Luca 12,35-48

Oameni în așteptarea Domnului lor

Pentru proprietarul nebun (Lc. 12, 13-21) moartea e un hoț care-i fură totul. Însă pentru noi moartea e întâlnirea cu Mirele pe care-L așteptăm.

Suntem înțelepți dacă, din stăpâni care adună pentru ei, devenim administratori care se folosesc de bunuri pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și pentru a le împărți cu frații. Vai nouă, să cădem în mentalitatea stăpânilor nebuni!

Ps. 83 (84)

Pelerinul călătorește știind încotro merge, unde vrea să ajungă…

Credinciosul, mai bine zis străinul, pelerinul pe acest pământ, caută un oraș stabil. Psalmul este cântecul omului care călătorește cu speranță spre această casă (oraș) stabilă unde locuiește Cel pe care-L așteaptă și care îl așteaptă

Partea a doua a Evangheliei după Luca privește discernământul celor două spirite: pe de o parte, avem spiritul Fiului, care ne face să-I spunem Abba, Tată, lui Dumnezeu, ne pune în comuniune cu frații și ne ajută să străbatem drumul spre Ierusalim, adică același drum făcut de Isus, care e drumul milei, al iubirii Celui care-Și dă viața; iar pe de altă parte, avem spiritul opus, al diavolului, spiritul mut, care ne împiedică să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată, căci ni-L face cunoscut ca stăpân, ca legislator, ca judecător, ne face să trăim mereu în frică, în dezbinare, fără vreun orizont…

Cele două strategii pot fi sintetizate ori într-o viață trăită în neliniște (îngrijorare) vizavi de viitor, crezând că noi trebuie să ne gestionăm viața, ori într-o viață trăită după Spiritul Fiului, care se încrede în Tatăl.

Este limpede că noi trebuie să trăim viața noastră, dar nu cu teamă, ci cu încredere. Încrederea ne ajută să primim ceea ce există ca un dar al iubirii, deci trăim totul cu iubire. Prin urmare, ceea ce primim începem să împărțim cu frații. Astfel, viața obișnuită n-o mai trăim în neliniștea de a aduna tot mai mult, sacrificându-ne viața strângerii bunurilor pământești, ci o trăim în bucuria euharistică – aceasta este euharistia – pentru că primim totul de la Tatăl, și noi înșine muncim la fel ca Tatăl, și împărțim cu frații. Astfel contribuim ca viața pe pământ să fie trăită în pace…

Motivul fundamental al neliniștii este frica de moarte. Omul este conștient de limita sa. Și fiecare limită ne amintește că suntem limitați și că sfârșim în moarte.

Astăzi vom prezenta orizontul în care se mișcă încrederea.

Cuvântul „orizont” indică limita extremă…

E important să știm încotro mergem (ne îndreptăm) și care este limita ultimă la care ajungem. Căci dacă scopul vieții noastre ar fi sfârșitul a toate, nu merită să trăim… Dacă ar fi așa, întreaga noastră viață ar fi cuprinsă de frica de a pierde totul, de a muri și am face tot posibilul numai să ne simțim vii. De fapt, am activa întregul mecanism al egoismului, al obținerii puterii, al stăpânirii, al faptului de a fi speciali, de a nu fi muritori ca toți oamenii. Tot răul din lume se naște din această frică.

Eu sunt chemat să știu că limita mea ultimă (moartea) în loc să fie sfârșitul, este scopul, împlinirea… Noi avem un scop!

De ce suntem pe lume?

Iar limita noastră – la fel ca toate limitele – este locul în care putem trăi. Căci dacă nu am avea nicio limită, am înghiți noi totul, nu am trăi, nu ar mai exista alții… Dacă aș fi lat de 20 de metri, mi-ar fi greu să mă mișc…

Limita e importantă, pentru că devine locul care te definește și devine locul comuniunii tale cu celălalt; iar limita ta absolută este locul comuniunii tale cu Dumnezeu.

