Mai lasă-l încă un an

De ce continuă această istorie plină de rău și lipsită de bine? De ce Domnul n-o stârpește? Timpul care ne este dăruit este semn al milei Dumnezeului răbdător, care așteaptă ca noi să ne convertim și să aducem rod de viață.

Ps. 67 (66)

Psalmul este o rugăciune prin care se cere rodul bun. Vom vedea care rod…

Ni se cere să-l binecuvântăm pe Domnul, iar noi Îl binecuvântăm pentru că până la urmă, pământul ne-a dat rodul său. Fructul este rodul răbdării și al grijii lui Dumnezeu. Față de agitațiile și nerăbdările noastre, și-n câmpul spiritual avem imaginea răbdării, care implică angajamentul și truda așteptării: lucrurile Împărăției lui Dumnezeu sunt caracterizate de ritmul veșniciei și de angajamentul lui Dumnezeu.

Psalmistul notează că „Dumnezeu judecă popoarele cu dreptate și povățuiește popoarele pe pământ”… Vi se pare că este așa? Că Dumnezeu e Cel care guvernează popoarele și că dreptatea învinge?

Trebuie să începem să credem că așa este!

În catehezele anterioare am observat că răul care există în istorie, face apel la responsabilitatea noastră ca să ne convertim, să ne schimbăm stilul vieții.

Răul care există în interiorul relațiilor ne cheamă la convertire, la fraternitate; răul din istorie ne cheamă la convertire, la faptul de a ne schimba schema (stilul) jocului, adică să trecem de la jocul puterii și al stăpânirii (după care ne vom sfâșia tot mai mult), la jocul solidarității și al fraternității.

Apoi ne-am oprit la răul din natură – la faptul că un om poate muri din cauza unui turn care cade peste el – subliniind că răul nu-i a muri, ci constă în a trăi rău, și că trebuie să-i mulțumim Domnului pentru că suntem muritori… Moartea nu-i un lucru teribil, ci înseamnă a ne întoarce acasă; nu este separare, singurătate, cădere în uitare, ci moartea e viețuirea în compania Domnului, care moare cu noi și trăiește cu noi, deci moartea noastră va fi deplina comuniune cu El…

Răul care există în istorie și între oameni este un apel adresat responsabilității noastre!

Dar ce face între timp Dumnezeu?

E adevărat că noi trebuie să ne convertim, dar Dumnezeu ce face? Oare El nu face nimic? Dacă Dumnezeu e drept, unde este dreptatea Sa, care guvernează pământul?

Să ascultăm această pildă, povestită de Isus, care răspunde acestor întrebări fundamentale…

Se citește Lc. 13, 6-9

⁶ Apoi le-a spus această parabolă: „Un om a plantat un smochin în via sa și a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit ⁷ și i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Așadar, taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» ⁸ Acesta i-a răspuns: «Stăpâne, mai lasă-l și anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur și să-i pun gunoi. ⁹ Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»”.

Pilda e simplă și răspunde unei întrebări: Isus e Mesia?

Botezătorul a spus că odată cu venirea Mesiei „securea e așezată la rădăcină și fiecare pom care nu dă rod va fi tăiat și ars”; odată cu Mesia sosește judecata Domnului și, în sfârșit, pe pământ va triumfa dreptatea.

Există trei probleme:

Dacă Isus e Mesia, de ce răul continuă să existe? De ce istoria continuă? Ce face Dumnezeu între timp? E adevărat că noi trebuie să ne convertim, dar între timp și El trebuie să facă ceva…

Pilda noastră răspunde acestor întrebări: Dumnezeu este în totalitate numai bine. În Dumnezeu nu există vreun rău. Pentru El dreptatea coincide cu iubirea, căci El este în totalitate numai iubire.

