„Oricine se înalță pe sine, se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”…

Scena are loc în casa unei căpetenii a fariseilor. Văzând cum se comportă oamenii la ospăț, Isus îi invită să aleagă locurile cele din urmă, nu cele din față. Apoi, le spune să-i cheme la ospăț pe toți săracii, care nu pot răsplăti invitația.

Domnul a ales cel din urmă loc și a fost exclus de toți…

Lc. 1, 46-55

Acest imn al Mariei, se recită la încheierea (împlinirea) zilei, ca o privire retrospectivă asupra lucrării pe care Dumnezeu a împlinit-o, o împlinește și o va împlini…

Imnul Mariei ne arată felul în care Dumnezeu intervine în istoria noastră și o face să devină o istorie a mântuirii. Deși verbele din imn sunt la timpul trecut, ele exprimă ceva ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla…

Domnul pornește de la situații compromise, de la lucruri mici (de la oameni mici și excluși în baza criteriilor umane), dar reușește să facă lucruri mari…

În ultima cateheză L-am contemplat pe Isus care a acceptat să meargă la prânz în casa unui fariseu. În timp ce se întâlnește cu fariseul în ziua sâmbetei, intră în scenă un hidropic, care-l oglindește pe fariseu…

Fariseul este persoana dreaptă, care le face bine pe toate, iar binele pe care-l face îi folosește pentru a se mândri înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, adică pentru a face răul, pentru a deveni orgolios, puternic. Fariseul este precum hidropicul căruia, tot ceea ce mănâncă, în loc să-i dea energie și viață, îl umflă cu moarte și, în acest fel nu poate intra pe ușa strâmtă…

Ușa mântuirii este strâmtă, și nici un drept nu trece prin ea. Căci prin ea pot intra numai toți păcătoșii, prin mila lui Dumnezeu. Însă dreptul nu vrea mila Domnului, nu are nevoie de ea, pentru că el este drept…

Capitolele al 14-lea și al 15-lea au rolul de a dezumfla hidropicul, dreptul, ca să poată intra prin ușa strâmtă, care este lărgimea milei lui Dumnezeu.

În casa fariseului nu se află numai hidropicul – care-l reflectă (dacă acceptă, și fariseul poate fi vindecat) – ci sunt mulți alți farisei.

Pilda noastră ne descoperă stilul lui Dumnezeu. Stilul exprimă faptul că din același material, poți face două haine diferite: o haină în pas cu moda și un ștergar. Tot la fel, folosind aceleași cuvinte, Dante a creat Divina comedie, iar alții compun alte opere necunoscute… Așadar, stilul nu-i nesemnificativ…

Dumnezeu are stilul său. Vița este aceeași pentru toți, dar depinde de stilul cu care o trăim… Toți ne naștem, trăim , mâncăm, relaționăm cu alții și apoi murim… Întrebarea este: cu ce stil facem toate acestea?

Să vedem stilul fariseilor…

Deja de un an vorbim despre aluatul Împărăției și despre aluatul fariseilor…

Aluatul fariseilor este ipocrizia, dorința de a fi protagoniști, de a avea tot mai mult pentru a fi primii și a avea putere asupra altora, a stăpâni… Acesta este aluatul fariseilor, care-i aluatul lumii: averea, puterea, aparența (imaginea bună).

Dar, există aluatul Împărăției, cel al lui Dumnezeu, care nu-i averea, ci dăruirea; nu-i stăpânirea, ci este slujirea; nu-i dorința de a apărea, ci este de a dispărea, pentru a face loc altora…

Acum vom vedea, în două scene, cuvintele pe care Isus le adresează la ospățul despre care am vorbit în cateheza anterioară: în prima scenă (vv. 7-11) le spune invitaților, care, și ei sunt hidropici; în cea de a doua (vv. 12-14) le adresează pentru timpul în care îi vor invita pe alții…

Stilul formează persoana… Stilul lui Isus exprimă identitatea Sa, care este iubire, înțelegere, atenție pentru ceea ce nu are valoare exterioară din punct de vedere uman, dar care este temelia pe care Dumnezeu lucrează mântuirea.

Se citește Lc. 14, 7-14

⁷ Văzând cum își alegeau locurile cele dintâi, le-a spus celor invitați această parabolă: ⁸ „Când ești invitat de cineva la nuntă, nu ocupa locul de onoare pentru că ar putea fi invitat cineva mai cu trecere decât tine ⁹ și, venind cel care te-a chemat și pe tine și pe el, îți va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu rușine pe ultimul loc. ¹⁰ Dimpotrivă, când ești invitat, mergi și așază-te pe ultimul loc pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ți spună: «Prietene, urcă mai sus», și acolo vei avea cinste în fața tuturor celor care sunt la masă cu tine. ¹¹ Căci oricine se înalță pe sine, va fi umilit, iar cel care se umilește, va fi înălțat”. ¹² Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau o cină, nu-i invita pe prieteni, nici pe frați, nici rudele, nici vecinii bogați, ca nu cumva să te invite și ei la rândul lor și asta să-ți fie răsplata. ¹³ Dimpotrivă, când dai un ospăț, invită-i pe cei săraci, infirmi, șchiopi, orbi ¹⁴ și vei fi fericit, pentru că ei nu pot să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepți”.

Scena se desfășoară în timpul ospățului, iar tema mesei va continua până la capitolul al 17-lea, apoi Isus își va continua drumul spre Ierusalim.

„A mânca” înseamnă a trăi, modul de a trăi. Iar Isus observă – după ce a vindecat hidropicul – acești hidropici din jurul Său. Și notează că toți se așază pe primele locuri… Este vorba despre spectacolul obișnuit al lumii: fiecare om caută primul loc acolo unde poate.

Isus spune: când ești invitat, cauți primele locuri, iar când inviți, îi inviți pe cei care sunt mai importanți, căci așa te laudă și îți creezi o imagine bună… Altfel spus, prin tot ceea ce faci e important ca tu să fii mereu remarcat…

Există acest instinct al omului de a fi primul, de a avea greutate, mărire… Pentru că omul trăiește în baza recunoașterii altora, căci este relație. Dacă celălalt nu te recunoaște, tu nu exiști…

Omul caută să fie vizibil, să apară, căci dacă nu apare, înseamnă că nu există, nu contează…

Omul caută să apară (să aibă o imagine bună), dar nu din răutate, ci pentru că omul trăiește prin imaginea pe care ceilalți o au despre el… Omul vrea să fie mare, și asta este ceva just, pentru că omul este după chipul lui Dumnezeu…

Dar, cum este Dumnezeu? E tot mai mult! Este majestatea divină…

Altfel spus, omul e creat corect, dar are un defect, căci este creat după chipul lui Dumnezeu… Și pentru că Dumnezeu este tot „mai mult”, și omul vrea să aibă tot mai mult…

Însă omul greșește, pentru că Dumnezeu „nu are tot mai mult”…

Altfel spus, stilul lui Dumnezeu de „a fi tot mai mult” este exact opus stilului nostru, care caută să aibă tot mai mult…

Tot răul lumii izvorăște din acest „a vrea să ai mai mult”…

Apostolul Ioan spune că „lucrurile lumii”, adică structura, organizarea vieții se bazează pe cele trei concupiscențe: pofta averii, a puterii și dorința de a avea o imagine bună (cf. 1Io. 2, 16). Aceste trei concupiscențe (pofte) sunt la originea tuturor relelor.

Prin urmare, un om nu este ceea ce are, ci ceea ce dă; adevărata realizare nu constă în a stăpâni, ci în a sluji; nu-i a apărea bine, ci este umilința…

Vom vedea cele două stiluri diferite…

Acest ospăț este ospățul vieții, și-l trăim rău, pentru că avem această sete de a fi protagoniști…

vv. 7-9

⁷ Văzând cum își alegeau locurile cele dintâi, le-a spus celor invitați această parabolă: ⁸ „Când ești invitat de cineva la nuntă, nu ocupa locul de onoare pentru că ar putea fi invitat cineva mai cu trecere decât tine ⁹ și, venind cel care te-a chemat și pe tine și pe el, îți va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu rușine pe ultimul loc.

La ospăț, Isus observă că toți aleg să se așeze pe primele locuri… Este spectacolul pe care-l vedem în mod constant în toate relațiile noastre și în societate: fiecare om iubește primul loc, căci toți vor să fie ca Dumnezeu…

Noi credem că-i nebun omul care se crede sau vrea să fie ca Napoleon. Dar nu-i grav dacă un om crede că-i Napoleon, căci Napoleon a făcut mai multe rele decât el, căci era într-adevăr Napoleon…

Toți avem mania de a sta deasupra altora, ca și cum Dumnezeu ar fi Cel care stă deasupra tuturor și-i subjugă pe toți… Însă Dumnezeu este exact opusul acestei imagini…

Altfel spus, viața este nefericită pentru că omul nu cunoaște care este adevărata mărire, valoare…

Adevărata mărire a noastră este că suntem fiii lui Dumnezeu. Iar mărirea lui Dumnezeu nu constă în a poseda, ci în a da totul; nu constă în a domina (stăpâni), ci în a sluji; nu constă în orgoliu, ci în umilință…

Pentru că nu înțelegem acest adevăr, în lume există multă nefericire… Există multă nefericire pentru că fiecare om e suspus orgoliului, caută puterea, stăpânirea, iar oamenii se ceartă pentru a avea aceste lucruri și niciodată nu reușesc, pentru că mereu există vreunul care stă deasupra…

Dacă tu stai deasupra, fii liniștit că nu peste mult timp vei fi dedesubt… Acesta este spectacolul oribil al faptului de a nu fi niciodată mulțumiți și al faptului de a-și face rău unii-altora… Avem toate relele grave ale istoriei, care izvorăsc din aceste pofte (dorințe dezordonate): de a ocupa primele locuri…

Observând comportamentul lor, Isus povestește această pildă: „Când ești invitat la o nuntă, nu te așeza pe primul loc”

Vi se pare ciudat?

De obicei, omul se prezintă puțin mai repede la ospăț și imediat alege primul loc… (Cel puțin alege „masa” doi, căci la prima vor sta mirii, când vor ajunge la ospăț)…

E păcatul lui Adam, care dorea chiar și locul lui Dumnezeu… Dumnezeu îți lasă locul Său, dar tu privește bine și pricepe că Dumnezeu stă pe ultimul loc…

Greșeala noastră constă în a crede că primul loc (adică cel mai important) ar fi tocmai primul, adică locul celui care are mai mult, stăpânește mai mult și iese mai mult în evidență…

Nu! Acela este locul omului care este extrem de nefericit, al omului care creează o infinită nefericire tuturor. Dar pentru că apoi toți îl luăm ca model, perpetuăm nefericirea la infinit… Până când nu înțelegem că suntem imbecili continuând să ne comportăm așa…

Acest „teatru” ce-l vedem în lume, va trece odată cu moartea, dar este o prostie colosală… Nu este mărirea adevărată a omului!

Mărirea în limba ebraică înseamnă „greutate”, în greacă este „opinia pe care alții o au despre tine”, dar este mărirea deșartă, greutatea goală… Este un nimic. Îi indică pe hidropicii „umflați” de moarte.

E frumos că Isus ia ca imagine a ospățului tocmai ospățul nunții. De ce ia ospățul nunții?

Există oameni care la nuntă doresc să fie în locul miresei și mirelui, adică doresc să fie mereu în centrul atenției…

Isus folosește metafora nunții, pentru că nunta are legătură cu iubirea. Iar primul în iubire este omul care lasă locul celuilalt. Mama care-și iubește fiul nu se pune pe ea în centrul atenției… Pentru că iubește, îl pune pe prunc în centru. Iubirea este cea care-l pune pe celălalt în centru, pe primul loc… Dacă nu, se numește egoism.

Isus se folosește intenționat de metafora ospățului nunții, pentru că viața ar trebui să fie un ospăț al nunții. Însă viața este un ospăț plin de venin, nu de nuntă; un ospăț (o viață) în care se ucid unii pe alții; în care se „mănâncă” unii pe alții, pentru a ocupa primul loc. Scena este ridicolă…

De ce?

Isus răspunde: pentru că, în mod sigur există vreunul care este mai stimat (apreciat) decât tine. Iar dacă tu te așezi pe primul loc, ce se întâmplă?

Vine cel care te-a invitat pe tine și-l aduce pe celălalt și te roagă să te muți. Iar pentru că celelalte locuri sunt ocupate, ajungi să stai pe ultimul loc…

Exact așa este în viață… În trecut, împăratul – adică omul cel mai puternic, căci îi stăpânea pe alții, pentru că el era cel mai tare – era victima desemnată când sosea acel om mai tare decât el. Când venea unul mai tare, împăratul era omorât… Adică îi făceau lui ceea ce el a făcut altora. Nu-și permiteau să-l lase în viață, căci ar fi putut să-și reconstruiască puterea… Așadar, în trecut, primul era cel care apoi era ucis. În zilele noastre se mai face așa cu dictatorii…

Mentalitatea lumii caută primele locuri, apoi, în chip rușinos, ajunge pe ultimul loc.

Tema rușinii este dezvoltată de Luca. În zilele noastre a dispărut rușinea, pentru că nu mai există simțul cinstei, al onoarei. Onoarea este mai importantă decât viața, pentru că înseamnă o viață trăită cu sens (însemnătate).

O viață rușinoasă este urâtă… Ar fi mai bine să nu ne fi născut, decât să trăim rău… Așadar, ar fi bine să avem adevărată onoare și adevărată rușine, dacă facem lucruri rușinoase. Însă, în zilele noastre nu mai avem nici onoare și nici rușine…

Tema rușinii este foarte importantă… Dacă un om nu se simte stimat, îi este rușine de sine și este nefericit de-a lungul întregii sale vieți. Acest fapt înseamnă a trăi în rușine…

„Și mergi să ocupi ultimul loc”… Este istoria lumii: toți vrem primul loc, dar niciodată nu ajungem să stăm pe primul loc și, mai repede sau mai târziu, ni se întâmplă să ajungem pe ultimul loc, copleșiți de rușine… Pentru că așa este jocul vieții, este o roată care se învârte… Așa merge (se învârte) lumea…

Isus ne sugerează o răsturnare a situației față de rotirea lumii, care să nu se mai învârtă, ci să devină stabilă…

vv. 9-10

⁹ și, venind cel care te-a chemat și pe tine și pe el, îți va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu rușine pe ultimul loc. ¹⁰ Dimpotrivă, când ești invitat, mergi și așază-te pe ultimul loc pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ți spună: «Prietene, urcă mai sus», și acolo vei avea cinste în fața tuturor celor care sunt la masă cu tine.

Continuă metafora ospățului: dacă tu te așezi cu modestie în spate, ești invitat să mergi în față. Tu ești o persoană cinstită, apreciată, deci vei fi onorată.

Isus se folosește de această metaforă, pentru a ne spune cu totul altceva: toți suntem chemați la ospățul vieții și la nuntă și toți am vrea locul cel mai bun. Care este cel mai bun loc la nuntă? E locul în care stă mirele!

Unde stă mirele? Unde stă Dumnezeu? El stă pe ultimul loc! Din această cauză omul care se așază pe ultimul loc, avansează, este chemat în față…

Adam a vrut să fie ca Dumnezeu și e drept să fie ca Dumnezeu. Numai că Adam a greșit direcția, căci Dumnezeu nu stă pe primul loc, ci în partea opusă… Dumnezeu nu-i primul, după judecata noastră, ci s-a făcut Cel din urmă și slujitorul tuturor. Pentru că primatul în iubire este al Celui care slujește, al Celui care ia ultimul loc.

Atunci Isus ne spune: „Dacă doriți să fiți înălțați, să aveți mărire, să fiți ca Dumnezeu, alegeți ultimul loc, pentru că Fiul omului a venit să slujească și să-Și dea viața”. Iar dacă un om vrea să fie primul, să fie ca El, adică cel din urmă și slujitorul tuturor.

Isus dă primatul celui care-i ultimul și totodată slujitor, adică iubirii, adevărului, umilinței și slujirii. Însă noi căutăm primatul egoismului, al faptului de a apărea bine, al stăpânirii.

Cele dintâi locuri căutate de noi reprezintă ospățul morții, însă cel dintâi loc propus de Isus, este ospățul vieții. Așadar, Isus ne îndeamnă să ne schimbăm mentalitatea.

Alegerea ultimului loc nu-i în baza „șmecheriei”, a dorinței ca apoi să obții primul loc, ci alegi ultimul loc pentru că în acel loc te afli împreună cu El, care a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji.

În Luca, discipolii se ceartă pentru a afla cine dintre ei este mai mare, chiar în timpul ultimei cine… Isus îi întreabă dacă e mai mare cine stă la masă sau cine slujește? Apoi le spune: „Eu sunt între voi, ca unul care slujește!”. Isus stă pe ultimul loc… Așadar, suntem chemați să stăm pe ultimul loc, pentru că acolo este Isus, stăm cu El!

Este o problemă de stil… Stilul lumii este cel al măririi deșarte, în care unii luptă împotriva altora și „se mănâncă” reciproc, pentru a-și face rău, crezând că este important să stea deasupra altora (pe capul altora). Așadar, stilul lumii constă în a apărea bine, a stăpâni, a avea tot mai mult în mod nesătul, cu mult orgoliu și disprețuindu-i pe alții. Acesta este stilul morții. Dar, stilul lui Dumnezeu este cel al iubirii: El este ultimul, este slujitor, este modest, umil și-Și dă viața.

Problema constă în a înțelege care sunt adevăratele valori. Doar stilul lui Dumnezeu ne oferă adevărata măreție.

Ne înduioșează să vedem atâția oameni care se distrug, pentru a face cine știe ce, pentru a apărea bine… Sunt chiar prostuți! Toți avem în interior această stupiditate. În cei de lângă noi o vedem mai bine…

Trebuie să înțelegem care sunt valorile vieții: dacă urmăm viața sau moartea, iubirea sau egoismul, stăpânirea sau slujirea, dorința de a apărea (de a avea o bună imagine) sau cea de a fi, dorința de a poseda sau a dărui…

Ar fi bine să pricepem stilul lui Isus, pentru că un om ar putea fi creștin cu numele, dar să se comporte exact în mod opus…

Chiar și apostolii, până la Ultima cină se vor certa, pentru a afla cine este mai mare, cine va fi primul papă, cine-i va stăpâni pe ceilalți… Însă Isus sfârșește pe cruce.

Un om vrea să fie primul? Să urce pe cruce! Să vedeți cum vă va răspunde: „Mergeți voi mai întâi, că apoi voi veni și eu…”.

Mulțumită Domnului, primul pe cruce mereu este Isus.

Noi, dacă stăm cu El, ce primim? Mărirea!

Mărirea este sinonimul lui Dumnezeu, însemnând și frumusețea, splendoarea, consistența, în văzul tuturor. De ce?

Dacă în prima scenă, cel care s-a așezat în primele locuri, nici măcar nu este chemat pe nume, în cea de a doua, cel care s-a așezat pe ultimul loc este numit „prieten”. Isus spune că nu ne mai numește slujitori, ci prieteni. Așadar, între Isus și acesta din urmă s-a instaurat o prietenie, o stimă reciprocă…

Isus, care l-a dezumflat pe hidropic, în textul nostru caută să-i dezumfle pe toți ceilalți hidropici care se află la ospăț… La acest ospăț toți sunt hidropici: fariseul care L-a invitat, apoi ceilalți farisei și toți ceilalți invitați. Căci toți vor primul loc…

Când vom înțelege că pe lume se poate trăi în mod diferit, ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați, slujindu-ne reciproc unii pe alții?

v. 11

¹¹ Căci oricine se înalță pe sine, va fi umilit, iar cel care se umilește, va fi înălțat”.

„Căci, oricine se înalță pe sine, se va smeri”. Căci a dori să trăiești în continuare în acel mod, înseamnă a-și arunca la gunoi propria viață și a-i elimina pe alții. Este izvorul morții.

„Iar cel ce se smerește (umilește)”, cine este humus, pământ, cine este umil și-i slujește pe alții, „pe sine se va înălța”, va fi înălțat la mărirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se comportă așa…

Acesta este misterul pe care apostolii nu l-au înțeles de-a lungul întregii vieți, mister pe care-l vor înțelege numai după Înviere și Rusalii. Nici noi nu-l vom pricepe în profunzime, pentru că încă nu l-am înțeles… Avem întreaga viață înaintea noastră, pentru a pricepe acest mister!

Umilință înseamnă adevăr! Înseamnă a înțelege că celălalt nu-i un adversar, un concurent pe care trebuie să-l depășești, dând din coate, ci este un frate… Dacă Dumnezeu este Tată, ceilalți sunt frați… Suntem chemați să ne schimbăm mentalitatea și să împărțim cu alții viața, lucrurile, așa cum se întâmplă între frați…

Este oribil când în relațiile familiale unul vrea să-l stăpânească pe celălalt… Dacă acest lucru are loc și-n cuplu, înseamnă uciderea celuilalt. La fel se întâmplă, dacă părinții ar vrea să stăpânească pruncii, sau dacă frații ar vrea să se stăpânească între ei…

Să-i cerem Domnului ajutorul să înțelegem stilul Său…

Aceste lucruri le înțelegem ușor, dar una este să le înțelegem și alta să le trăim… Avem nevoie de întreaga viață ca să învățăm să trăim după stilul lui Dumnezeu, căci orgoliul și prostia noastră vor muri doar după un sfert de oră după ce vom muri…

Dar cel puțin este bine să știm că suntem prostuți, dacă ne comportăm după stilul lumii. A face ceea ce fac alții, crezând că sunt lucruri mărețe, este o mare prostie. Cel puțin să știm acest adevăr… Iar când vom cădea în acest păcat să spunem: „Suntem prostuți, cerem iertare”…

Măcar să înțelegem adevăratele valori. Iar în acest câmp mereu suntem înșelați…

Întreaga politică o clădim pe sistemele valorilor false, dacă nu suntem atenți…

Ce se află în spatele politicii?

În acest text Isus caută să-i vindece pe toți invitații la ospățul nunții. Invitații sunt toți oamenii, așa cum l-a vindecat pe hidropic. s

Hidropicul rămâne mereu în fundal, dezumflat, și ne spune: „Priviți. A putut fi vindecat el, deci fiecare dintre noi putem fi vindecați”… pentru ca apoi să putem intra prin ușă, care este marea ușă „strâmtă” a iubirii.

O invitație la nuntă ar trebui să indice sărbătoare și nu un fel de arenă în care oamenii se luptă pentru a ajunge în față. Dacă se luptă, sărbătoare este stricată… Viața ar trebui să fie o sărbătoare, dar depinde de noi, nu de alții…

v. 12

¹² Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau o cină, nu-i invita pe prieteni, nici pe frați, nici rudele, nici vecinii bogați, ca nu cumva să te invite și ei la rândul lor și asta să-ți fie răsplata.

Am văzut că atunci când suntem invitați, trebui să alegem ultimul loc…

În acest verset ni se spune: Când îți alegi invitații, alege-i pe cei din urmă, nu pe primii (frații, rudeniile și prietenii tăi), adică pe cei de la care aștepți o răsplată…

De ce?

După ce am auzit acest text, sper să nu decideți să nu vă mai invitați la cină frații și prietenii… Ei trebuie invitați, dar nu îi invitați pentru că așteptați să vă răsplătească, ci îi invitați în mod gratuit, pentru că-i iubiți…

Dar dacă vă invitați prietenii, frații și bogații, numai pentru că astfel „îți răsplătesc”, voi vă distrugeți prietenii și frații. Căci îi invitați din pur interes (profit)… Deci între voi nu mai există un raport adevărat. Este o iubire necurată când un om vrea răsplata… Celălalt te va răsplăti, dar gratis, nu pentru că tu vrei să-ți dea…

Dacă un om pretinde un lucru de la noi și vrea (pretinde) prietenia noastră… Avem dificultăți în a-i oferi prietenia unuia care o pretinde. Cu ce drept o pretinzi? Prietenia este gratuită!

Când un om pretinde răsplata, imediat ne apărăm și cugetăm: „Acesta vrea să mă prindă în capcană”… Și câte prietenii sunt capcane, pentru că vrem răsplata? Devin capcane ucigătoare pentru ambii prieteni…

Dacă tu îi ajuți pe cei care nu te pot răsplăti, iese la lumină gratuitatea acțiunilor și a iubirii tale, gratuitate tipică lui Dumnezeu…

Unele familii cu fii, care au adoptat alți copii, au spus că fiii adoptați i-au învățat felul în care să-și iubească proprii fii, adică nu ca pe o proprietate a lor, ci gratuit, fără să aștepte nimic de la ei…

De obicei, iubirea noastră față de aproapele este atât de posesivă, încât reușim să distrugem aproapele… Adică nu-i o iubire gratuită, ci-i o sminteală, este o iubire plătită… Așadar, și-n relațiile noastre cu rudeniile, cu frații și cu prietenii trebuie să existe gratuitatea.

Dar, când vezi că există această gratuitate? Când îi inviți la tine…

vv. 13-14

¹³ Dimpotrivă, când dai un ospăț, invită-i pe cei săraci, infirmi, șchiopi, orbi ¹⁴ și vei fi fericit, pentru că ei nu pot să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepți”.

Avem invitația pe care trebuie să o adresăm celor săraci, neputincioși, șchiopi și orbi…

Neputincioșii, șchiopii și orbii erau cei excluși din Templu și de la cult… Dar tocmai ei sunt privilegiați, avantajați, ajutați de Dumnezeu!

De ce trebuie să-i ajutăm pe săraci? Pentru că ei sunt frații noștri care au nevoie. Sunt cei de la care nu primim nimic. Deci, sunt cei pe care îi iubim gratuit și dezinteresat. Dar ce primim, dându-le lor câte ceva? Primim răsplata de a deveni ca Dumnezeu, care dă gratuit.

De ce iubim dușmanii noștri? Pentru că iubindu-i, suntem fiii lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu iubesc dușmanii, nu sunt fiul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu are dușmani, ci are numai fii, și îi iubește pe toți!

Mentalitatea nouă este: „Vei fi fericit!”

„Fericiți, voi , săracilor, căci a voastră este Împărăția!”

Invitându-i la ospăț pe cei din urmă (săracii, șchiopii, orbii), noi Îl invităm, Îl primim pe Dumnezeu, pentru că Domnul s-a făcut ultimul dintre toți. Toți ultimii pământului pe care-i întâlnim, sunt Domnul nostru, pe care-L adorăm! Iar ajutorul pe care-l oferim lor, nu-i mântuiește pe ei, ci ne mântuiește pe noi… „De fiecare dată când ați făcut acestea unuia dintre frații Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut”…

Din această cauză alegerea Bisericii de a susține săracii nu-i una ideologică, ci-i ajută, pentru că ei sunt Domnul!

Vrei să-L întâlnește pe Dumnezeu? Locul teologic al întâlnirii lui Dumnezeu este săracul! Săracul pe care mereu îl vom avea cu noi, după cum Isus a spus: „Voi fi mereu cu voi”…

Săracii devin măsura (cântarul) făptuirii noastre. Judecata finală n-o face Dumnezeu la sfârșit, ci o facem noi, acum, în raportul nostru cu săracii.

Este o judecată care deja se împlinește în istorie: ceea ce noi facem lumii a treia este ceea ce ne judecă pe noi și va distruge lumea…, pentru că noi distrugem lumea, datorită raporturilor noastre false față de lumea a treia.

Iar cine alege să-i ajute pe cei din urmă este fericit deja acum. Fericit! Dacă faci așa, vei fi fericit, „Pentru că nu au cu ce să-ți răsplătească”. Prin urmare, tu vei primi adevărata răsplată, vei fi ca Dumnezeu, ca Domnul care nu caută răsplata, ci iubește, pentru că iubește gratuit. Căci iubirea care urmărește răsplata nu este iubire, ci exploatare.

Din aceste versete înțelegem care ar trebui să fie stilul relațiilor noastre: nu cel de a căuta primele locuri, cel de a stăpâni, de a apărea bine, ci cel de a căuta ultimele locuri, și este cel de a-i alege (invita) pe cei din urmă, pentru că ei sunt adevărata valoare. Pentru că ieșind în întâmpinarea lor, îl întâlnim pe Dumnezeu, care S-a făcut ultimul dintre toți, și devenim ca Dumnezeu, care iubește gratuit.

Caritatea bisericii… Mass-media vorbește de rău preoții și biserica foarte des. Dar mii de persoane din biserică își dedică viața celor din urmă, săracilor, fără vre-un interes (profit). De ce? Pentru că în cei din urmă se află marea valoare a lui Dumnezeu, marea valoare a omului! „Ți se va răsplăti la Învierea drepților”. Nu înseamnă că ceilalți oameni nu vor învia, căci toți oamenii vor învia.

Însă drepții vor avea ca răsplată ceea ce au făcut, adică sunt ca Dumnezeu.

Dar ceilalți? Este adevărat că vor fi mântuiți, căci toți suntem – mai mult sau mai puțin – ca Dumnezeu, pentru că suntem creați după chipul Său… Vom fi mântuiți „Ca prin foc” (cf. 1Cor.), adică tot ceea ce este rău va fi ars, va rămâne puținul bine făcut… Însă adevărata mântuire ne vine de la ceea ce facem față de cei din urmă… Nu mă refer la faptele făcute din „iubire interesată” sau din „milă greșit înțeleasă”, sau din sentimente de vinovăție. Ci mă refer la faptele săvârșite în baza uimirii că în cei din urmă se află Dumnezeu și se află omul…

Elimină dintr-un om tot ceea ce este în plus, adică elimină tot ceea ce are, tot ceea ce poate face, tot răul pe care și l-a adunat asupra sa prin încercările de a avea tot mai mult și a putea tot mai mult, și ceea ce rămâne este omul… Acela este omul: „Iată omul!” Acela este Dumnezeu! Este omul în nevoia sa de a fi primit, așa cum suntem noi toți. Și primind acest om devenim ca Dumnezeu care primește.

Texte utile:

• Lc. 2, 46-55;
• Ps. 103, 145, 146;
• Lc. 4, 16-21;
• Lc. 6, 36;
• 1Cor. 11, 22-29;
• Fil. 2, 1-1.