Versetele ne arată care este sensul vieții noastre. Tema e un tabu: în zilele noastre nu se poate vorbi despre moarte, ci suntem condamnați la „a nu muri”…

Dar să-i mulțumim Domnului că suntem muritori! Așadar, să vedem ce este moartea.

Moartea poate fi ori hoțul care ne fură totul, ori întâlnirea cu Mirele.

Dacă noi credem că moartea e hoțul care ne fură totul, este limpede că trăim în neliniștea și-n frica de a pierde totul, fiind siguri că vom pierde totul.

În schimb, dacă moartea – limita mea – este comuniunea cu Mirele care vine, atunci întreaga mea viață este un timp de logodnă. Și-i mult mai bine să trăim cu certitudinea că suntem logodiți, decât cu cea că suntem condamnați la moarte.

Aceste versete sunt eshatologice, adică vorbesc despre sfârșitul lumii.

Toate evangheliile vorbesc despre sfârșitul lumii, la diferite niveluri. Evanghelistul Luca este cel mai atent, separând toate discursurile care privesc sfârșitul lumii…

În primul discurs despre sfârșitul lumii ne prezintă moartea și învierea lui Isus. Luca subliniază că odată cu moartea lui Isus deja s-a sfârșit (încheiat) lumea veche și a început lumea nouă.

Prin urmare, când Luca vorbește despre „sfârșitul lumii” , înțelege ceva care deja a fost, a trecut: „istoria lui Isus” este sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi. Și este realitatea pe care noi o trăim la botez și în toate sacramentele…

Apoi există un sfârșit „viitor” al lumii: cu alte cuvinte, întreaga lume va străbate același drum ca al lui Isus. Adică întregul univers va fi transformat și va învia, și vor fi ceruri noi și pământ nou, care vor fi încredințate și responsabilității noastre… Acesta este al doilea nivel al discursurilor eshatologice…

Avem un al treilea nivel: când „eu” sunt terminat (mort), pentru mine totul s-a sfârșit. Este vorba despre destinul personal: ce sens are moartea mea?…

Apoi există un al patrulea nivel, pe care-l vom prezenta în această cateheză.

Dacă primul nivel deja a trecut, iar următoarele două privesc viitorul (adică sfârșitul/scopul meu și sfârșitul/scopul lumii), acesta, al patrulea nivel, privește prezentul…

Altfel spus, noi, în prezent, în Euharistie, ce trăim? Trăim moartea lumii vechi, a omului vechi, adică a omului cuprins de egoism, de frică, de păcat, și nașterea omului nou care trăiește în iubire, bucurie, pace, ca logodit, așteptând întâlnirea cu Mirele…

Euharistia e momentul cel mai tipic pentru a trăi acest adevăr, deoarece este sacramentul culminat al întregii vieți creștine: în Euharistie avem comuniunea plină cu scopul (împlinirea) lumii, pe care o trăim în viața de zi cu zi. Din această cauză „Pâinea” pe care noi o mâncăm – Euharistia – ne ajută apoi să trăim: noi trăim prin această „Pâine”.

Din această cauză apostolul Pavel spune: „Mereu trebuie să facem euharistie (să mulțumim), în orice lucru”. Pentru că fiecare lucru pe care tu îl trăiești cu euharistie (cu mulțumire) – adică îl trăiești ca fiind un dar de iubire căruia-i răspunzi cu iubirea ta – deja este viață veșnică… Iar ceea ce nu trăiești în iubire este moarte…

Prin urmare, sfârșitul lumii are loc deja aici și acum, în fiecare acțiune (lucrare) de a noastră… Iar aceste versete ne vorbesc despre acest fapt, despre felul în care trăim euharistia în mod concret în viața de zi cu zi…

Cuvintele care apar în aceste versete privesc „ceasul” și „ziua”, noțiuni care înseamnă, sugerează,  sfârșitul lumii; și vom afla multe aluzii la euharistie și la viața de zi cu zi…

Se citește Lc. 12, 35-48

35 Să fie mijlocul vostru încins și luminile aprinse, 36 iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă. 37 Fericiți acei servitori pe care stăpânul îi găsește veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi. 38 Fie că va veni la miezul nopții, fie că va veni spre dimineață și-i va găsi astfel, fericiți vor fi! 39 Să știți aceasta: dacă stăpânul casei ar ști ora la care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa. 40 Fiți și voi pregătiți pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă așteptați”. 41 Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toți?” 42 Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios și înțelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea porția de hrană la timpul potrivit? 43 Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! 44 Adevărat vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale. 45 Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» și începe să-i lovească pe servitori și servitoare, să mănânce, să bea și să se îmbete, 46 stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și la ora pe care nu o știe, îl va pedepsi aspru și îi va face parte printre cei necredincioși. 47 Acel slujitor care cunoaște voința stăpânului său, dar nu a pregătit și nu a făcut după voința lui, va primi multe lovituri; 48 cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puține; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

Textul ne îndeamnă să fim responsabili în baza darurilor pe care le-am primit. Toate darurile pe care le-am primit, ori le folosim din egoism, adică pentru a face răul, ori le folosim din iubire, deci pentru a face binele. Nu există o folosire „neutră” a darurilor, a calităților noastre. Suntem responsabili de felul în care folosim ceea ce avem! Iar ceea ce avem poate fi gestionat ori cu Spiritul lui Dumnezeu (care-i Spiritul vieții), ori cu spiritul opus, cel al morții…

La începutul textului ne sunt prezentate două „tablouri” opuse: pe de o parte, sunt cei care așteaptă Mirele, iar pe de altă parte, sunt cei care așteaptă hoțul…

În al doilea tablou se vorbește din nou despre cel care așteaptă Mirele, dar și despre celălalt om, care începe să spună: „Mirele nu vine, deci să fac alte lucruri…”.

În aceste versete temele sunt următoarele: ziua și ceasul venirii Domnului, care înseamnă sfârșitul lumii; mijloacele încinse fac referire la Paște, la exod, la libertate, la drum; la slujire; la șederea la masă; la mâncare sau la fericiri… Toate aceste cuvinte fac trimitere la Euharistie.

Cu alte cuvinte, noi suntem chemați să trăim sfârșitul lumii, mai mult, scopul lumii – întâlnirea cu Domnul care vine – tocmai în viața de zi cu zi.

La Euharistie noi celebrăm căsătoria cu Domnul, anticiparea ospățului veșnic!

Pâinea pe care o mâncăm la Euharistie este cu adevărat hrana vieții veșnice, care ne ajută să trăim acum viața concretă față de frați: „Cine Mă mănâncă va trăi pentru Mine, va trăi prin Mine, așa cum Eu trăiesc prin Tatăl”…

Omul este ceea ce mănâncă: dacă mâncăm acest Trup dat pentru noi, acest Cuvânt, devenim acest Trup. Și astfel, noi trăim deja acum sfârșitul lumii vechi, care e scopul vieții noastre – scopul vieții noastre e să terminăm odată cu lumea veche – și începutul lumii noi.

Astfel, întreaga noastră viață constă în a-i deschide Mirelui care bate la „ușă” și vine… În fiecare lucrare a vieții, în fiecare moment, dacă tu deschizi, vine Domnul, dacă tu închizi inima ta, Îl refuzi pe Domnul.

Domnul e prezent în fiecare persoană, în fiecare situație…

E important momentul prezent. Și e importantă Euharistia, care nu-i un rit frumos… Noi nu celebrăm Euharistia pentru că toate religiile au un rit… Ci în Euharistie celebrăm ceea ce trăim în cele 24 de ore din zi…

Să vedem însușirile vieții noastre de zi cu zi la lumina „orizontului definitiv”. Ni se spune în ce fel să trăim pentru a merge spre Domnul care vine…

vv. 35-36

35 Să fie mijlocul vostru încins și luminile aprinse, 36 iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă.

„Mijloacele voastre încinse” sunt o aluzie la Paște: ei mâncau în picioare, cu mijlocurile încinse, adică cu hainele lungi trase în sus… De ce își trăgeau în sus hainele lungi? Pentru a putea călători și pentru a putea servi.