Ce face Dumnezeu înaintea răului? El ar avea o soluție foarte simplă, cea pe care o folosim noi: să-i elimine pe toți cei răi de pe pământ… Psalmistul spune că nu există nici un om drept (cf. Ps. 14), deci Domnul ar putea să-i elimine pe toți oamenii. Dar această soluție nu este pe placul lui Dumnezeu, deci El nu face dreptate în acest fel…

Pilda noastră ne prezintă dreptatea pe care o face Dumnezeu. Pentru că dincolo de dreptate stă mila Sa, care spune: „Să mai am răbdare încă un an”…

Și mereu istoria continuă pentru încă un an, așteptând ca noi toți să ne convertim! Iar pilda noastră ne spune ce face Domnul între timp…

v. 6

⁶ Apoi le-a spus această parabolă: „Un om a plantat un smochin în via sa și a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit

Se vorbește despre un „smochin” și despre o „vie”.

Via e simbolul lui Israel, comparat cu via pe care Domnul a plantat-o, a   cultivat-o.

„A avea via” e semnul posedării Pământului făgăduinței. Pentru că mai înainte de a avea via, e nevoie să avem grâul, animalele, hrana, casa… și apoi e necesar să ai un teren potrivit, cu fața către soare… Apoi e nevoie de timp pentru a săpa și a pregăti pământul, pentru a planta via, a aștepta să crească, a o îngriji (tunde), pentru a obține un rod cu totul superfluu, care nu-i necesar pentru a trăi, dar care bucură viața…

Vinul e simbolul iubirii, a acelui „mai mult” de care omul are nevoie… Pentru că omul nu-i doar un animal care mănâncă…

Via e semnul gratuității; vinul bucură inima omului…

Vinul e simbolul iubirii: omul este creat pentru acest „mai mult”…

Dumnezeu a plantat o vie pentru ca aceasta să dea rod: rodul viei este iubirea. Altfel spus, Dumnezeu și-a creat un popor și l-a iubit, i-a dat totul, pentru ca acest popor să vestească lumii întregi că Dumnezeu iubește. Iar Dumnezeu, care este iubire, vrea să fie iubit!

Toate Biblia ne povestește istoria nefericită a lui Dumnezeu care, din prima zi merge să caute omul, după ce l-a făcut, însă omul s-a ascuns imediat din cauza fricii. Omul imediat a greșit și a crezut că Dumnezeu era rău…

De atunci a început întreaga istorie a Bibliei: relatându-ne despre Dumnezeu care este această iubire „fără noroc” care-l caută pe omul pe care El îl iubește, căci omul e fiul Său. Mai mult, iubește omul ca fiind jumătatea Sa (cealaltă parte a Sa), mireasa Sa… Însă omul fuge. Și niciodată nu află rodul…

Pentru că Dumnezeu e iubire, dacă e iubit, El trăiește, iar dacă nu e iubit, El moare… Așadar, lipsa iubirii omului este drama lui Dumnezeu! Dumnezeu – care e iubire – e prezent acolo unde este iubit; unde nu-i iubit, moare.

Pentru că Dumnezeu este prezent peste tot, și oriunde nu-i iubit, El se află pe cruce.

Să ne amintim de pilda viticultorilor ucigași din Evanghelia după Marcu (cap. 12), unde via e poporul Său… Domnul trimite profeții să ceară rodul viei, dar sunt bătuți; trimite alții, dar și aceea sunt bătuți. Iar la urmă spune: „Îl voi trimite pe Fiul Meu, căci pe El îl vor respecta”. Viticultorii spun: „Să-l ucidem și pe El, căci așa, via ne rămâne nouă”…

Întreaga Biblie povestește iubirea credincioasă a lui Dumnezeu și infidelitatea noastră constantă…

Într-o cultură bazată pe agricultură, Domnul se compară cu țăranul, cu viticultorul și are încăpățânarea acestora, adică știe să muncească, să aștepte rodul, speră mereu, nu se lasă învins de deznădejde…

Și Domnul se trudește, fiind grea această muncă… nu era o muncă mecanizată…

Iar în vie avea „un smochin”…

Evanghelistul Marcu ne prezintă gestul pe care l-a făcut Isus când a intrat în Ierusalim, pe mânzul asinei: Isus a intrat în Templu, a privit în jur, a plecat de acolo. În dimineața următoare se întoarce la Templu, Îi este foame, vede un smochin, dar nu era timpul roadelor, deci pomul era plin de frunze, dar fără smochine. Iar Isus îl blestemă… Apoi intră în Templu, unde au loc cinci polemici împotriva puterii. Apoi iese din Ierusalim ca să doarmă, deoarece în oraș era în pericol, căci doreau să-L ucidă. În dimineața următoare se întoarce, iar discipolii spun: „Smochinul s-a uscat”.

Care-i legătura cu smochinul?… Căci se vorbea de Templu. Cu o zi mai înainte, Isus a intrat în Templu cu biciul, pentru că Templul, în loc să fie un loc al rugăciunii, al comuniunii cu Tatăl și al iubirii fraților, a devenit un loc în care frații erau înșelați (prin schimbul valutar), iar Tatăl era puțin „tămâiat”, pentru a-l înșela și pe El…

Așadar, Templul era „o peșteră de tâlhari”, simbol al smochinului.

Smochinul e simbolul poporului, este acea parte din vie (căci e un singur pom) care produce rod mereu. Pentru că smochinul produce rod devreme, primăvara: mai înainte de frunze face rod: primele sale flori sunt roadele. Apoi produce rod mereu până toamna târziu și apoi produce rod și după, pentru că întotdeauna rămâne o smochină uscată în pom. Prin urmare, omul mereu se așteaptă să găsească vreun fruct în smochin, indiferent de anotimp… De fapt, în text stă scris: „nu era anotimpul roadelor”…

Smochinul, care face acest rod dulce, e simbolul poruncii iubirii care este atât de dulce, încât Dumnezeu cere numai iubirea de la om… Și e un rod (iubirea) care poate fi produs în toate „anotimpurile”…

Dar Isus nu găsește nimic…

Apoi Isus va merge la Ierusalim.

Acel smochin blestemat ne amintește de cruce: pe cruce Isus va lua asupra Sa blestemul sterilității noastre.

Există o cruce din 1200 la Gravellona, în care crucea și corpusul sunt din același lemn… Așadar, smochinul – care nu produce rod (smochinul suntem noi) – și Isus – care este rodul și care este atârnat pe cruce, adică atârnat în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt din același lemn, trunchi…

Isus intră în această vie, caută rodul, „vine, dar nu-l află”. El vine mereu… Încă de prima dată când a venit pe pământ să se plimbe – în prima seară a creației omului – până la ultima Sa venire (întruparea), niciodată n-a găsit nimic (rod)… N-a găsit om care să-L iubească pe El și pe aproapele…

Ce ar trebui să facă El în aceste condiții? Să vedem…

v. 7

⁷ și i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Așadar, taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?»

Nu înțelegem cu cine vorbește viticultorul, care e Dumnezeu… Domnul îi zice unuia „De trei ani Eu vin”… Se face referire la cei trei ani ai propovăduirii lui Isus, la venirea Sa între noi…

Ce a făcut Isus în timpul acestei veniri între noi? Căuta să scoată acest rod din pământ… Ce a cules Isus?

Cărturarii – teologii vremii – au spus: „blestemă”, alții spuneau că-i îndrăcit, rudeniile Sale recunoșteau că e bun, dar Îl credeau nebun, irodianii și saducheii spuneau că trebuie eliminat, pentru că e periculos…

Așadar, ce rod a cules Isus? N-a cules nimic!

„Vin de trei ani, caut rod, și nu aflu”…

Dacă nu afli ceea ce cauți, dacă nu afli iubire și dreptate, ce poți face?

Dacă un pom nu produce, trebuie să-l tai…

Dacă oamenii nu fac binele, de ce mai trăiesc pe lume? Așa spunea Botezătorul: „securea e la rădăcina pomilor, cel care nu va da rod, va fi tăiat”, și vor rămâne numai oamenii buni…

Această poziție este interesantă, dar pe Dumnezeu îl scârbește din două motive: primul este că El ar trebui să-i ucidă pe cei răi, al doilea, că nu există nici măcar un om bun… Această soluție e împotriva milei Lui.

Prin urmare ce ar trebui să facă Dumnezeu? Soluția ar fi să ne elimine! Dar nu aceasta este soluția Lui! Această soluție i-a propus-o lui Moise, ca ispită: „Elimin acest popor, și-ți dau unul mai bun”… Dar Moise i-a răspuns: „Dacă vrei să faci așa, mai bine șterge-mă pe mine din cartea vieții”, pentru că Moise cunoștea cine e Dumnezeu…

Spiritul lui Moise va fi și cel al lui Dumnezeu…

Dar înaintea răului, unde este dreptatea? Căci răul face rău, răul ucide…

Cum răspunde Dumnezeu înaintea răului, care e moartea?

După dreptate ar fi: „Taie-l!”, căci face neproductiv pământul. Nu numai că nu produce rod, ci în plus suge seva din pământ și ține umbră altora, îi împiedică să rodească… Deci ar fi mai bine să fie tăiat…

Este clar că există o anume dreptate care trebuie mereu păstrată: răul este rău și este foarte rău, deși noi nu ne dăm seama. Pentru că răul nu-l simte cine-l face, ci întotdeauna îl simte cel care-l îndură…

Dacă noi facem o nedreptate, dacă furăm, trăim mai bine. Cel furat se simte rău, cel care n-a făcut nimic rău… Dacă noi insultăm, ucidem, înfometăm pe alții, omul înfometat, insultat și ucis suferă, nu noi…

Prin urmare, cum putem restabili dreptatea? Prin a-l ucide pe cel care a ucis? Ar rezulta doi morți! Nu am rezolva problema…

Aceasta e drama lui Dumnezeu: cum să iasă din acest tunel al răului? Poate rezolva cu bagheta magică? Nu! Dumnezeu nu poate face nimic cu bagheta magică pentru că omul e liber și responsabil… Dumnezeu nu-i poate lua omului libertatea, pentru că a-i lua libertatea este răul maxim… În secolul trecut am experimentat acest rău, datorită tuturor regimurilor care au luat libertatea oamenilor… În zilele noastre nici nu mai trebuie luată libertatea, căci deja e luată de mass-media…

În concluzie, Dumnezeu nu ne poate lua libertatea, nu poate ucide oamenii…

Ce a venit Isus să caute? Dumnezeu e iubire, deci nu caută propriul său profit… Fiind iubire, Îl interesează binele nostru. Așadar, răul Îl deranjează, dar nu atât pentru că-L atinge pe El, ci pentru că ne atinge pe noi… Și iubește binele, pentru că este binele nostru. În paternitatea Sa vrea ca noi să trăim frățește…

Istoria e drama lui Dumnezeu, pentru că, creându-l liber pe om… Deoarece omul e creat pentru a fi ca Dumnezeu, adică e creat ca să știe să iubească. Deci poate fi creat numai liber, pentru că dacă nu-i liber, nu știe să iubească…

Dacă omul nu iubește, ce poate Dumnezeu să facă?

Dacă i-ar lua libertatea ar fi mai rău decât a-l ucide… Dacă l-ar ucide, Dumnezeu s-ar contrazice pe Sine… Cu adevărat Dumnezeu este dezorientat înaintea răului… Pentru că El – care este inocent, nevinovat – simte tot răul… La fel ca o mamă care simte tot răul fiului care se droghează, deși el își continuă viața liniștit…

Fiind iubire, pe El răul îl rănește mai mult: „Dacă mi-ar face rău Mie, nu m-ar interesa, dar problema e că ei se simt rău”. Într-adevăr, Dumnezeu suferă tot răul lumii, pentru că Cel care iubește, suferă răul celui iubit, mai mult decât dacă ar fi fost El lovit de rău, și spune: „Prefer ca răul să Mă lovească pe mine”. Și e răspunsul pe care Moise îl dă lui Dumnezeu. Și este ceea ce va spune și sf. Pavel: „Aș fi dispus să fiu șters eu, să fiu eu anatemă, separat de Cristos, numai ca poporul Israel (care-l prigonea) să-L descopere pe Domnul vieții” (Rm. 9, 3).

Așadar, avem o dreptate justă: taie-l, așa cum spunea Botezătorul și cum spunem și noi: „Ia, Doamne, măsuri, elimină-i pe cei răi”. Și mulți psalmi spun așa…

Să vedem ce răspunde Dumnezeu. Pentru că acest dialog nu știm între cine are loc… Între viticultor și cine? Viticultorul e Dumnezeu pentru că El a creat via…

vv. 8-9

⁸ Acesta i-a răspuns: «Stăpâne, mai lasă-l și anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur și să-i pun gunoi. ⁹ Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»”.

Avem acest dialog din interiorul lui Dumnezeu, care-i dialogul între dreptate și milă. În baza dreptății ar trebui să-l taie, dar nu poate, pentru că El este Dumnezeu și nu e om… Iar dreptatea Sa e iubire, deci nu poate face rău nimănui…

Prin urmare, răspunsul este: „Lasă-l (care înseamnă și iartă-l) încă pentru un an”.

Întotdeauna istoria merge înainte, continuă timp de „încă un an”. Nu știm când se va sfârși, dar întotdeauna continuă timp de „încă un an”, așteptând ca noi să aducem rod, să ne convertim…

Apoi ni se spune ce face El…

Pentru noi este fundamental că în Dumnezeu mereu câștigă mila și că timpul pe care noi îl avem la dispoziție este timpul răbdării Lui, care așteaptă ca noi să ne convertim…

Într-o icoană, Isus a fost pictat cu un ochi mai mare și cu unul mai mic: ochiul mai mic este cel al dreptății, iar ochiul mai mare este cel al milei. Isus are doi ochi, dar cel al milei e mai mare, adică mila câștigă înaintea dreptății.

Iar dacă mila câștigă, ce se întâmplă?

Primul lucru care se întâmplă este cel descris de apostolul Petru. Noi ne întrebăm unde este făgăduința lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu-și respectă promisiunea, oare întârzie?. Petru răspunde că Dumnezeu nu întârzie: „Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință” (2Pt. 3, 9).

Cât va dura lumea, dacă Dumnezeu are răbdare și așteaptă ca toți să ne convertim? Pentru că El vrea ca niciun om să nu piară: „Voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Tm. 2, 4).

Dacă Dumnezeu este atât de milostiv și dacă în fiecare an El spune „să mai așteptăm un an”, noi ce trebuie să facem?

Ori ne grăbim să intrăm în mântuire astăzi (deoarece mântuirea este astăzi, este acest astăzi al lui Dumnezeu!), așa cum scrie în Evr. 3, 13 „Îndemnați-vă unii pe alții, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! ca nimeni dintre voi să nu se învârtoșeze cu înșelăciunea păcatului”, sau suntem așa cum spune apostolul Iuda, că nu trebuie să facem ca oamenii răi, care fac din harul lui Dumnezeu un pretext pentru nebunia lor: deoarece Dumnezeu este bun, pot să-L jignesc… Pentru că mama mea este bună, oare eu pot să o torturez? Aș avea o judecată sănătoasă?… Din nefericire, așa ne comportăm cu Dumnezeu: El e bun și milostiv, deci… E grav să facem așa! Și totuși ni se întâmplă să ne comportăm exact astfel…

Cine face așa e clar că nu pricepe iubirea, ci o exploatează…

„Vai, să ne batem joc de bunătatea lui Dumnezeu! ” (cf. Rm. 2, 6)… Bunătatea lui Dumnezeu există ca să ne cheme la convertire, la responsabilitate… Nu trebuie să facem răul ca să obținem binele, văzând că oricum Dumnezeu ne iartă (cf. Rm. 3, 8)… Căci făcând răul l-am înmulți și am continua să facem mereu numai rău…

Ce soluție are Dumnezeu?

El ne respectă și este răbdător. Iar istoria merge înainte cu tot răul care există… Și El ce face?

„Săpa împrejur și pune gunoi”. El însuși va sfârși sub pământ, ca gunoi, adică Se face blestem și păcat. Altfel spus, El ia asupra Sa tot răul nostru.

Istoria continuă. Iar vestirea crucii ne spune pătimirea lui Dumnezeu pentru om, până când omul va înțelege această iubire și, în sfârșit, va deveni responsabil: va răspunde acestei iubiri cu iubire. Atunci lumea va fi mântuită…

Dumnezeu nu ne poate mântui cu bagheta magică. Căci dacă ne-ar fi putut mântui așa, era suficient să ne creeze morți, în loc să ne facă să trăim pe pământ… Însă El ne vrea vii, ca să trăim ca fii. O mamă nu dorește să aibă un fiu mort „pentru că așa nu și-ar face rău”… Ci mama dorește să aibă un fiu viu și să facă binele, să răspundă iubirii și să se maturizeze…

Dacă noi ne folosim și de bine pentru a face rău… Dumnezeu știe să se folosească și de rebuturi (de rele) pentru a face binele, pentru a ne conduce la convertire, pentru a-și atâta marea Sa iubire față de noi…

Felul în care Dumnezeu a reușit, îl vom vedea în pilda viei: Îl va trimite pe Fiul. Ei vor ucide Fiul, dorind ca moștenirea să fie a lor. Ce se va întâmpla când Îl vor ucide? Se va întâmpla că Fiul, fiind egal cu Tată, Își va da viața pentru noi, deci moștenirea va fi a noastră!

Dacă noi vrem să-I furăm viața, El ne dă viața Sa…

Oare înțelegem acest mister? Din această cauză istoria este vestirea crucii, a pătimirii lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care moare pentru om, pentru ca omul să înțeleagă și să răspundă iubirii! Și nu pentru ca omul să zică: „Dacă mă iubește atât de mult, pot continua să-l jignesc…”. Nu! Pentru că în acest fel răul ar continua… Răul se oprește atunci când noi răspundem acestei iubiri, când suntem responsabili!

Noi devenim responsabili numai înaintea unei iubiri necondiționate, care ne acceptă așa cum suntem, cu tot răul pe care-l facem… O iubire care are răbdare și spune: „Poate va face rod în viitor”. Dumnezeu are o încredere infinită în om, spunând „Omul e fiul Meu”.

Dumnezeu speră ca noi să aducem rod.

Este adevărat că Dumnezeu este iubire, dar este și speranță: El speră mereu că noi vom aduce rod…

Psalmistul ne-a spus că pământul a dat rodul său…

În Isus, pământul a dat rodul său: El este rodul. Rodul va fi crucea, smochinul blestemat.

Când îl conduc să-L răstignească și femeile plâng, Isus răspunde: „Nu mă plângeți pe Mine, ci pe voi și pe fiii voștri” (Lc. 23, 31). Altfel spus, Isus nu-și plânge de milă, ci îi pare rău pentru răul pe care ei singuri și-l fac. Apoi continuă: „Dacă fac așa cu pomul verde (cu El,care n-a făcut nici un rău), ce vor face cu pomul uscat, adică cu păcătoșii?”. Vor face un lucru simplu: că pomul verde va fi ars în locul celui uscat; Isus, nevinovatul, dreptul, va lua asupra Sa nedreptatea și va oferi rodul dulce al iubirii Tatălui. Pentru că-L iubește în totalitate pe Tatăl și-i iubește în totalitate pe frați, dându-Și viața pentru frații care-L ucid.

Așadar, rodul va fi asigurat în viitor și deja a fost. Iar istoria – vom vedea în pilda următoare – va fi vestirea acestei mântuiri care deja ne-a fost dăruită, a acestei iubiri infinite a lui Dumnezeu, astfel încât, în sfârșit, toți să ne putem converti acestei iubiri.

Căci răul omului nici măcar nu-i a nu crede în Dumnezeu (că problema nu-i necredința): omul nu crede pentru că nu crede în sine și nu se simte vrednic să fie iubit în mod infinit de Dumnezeu. Acesta este dubiul omului! „Se poate ca Dumnezeu să mă iubească pe mine în mod infinit?”…

Noi nu avem această încredere… Și numai crucea ne-o poate da, ne ajută să vedem că suntem iubiți în mod infinit… Numai văzând crucea, pot cădea toate robiile noastre și toate fricile noastre. Numai înaintea crucii ne putem însuși responsabilitatea noastră: să răspundem iubirii cu iubire, căci dorința fiecărui om este cea de a iubi și de a trăi.

„Iar de nu, îl vei tăia”. Din Evanghelie știm că Isus va fi „tăiat”, El – dreptul – va fi sacrificat în locul păcătoșilor. Va lua asupra sa nedreptățile și răutățile noastre. Isus este slujitorul lui Iahve, împuns din cauza păcatelor noastre. Iar rănile Lui ne vindecă.

Isus e pomul verde, ars, în locul celui uscat: Isus e „ars” în locul lui Baraba, iar Baraba va deveni liber, fiu al Tatălui, și ne reprezintă pe toți; Baraba, care era un criminal, fiul nimănui și fratele nimănui…

Pilda ne descrie strategia lui Dumnezeu în lume: răul există, căci noi îl facem, iar Dumnezeu îl ia asupra Sa.

Unde-L mai vedem pe Cristos? Îl întâlnim în toți sărmanii cristoși: Eu sunt cel gol, înfometat, întemnițat… „Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”… De-a lungul istoriei Isus continuă să actualizeze istoria mântuirii în toți cei care duc pe umerii lor răul lumii. Numai dacă ne deschidem ochii și-i ajutăm pe aceștia, ne mântuim. Căci ajutându-i, nu-i mântuim pe ei. Nu înseamnă că noi trebuie să-i salvăm pe săraci, ci tocmai ei ne mântuiesc! Noi suntem mântuiți numai dacă ne deschidem ochii și pricepem că noi (lumea I-a) îi furăm, îi sărăcim…

Dacă putem să-i salvăm pe bolnavi e un lucru bun, dar adevărata problemă este alta…

„Iar de nu, îl vei tăia”. Tocmai Isus va fi „tăiat”… Isus înțelege că singurul mod pentru a aduce rod, constă în a-i da omului acea certitudine care omul și-o neagă cu toate puterile: cea de a fi iubit în totalitate, în mod infinit.

Această certitudine omul o are în cruce: pentru că noi Îl răstignim, iar El Își dă viața pentru noi care-L ucidem. Și spune: „Acum nu te mai poți îndoi de faptul că ești iubit în mod infinit. Acum, în sfârșit, ești liber și tu să Mă iubești”…

În aceste versete se descrie misterului istoriei lui Cristos care continuă să trăiască tot răstignit în istorie, până când noi nu ne vom converti, până când nu vom răspunde iubirii, până când nu vom aduce rod… Dar între timp, rodul există: este Isus, este El care-i prezent în toate acele persoane pe care noi le judecăm, le osândim, le marginalizăm, le credem nevrednice. Toate aceste persoane „Eu sunt”, ne spune Isus.

Isus Se prezintă în istorie nu numai ca Acela care ne ține o predică: „Pocăiți-vă, căci dacă nu, toți veți pieri la fel”, ci la urmă piere El!

Nu pier doar cei 18 galileeni, ci piere și El, nevinovatul. Căci întotdeauna pier nevinovații. Deși până la urmă toți pierim, pentru că la sfârșitul vieții toți suntem nevinovați, adică încetăm să mai dăunăm când murim. Dar omul care-i nevinovat mai înainte de a muri, de multe ori trăiește moartea, pentru că ceilalți sunt nedrepți…

Trebuie să reflectăm la misterul milei lui Dumnezeu, acest mister al iubirii care învinge răul, o iubire care are nevoie să fie înțeleasă, însușită și apoi vestită, pentru ca și noi să trăim această iubire și să învingem răul, care este neîncrederea noastră în bine…

Să învingem acel mecanism de a ne salva cu orice preț și de a urma un model bazat pe cele trei concupiscențe ale lumii: dorința dezordonată după avere, cea după stăpânirea altora și dorința de a avea o imagine bună… Dorințe care structurează întreaga noastră viață personală, întreaga societate și întreaga lume, distrugându-ne pe toți… De toate acestea numai iubirea de pe cruce ne poate mântui…

Ascultând aceste versete, simțim, acum, mai mult ca niciodată, ce este Evanghelia, vestea bună…

În zilele noastre, ce face Dumnezeu înaintea răului? Stă pe cruce! Prin răul nostru, de fapt, continuăm să-l răstignim…

Texte utile:

• Ps. 67 (66), 103 (102);
• Is. 5;
• Iez. 18, 23-32;
• Exod 32;
• Mc. 11, 12;
• 2Pt. 3, 9;
• Io. 3, 17-19; 15.