Bucurați-vă cu Mine, pentru că am aflat oaia Mea pierdută!

Isus mănâncă cu păcătoșii: ușa mântuirii este largă pentru cei care au nevoie de milă, dar este strâmtă pentru cei care se încred în meritele lor.

Iubirea Fiului pentru un frate pierdut îi arată valoarea infinită: este fiu al Tatălui!

Ps. 119 (118), 169-176

Aceste versete, la fel ca întregul text al acestui psalm, sunt o variațiune pe tema cuvântului, cuvânt numit în multe feluri: judecată, poruncă, lege, normă, făgăduință… Noi putem spune că Isus este Cuvântul făcut trup, făgăduința care devine o iubire care primește (găzduiește).

În ultimul verset avem rugămintea adresată Domnului ca să caute oaia rătăcită…

Acesta este psalmul omului pios, devotat, care iubește foarte mult Cuvântul lui Dumnezeu și spune că nu încalcă nicio poruncă, ci mereu respectă legea, și ziua, și noaptea, căci legea este bucuria inimii sale și lumina ochilor săi, adică pentru acest om Cuvântul este totul!

Însă după ce a afirmat de-a lungul a 175 de versete toate lucrurile bune experimentate cu ajutorul Cuvântului, în ultimul verset spune lucrul fundamental: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat” (v. 176).

Ce straniu: eu, care niciodată n-am uitat poruncile Tale, sunt pierdut, la fel ca Pavel… Așadar, vino Tu și mă caută, pentru că eu am respectat toate poruncile și nu-mi ajută la nimic…

Așadar, la sfârșitul acestei contemplări a Cuvântului (a dreptății, a perfecțiunii care provine din lege, la fel ca în cazul lui Pavel), înțelegând că niciodată n-a uitat poruncile, adică le-a respectat pe toate, recunoaște că este o oaie rătăcită… și-i cere Domnului să-l caute, pentru că este pierdut…

Pildele din capitolul al cincisprezecelea reprezintă inima Evangheliei după Luca. Din capitolul al doisprezecelea până în prezent ni se prezintă istoria mântuirii, istoria răului din lume, felul în care se poate birui răul prin bine, felul în care răul ne îndeamnă să căutăm libertatea și convertirea noastră, să ne schimbăm criteriile vieții… Am notat felul în care Dumnezeu lucrează în mijlocul răului. Noi trebuie să ne schimbăm criteriul vieții. Dar Dumnezeu cine este? Este Cel care plătește pe cruce pentru criteriile noastre rele. Așadar, această vreme este timpul vestirii mântuirii, este timpul Lui, care ne-a salvat gratuit. Apoi am subliniat că această mântuire este o „ușă strâmtă” prin care nu trece niciun drept, pentru că mântuirea este mila și harul lui Dumnezeu date nouă. Iar harul și mila sunt pentru toți păcătoșii, nu pentru cei drepți.

Acum vom pătrunde în inima discursului despre milă, oferind acestor versete o interpretare pascală.

În capitolul al cincisprezecelea se vorbește despre oaia pierdută, despre moneda pierdută și despre fiul pierdut și regăsit, subliniindu-se bucuria găsirii fiului pierdut.

În ce constă întreaga noastră viață, sărbătoarea noastră, bucuria noastră creștină? În faptul că Fiul lui Dumnezeu, singurul drept, adevăratul frate mai mare, S-a făcut ultimul dintre oameni, blestem și păcat pe cruce, și gunoiul lumii, astfel încât ultimul om dintre toți oamenii este El, pentru ca toți să fie mântuiți.

Versetele noastre ne vor ajuta să înțelegem următoarele: pilda oii pierdute (oaia pierdută fiind Mielul jertfit); pilda drahmei pierdute (a comorii pierdute, a faptului că Dumnezeu L-a pierdut pe Fiul Său, pentru ca să mântuiască această lume, „Atât de mult a iubit această lume, încât L-a dat pe Fiul Său”); și pilda celor doi frați, cel mare și cel mic, o pildă în care Tatăl ne invită să sărbătorim pentru fiul mort și înviat, adică pentru Fiul Său, Isus, care S-a făcut blestem și păcat. În El – care S-a făcut blestem și păcat – întreaga omenire este mântuită…

Bucuria ne este transmisă, pentru că bucuria și fericirea sunt ale lui Dumnezeu, care ne îndeamnă să sărbătorim. Primim această bucurie nu atât pentru a reuși să facem noi ceva, ci pentru ca să fim bine „restaurați”: la început, El a creat bine toate (cf. Gen), iar în răscumpărarea înfăptuită de Isus, le creează și mai bine, ca să ne bucurăm…

Se citește Lc. 15, 1-10

¹ Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de el ca să-l asculte. ² Fariseii și cărturarii însă murmurau spunând: „Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”. ³ Atunci le-a spus această parabolă: ⁴ „Cine dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și umblă după cea pierdută până când o găsește? ⁵ Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se ⁶ și, venind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută!» ⁷ Vă spun că tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire. ⁸ Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina și mătură casa și caută cu grijă până o găsește? ⁹ Iar când o găsește, își cheamă prietenele și vecinele spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!» ¹⁰ Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește”.

În cateheza anterioară Isus a spus: „Cine nu face așa nu poate fi ucenicul Meu”…

Ce trebuie să facă?

De trei ori repetă că trebuie să-i urască pe tata, pe mama, fiii… propria viață. Dacă nu, nu este ucenicul Meu. Cine nu-și duce crucea sa nu poate fi ucenicul Meu. Cine nu le lasă pe toate nu poate fi ucenicul Meu…

Cine poate fi ucenicul Său?

Nimeni!

Pilda noastră începe cu o afirmație ciudată: „Continuă să se apropie de El toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte”… Tocmai în timp ce Isus „ridică ștacheta” astfel încât niciun drept nu reușește să împlinească ceea ce El dorește, toți vameșii și păcătoșii aleargă la El, ca să-L asculte…

Acțiunile de a-L asculta pe El și de a se apropia de El îl indică pe ucenic. Iar Isus mănâncă cu ei, adică trăiește cu ei, duce aceeași viață, este fratele lor…

Ce înseamnă toate acestea?

Păcătoșii sunt cei care nu au nimic bun. Au pierdut totul. Păcătosul nu are nimic, nici măcar omenie. Are doar nevoie de milă și de compasiune.

Din această cauză toți păcătoșii aleargă la Isus. Iar drepții – cărturarii și fariseii – fac exact opusul.

Păcătoșii au pierdut totul, poate chiar și prezumția de a se mântui. Iar acest fapt este un avantaj.

Da, sunt pierduți.

Singura condiție pentru a fi mântuiți este cea de a fi pierduți… Din această cauză niciun drept nu se mântuiește.

Toți pierduții se apropie. În schimb, drepții murmură, și nu vor să intre… Vom vedea că fratele mai mare nu vrea să intre la ospăț, spunând că nu este drept.

Totuși, Dumnezeu a venit numai pentru păcătoși. Care e păcatul omului?

Aceste pilde ne ajută să înțelegem care este adevăratul păcat al omului, care nu este definit de numeroasele sale păcate, ci păcatul omului este „dreptatea sa”. Vom vedea în ce constă…

Evanghelia după Luca n-a fost scrisă pentru a-i converti pe păcătoși, căci nu au nevoie. Apoi niciunul nu se convertește, căci ei știu că sunt păcătoși… Evanghelia a fost scrisă pentru a-i converti pe drepți, pentru a-i ajuta să-și înțeleagă păcatul lor și faptul că au nevoie de milă…

Legea Evangheliei este harul și mila: „Deveniți milostivi (materni) ca Tatăl”… Păcătoșii pricep că au nevoie de milă și nu critică, pentru că înțeleg că mai întâi de toate ar trebui să se critice pe ei… Prin urmare, păcătoșii acceptă harul și pot fi milostivi (înțelegători) față de alții…

Vom căuta să vedem care sunt rădăcinile harului pascal. Harul pascal – care-i botezului nostru – înseamnă că suntem salvați din moarte prin milă, suntem salvați din păcate prin har, pentru că singurul Drept S-a făcut blestem și păcat pentru noi. Iar noi trăim prin har, prin gratuitate, pentru că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu față de noi. Și nu putem merita iubirea, căci dacă am merita-o, nu ar fi iubire…

Păcatul omului drept constă în a-L trata pe Dumnezeu – care este iubire – ca pe o persoană care vinde iubirea, ca pe o desfrânată…

Convertirea dreptului este foarte grea… El nu reușește să priceapă că are nevoie de convertire… Epistolele lui Pavel și Evangheliile sunt scrise pentru convertirea dreptului.

Din această cauză Evanghelia este pentru toți oamenii, pentru fiecare om… Și este scrisă pentru cei drepți, ca să-și înțeleagă păcatul…

Isus va trebui să moară răstignit pe cruce – ca drept, după evanghelistul Luca – ucis, „pe bună dreptate”, pentru ca oamenii drepți să priceapă că ceva nu funcționează în dreptatea lor, dacă Îl omoară pe Dumnezeu pe bună dreptate. Pentru că Dumnezeu nu-i așa cum și-L imaginează ei.

Dumnezeu este Maică și Tată, este iubire. Dumnezeu nu-i lege, dreptate și obligație, nu-i judecată și condamnare. Pe acest „Dumnezeu” ni l-am inventat noi pentru a stăpâni lumea, dar este Dumnezeul lui Satana pe care religiile îl promovează și care le aduce profit. În schimb, adevăratul Dumnezeu și-a pierdut viața, dar îi mântuiește pe toți. E mântuirea lui Dumnezeu, a Dumnezeului pe care-L vestim la Paști.

Prin aceste două pilde pătrundem în misterul pe care apoi îl vom completa. Cea dintâi pildă vorbește despre miel, despre oaia pierdută, care face referire la Mielul-Isus, care va fi jertfit. El este oaia. A doua pildă vorbește despre drahma pierdută, comoara: Isus este comoara ce trebuie găsită. A treia pildă va fi a fiului pierdut și regăsit.

Esența textului este căutarea lui Dumnezeu și bucuria regăsirii a ceea ce este pierdut…

Dacă un om vrea să înțeleagă această pildă, să se gândească că este o mamă care are un fiu pierdut. Inima și gândul său sunt mereu la fiul pierdut… Tot la fel, inima și gândul lui Dumnezeu se îndreaptă mereu la fiii Săi pierduți, la toți… Dar nu se gândește la toți, la modul general, ci la fiecare în parte

vv. 1-2

¹ Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de el ca să-l asculte. ² Fariseii și cărturarii însă murmurau spunând: „Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”.

Pilda este pentru cărturari și farisei…

Dacă Isus a spus: „Nimeni nu poate fi ucenicul Meu”… totuși continuă să se apropie de El „toți”. Se subliniază că toți continuă să se apropie…

Cine se apropie de Isus în momentul decisiv? Toți! Care toți? Vameșii și păcătoșii…

Vameșii sunt cei mai răi păcătoși: toți le spun că sunt păcătoși. Erau cei care strângeau taxele în numele romanilor, deci erau detestabili. Ei îi frecventau pe păgâni (pe romani) și câștigau în mod necinstit, pentru că meseria și-o exercitau ca să câștige cât mai mult asuprind poporul. Vameșul era omul detestabil prin antonomasie, cel exclus…

Păcătoșii sunt toți ceilalți oameni… Cine sunt? Nu știm… Toți!

De fapt, toți exclușii se apropie de El, toți!

„Pentru a-L asculta”… Discipolul este cel care se apropie de Isus și-L ascultă…

De ce-L ascultă? Pentru că Cuvântul lui Isus este Cuvântul vieții sale, e Cuvântul harului, al iertării, al milei, Cuvântul care-i dă viață. Aceasta este Evanghelia. Numai păcătoșii pot asculta Evanghelia, nu drepții. Cei drepți nu au timp, pentru că au de făcut toate lucrurile lor „drepte”, în special de a-i osândi pe alții și de a-i exploata.

Îl ascultau pentru că Cuvântul lui Isus nu era moralizator, nu denunța, ci un Cuvânt care vestea, care oferea vestea bună: cine este pierdut, să asculte!

Avem opoziția între acești „toți” care se apropie de Isus și toți ceilalți, care „murmură”… Când păcătoșii se apropie de Isus, fariseii și cărturarii fierb de mânie…

Cărturarii sunt cei care cunosc lucrurile juste, fariseii sunt cei care le fac…

Ei spun: „Acesta S-a aplecat, S-a extins (ar fi în limba greacă) să-i primească pe păcătoși… și mănâncă cu ei”… Cum de Isus este bine intenționat, să-i primească pe păcătoși? „Dacă Isus ar fi un păcătos, am înțelege, dar El este Dreptul, e Mesia. Deci nu-i cinstit să se comporte așa…”

„Și mănâncă cu ei”… A mânca împreună cu cineva înseamnă a avea aceeași viață, a fi din aceeași familie: păcătoșii sunt familia Sa!

Isus rostește exact pentru drepți această pildă în trei acte. Acum ne vom opri asupra primelor două…

Păcătoșii și vameșii ascultă, sunt deschiși să primească… Ceilalți murmură, „avortează” tot ceea ce vine din exterior…

vv. 3-4

³ Atunci le-a spus această parabolă: ⁴ „Cine dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și umblă după cea pierdută până când o găsește?

Avem prima propunere pe care Isus le-o „spune”. Intenția lui Isus e să-i convertească pe drepți. El nu se îngrijește de păcătoși, căci deja sunt la ospăț cu El. Isus vrea ca și drepții să participe la ospățul Său, la bucuria deschisă tuturor fraților. Tatăl va ieși de la ospăț, pentru a-l invita pe fratele mai mare la ospățul cu fratele mai mic… Acest fapt îl vrea Tatăl.

Isus e preocupat de convertirea omului drept, dar în toată viața Sa nu reușește să convertească niciun drept… Va reuși numai după moartea Sa: mai întâi trebuie să moară pe cruce, omorât „pe bună dreptate” de cei drepți, ca lumea să înțeleagă cine este Dumnezeu!

Prin urmare, Isus povestește pilda cu oaia pierdută. Păstorul este Dumnezeu. Așadar, Isus se identifică cu Dumnezeu, cu regele păstor…

„Care om, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă și se duce după cea pierdută, până ce o găsește”?

Niciunul! Căci nu le lasă nici pe cele 99 în pustie să se piardă, și nu riscă să se piardă nici el, mergând noaptea, în pustiu, cu toate primejdiile care se ivesc… Ar fi absurd…

Noi am aștepta lumina și am merge să o căutăm numai a doua zi…

Această pildă deja circula, dar într-o altă formă: Dacă în ziua următoare ar fi aflat oaia rătăcită, i-ar fi rupt picioarele, ca să se învețe minte și să nu se mai piardă… După ce i-a rupt picioarele, decide ce va face: dacă este destul de mare, o va mânca, dacă nu, o va lăsa să crească…

În acest loc, Isus este polemic: „Care om, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și nu se duce după cea pierdută, până ce o găsește”?

Nimeni nu lasă cele 99 de oi…

Însă Isus merge să o caute pe singura oaie, pe care a pierdut-o…

Da, este atât de importantă acea unică oaie… Căci pentru Dumnezeu toți suntem unici, suntem fii. Un sigur fiu pierdut pentru El înseamnă a-și pierde propria viață…

Întrebarea lui Isus pare ingenuă, dar e ingenuitatea iubirii: El nu se poate comporta în mod diferit…

Pentru că ceea ce pierzi, te ajută să înțelegi adevărata valoare a ceea ce ai pierdut… Acest fapt înseamnă că fiecare dintre noi are o valoare infinită în ochii lui Dumnezeu. Atât de mult valorează fiecare dintre noi, încât El l-a dat pe Unicul Său Fiu pentru fiecare dintre noi… Pentru că Dumnezeu ne iubește, iar iubirea înseamnă a-l stima pe celălalt mai mult decât pe Sine.

Pentru Dumnezeu, noi valorăm mai mult decât El, căci Și-a dat viața pentru noi. Aceasta este demnitatea noastră!

Dacă iubești, cu adevărat celălalt e important pentru tine… Fapt pentru care El lasă totul și ne caută… Iubirea lui Dumnezeu pentru om este „nebună”… În spatele acestei pilde vedem tot misterul Paștelui… Vedem Păstorul care devine Miel. Și va muri El pe cruce pentru noi…

A lăsat totul pentru a merge să-l caute pe cel pierdut, până când îl află… Întreaga pătimire a lui Isus și toată istoria descriu pătimirea lui Dumnezeu, care-l caută pe omul pierdut. Căci Dumnezeu nu are fii de aruncat, ci fiecare om este fiu unic, irepetabil, iubit cu o iubire totală… Aceasta e marea noastră demnitate, este harul, adică frumusețea, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi. Acest har este esența noastră! Noi suntem iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi…

Iar iubirea lui Dumnezeu o simțim când suntem pierduți… Căci până când un om este bun, priceput și are multe realizări, crede că-i iubit pentru că este priceput și bun… Dar un fiu care crede că e iubit pentru că e bun și dă rezultate, este nefericit de-a lungul întregii sale vieți… Căci trebuie să-și dea sufletul pentru a fi mereu bun și a da rezultate… Sărăcuțul! Va deveni foarte inteligent, dar va fi nefericit…

Lăsați-vă fiii să trăiască liniștiți: sunt buni (valoroși) pentru simplul fapt că sunt fii și pentru că sunt iubiți de părinți; și dacă sunt iubiți, vor face ceea ce trebuie să facă… Dacă nu, în întreaga lor viață vor avea mari neliniști și dezechilibre… „Cine știe ce trebuie să fiu, să devin!?”

Nu trebuie să fii nimic! Trebuie doar să te bucuri că trăiești pentru că ești iubit și ești fiu… Acesta este harul! Dacă nu, a trăi este o nenorocire, o continuă apăsare, o datorie…

Să înțelegem acest Păstor, care-și pierde mintea (păstorul este Regele, e Dumnezeu) pentru un om pe care-l pierde. Atunci și așa-zișii 99 de drepți vor înțelege de ce Păstorul se străduiește atât de mult pentru a salva oaia pierdută și de ce este bucuros să mănânce cu păcătoșii…

Drepții, dacă sunt frați și dacă au înțeles că sunt fiii lui Dumnezeu, ar trebui să fie la ospăț cu Isus, să se comporte ca păstorul care caută oaia pierdută…

Această primă pildă ne vestește iubirea absurdă a iubirii lui Dumnezeu față de om, dar care dă sens vieții omului… Dacă nu, nu e adevărată iubire și viață…

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său l-a dat”…

„Și merge să o caute pe cea pierdută, până când o află…”. Întreaga Biblie ne vorbește despre felul în care Dumnezeu îl caută pe om, începând din prima seară a creației; în grădină, avem prima căutare: „Adame, unde ești?”… Și toată Biblia ne povestește felul în care Dumnezeu îl caută pe om, ca să-l afle… Și-l va afla pe cruce, mai mult, în Iad… Isus va coborî la Iad și acolo, în sfârșit, îi află pe toți… „Mai jos de atât nu mergeți, dar Eu sunt cu voi… Și, în sfârșit, nu veți mai fugi de Mine. Și putem sta împreună și putem sărbători”. Aceasta este semnificația Paștelui!

Noi venim la cateheză, deoarece căutăm. Dar Dumnezeu este Cel care ne caută mai intens…

vv. 5-6

⁵ Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se ⁶ și, venind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută!»

În sfârșit, află oaia pierdută… Nu-i rupe picioarele… Nici lui Isus nu-i vor fi zdrobite fluierele picioarelor, ci va fi împuns în coastă…

„O pune pe umerii săi, bucurându-se, și o duce acasă”… Această oaie intră în casă, iar celelalte sunt afară… Cele care stau afară sunt drepții, care stau afară și murmură. Însă oaia pierdută și regăsită îi reprezintă pe toți păcătoșii care stau cu Isus și deja sărbătoresc.

Intră în casă și-i „cheamă pe toți prietenii și vecinii”. În limba greacă textul ar fi „împreună-cheamă”, „împreună-mănâncă”, „împreună-se-bucură”… Cuvântul „împreună cu” – care exprimă compania, tovărășia, comuniunea – este cel care apare cel mai des în aceste trei pilde… Pentru că Dumnezeu este companie, iar tovărășia Sa se exprimă în a mânca împreună „cu”, în a ne chema pe toți împreună, în a se bucura cu toții…

Pavel ne spune că viața de „după” va fi: „Vom fi împreună cu Cristos”.

Când fratele mai mare îi va reproșa Tatălui că îl slujește de mulți ani, dar El nu i-a dat niciun ied ca să se veselească cu prietenii săi, Tatăl îi răspunde: „Cum, te vezi un slujitor, un sclav? Nu ți-ai dat seama că tu ești cu Mine? Că toate ale Mele sunt ale tale, chiar și Eu sunt al tău. N-ai înțeles acest adevăr? De ce trăiești ca un sclav? De ce nu înțelegi că ești cu Mine?”

E frumoasă această bucurie… Intră în casă și vrea ca toți să ia parte la bucuria Lui: „Bucurați-vă cu Mine!”

În ce constă bucuria?

Am aflat oaia, oaia Mea, cea pierdută…

În spatele fiecărui om pierdut (rătăcit) Tatăl îl vede pe Fiul Său unic, care S-a făcut ultimul dintre toți, blestem și păcat, pentru ca să mântuiască pe fiecare om. Deci, se bucură infinit pentru fiecare pierdut și regăsit…

Nu înseamnă că rătăcitul s-a convertit… Oaia nu se „convertește”, ci este aflată…

Nu se spune că păcătoșii care erau cu Isus s-au convertit. Doar apoi se va spune că se vor converti, dar semnificația pildei este alta… Este vorba de bucuria care e în casă și de bucuria lui Isus în timp ce-i primește pe păcătoși… E bucuria împotriva căreia murmură drepții…

v. 7

⁷ Vă spun că tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire.

În text avem trei niveluri. În primul îl avem pe Isus care mănâncă și sărbătorește cu păcătoșii, deci avem bucuria. Pe de altă parte avem drepții care-L critică pe Isus. Atunci Isus povestește pilda oii regăsite.

Acum avem un pas înainte: la fel ca atunci când se întâmplă că un păstor care află oaia, îi cheamă pe alții, tot la fel este în cer, în Dumnezeu există o bucurie infinită pentru un singur păcătos care se convertește. La ce?

În acest text nu se vorbește despre convertirea păcătoșilor. Convertirea constă în a pricepe bucuria și iubirea pe care Dumnezeu le are pentru noi. Păcătoșii le înțeleg, dar drepții, nu… Pilda este spusă pentru cei drepți, ca să înțeleagă că au această bucurie. Atunci și ei se vor converti și vor participa la ospăț… Căci înțeleg că această bucurie este și pentru ei. Căci păcatul este lipsa bucuriei și a iubirii pe care le au cei drepți…

„Decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință”. Nu înseamnă că nu au nevoie de convertire. Aici Isus este ironic. Căci pe pământ nu există niciun drept. Există numai cei care se cred drepți și-i critică pe toți ceilalți, zicând: „Noi nu avem nevoie de convertire”. Este păcatul împotriva Spiritului Sfânt.

Convertirea (pocăința) înseamnă a accepta harul și mila lui Dumnezeu. Păcătoșii le acceptă, dar drepții nu, pentru că afirmă că au meritele lor, care trebuie să fie răsplătite… Drepții cred că Dumnezeu le este dator, că El trebuie să-i răsplătească… Astfel, sunt în afara harului lui Dumnezeu, în afara iubirii… Drepții au un contract cu Dumnezeu, bazat pe a da și a avea… Dar aceasta nu-i iubire, ci o ofensă adusă lui Dumnezeu.

Dacă între soți s-ar face un contract pentru a se iubi, ar fi o jignire a iubirii.

Atitudinea drepților este adevăratul păcat împotriva lui Dumnezeu care e Maică, Tată și Mire.

Această pildă o înțelegem mai bine cu ajutorul celei de a doua…

vv. 8-9

⁸ Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina și mătură casa și caută cu grijă până o găsește? ⁹ Iar când o găsește, își cheamă prietenele și vecinele spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!»

În prima pildă a fost prezentat păstorul, regele. În această pildă avem femeia. În a treia va fi și tatăl, care are toate însușirile mamei…

În această pildă observăm aspectul matern al lui Dumnezeu. Ne aflăm în casă. Se vorbește despre această femeie, care are 10 drahme, reprezentând averea ei, pe care și-a pus-o de-o parte…

O drahmă este salariul pentru o zi…

Dar pierde un singură…

În ambele pilde se insistă pe faptul că a pierdut una singură…

Ce face?

Aprinde lampa, mătură prin toată casa și caută cu grijă, până când află drahma… Așa se comportă femeia și tot așa se comportă Dumnezeu! Casa Domnului este lumea întreagă și, pentru un singur om, răscolește lumea întreagă, ca să-l caute pentru a-l afla.

Dar cum o caută? Cu grijă… până când o găsește. Și niciodată nu se predă. Și mătură casa, adică se străduiește din toate puterile. Și o găsește în mijlocul mizeriei, pentru că „drahma” este Fiul Său.

De fapt, marea comoară a lui Dumnezeu, Fiul Său, S-a făcut ultimul dintre toți și gunoiul lumii: „Orice lucru pe care l-ai făcut unuia dintre acești mai mici, Mie Mi-ai făcut”; Isus se identifică cu cei din urmă. Iată grija pe care o are Dumnezeu pentru cei din urmă, pentru păcătoși: este identică cu grija față de Fiul Său unic.

Dacă prima pildă vorbește despre iubirea Sa ingenuă, despre păstorul care merge să caute oaia în timpul nopții, în pustie (comportamentul său este prostesc, căci riscă să se piardă pe sine, le pierde și pe cele 99, este lipsit de prudență), în pilda noastră se vorbește despre întreaga grijă, foarte laborioasă, căci întoarce pe dos întreaga casă… întreaga lume este casa lui Dumnezeu… Caută în fiecare colț, ca să găsească ceea ce a pierdut…

Atât păstorul, cât și femeia, caută mânați de nevoia iubirii.

Singura dată când se vorbește în evanghelii despre faptul că este necesar (că „trebuie”) pentru Dumnezeu, se referă la cruce: „Este nevoie ca Fiul omului…”. Mereu privește crucea… Pentru că este necesar pentru Dumnezeu să sfârșească pe cruce. De ce? Pentru că omul este pe cruce, iar Dumnezeu vrea să-l întâlnească pe om.

Trebuie să meargă la Iad? Este necesar ca Dumnezeu să meargă în Iad, pentru că omul e în iad. Singura necesitate a lui Dumnezeu este să-l întâlnească pe cel pe care-l iubește, pe om.

Această nevoie este suverana libertate a iubirii, care ar părea că-i nesănătoasă, în schimb este înțelepciunea care sprijină lumea (o ține în picioare).

În pilda noastră vedem că femeia întoarce pe dos toată casă, caută cu grijă, e atentă la cele mai mici detalii pentru a afla acea drahmă (care simbolizează omul)… Ca să nu piardă nimic: „Domnul vrea ca toți oamenii să se mântuiască”… Toți! El nu exclude pe nimeni… „Și să ajungă la mântuire prin cunoașterea adevărului”. Iar adevărul este că Dumnezeu ne iubește pe fiecare în parte, mai mult decât Se iubește pe Sine…

Despre fiecare dintre noi, Isus îi spune Tatălui: „Tată, i-ai iubit așa cum Mă iubești pe Mine”. Fiecare dintre noi este iubit, la fel cum este iubit Isus, Fiul Unic.

Iar Isus spune despre Sine: „Și eu îi iubesc cu aceeași iubire a Ta”; „Așa cum Tatăl M-a iubit pe Mine, tot așa și Eu v-am iubit pe voi”, cu iubirea cu care Tatăl Mă iubește pe Mine…

„Caută cu grijă până o află”, adică nu se predă niciodată…

Dacă citim Biblia cu această cheie de lectură, a lui Dumnezeu care ne caută până ne găsește… Exact acesta este sensul Bibliei…

Cântarea cântărilor este sinteza întregii Biblii, povestindu-ne această căutare continuă până când are loc întâlnirea…

Aceste pilde sunt pascale: avem explozia bucuriei, avem efortul căutării cu orice preț, cu prețul vieții păstorului și al femeii, cu prețul vieții lui Isus…

v. 10

¹⁰ Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește”.

După ce și în această pildă, la fel ca în prima, i-a invitat pe toți să se bucure… Tema bucuriei domină tot capitolul, chiar și în pilda fratelui mai mare: „Oare nu trebuia să ne bucurăm și să sărbătorim pentru fratele tău pierdut și regăsit?” Când vei înțelege că trebuie să te bucuri și să sărbătorești pentru fratele pierdut și regăsit, mort și înviat, atunci vei înțelege că tu ești fiu și că Eu sunt Tată… În sfârșit, îți vei schimba imaginea greșită despre Dumnezeu, înțelegând că Dumnezeu este Tatăl tău și Maica ta, și imaginea greșită despre tine, pricepând că ești fiu… Acest adevăr îl vei înțelege când vei fi fratele păcătoșilor, geamănul păcătoșilor… Mai mult, vei înțelege că tu ești cel ce nu acceptă iubirea…

„Zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu, pentru un păcătos care se pocăiește”.

În acest loc toți drepții au dispărut… Poate că au înțeles următorul fapt: „Dacă eu, mă cred drept, este bine să pricep că bucuria este pentru păcătoșii care se convertesc”. La ce se convertesc? La bucurie!

E frumos că evanghelistul s-a folosit de imaginea oii… Oaia, la fel ca drahma, nu se convertește… Ci noi ar trebui să ne convertim la această bucurie a lui Dumnezeu, a Lui care ne caută. Aceasta este adevărata convertire (pocăință)…

Aceste texte ne ajută să contemplăm misterul pătimirii lui Dumnezeu pentru lume, misterul mântuirii, misterul pascal, care-i misterul lui Dumnezeu care caută omul până pe cruce, până în Iad. Și îl află și explodează bucuria pascală, care determină și explodarea Iadului și a morții, ajutându-i pe toți să învie, să ajungă la bucurie…

Texte utile:

• Ps. 103;
• Cântarea cântărilor.