„Mijlocurile încinse” ne amintesc de Paște, de exod, de libertate… Cu alte cuvinte, credinciosul este un om care trăiește viața de zi cu zi în spiritul exodului, al ieșirii din robie spre libertate – libertatea înseamnă a-l sluji pe celălalt – credinciosul este cel care știe să călătorească…

Credinciosul este cel care știe atât să contemple, cât și să slujească…

Prima însușire a creștinului: libertatea sa nu-i cea de a stăpâni (a domina), ci este cea de a sluji. Deci libertatea creștinului este exact opusă noțiunii mondene despre libertate, după care libertatea înseamnă să fac ceea ce cred și ceea ce-mi place… Însă adevărata libertate este libertatea de a iubi și de a sluji… Libertatea mondenă este egoism și robie!

Dacă noi trăim creștinește, „făcliile noastre sunt aprinse”…

În Discursul de pe munte, Isus a spus: „Voi sunteți lumina lumii”. Așadar, tocmai trăind astfel, noi devenim lumină, așa cum Dumnezeu e lumină, adică arătăm altora frumusețea vieții, o viață trăită în libertate, în ieșirea din robie, în slujirea reciprocă, în drumul spre pământul făgăduinței, în deschidere față de toți și față de Dumnezeu, în disponibilitate…

Acestea sunt „hainele” cu care trebuie să fim îmbrăcați pentru muncă… Deci, să avem mâinile active și ochii deschiși, ca să primim lumina care vine de la El, și de la noi trece și la alții, ca făcliile aprinse

„Făclia” e trupul. Făclia singură nu produce lumină, ci trebuie să fie aprinsă. Când făclia nu-i aprinsă, e un simplu „vas”. De obicei trupul nostru e un vas stins… În schimb, dacă am adăugat în făclie ulei, la fel ca fecioarele înțelepte, iar acest ulei e aprins de la lumina lui Cristos, de la înțelepciunea Fericirilor, de la înțelepciunea Evangheliei, atunci noi suntem lumină, așa cum Dumnezeu e lumină… Iar lumina ne arată realitatea, o creează și o ajută să trăiască…

Dacă ne lipsește lumina lui Cristos, suntem vase de aruncat…

„Voi fiţi asemenea oamenilor care-l aşteaptă pe stăpânul lor”… Suntem oameni „în așteptarea Domnului” care se întoarce de la nuntă…

Nunta este alcătuită din două părți: celebrarea căsătoriei (cununia) și consumarea acesteia. Prin urmare, viața noastră e o celebrare a căsătoriei, care așteaptă consumarea ei, o consumare care are loc deja în această viață… Când vine Domnul?

„Căci Domnul, venind şi bătând, îndată să-i deschidem”. Când vine Domnul? „Eu stau la ușă și bat”, scrie în Apocalipsă… „De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). „A mânca cu El înseamnă a trăi cu El…

Toate aceste cuvinte sunt euharistice: Domnul e prezent și bate. Dacă e primit, El mănâncă cu noi, trăiește cu noi, și atunci suntem în comuniune plină cu El. Deci s-a terminat celebrarea nunții și începe unirea profundă cu El care ne face pe noi una cu El…

El „bate la ușă”, n-o sparge, n-o deschide, nu trece peste libertatea noastră… Mânerul ușii este în interior, dacă noi deschidem, ne putem întâlni cu Mirele; dacă nu deschidem, ușa rămâne închisă…

Dacă în textul din cateheza anterioară aveam descrisă îngrijorarea – „Ce vom mânca, cum vom trăi? Cu ce ne vom îmbrăca?” – noțiuni care și ele sunt euharistice… Notăm că în textul nostru ne îmbrăcăm cu lumină…

Dacă în textul anterior se descria neliniștea, în versetele noastre avem descrisă „așteptarea”, iar omul este așteptare!

Pe cine și ce așteptăm în viață? Căci, la urmă, noi devenim ceea ce așteptăm… Dacă îl aștept pe Domnul, devin Domnul, căci mă unesc cu El; dacă aștept moartea, devin moarte; iar cine nu așteaptă nimic și pe nimeni deja este mort… Iar cine așteaptă „nimicul” se sinucide sau se tulbură și-i ucide pe alții…

E important ca noi – atât în prezent, cât și în viitor – să așteptăm întâlnirea cu Domnul… Întâlnirea din viitor mereu e anticipată în prezent… Căci singurul timp care există e prezentul…

Niciodată nu vom trăi viitorul: noi trăim mereu numai prezentul… Deci în prezent avem o întâlnire. Iar dacă-L întâlnim pe Domnul acum, mai apoi vom avea o altă întâlnire mai bună, apoi și mai bună…

Și „îndată Îi deschidem”… Acesta este sensul vieții noastre!

Sensul vieții noastre este să avem „mijloacele încinse”, să fim ”făclii luminoase” pentru că sunt aprinse și „oameni care-L așteaptă pe Domnul care se întoarce de la nuntă și bate” ca să-I deschidem… Așa, El poate intra în noi și noi în El; și să trăiască cu noi și noi cu El. Este vorba de „comuniunea deplină” în care cei doi sunt una și sunt doi… Căsătoria este sacramentul acestei realități, adică semn eficient. Dar realitatea căsătoriei este aceasta: nunta om-Dumnezeu…

Acesta e sensul vieții noastre, care deja este definitiv acum, pentru că deja în această viață trecem de la moarte la viață, căci deja s-a sfârșit lumea veche și trăim mereu în bucuria întâlnirii cu El; dar așteptând, vom avea apoi întâlnirea deplină cu El, dar o întâlnire care nu ne sperie…

Totuși este important să avem acum întâlnirea deplină cu Domnul, căci dacă este o întâlnire goală acum, va fi goală și „după”…

Dacă există nouă luni de sarcină, tot ceea ce are loc în timpul sarcinii este foarte important pentru timpul de „după”… Tot la fel, avem la dispoziție 90 de ani de viață, deci ceea ce facem în acești 90 de ani este hotărâtor pentru timpul de „după”, pentru veșnicie… Altfel spus, „Pentru a ne naște în cer, ne-am născut pe pământ”… Și întreaga noastră viață este o gestație pentru a ne naște în cer…

vv. 37-38

37 Fericiți acei servitori pe care stăpânul îi găsește veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi. 38 Fie că va veni la miezul nopții, fie că va veni spre dimineață și-i va găsi astfel, fericiți vor fi!

Avem cuvântul „fericit”. O femeie îi va spune lui Isus: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” (Lc. 11, 27), iar un bărbat va adăuga: „Fericit cel care va mânca pâine în Împărăție”.

În textul nostru Isus explică: „Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind”…

Însușirea noastră e să ținem ochii deschiși față de religia care vorbește despre viitor ca fiind „opiul” prezentului… Îndemnul lui Isus e să ținem ochii deschiși „acum”, căci El vine „acum”!

Și ce face?

„Vine, Se încinge, Se aşază la masă şi, apropiindu-se, ne slujește…”. Cuvinte care ne aduc aminte de Cina cea de taină în timpul căreia Isus se dezbracă de hainele Sale, Se încinge cu un ștergar, spală picioarele, ne slujește…

Și ce slujire ne face?

Cea de a-Și da viața pentru noi! „Luați… acesta este Trupul Meu dat pentru voi”. Isus ni se dă în totalitate nouă, pentru că Dumnezeu este numai slujire și iubire. Și întreaga Sa viață și-o petrece în slujirea iubirii noastre… Și aceasta este Euharistia: dacă noi Îi deschidem, El face așa cu noi!

Noi suntem slugi, iar Isus este sluga noastră. Iar iubirea este a fi slugi unii- altora, în iubire reciprocă: a se sluji și nu a-i subjuga pe alții…

„A priveghea”, a avea ochii deschiși, făcliile aprinse; privegherea indică o inimă trează.

Și când vine Domnul?

„La straja a doua, la straja a treia”. Prima strajă este de la ora șase până la ora nouă seara: era timpul în care începeau să pregătească Euharistia. Și veneau numai bogații, căci ei nu munceau. La Roma erau puțini bogați pentru că erau 50.000 de cavaleri, câțiva senatori, iar toți ceilalți erau robi… Iar robii puteau veni la Euharistie numai după ce stăpânii lor cinau. Așadar, continuau Euharistia și în timpul străjii a doua, de la ora nouă la ora douăsprezece. Iar uneori, Euharistia continua și-n a treia strajă.

Iar Domnul vine „La straja a doua și la straja a treia”, adică vine în timpul celebrării euharistice – în timpul nopții, simbol al morții – iar dacă ne află priveghind, suntem „fericiți”…

E interesantă venirea în timpul nopții. Noaptea e și un simbol al morții; tocmai în ceasul morții avem minunea întâlnirii cu Mirele, întâlnire deja anticipată în fiecare noapte. Fapt pentru care moartea e o noapte care devine luminoasă…

vv. 39-40

39 Să știți aceasta: dacă stăpânul casei ar ști ora la care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa. 40 Fiți și voi pregătiți pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă așteptați”.

Mai înainte a vorbit despre sluga cu mijlocul încins, care priveghează… Iar acum vorbește despre stăpânul casei…

Slugile sunt oamenii care așteaptă Mirele, fapt pentru care scopul vieții lor este întâlnirea cu Mirele.

Despre stăpân, trebuie să știm că este amenințat de venirea hoțului… Altfel spus, omul care se posedă pe sine și lucrurile sale și nu așteaptă Mirele – sosirea Mirelui – este un hoț, adică moartea este hoțul care-i fură totul…

„De ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa”… Și totuși, vine la ceasul pe care nu-l știe… Și toți murim. Și casa noastră – trupul nostru – este spartă. Iar dacă noi am investit totul în faptul de a fi noi stăpânii noștri și ai lucrurilor noastre, toate ne sunt luate…

În schimb, dacă ne-am investit viața în a priveghea, dacă l-am așteptat pe stăpân cu mijloacele încinse, atunci moartea înseamnă întâlnirea cu Mirele.

Sunt două strategii opuse de investire a vieții: moartea înseamnă hoțul care ne fură totul sau întâlnirea cu Mirele.

vv. 41-44

41 Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toți?” 42 Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios și înțelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea porția de hrană la timpul potrivit? 43 Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! 44 Adevărat vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale.

Petru întreabă: „Aceste cuvinte ni le spui nouă, sau tuturor?”.

La începutul capitolului al doisprezecelea ni se spune că Isus a început să vorbească în special discipolilor Săi atunci când lumea se înghesuia: „Feriți-vă de aluatul fariseilor”…

Altfel spus, Isus ne spune nouă – discipolilor – aceste cuvinte, dar ele îi privesc pe toți oamenii. Căci toți oamenii vor trece prin moarte și toți caută sensul vieții lor și toți Îl vor întâlni pe Mire sau vor întâlni hoțul.

Discipolii sunt primii care au înțeles acest adevăr, dar ceea ce ei înțeleg este valabil pentru toți.

Isus îi răspunde, repetând ceea ce a spus în prima parte a versetelor noastre…

„Cine este iconomul”… Iconomul este administratorul, nu stăpânul…

După ce a vorbit despre stăpânul care se temea de venirea hoțului, acum vorbește despre iconomul care este „credincios și înțelept”…

„Înțelept” înseamnă că „știe ce să facă”; „credincios” înseamnă că „face ceea ce știe că trebuie să facă”…

Și ce face?

Domnul l-a pus peste toți ceilalți…

Și ce trebuie să facă?

Trebuie să le dea, „la vreme, partea lor de grâu”… Este o altă aluzie la Euharistie.

Ce trebuie să facem noi în viața noastră?

Fiecare este responsabil de alții… Toți suntem iconomi (administratori) ai vieții noastre. Și ne putem administra viața ori ca stăpâni – adunând tot mai mult grâu, la fel ca bogatul nebun – ori ca iconomul care, la vreme, dă partea de grâu celorlalți slujitori, adică fraților săi… Iconomul este omul care știe să împartă, și aceasta este însemnătatea Euharistiei. Deoarece cuvintele „Faceți aceasta în amintirea Mea” înseamnă „Faceți așa cum am făcut Eu”…

„Fericită este sluga aceea pe care, venind, stăpânul o va găsi făcând aşa” (v. 43), adică o va afla dând grâul, așa cum și ea l-a primit; care iubește așa cum e iubită; care slujește așa cum a fost slujită…

„Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale” (v. 44). Ce are Dumnezeu? El Se are numai pe Sine: deci ni Se va da pe Sine. Vom deveni la fel ca El.

Trăind ca Dumnezeu, intrăm în viața Treimii, căci avem același Spirit; trăim ca fii și frați și-I spunem Abba lui Dumnezeu-Tatăl…

Evanghelia ne numește „administratori”, adică trebuie să ne administrăm pe noi înșine: ceea ce suntem și ceea ce avem… Dar avem în administrare și în apărare și viața altora

Următoarele versete reiau tema „stăpânului casei” care așteaptă hoțul. Deoarece Domnul nu vine, să vedem ce face acest stăpân…

vv. 45-46

45 Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» și începe să-i lovească pe servitori și servitoare, să mănânce, să bea și să se îmbete, 46 stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și la ora pe care nu o știe, îl va pedepsi aspru și îi va face parte printre cei necredincioși.

Dacă un om spune: „Domnul nu vine… Deci ce să fac?”… Pot face ceva: să bat slugile, să mănânc şi să beau, să mă îmbăt”… Este ceea ce facem în viață…

Ce aflăm în cărțile de istorie și în ziare? Bătaia altora – războaiele – mâncarea – și a altora dacă ar fi posibil – băutura și îmbătarea în mii de feluri (aiureli)… Cam în acest fel își gestionează viața mulți oameni din zilele noastre…

„Veni-va stăpânul slugii aceleia, în ziua în care ea nu se aşteaptă”, pentru că acea slugă nu-L așteaptă și pentru că Domnul vine în fiecare zi… Și toată viața acelei slugi este separată de Viață… Iar rezultatul e că sluga „va fi tăiată în două”, adică ea este separată în interiorul ei… Întreaga ei viață a fost separată de Viață…

În textul anterior aveam expresia „nu vă îngrijorați”: în limba greacă avem cuvântul „merimno” care înseamnă și „a tăia în bucăți”. Altfel spus, noi toți suntem îngrijorați, viața noastră este neliniștită, făcută bucăți de îngrijorările noastre…

Este viața divizată pe care o cunoaștem, o viață care simte nevoia să se îmbete, să bea totul, să mănânce (înghită) totul și să-i bată pe toți…

Dar „soarta” acestor slugi va fi „cu cei necredincioși”…

Credința este fundamentul vieții: trăim din încredere, căci dacă nu, trăim în frică. Această slugă a realizat fricile ei…

Cei care nu au credință, de fapt, nu au speranță, trăiesc fără iubire, fără un orizont

Așadar, este vorba de un om separat de esența sa, de un om „spart, despicat”.

În 1Cor. 13, 12-15 stă scris că numai „aurul” vieții noastre se va mântui: iar aurul este iubirea pe care am avut-o. Tot restul va fi ars… Iar noi vom fi mântuiți, dar ca prin foc… Iar din foc se va salva numai aurul, care este iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi, iar dacă noi am trăit vreo firimitură din această iubire și acea firimitură va fi mântuită…

Așadar, este important timpul prezent: în prezent trăim viața veșnică! În prezent existăm ca să trăim cu responsabilitate, cu mijlocurile încinse, cu făcliile aprinse, în așteptarea stăpânului, priveghind, știind că El vine și că poate veni în fiecare moment… Dacă nu, ne risipim viața…

Prin urmare, versetele ne îndeamnă să nu ne risipim viața în îngrijorări și în lucruri fără rost…

Viața este foarte frumoasă și are un mare sens în orice stare (situație) și în orice moment…

vv. 47-48

47 Acel slujitor care cunoaște voința stăpânului său, dar nu a pregătit și nu a făcut după voința lui, va primi multe lovituri; 48 cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puține; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

Noi toți suntem responsabili în măsura în care „cunoaștem”… Căci „a ști” înseamnă „a putea”: dacă știm aceste lucruri, suntem responsabili să le facem; dacă nu le știm, ne chinuim destul de mult în viață, dar poate că mai puțin, sau, mai bine zis, avem o responsabilitate mai mică…

Versetele doresc să-i spună credinciosului să fie responsabil de întreaga lume, și nu: „Eu îmi mântuiesc sufletul meu, iar de alții nu mă interesează”… Nu! Căci problema este a da la vreme măsura de grâu altora, a trăi Euharistia în fraternitate. De acest lucru suntem responsabili

„Și cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (v. 48). Altfel spus, toate darurile pe care le avem, ori le folosim pentru a face binele, ori le folosim pentru a face răul. Nu există cale de mijloc…

Aceste versete ne arată că ceea ce pentru alții este un motiv de neliniște, adică frica de moarte („Cine știe unde vom ajunge?”), pentru noi este motivul trăirii unei vieți pline, în încredere, pentru că așteptăm Mirele.

Să ne amintim de teribilul monstru marin, colombre, temut de toți marinarii, pe care numai puțini îl văd, iar cine-l vede moare devorat de acel șarpe… Odată, un fiu al unui căpitan îl vede. Tatăl îi spune că nu va mai urca în barcă, ci mereu va sta pe pământ… După ce tatăl său moare, fiul urcă într-o navă și vede acest monstru… Timp de cincizeci de ani a fugit de el. A devenit un mare negustor, pentru că trebuia să se miște repede… La urmă, fiind bătrân, spune: „Acum merg să mă lupt cu acest monstru”… Când îl vede, monstrul îi spune: „De cincizeci de ani mă faci să alerg după tine. Mie mi-a poruncit împăratul mării să-ți dăruiesc acest mărgăritar prețios”…

Noi fugim întreaga viață de ceea ce este mai prețios, dar care ne urmărește pe timpul întregii vieți: este vorba despre Mirele care vine…

Cine are acest mărgăritar prețios, această comoară, Evangheliile, va avea o viață fericită, prosperă, trăită în bucurie și fericire, adică va avea o viață de zi cu zi diferită, așa cum este descrisă în acest text…

Texte utile:

  • Ps. 84 (83);
  • Mt. 25;
  • Io. 13;
  • Apoc. 3, 20;
  • 1Pt. 2, 11;
  • Evr. 13, 14.

Ce diferență este între stăpân și iconom? Cine-L cunoaște pe Tatăl și știe că este moștenitorul Împărăției Sale, cum se folosește de bunurile lumii?

Ce face și ce primește iconomul credincios și înțelept; ce face și ce primește slujitorul necredincios și nebun?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă