Luca 13,10-17

Lc. 13, 10-17 (ok)

Dumnezeu ridică pe cei aplecați, pe cei umili.

În istorie singura problemă este răul. Răul ne îndeamnă să ne convertim, deoarece noi suntem cei care facem răul. Răul înseamnă a ucide, este sistemul violenței care ne determină să luptăm unii împotriva altora. Răul este acea frică pe care toți o avem – de a muri – și din această cauză devenim toți egoiști, căutând să ne salvăm cu orice preț, și astfel înfăptuim răul. Istoria răului ne invită la convertire.

Dacă noi suntem chemați la pocăință, Dumnezeu ce face între timp? Dumnezeu este drept. Deci cunoaște că există răul. Nu-l vrea, dar nu-l pedepsește. Răul este locul milei și al răbdării Sale. Înaintea răului, dreptul este acela care-l vede și-l ia asupra sa. De fapt, în istorie – atâta timp cât noi înfăptuim răul – Dumnezeu stă pe cruce. Pe cruce Dumnezeu se identifică cu ultimul dintre oameni.

Dumnezeu ne cheamă să fim responsabili și să ne schimbăm criteriile vieții. Istoria continuă pentru ca noi să înfăptuim ceea ce El a făcut, ca toți să ne convertim. Și fiecare „an” de viață pe care-l avem este anul răbdării lui Dumnezeu care dorește ca toți să ne convertim și să fim mântuiți; să cunoaștem adevărul și să trăim o viață umană. Iar, între timp, El este cel care rămâne pe cruce, până când toți oamenii – inclusiv noi – Îl vom primi împreună cu mântuirea Sa. El este iubire acolo unde este refuzat și ucis, iar unde este primit, El trăiește.

Dacă El stă pe cruce în acest an al răbdării lui Dumnezeu, astăzi vom vedea ceea ce noi – care am înțeles ceva – trebuie să facem. Trebuie să mărturisim altora, prin viața și propovăduirea noastră, că este posibilă o viață eliberată de rău. Fapt pentru care sensul istoriei este convertirea noastră personală; a descoperi că Dumnezeu stă de cealaltă parte – printre cei care primesc, suferă răul – și responsabilitatea noastră este față de aceste persoane care sunt victime ale răului (aceste persoane care sunt Isus răstignit) astfel încât noi toți să ne convertim.

Timpul în care trăim este cel al vestirii crucii – care este mântuirea tuturor – deoarece Dumnezeu deja i-a mântuit pe toți oamenii. Noi continuăm să ne comportăm ca niște oameni pierduți, deoarece nu știm ce este mântuirea. Nimeni nu ne-a spus.

Vom aborda miracolul pe care Isus îl face cu femeia gârbovă, simbol al întregii omeniri aplecate asupra sa. Este o minune ciudată pe care Isus nu o înfăptuiește la fel ca pe toate celelalte. În celelalte miracole Isus îi spune mortului să învie, paralizatului să umble, folosind imperativul, adică poruncind. Acest miracol este de un alt tip: tu, femeie, deja ai fost vindecată. Nu-ți dai seama? De ce încă mai stai aplecată?

Este sensul vestirii. Noi anunțăm că viața noastră este liberă. Sunt persoane care însă nu știu că sunt libere, ca și cea din închisoare care nu știe că poarta este deschisă, rămânând în închisoare, sau ca cerșetorul care a moștenit o sumă foarte mare, dar neștiind că a moștenit o mare avere, trăiește în continuare ca un cerșetor. În concluzie, omul încă nu este conștient de darul primit. Vestirea crucii, a iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru noi ne face conștienți de această iubire, astfel încât să putem trăi din această iubire. Prin urmare, timpul nostru este cel al mărturiei, al vestirii că deja mântuirea este înfăptuită. Pentru noi, mântuirea se concretizează atunci când primim vestirea, și nu mai înainte. Dacă nu primim predicarea, continuăm să trăim la fel ca înainte.

Avem icoana lui Dumnezeu care se apleacă peste noi. Mila lui Dumnezeu coboară peste noi. Noi putem sta „drepți” înaintea Lui – și nu aplecați din cauza greutății răului, a lipsei credinței și speranței – în măsura în care recunoaștem că suntem mântuiți.

Luca 13,10-17

10 Într-o zi de sâmbătă, învăța în sinagogă. 11 Era acolo o femeie infirmă de optsprezece ani: era adusă de spate și nu putea deloc să se îndrepte. 12 Văzând-o, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești eliberată de neputința ta”. 13 Apoi și-a pus mâinile asupra ei, iar ea s-a ridicat îndată și-l preamărea pe Dumnezeu. 14 Dar conducătorul sinagogii, revoltat că Isus vindecase sâmbăta, a spus mulțimii: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; în acestea veniți deci să fiți vindecați, nu în zi de sâmbătă!” 15 Atunci, Domnul i-a răspuns: „Ipocriților! Nu-și dezleagă fiecare dintre voi boul și măgarul de la iesle și-l duce la adăpat în zi de sâmbătă? 16 Și această fiică a lui Abraham, care era legată de Satana de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată în zi de sâmbătă?” 17 Pe când zicea aceste cuvinte, toți adversarii lui au fost rușinați, iar tot poporul se bucura de toate faptele mărețe care erau făcute de el.

Textul anterior arăta motivul pentru care istoria continuă. În baza „dreptății”, istoria deja ar fi trebuit să se termine, deoarece răul trebuie eliminat. Istoria continuă pentru că Dumnezeu nu elimină pe nimeni: niciodată nu ia libertatea celor răi, ci folosește îndurarea, așteptând și zicând în fiecare „an”: „Să mai avem răbdare încă un an”. Este anul răbdării lui Dumnezeu care încă mai continuă să poarte crucea și așteaptă ca noi să ne convertim. Și între timp se întâmplă vestirea sâmbetei (de cinci ori) – ziua lui Dumnezeu, ziua sărbătorii, a împlinirii – se vestește că deja timpul este împlinit. În centru se află această femeie care stă aplecată, și Isus o întreabă de ce stă astfel? Îi vestește că este liberă și că se poate îndrepta. De fapt, ea se îndreaptă.

Capul sinagogii – reprezentantul tuturor conducătorilor – reacționează față de femeie – icoana tuturor popoarelor – spunând că nu se poate face astfel, arătându-ne că adevăratul prizonier este tocmai el, încă blocat în propriul eu religios.

Isus insistă de două ori că este necesară vindecarea. Este vorba de faptul că Dumnezeu simte nevoia să ne dezlege de sclavia noastră. Și pentru că El este pe cruce și deja ne-a dat totul, adică marea comoară pe care dorea să ne-o dea, ne spune: „Privește! Să știi că deja ești în posesia comorii. Prin urmare poți trăi liber, ca fiu al lui Dumnezeu, și nu în mizerie, ca un cerșetor, la fel ca înainte”.

Exemplul este această femeie în sinagogă, în timpul învățăturii.

vv. 10-11

10 Într-o zi de sâmbătă, învăța în sinagogă. 11 Era acolo o femeie infirmă de optsprezece ani: era adusă de spate și nu putea deloc să se îndrepte.

Isus predică Cuvântul (este pentru a treia oară când propovăduiește în Sinagogă) și-i învață în zi de sâmbătă. Discursul Său inaugural este tocmai în zi de sâmbătă, în sinagoga din Nazaret, unde Isus subliniază „astăzi” se împlinește Cuvântul. Acel „astăzi” de la începutul Evangheliei devine „astăzi” atât pentru femeie, cât și pentru noi, în momentul în care primim vestirea lui Isus. Devine „astăzi-„ul mântuirii noastre.

Isus era obișnuit să muncească, să facă minunile în zi de sâmbătă (Io. 5,16), deoarece sâmbăta este ziua lui Dumnezeu. Săvârșirea minunii înseamnă că, odată cu Isus, vine ziua lui Dumnezeu, împlinirea creației.

Se prezintă această femeie care avea un spirit de infirmitate. „Infirm” înseamnă că nu poate sta în picioare și-l simbolizează pe omul care nu reușește să stea drept, este instabil, cade. Femeia simbolizează întregul popor. Și această infirmitate durează de 18 ani. 18 este compus din 6 ori 3. „6” este numărul omului, creat în ziua a șasea cu scopul de a ajunge la ziua a șaptea, sâmbăta, care este Dumnezeu. Dacă omul rămâne „6”, „de trei ori câte șase”, este numărul fiarei. Este cel infinit închis în sine și nu se deschide zilei a șaptea, destinului său, iubirii, lui Dumnezeu. Este falimentul absolut al omului.

Avem „de trei ori șase” deoarece omul a „căzut” și este păcătos, fie înainte de venirea lui Cristos, fie în timpul vieții lui Cristos, fie după. Mereu noi – de „trei ori câte șase”, adică înainte de Cristos, în timpul vieții Lui și după El – suntem persoane care nu stăm în picioare, ba mai mult, „suntem legați de un spirit” care ne împiedică să stăm în picioare și ne gârbovește.

Subliniind diferitele aplecări (gârboviri), putem spune: omul gârbov este cel care nu stă drept. Ca interlocutor al lui Dumnezeu, omul este creat să stea drept înaintea Domnului. Numai înaintea lui Dumnezeu este partenerul Său, după chipul și asemănarea Sa. Și stând înaintea lui Dumnezeu se poate bucura de întreaga creație și o poate re-conduce la Dumnezeu. Dacă însă stă aplecat și nu se întâlnește cu Dumnezeu, omul este falit și împreună cu el dă faliment întreaga creație.

Gârbovirea prezintă omul aplecat, autoconcentrat pe sine și atent întru totul la lucrurile de pe pământ; omul preocupat numai de propriile sale afaceri, fără a reuși să-și ridice capul din pământ, fără a cugeta la gloria lui Dumnezeu, fără a fi după chipul și asemănarea Lui. Așa sunt majoritatea oamenilor zilelor noastre. De fapt, omul este chipul și asemănarea lucrurilor pe care le adoră, a intereselor sale.

Există mai multe feluri de gârbovire (aplecare asupra sinelui): fiecare le are pe ale sale, dar, mai mult sau mai puțin, le putem avea pe toate…

Cea dintâi aplecare (gârbovire) este aceea a celui aplecat peste inima sa foarte sensibilă. Există foarte multe persoane sensibile cu sine: atât de sensibile încât se dezinteresează de toate celelalte persoane din jur („eu nu mă simt bine”, „nu mă interesează cum te simți tu…”)… Ai primit simțurile pentru a cunoaște ce simt alții și nu doar pentru a ști ce simți tu.

O altă gârbovire este „eu-l propriu în centrul totului”: este orizontul în care trebuie să se miște restul lumii.

A treia gârbovire mai profundă: centrul nu sunt eu, ci lucrurile, lucrurile, lucrurile… de posedat. Este eul meu care se „identifică” în lucruri. Sunt cele trei forme obișnuite de gârbovire pe care le avem.

Persoanele credincioase au alte două forme de gârbovire: prima este a celor care sunt aplecate asupra propriilor răni, păcate, care niciodată nu reușesc să abandoneze păcatul, mereu cad și niciodată nu se consideră demne de iubirea infinită a lui Dumnezeu care-i iartă. Acest tip de persoană toți o cunoaștem.

Există cealaltă gârbovire, mai profundă: este persoana bună, religioasă, care-L iubește mult pe Dumnezeu, care se bucură de iubirea, de virtuțile și de credința sa… adică ipocritul. Există și alte gârboviri…

Într-un fel sau altul, pe toți ne reprezintă aceste cinci gârboviri. Și-l reprezintă pe omul care – fiind creat să fie în dialog cu Dumnezeu, să stea înaintea Lui – este, în schimb, în dialog cu propria-i părere, cu propriul eu, cu lucrurile sale, cu sensurile sale de vină, cu propria sa bunătate. Și niciodată nu depășește acest orizont. Este legat de aceste cinci funii!

Această femeie este descrisă astfel: „avea un spirit de infirmitate”, „era gârbovă” și „nu se putea îndrepta”, ceea ce – în limba greacă – înseamnă că nu se putea îndrepta către absolut, către scop, către împlinire. Omul are un scop, o împlinire: să ajungă la perfecțiunea lui Dumnezeu. Se subliniază că nu se putea îndrepta către scopul ei, deci este falită.

Este descrisă starea umană a tuturor închiderilor (blocajelor, împietririlor) noastre inclusiv în al treilea timp, adică după Cristos, și chiar intrând în Sinagogă.

vv. 12-13

12 Văzând-o, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești eliberată de neputința ta”. 13 Apoi și-a pus mâinile asupra ei, iar ea s-a ridicat îndată și-l preamărea pe Dumnezeu.

Inițiativa este a lui Isus. Isus o vede, o cheamă, îi zice și pune mâinile asupra ei… O numește „femeie”, care este substantivul miresei. Și nu-i spune „să fii dezlegată”, ci „deja ai fost dezlegată”. Tu deja ești iubit infinit de Dumnezeu! De ce trăiești nepăsător, neacceptând această iubire ca centru al vieții tale? De ce nu te simți demn, în ciuda faptului că singura ta dorință este nevoia de a fi iubit în mod absolut, fără condiții? De ce nu te predai evidenței pe care Dumnezeu ți-a dat-o murind pe cruce pentru tine, tu care L-ai pus pe cruce? (Ne întreabă centurionul – care este cel dintâi care-L recunoaște – iar tâlharul îmi spune că Isus este pe cruce pentru a sta cu mine). Am înțeles?

Este timpul propovăduirii faptului că deja am fost eliberați, dezlegați. Se subliniază că această aplecare, gârbovire, imposibilitatea de îndreptare vine de la o legătură.

Faptul că Dumnezeu s-a arătat, și noi Îl ignorăm, aparține răului. Păcatul cel mare constă în faptul că omul uită și nu cunoaște ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. Faptul că nu înțelegem că deja s-a întâmplat mântuirea aparține misterului răului. În acest loc Isus ne spune: „Tu deja ai fost eliberat”.

Isus „pune mâinile asupra ei”. Mâna este semnul puterii. Nu este o veste neputincioasă, ci una care transmite puterea Sa. Prin urmare, acest anunț este dat de cineva care este liber, dezlegat. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Sf. Pavel spune: „Dar pentru că lumea, prin înțelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării” (1Cor. 1,21). Dumnezeu vrea ca omul să fie mântuit prin predicare, deoarece omul acționează în funcție de ceea ce știe, după conștiința pe care o are. Dacă el conștientizează că este fiul lui Dumnezeu, poate să se comporte ca fiu al Domnului, dar până când nu conștientizează că este iubit, nu poate să se iubească pe sine și pe alții. Stă gârbov.

Iată cât este de importantă vestirea, care nu este o predicare prin cuvinte – este și o vestire prin cuvinte, deoarece vorbele dau conștiință – căci învățătura este adevărată numai dacă este practicată. A înțelege că Isus a murit pentru mine (păcătosul) și că m-a iubit infinit de mult, îmi dă într-adevăr o viață nouă, divină. Mă ajută să înțeleg că sunt în inima lui Dumnezeu, că sunt iubit fără măsură. Și omul nu are nevoie de altceva în viață. Și aceasta este viața veșnică, o viață care-mi permite să mă iubesc corect (să am mare stimă de mine; eu sunt fiul lui Dumnezeu și mă simt demn de această iubire infinită) și să-i iubesc pe frați. Să fiu dezlegat de ceea ce mă leagă: falsa imagine de eul meu și de Dumnezeu, că eu nu sunt vrednic de această iubire infinită – de care simt nevoia – și că Dumnezeu nu este iubire care eliberează, ci lege care impune.

Timpul răbdării lui Dumnezeu – încă un an – și vestirea iubirii absolute a unui Dumnezeu care moare pe cruce pentru păcătoși (care progresiv ne ajută să fim conștienți de acest lucru) și când noi conștientizăm… în sfârșit, „astăzi” ne naștem, trăim acel „astăzi” al lui Dumnezeu. Ne naștem la o viață nouă, nemaifiind aplecați peste noi, ci drepți înaintea Lui, în dialog cu El, în compania iubirii Lui… care ne permite să aflăm izvorul vieții noastre.

Pavel zice că nu se rușinează de Evanghelie (cf. Rm. 1,6), deoarece este puterea lui Dumnezeu! Predicarea este puterea lui Dumnezeu, deoarece vestește un adevăr; 1Cor. 9,16 „Vai mie dacă nu voi predica”, adică acela care a descoperit această iubire care este pentru mine și pentru lumea întreagă, Îl vestește tuturor. Dacă nu, înseamnă că nu-i iubește pe ceilalți și nici pe Tatăl. Fiecare creștin are o mare responsabilitate, aceea de a deveni cineva care cunoaște tot mai profund această iubire, ca să o trăiască și s-o vestească. Este urgent să vestești altora, deoarece dacă ai descoperit iubirea Tatălui pentru fii și devii fiu, și tu ai aceeași iubire a Tatălui pentru toți frații, și prin urmare, le vestești mântuirea și iubirea Tatălui, la fel cum Isus a făcut cu noi.

Această minune este importantă pentru că Isus nu zice „fii liberă”, ci „deja ai fost eliberată”. Este vestirea mântuirii deja împlinite.

„Încă un an”: în fiecare an Dumnezeu spune „să mai așteptăm un an”. Este „anul vestirii” pentru ca omul, prin predicare, să conștientizeze demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu și să trăiască asemenea unui fiu al lui Dumnezeu.

Acesta este efortul pe care-L face Dumnezeu. Este efortul misionarului care vestește Evanghelia, trăiește după dreptate, ca fiu al lui Dumnezeu, pentru a ajuta să rodească smochinul fără roade, simbol al omenirii care nu produce rodul iubirii, deoarece nu se simte iubită. Însă, dacă se simte iubită prin mărturia comportamentului nostru, iată că poate produce roadele iubirii. Prin urmare, responsabilitatea acelora care au înțeles ceva din Evanghelie este aceea de a practica învățătura Evangheliei după măsura propriilor posibilități și de a o vesti altora. Nu este fanatism, ci este iubire!

„Îndreptându-se, îl preamărea pe Dumnezeu”. Mai înainte, fiind gârbovă, nu-L preamărea pe Dumnezeu.

v. 14

14 Dar conducătorul sinagogii, revoltat că Isus vindecase sâmbăta, a spus mulțimii: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; în acestea veniți deci să fiți vindecați, nu în zi de sâmbătă!”

Se subliniază că Isus a vindecat în ziua sâmbetei, iar capul sinagogii le spune să nu vină în ziua sâmbetei. Capul sinagogii este simbolul omului legii care se opune, se revoltă înaintea libertății. De ce persoanele religioase nu tolerează lucrurile bune din lume (libertatea și bucuria)? De ce este legată numai de datorie și obligație? De ce-i critică pe toți și pe toate? Dar se cred drepte! Și ce este diabolic în spatele acestei religiozități, specifică tuturor? Îl percep pe Dumnezeu ca „lege” (ochiul care te vede, te judecă și te condamnă). Aceasta este imaginea satanică despre Dumnezeu. Și legea este justă, deoarece este drept să nu omori. Însă dacă tu omori, Dumnezeu nu te ucide, deoarece El poate numai să dea viața. Numai noi putem da moartea. Există o religiozitate a legii care nu cunoaște iubirea, viața și bucuria.

Și credinciosul, de obicei vine la Biserică numai pentru a-și face datoria, a respecta porunca, împlinește lucruri bune, pentru ca să scape de iad… și este bun pentru a-și merita un loc în Rai. Toate acestea înseamnă că trăiește aplecat asupra sa și nu-l interesează nimic… nici Dumnezeu și nici alții. Este aplecat în mod perfect asupra eului său religios: observă legile. Dezleagă boul și-l duce la apă, dar persoanele, nu! Este religiozitatea care nu ține seama de har. Uităm că acolo unde a sporit păcatul a sporit și mai mult harul. Uităm că va iubi mai mult acela căruia i s-a iertat mai mult.

Principiul nu constă în a fi cei mai buni, ci în a iubi cel mai mult, și iubește cel mai mult acela care a păcătuit mai mult, deoarece experimentează o iertare și un har mai mare. Și toți trăim din iertare și din har. Cel care se crede drept nu acceptă toate acestea. Și astfel prezintă imaginea unui Dumnezeu care este lege, datorie, obligație… Și se opune direct lui Dumnezeu, propunând această formă de sclavie care ține omul gârbov: totul este închis înaintea lui Dumnezeu care este iubire, milă.

Evanghelia lui Luca a fost scrisă tocmai pentru drepți (Teofil), pentru credincioși. Dacă nu ne deschidem altora, care sunt frații noștri, Isus răstignit, aceia pe care-i condamnăm, riscăm să rămânem numai „drepți”. Este gârbovirea capului Sinagogii care se revoltă împotriva binelui. Este fratele mai mare care se supără pe tatăl deoarece l-a iertat pe fratele mai mic. Se supără pentru că Dumnezeu este iubire și milă. După el unele lucruri nu le poți face, ci trebuie doar să respecți legea. Ziua sâmbetei este a lui Dumnezeu și nu poți face nimic. Trebuie să-i aduci laudă Lui. Însă gloria lui Dumnezeu este alta: ca Domnul să intre în întreaga săptămână a omului cu iubirea Sa și totul să fie regenerat de iubirea lui Dumnezeu. Nu numai a merge duminica la biserică pentru a-l înșela luni pe aproapele, ci pentru a trăi întreaga săptămână în iubirea lui Dumnezeu pe care am experimentat-o și am celebrat-o în timpul Liturghiei duminicale.

Din această cauză creștinul sărbătorește nu ultima zi a săptămânii, ziua șaptea, ci a opta zi, duminica ar fi prima zi a săptămânii și este deja sărbătoare. Toate zilele trebuie să fie o sărbătoare deoarece deja trăim în dimensiunea bucuriei, a sărbătorii, a libertății fiilor lui Dumnezeu, a mântuirii veșnice.

Am fost chemați la libertate! Să nu ne reîntoarcem sub jugul sclaviei! Și libertatea este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, bunătate, stăpânire de sine, blândețe… Legea are operele sale: acelea pe care le condamnă: egoismul, răul, închiderea în sine…

Capul sinagogii se adresează mulțimii, dar critica este îndreptată spre Isus. Observația lui Isus este adresată oamenilor din toate timpurile.

vv. 15-16

15 Atunci, Domnul i-a răspuns: „Ipocriților! Nu-și dezleagă fiecare dintre voi boul și măgarul de la iesle și-l duce la adăpat în zi de sâmbătă? 16 Și această fiică a lui Abraham, care era legată de Satana de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată în zi de sâmbătă?”

Isus spune că această vindecare trebuie să fie făcută tocmai în ziua sâmbetei, deoarece atunci când se face această minune este „sâmbătă”, este sărbătoare. Sărbătoarea lui Dumnezeu este de a-l elibera pe om. Omul care devine liber înseamnă: fiu al lui Dumnezeu. Aceasta este sărbătoarea lui Dumnezeu! Nu respectarea legii, a legilor pe care noi le facem, ci iubirea aproapelui, a Tatălui. Aceasta este sărbătoare lui Dumnezeu!

Isus răspunzând la plural – „ipocriților” – se adresează celor din Sinagogă, nouă tuturor, deoarece Evanghelia nu a fost scrisă pentru aceia din trecut, ci pentru aceștia din prezent. Evanghelia nu se adresează altora, ci nouă!

Ipocrizia este un mare rău denunțat de Evanghelie. Înseamnă a juca teatru, a avea o mască pe față. Sunt cei care consideră importantă funcția, și nu persoana. Este dirijorul corului care are rolul de a răspunde și atât. Este modul de a fi protagoniști. El se identifică cu rolul, cu masca sa. Și nu-l interesează nimic de alții. Îți joci rolul… Este ușor să vezi religiozitatea ca rol. De ce soldații se îmbracă în uniformă? Dacă nu ar avea-o, nu ar împușca pe nimeni. Nici medicul nu ar încerca să trateze bolnavii fără uniformă, deoarece știe că dacă ar greși, l-ar ucide. Uniforma este periculoasă, dacă-ți dă rolul. La început, haina religioasă indica îmbrăcămintea săracilor. Și numai apoi a devenit uniformă.

Uniforma, care este un simbol extern, care poate ajuta, este de fapt ceva interior care acționează despărțind. Este o mască ce nu exprimă realitatea.

Voi dezlegați boul și măgarul… de ce să nu dezlegăm această femeie pe care de 18 ani satana o ține legată? Adevăratul protagonist al acestei legături este satana, care a adus răul în lume prin crearea și prezentarea falsei imagini despre Dumnezeu. Acesta este satanicul: un Dumnezeu puternic și judecător, și nu un Dumnezeu iubire, milă, duioșie, solidaritate, care Se face ultimul dintre toți, servitorul tuturor – care nu judecă – însă Se lasă judecat, care nu condamnă, ci Se lasă condamnat… Și cunoașterea acestei iubiri ne dă libertatea.

Inspirându-ne de la dezlegarea animalelor pentru a putea fi conduse la apă, putem sublinia că Isus ne dezleagă, pentru ca să putem avea acces direct la izvorul vieții, care este Dumnezeu

Dacă cuvântul sâmbăta se repetă de cinci ori, cuvintele a lega, a dezlega se repetă de mult mai multe ori. Aceasta este adevărata problemă. Ori dezlegăm – la fel ca Isus – sau legăm. Există ipocriții care dezleagă animalele: au o duioșie pentru că se gândesc la profit. Dar nu au compasiune față de persoane, deoarece acestea greșesc, și, prin urmare, este corect să fie pedepsite.

v. 17

17 Pe când zicea aceste cuvinte, toți adversarii lui au fost rușinați, iar tot poporul se bucura de toate faptele mărețe care erau făcute de el.

Observăm două reacții…

Mai întâi, în sfârșit se rușinează (este minunat să ne rușinăm de rău) de lucrurile cu care înainte se lăudau: că sunt buni, credincioși și practicanți (respectă poruncile). Dar mai înainte s-au revoltat, deci rușinea lor este a celor care se rușinează înaintea lumii deoarece au fost ironizați, dar apoi se vor răzbuna. Este aceeași rușine a lui Adam care mai înainte nu simțea rușinea, apoi s-a ascuns de Dumnezeu din teamă, deoarece simțea rușine.

Apoi, ceilalți se bucură de lucrurile glorioase, minunate. Bucuria este semnul prezenței lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este iubire. Iubirea există acolo unde i se răspunde, iar bucuria este semnul iubirii căreia i se răspunde cu iubire; este semnul prezenței lui Dumnezeu.

A fi dezlegat de coșmarul (obsesia) acestor legături este același lucru cu a fi în bucuria, în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Libertatea fiilor lui Dumnezeu este aceea de a iubi, așa cum noi suntem iubiți. Nu este libertatea libertinului de a face rău, de a fi sclav, ci este libertatea slujirii și a iubirii.

Ce trebuie să facem noi – deoarece Evanghelia este pentru noi, credincioșii – în acest an pe care Domnul ni-l oferă?

Mai întâi de toate să acceptăm să fim dezlegați de acest Cuvânt al Domnului: să predăm inima noastră iubirii, harului și îndurării Lui; și apoi, să nu ne revoltăm împotriva celor din jur dacă, din întâmplare, sunt dezlegați în ziua sâmbetei.

Să începem să mărturisim această libertate de fii ai lui Dumnezeu, această iubire, această duioșie pe care El o are pentru toate persoanele care sunt legate. Amin.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila