotică, iar „interiorul” este inima care se lasă convertită

Apoi Isus continuă: „Oare, cel ce a făcut partea din afară, n-a făcut și partea de dinăuntru?” (v. 40). Prin urmare, să începem să ne purificăm interiorul… Dar cum se purifică interiorul?

În loc să pierdeți vremea spălând paharele și blidele, dați de pomană ceea ce se află în interiorul lor… Și astfel toate vor fi curate… Altfel spus: începeți să împărțiți cu frații… Milostenia e forma fundamentală a co-împărtășirii cu săracii, este exercitarea milei față de altul, care se află în nevoie… În loc să curățați bine paharul în exterior, începeți să împărțiți vinul din el și mâncarea din blid cu fratele… Atunci veți vedea că tot ceea ce-i în interior este curat, chiar dacă nu vă spălați mâinile…

Pomana, într-o economie a subzistenței, era o formă de dreptate socială.

Isus ne invită să substituim curățenia exterioară cu cea interioară. Iar puritatea interioară este dată de atitudinea milei și a pomenii, în sensul de dreptate făcută celuilalt. Este vorba de a avea față de celălalt atitudinea de frate.

Apoi Isus continuă cu trei „Aoleu”…

Cuvântul „aoleu (vai de mine)” este tradus în Biblie cu „Vai vouă”… În Biblie există multe locuri în care apare „Vai vouă”, dar este mai bine să traducem „Aoleu”… Mă explic: Dumnezeu nu amenință… Ci este ca în cazul în care mama-și „amenință” fiul „Vai să traversezi strada, când trece o mașină, căci te calcă”. E o amenințare? Iar dacă nu-l calcă mașina, îl bagă ea sub mașină pentru că a traversat strada, neascultând-o? Nu! Ci mama îi spune „Vai de mine dacă traversezi strada, căci te poate lovi o mașină, și-ți face rău”.

„Aoleu, vai de mine” înseamnă: „Simt eu durerea pentru tine”…

Așadar, nu sunt o amenințare, ci sunt precum „amenințările profetice”, care sunt ca și cele ale mamei care spune „Vai de mine, nu face aceasta, te rog, căci dacă faci, îți face rău ție. Și-mi face rău și mie, căci răul tău îl simt eu”…

Acest „Vai mie” nu-i un fel de a spune… Îl traducem astfel căci în Luca avem Fericirile. „Fericirile” înseamnă „Sunt bucuros, fericit pentru voi” (fericiți voi, cei săraci)… Și imediat spune „Vai vouă, bogaților”… Dar nu înseamnă „Vai de voi”, căci vă ameninț, ci este opusul lui „Vă felicit”, adică „Îmi pare rău pentru voi”. Așadar, „Aoleu pentru voi, pentru că vă simțiți rău, vă faceți rău. Sunteți fiii Mei, dar urmați o cale greșită”…

Primul „Vai mie” este pentru că „Dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele…” (v. 42), deci sunteți riguroși în lucrurile mici… Dar uitați de dreptatea și de iubirea lui Dumnezeu… Cu alte cuvinte, putem respecta toate legile religioase, dar să nu avem iubire față de alții și față de Dumnezeu…

Unica împlinire a legii este iubirea, pentru că, dacă iubești, nu nedreptățești pe nimeni. Apoi, dacă este nevoie, plătești și zeciuiala… Căci plata zeciuielii era un mod al dreptății sociale și al recunoașterii că tot ceea ce ai este un dar al lui Dumnezeu și se împarte cu alții…

Primul „Aoleu” este spus din cauza celor care respectă toate regulile, dar nu respectă legea fundamentală, cea a iubirii…

De fapt, când greșim ceva, imediat ne dăm seama. Poate că am încălcat regulile… Dar întrebarea este: știm iubi sau avem o inimă moartă? Aceasta este chestiunea…

Al doilea „Vai mie” este: „Că iubiți scaunele din față în sinagogi și în închinăciunile din piețe”, adică în Biserică și în public, voi vreți să fiți în primul rând. Dorința de a fi pe primul loc, cu orice preț…

De ce este atât de grav să fim pe „scaunele din față”? Pentru că „Cine vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor”… E grav să vrei să fii primul, protagonist, deoarece înseamnă că ai spiritul opus spiritului lui Dumnezeu. Cine iubește se face slujitorul altora, nu se așază deasupra altora… Începutul tuturor relelor noastre este dorința de a fi protagoniști: a vrea să fim mai înaintea altora, deasupra lor, în biserică și în public…

Din lupta (cearta) pentru a avea primele scaune – pentru că un om vrea să fie primul – se naște tot răul din societate: luptele, invidiile, geloziile, dușmăniile, neînțelegerile, nedreptățile…

De ce un om vrea să fie primul? Pentru că nu-i ajunge ceea ce este! Pentru că se simte un nimeni, dar vrea să se simtă „cineva”, avându-i pe alții sub el…

Dacă vrei într-adevăr să fii „cineva”, pune-te în slujirea altora, la fel ca Dumnezeu, și atunci vei fi ca Dumnezeu…

E just să fim primii. Isus nu pune în dubiu acest adevăr. Problema este criteriul pe care un om îl folosește pentru a fi primul: dacă vrei să fii primul, fii ultimul și slujitorul tuturor!

Al treilea „Vai mie” este pentru că „sunteți morminte în interior”, adică aveți moartea în inimă…

De obicei văruiau mormintele, pentru ca să se vadă și lumea să le evite, spune Matei. În schimb, Luca spune: „Nici măcar nu sunteți văruiți”, deci alții nici nu-și dau seama că sunteți „morminte”… Deci cine trece peste voi, cine vă atinge este contaminat, fără să știe… Pentru că aveți în interior moartea și transmiteți moartea. Deci sunteți un fel de capcane pentru alții…

Cuvintele lui Isus sunt o judecată dură. Când Luca scrie acest text, nu mai erau farisei. Evanghelistul scrie acest text „după”, pentru Biserica născută din rândul păgânilor. Altfel spus, Luca nu scrie pentru farisei, ci pentru noi, cei din Biserică, pentru că istoria este mereu la fel…

vv. 45-52

45 Unul dintre învățații Legii i-a răspuns: „Învățătorule, vorbind astfel, ne jignești și pe noi!” 46 El i-a zis: „Vai și vouă, învățați ai Legii, pentru că îi încărcați pe oameni cu poveri greu de purtat, dar voi nici măcar cu un deget nu atingeți aceste poveri. 47 Vai vouă, pentru că ridicați monumente profeților pe care i-au ucis părinții voștri. 48 Astfel, sunteți martori și consimțiți la faptele părinților voștri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le zidiți mormintele. 49 Tocmai de aceea Înțelepciunea lui Dumnezeu a spus: Le voi trimite profeți și apostoli, dar vor fi uciși și persecutați de ei, 50 ca să se ceară cont acestei generații de sângele tuturor profeților vărsat de la crearea lumii, 51 de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar și sanctuar. Da, vă spun, se va cere cont de la generația aceasta. 52 Vai vouă, învățați ai Legii, care ați luat cheia cunoașterii! Voi nu ați intrat, iar pe cei care voiau să intre i-ați împiedicat”.

Dacă fariseii sunt cei care le fac drept pe toate, învățătorii (cărturarii) sunt cei care știu care sunt lucrurile juste… Deci îi învață pe toți ceilalți ceea ce trebuie să facă…

Învățătorul legii spune: „Dacă Tu vorbești așa despre farisei – care fac ceea ce le spunem noi – ne jignești și pe noi, care spunem că aceste lucruri sunt sfinte”. Isus nu pune în dubiu că aceste lucruri sunt sfinte, ci spune „Vai mie, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeți sarcinile nici cel puțin cu un deget” (v. 46)…

Există multe norme pe care le dăm altora, dar care pe noi nu ne privesc… Eu, care sunt fără familie, pot să le impun toate normele despre familie… Așadar, trebuie să fim atenți să nu-l împovărăm pe om…

Isus nu impune o povară, ci El are un „jug dulce”… „Jug” înseamnă că-l duce El. Și noi îl ducem împreună cu El, dar El este cel care trage greul… Din această cauză jugul Său, povara Sa este ușoară… Pentru că este povara iubirii. În schimb, învățătorii legii impun poveri și datorii altora pentru a-i chinui…

Și cu cât mai multe obligații împlinește un om, cu atât este mai bun, și cu cât inventăm mai multe norme (obligații), cu atât e mai bine… Iar dacă nu le îndeplinim, ne plângem… Însă, nu! Nu așa mărturisim creștinismul!

Creștinismul se mărturisește prin frumusețea iubirii pe care o trăim…

Trebuie să examinăm câte juguri insuportabile avem… În pasajul paralel din Marcu, la cap. 7, Isus spune: „Vă felicit! Într-adevăr, sunteți buni. Vă inventați multe legi ca să faceți ceea ce-i spre avantajul vostru, dar neglijați porunca lui Dumnezeu, care este cea a iubirii”…

Spre exemplu, ați inventa regula numită „corban”, adică oferit lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să dați pentru a vă sprijini părinții bătrâni, și nu mai dați părinților bătrâni, pentru că este a templului… Dar după acea lege se stabilea că este al tău până mori, apoi devenea al templului… Fapt pentru care de acele bunuri nu se bucurau nici părinții tăi și nici fiii tăi… ci te bucuri numai tu… Așadar, Isus le spune: „Sunteți pricepuți în a nesocoti porunca lui Dumnezeu, care este cea a iubirii”…

Câte legi sunt dictate, motivate cu adevărat de iubire…

Al doilea „Vai mie” este pentru că voi sunteți foarte buni, construiți biserici, morminte pentru profeți, monumente în memoria eroilor și spuneți că oamenii dinaintea voastră erau răi deoarece au ucis profeții…

De fapt, noi îi ucidem pe profeții actuali și construim morminte pentru cei din trecut, la fel cum au făcut părinții noștri… Deci noi suntem fiii lor vrednici… Și cu scuza că construim morminte pentru cei pe care i-au ucis mai înainte, putem să-i ucidem liniștiți pe profeții din zilele noastre…

Nu din întâmplare, mereu au fost prigonite toate vocile profetice, și-n Biserică. Întotdeauna îl considerăm pe un om profet numai după ce l-am eliminat. Să ne gândim la episcopii martiri… De obicei și sfinții – Padre Pio – au îndurat foarte multe mai înainte, iar apoi i-am făcut sfinți, pentru că deja au fost suficient de martirizați și sanctificați…

Așadar, în loc să construiți morminte, fiți atenți la ceea ce faceți cu profeții…

Isus continuă: „De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Voi trimite la ei proroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni; ca să se ceară de la neamul acesta sângele tuturor prorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar și Templu, fiind ultimul profet ucis înainte de Isus (cf. 2Cronici)»” (vv. 49-51).

Isus încheie: „De la acest neam (generație) se va cere cont de tot sângele vărsat”…

„Acest neam” este generația din timpul lui Isus… Iar Isus spune: „Vai mie”. Și Isus se află în drum spre Ierusalim. Și ce I Se va întâmpla? Va fi ucis. Și în moartea lui Isus, Isus va fi Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa răul lumii, pe Care, încă de la începutul lumii, Dumnezeu îl prevăzuse pentru a ne mântui de rău, pentru că este Nevinovat…

Altfel spus, socoteala va fi cerută generației din timpul lui Isus, iar prețul îl va plăti Isus… De fapt, ei au căutat să-L ucidă…

Zaharia, profetul despre care se vorbește în 2 Cronici, 24, 20-22, mai înainte de a muri, spune: „Dumnezeu mă va răzbuna. Va trebui să-i dați socoteală lui Dumnezeu pentru ceea ce faceți”.

Ce va spune Isus din înaltul crucii? „Iartă-i pe ei”… Isus plătește prin iertare. Și plătește prețul întregului sânge, al tuturor nedreptăților din istorie… Pentru că El este Nevinovatul și s-a identificat cu toți nevinovații, cu toți sărăcuții profeți care și astăzi trăiesc, și fiecare rău pe care-l facem lor, îl facem lui Isus…

Iar Isus zice: „Tată, iartă-i”… Nu o spune ca să aibă vreun avantaj; ci în timp ce este răstignit… Și cu adevărat plătește datoria; plătește datoria legii pe care toți o încălcăm, chiar salvându-i aparența exterioară… Însă legea are o singură poruncă: cea a iubirii… Prin urmare, Isus plătește datoria întregului nostru egoism, a întregii ipocrizii, a întregii răutăți care, în numele lui Dumnezeu, se face în lume…

Epoca noastră e puțin mai norocoasă, căci face răul fără să folosească numele lui Dumnezeu, dar face răul în numele omului, care este după chipul lui Dumnezeu… Așadar, tot răul, în vreun fel sau altul, întotdeauna îl facem în numele lui Dumnezeu și în numele lucrurilor bune, atunci când uităm de milă și de iubire. Așa se fac toate cruciadele, condamnările, luptele, dezbinările… „În numele lui Dumnezeu”… Însă dacă Dumnezeu este Tatăl tuturor, cum de ne separăm?

Iar Isus plătește datoriile… Așadar, textul deja e o temă pascală.

Isus spune de șase ori „Vai mie”, deci nu ajunge la al șaptelea… Al șaptelea îl privește pe El care acceptă crucea: „Vai mie… pentru voi”.

Crucea este „Vai mie” a lui Dumnezeu pentru răul lumii…

vv. 53-54

53 După ce a ieșit de acolo, cărturarii și fariseii au început să i se împotrivească cu înverșunare și să-l constrângă să vorbească despre multe lucruri, 54 întinzându-i curse ca să prindă ceva din gura lui.

Isus a intrat să prânzească. Textul nu ne spune că ar fi mâncat… Căci imediat încep să cugete că nu și-a spălat mâinile… Totuși, s-a oprit puțin. Poate că a ieșit, pentru că L-au alungat…

Imediat „cărturarii și fariseii au început să-L urască groaznic și să-L silească să vorbească despre multe”, punându-I multe întrebări „ca să-i găsească vină”… I-au pus întrebările despre tributul de dat templului, cezarului, despre porunci…

Evanghelistul spune că I-au pus aceste întrebări: „căutând să prindă ceva din gura Lui”, adică precum vânătorul stă să vadă când trece prada de ucis… Ei urmăresc dacă spune un lucru greșit despre doctrină, adică îi vânează fiecare cuvânt, chiar extrăgându-l din context, pentru a-L putea osândi înaintea arhiereilor ca blestemător… De fapt, Isus va fi ucis din cauza blestemului, a hulei… Iar înaintea puterii civile să poată fi acuzat ca răsculător. Din această cauză va fi condamnat și răstignit pe cruce…

La originea osândirii lui Isus, în evanghelie, nu stau cei răi, ci persoanele religioase bune, adică noi. Noi poate că nu suntem farisei, pentru că nu prea respectăm normele, dar suntem învățători, pentru că pretindem să dăm lecții… Suntem noi cei care avem o înțelepciune și o religiozitate care folosesc pentru a apăra prestigiul propriu, puterea proprie, pentru a ne apăra de Dumnezeu, o religiozitate lipsită de iubire și de milă… Acesta este marele pericol al Bisericii încă de la început: polemica, legea, evanghelia…

Dumnezeu e drept pentru că e Tată. Și e Tată pentru că ne iubește. Iar Fiul ne revelează iubirea Sa, pentru că-Și dă viața pentru frați. Deci nu osândește, nu judecă, iartă, e milostiv. Așa ni-L revelează pe Tatăl.

Comunitatea creștină – noi – riscă mereu să fie o sectă de farisei și cărturari. Cărturarii ar fi teologii care trebuie să trimită condamnările celor care greșesc, fariseii sunt cei care urmează cu zel aceste condamnări… Istoria mereu este la fel… Evanghelia e veșnică. Iar la urmă pot înțelege de ce moare Cristos: moare pentru mine, căci eu Îl ucid.

Evanghelia ne ajută să ne convingă de acest adevăr. Cine sunt cei doi teologi serioși din Evanghelie? Sutașul care-L ucide și spune: „Eu L-am ucis, deci știu din ce cauză moare”; și tâlharul care e împreună cu El pe cruce și zice: „Știi din ce cauză moare? Nu pentru că L-ai ucis tu, ci s-a urcat pe cruce pentru a sta cu mine, căci eu oricum sfârșeam pe cruce. Doream să-i pun pe alții, dar s-a întâmplat să ajung eu”…

Așadar, identificarea cu fariseii și cu cărturarii, nu-i pentru a-i condamna pe farisei și pe cărturari, ci pentru a ne vindeca de întunericul pe care-l avem în interior și pe care-l păstrăm ca pe o mare lumină…

Însă marea capcană a fiecărui creștin și a comunității creștine este cea de a fi o sectă de drepți și nu o comunitate de fii ai Tatălui și frați ai tuturor, deschiși întregii lumi.

Texte utile:

  • Ps. 32 (31); 50 (49); 51 (50)
  • Is. 1, 10-20;
  • Amos 5, 20;
  • Os. 6, 6;
  • Mc. 7, 1-23;
  • Lc. 18, 9-14;
  • Fil. 3, 1-16
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă