Psalmul 32 (33) interpretează istoria la lumina intervenției lui Dumnezeu în lume. Ultimul verset cere ca harul Domnului să coboare peste noi „pentru că noi sperăm în Tine”. Domnul este cu noi, s-a făcut om. Psalmul face referire la acest adevăr. Prin Isus, Dumnezeu se implică în istoria noastră.

Vom contempla nașterea lui Isus. Ieslea de Crăciun (Prezepiul) a fost inventată de sf. Francisc de Assisi. Iar textul biblic la care vom face referire în această cateheză este centrul istoriei lumii, pe care o împărțim înainte și după Cristos. Este un fapt mic pe care niciun text din acel timp nu-l înregistrează, și care totuși a schimbat lumea. Tocmai astfel Dumnezeu a devenit regele acestui pământ, făcându-se copil.

Psalmul subliniază că Dumnezeu este puternic și „adună într-un burduf apele mării”. Marea este simbolul haosului, al răului, al abisului, al întregului negativ care există în lume, al întregului rău pe care omul l-a făcut și care există. El ce face? Reușește să-l adune într-un burduf. Prin urmare, Dumnezeu nu a pierdut controlul istoriei, ci El este Domnul istoriei. Și este Domn în mod total diferit față de cum noi credem. În această cateheză vom sublinia modul în care Isus este centrul și Domnul istoriei tocmai prin nașterea Sa.

Lc. 2, 1-20

¹ În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. ² Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. ³ Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. ⁴ Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, ⁵ pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. ⁶ Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască ⁷ şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei.

Textul este alcătuit din trei părți. Prima parte descrie evenimentul în contextul istoric: Maria îl naște pe Cel Întâi-născut; îl înfășoară în scutece, îl pune în iesle. Apoi avem vestirea evenimentului (a nașterii) de către îngeri. Îngerii interpretează evenimentul și spun: „S-a născut Domnul” și semnul este că veți afla un prunc înfășat și pus în iesle. Acesta este semnul că pruncul este Dumnezeu. În a treia parte avem verificarea evenimentului: păstorii merg și află femeia și pruncul înfășat și culcat în iesle.

Avem refrenul: pruncul înfășat și culcat în iesle. Acesta este marele mister pe care omul este chemat să-l înțeleagă. Acest eveniment/fapt istoric s-a petrecut cu mai bine de două mii de ani în urmă. Este faptul despre care îngerii spun: „Acesta este kirios, Domnul; acesta este Dumnezeu, acesta este Mântuitorul, acesta este bucuria omului!”. După vestire avem verificarea: „au mers și au aflat după cum li s-a vestit”.

Aceste trei elemente – un faptul istoric, cunoașterea transmisă prin Cuvânt și verificarea personală – sunt fundamentale în orice cunoaștere. Tu cunoști un lucru pentru că există, iar dacă nu există, nu-l cunoști. Apoi cunoști un lucru pentru că ți-a fost adus la cunoștință, o altă persoană ți-a spus despre el atunci când tu nu-l vezi. Există multe lucruri pe care le vezi, și nu le înțelegi, însă prin cuvânt, prin faptul că cineva ți le explică, tu le poți pricepe. Apoi, experiența întărește faptul că acel cuvânt este adevărat. Acest text dorește să ne arate și să ne conducă să experimentăm – fiind scopul întregii Evanghelii – că acest prunc înfășat și culcat în iesle este singurul Dumnezeu, singurul care poate mântui omul.

Vom aprofunda acest text în trei cateheze, dorind să explicăm bine elementele drumului (parcursului) credinței.

Cel dintâi element este evenimentul/faptul concret. Dacă nu există nimic concret, credința nu este credință, ci este credulitate (naivitate: ingenuitatea este prea multă în lume). Mai întâi trebuie să existe realitatea. Apoi interpretarea potrivită (corectă) a evenimentului, pe care tu trebuie să o verifici. La urmă, verificarea acestei realități.

Primul text vizează descrierea „faptului” construit pe un contrapunct între puterea lui Cezar August – care este cea dintâi putere globală care a existat vreodată – și puterea lui Dumnezeu. Întreaga lume cunoscută în acea vreme era sub stăpânirea unui patron care se numea dumnezeul Cezar August. Recensământul urmărea înscrierea tuturor persoanelor, astfel încât toate să plătească taxele și să facă armata. Recensământul este împlinirea gestului puterii. Cu alte cuvinte, există cineva care, în sfârșit, are totul în mâinile sale și acela e „dumnezeu”.

În timp ce puterea lumii se mândrește, se extinde, devine globală, stăpânește peste toți și peste tot, puterea lui Dumnezeu se prezintă sub aspectul umilinței: în loc să se fălească, se face humus „om”; în loc să se extindă (răspândească), se restrânge (Dumnezeu se face mic, adică prunc); globalitatea Sa, valoarea Sa pentru toți constă în a fi concret și singur, și în loc să-i aibă pe toți la mână, se pune în mâinile tuturor ca un copil.

Deosebirea între om și imaginile pe care Dumnezeu și le face despre om; diferența dintre feluriții împărați pe care omul și-i creează – după chipul lui Dumnezeu pe care omul Îl are în minte și îl transformă pe om în sclav – și adevăratul Dumnezeu este aceea care există între idol și Dumnezeu.

Este descrisă în Daniel 2,31 (i se prezintă în vis lui Nabucodonosor acea „statuie” mare, de aur, uimitoare și teribilă. Statuia reprezintă caracteristicile puterii: pentru a o avea trebuie să fii mare – mai mare decât toți; trebuie să te extinzi – să-i sufoci pe toți, toți sub tine și tu deasupra tuturor; apoi trebuie să fii fascinant – este frumos, minunat să fiu așa; și apoi teribil, căci cine nu ți se supune, tu îi tai capul. Dacă nu, atunci ce fel de putere este? Observăm că este puterea morții). Însă Dumnezeu se prezintă ca fiind „mic”. Măreția Sa constă în a fi mic. „Fascinant”, adică înfășat în fașă. „Teribil”, adică tremurând în această iesle. Totul este construit pe această opoziție între puterea omului – care se preamărește și crapă (la fel ca broasca atunci când se umflă) – și puterea lui Dumnezeu, care se face mic; mic ca un ac pentru a înțepa acest balon umflat al răului. Tocmai astfel Dumnezeu îl salvează pe om de cel rău.

v. 1-3

¹ În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. ² Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. ³ Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa.

„În acele zile”… Evanghelia prezintă fapte istorice întâmplate în acele zile precise. Istoria mântuirii și credința nu sunt o pură invenție umană a unei rețete pentru a trăi fericiți, iar propunându-ți această rețetă, te înșală; nu sunt o tehnică particulară. Mântuirea este istorie, se produce, se întâmplă, se împlinește în istorie. Mântuirea pătrunde în istorie deoarece istoria este locul mântuirii. Nicio speculație nu-l mântuiește pe om: ori mântuirea vine din istorie – așa cum istoria este – și schimbă această istorie, ori nu există nicio mântuire. Există numai iluzie. Cu alte cuvinte, istoria este un fapt concret. Prin istorie înțelegem nu doar realitatea fizică a lumii – aceasta încă nu este istorie deplină – ci și relația ei cu omul care o modifică, care intervine și face binele sau răul, deci include toate problemele care antrenează (implică) istoria umană. Mântuirea se întâmplă în istorie, într-o istorie precisă. În care istorie? „În acele zile când Cezar August a dat un decret”.

Cezar August este primul mare împărat; a dat decretul de „a scrie” recensământul. Se folosește cuvântul a înscrie, în limba greacă este apografe, adică a „scrie jos”, care se referă la cuvântul grafe, scrisul, care face referire la epigrafe, inițialele scrise pe cruce. Evanghelistul face un joc de cuvinte care se înțelege în interiorul Evangheliei și Cezar are „scrierea” sa (decretul său, promisiunea sa) care este aceea de a „scrie jos” (nota) numele tuturor pentru a-i cunoaște pe toți, a-i avea pe toți la mână și la dispoziția sa. Acesta este decretul (promisiunea) lui Cezar.

Însă „scriptura” lui Dumnezeu, adică promisiunea Sa, grafe, o aflăm scrisă pe cruce. Acolo Isus este rege: nu pentru că stăpânește peste cineva, ci pentru că se face servitorul tuturor.

„În timp ce se face recensământul”… Recensământul este împlinirea răului. Mântuirea se întâmplă, pătrunde în această istorie a răului, nu într-o istorie mai bună: va veni o vreme mai bună și vei vedea că atunci Dumnezeu va interveni. Nu!

Dumnezeu vine la fel cum vine lumina în profunzimea nopții, și înainte de a se arăta prima rază de lumină, avem clipa cea mai întunecată, clipa cea mai îndepărtată de lumina precedentă și de cea care urmează. La fel, mântuirea se întâmplă și pătrunde în această istorie, în această istorie a răului, chiar atunci când răul atinge împlinirea sa; nu când vor veni vremuri mai bune.

Mântuirea pătrunde în această istorie cu criterii opuse. Cezar August pătrunde cu înscrierea (înscria numele oamenilor pentru a-i domina, a-i avea la dispoziția sa). Dumnezeu va pătrunde cu scriptura inițialelor de pe cruce, făcându-se slujitorul tuturor, adică intrând în această istorie cu spiritul opus celui al lui Cezar.

Astfel, El ne conduce pe calea păcii, în timp ce Cezar ne-a condus pe calea războiului, dar într-adevăr era inteligent deoarece domina în pace întreaga lume, într-un fel sau altul: erau cu toții atât de oprimați, încât pacea putea să reziste. Cezar, cel puțin a reușit să impună o pace temporară.

Din interpretarea textului observăm că i se atribuie Mântuitorului atributele lui Cezar August, salvatorul divin. Titlurile kurios (domn) și soter (salvator) sunt titlurile împăratului, date acum lui Isus. De ce? Pentru că Isus, în loc să posede și să stăpânească, se dăruiește. În loc să strângă și să se îmbogățească, dă tot ceea ce are, dă chiar și divinitatea Sa pentru a fi solidar cu noi. În loc de a-i domina și a-i stăpâni pe alții, își pune viața Sa în slujirea altora; în locul mândriei și autoexaltării – care este prostia absolută a omului care trăiește în delir, aiureală și vrea să fie ceea ce nu este – pune umilința de a fi om, humus (țărână). Isus chiar se face om. Și împotriva violenței care vrea să posede, să domine, să se mândrească (înșelând astfel lumea), să-i oprime pe toți și să semene moartea, Dumnezeu se descoperă ca fiind Domnul prin iubire, slujire, dăruire, prin a se face mic.

Deci Dumnezeu intră în istorie cu criterii opuse celor dominatoare. Și din această cauză ne eliberează de criteriile negative care domină (stăpânesc) lumea.

Dumnezeu intră în lume tocmai în timpul în care răul atinge culmea, împlinirea sa. În grădina Ghetsimani, Isus va spune dușmanilor Săi: „Aceasta este ora voastră: puterea întunericului, a satanei care domină, stăpânește lumea”. Tocmai în ceasul întunericului este momentul oportun al mântuirii și în acel ceas El ne va salva, ne va mântui.

Toate acestea sunt afirmate de text într-o formă descriptivă destul de ironică… Cezar August a pus în mișcare, pentru întâia oară în lume, un recensământ universal al pământului locuit (cunoscut în timpul acela) care este mașina cea mai mare inventată vreodată pentru a domina lumea, deci puternică, deoarece notează fiecare detaliu, ca nimeni să nu scape, ca totul să fie înregistrat și apoi dus la Roma sau în alte centre etc. Această mașină infinită, la ce folosește?

Folosește faptului ca – și vedem în versetul următor – Iosif și Maria să meargă la Betleem, căci el era din Betleem și trebuia să se înscrie în satul din care provenea. Și așa se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David: „În satul tău voi face să se nască Mesia”. Deci întregul rău, până la urmă nu face altceva decât să înfăptuiască binele.

Dumnezeu i-a spus lui David că va face ca Mesia să se nască în satul său. „Tu Betleeme nu vei fi cel mai mic oraș dintre cetățile lui David, căci din tine se va naște Mesia”, spune Miheia. Întreg răul nu face altceva decât să împlinească un mic amănunt al planului mântuitor al lui Dumnezeu. Acest text ironizează răul. De fapt, Psalmul al II-lea se întreabă: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a lui Mesia” (vv. 2-3) și răspunde: „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei” (v.4). Când Dumnezeu râde, cine râde la urmă râde mai bine. Când Dumnezeu râde, înseamnă că a sosit mântuirea omului, adică Dumnezeu râde de cei puternici. Dumnezeu intervine cu râsul Său, cu ironia Sa, care-l face pe rău să se distrugă prin sine.

Dumnezeu nu vrea răul, ci intră în istoria răului, intră cu criterii opuse răului și îl biruiește și chiar îl ia în derâdere, folosindu-se de rău pentru a împlini planul Său de mântuire.

Toate acestea le-au înțeles pe deplin apostolii după Rusalii, atunci când se întreabă, după ce au fost închiși în temniță, „Ce ni s-a întâmplat?”. Răspund: „E adevărat. Nouă ni s-a întâmplat, deoarece i s-a întâmplat lui Isus că Ponțiu Pilat, mai-marii poporului, și tot poporul s-a pus împotriva lui Isus, Mesia pentru a face ce? Pentru a înfăptui, o Dumnezeule, ceea ce mâna Ta a orânduit să se întâmple”. Sau ceea ce spune Iosif fraților săi, în ultimul capitol al Genezei: dacă voi ați crezut că o să-mi faceți rău prin faptul că m-ați vândut, Domnul s-a folosit de gestul vostru pentru a face un mare bine pe care acum voi îl vedeți: a salvat un popor numeros. Prin urmare, aceasta este premisa evenimentului: faptul este istoric, în acel timp caracterizat de rău… în acel timp concret intră Dumnezeu cu criterii opuse și schimbă istoria. (Nu spunem istoria înainte și după August, ci înainte sau după Cristos).

v. 4-5

⁴ Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, ⁵ pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată.

Ce fac Iosif și Maria? Se supun decretului lui Cezar August. Nu sunt rebeli. Se supun legilor statului, istoriei, și tocmai supunându-se legilor istoriei, împlinesc promisiunea lui Dumnezeu. Trebuie întotdeauna să ne supunem legilor statului? Depinde. Dacă nu sunt necinstite (incorecte), le respecți. Dacă sunt incorecte, te împotrivești.

Raportul creștinului cu legile și cu statul este unul leal, adevărat, onest, nefiind un raport bazat pe oportunism. Creștinul acceptă în mod total tot ceea ce este în favoarea binelui comun și refuză cu claritate ceea ce este împotriva binelui comun. Deci creștinul nu este supus orbește statului.

Nu statul creează etica, lozinca! Dacă statul spune că trebuie să omorâm o întreagă categorie de oameni, noi nu trebuie să executăm ordinul, crezând că statul ne autorizează și noi avem acest drept. De obicei, lumea întâia judecă astfel: „Acum trebuie să creăm legi economice care asupresc și mai mult pe toți săracii lumii, iar noi să ne salvăm, să ne păstrăm bogățiile sau să devenim și mai bogați, eliminându-i pe toți ceilalți!”. Noi suntem cei buni!…

Nu! Creștinul nu ascultă de astfel de legi. Creștinul se supune legilor corecte. Se supune conștiinței. Dar creștinul nu este un răzvrătit, ci are libertatea lui Isus. Adică Isus nu a făcut ca zeloții care se răzvrăteau împotriva puterii romane. De ce se răzvrăteau? Pentru că voiau să pună ei mâna pe putere, doreau ca ei să stăpânească. Deci Isus nu s-a aliat nici cu zeloții, și nici cu conservatorii care doreau că mențină în vigoare puterea romană. El nu dorea stăpânirea peste niciun om, deci este liber: acceptă legea atunci când este corectă și nu este negativă, adică nu favorizează stăpânirea peste alții. Și o refuză cu maximă libertate atunci când nu este dreaptă.

Ce bine ar fi dacă ne-am comporta astfel! Este instructiv textul din Apoc. 13. Atunci când statul pretinde să devină valoarea supremă, se transformă în animal (în ultimele două secole am cunoscut această dorință mascată și prostească a statului), adică cine trebuie să moară ucis de sabie, să moară ucis de sabie, cine trebuie să fie întemnițat, să fie! Dar nu trebuie să ne supunem unui astfel de stat! („Trebuie să ne supunem lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor”, spune Petru, cf. și F.Ap. 5,29).

Am spus aceste lucruri pentru că textul, prezentând acest eveniment, „ascultarea în sensul de supunere”, face referire la tot ceea ce i s-a întâmplat primei comunități creștine și la felul în care a trăit această supunere în situația istorică clară din timpul lui Cezar August. Deja au experimentat primele persecuții. Și Isus a fost primul persecutat de diferitele puteri.

Prin urmare, deja exista o reflecție critică pe această temă la nașterea lui Isus vizând supunerea față de decretul (legea) de a merge în satul de origine. Iosif și Maria s-au supus, și astfel s-a împlinit planul lui Dumnezeu. Însă se subînțelege că nu se pot urma doi stăpâni: Dumnezeu și mamona… Deci există limite vizavi de supunerea față de legile statului.

v. 6-7

⁶ Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască ⁷ şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei.

Această scenă este centrul întregului eveniment. Va fi repetată în vestire și va fi verificată de păstori.

Acest text face referire la scena morții lui Isus. Isus va fi înfășat și pus în mormânt. De fapt, atunci când o persoană se naște, deja se naște muritoare (destinată morții). Și deja există acea fașă – acel cearceaf – care apoi o va înfășa la sfârșit.

Apoi textul subliniază că Isus este culcat, la fel ca la ultima cină, când va da trupul Său ca hrană pentru ucenici. Acum, la nașterea Sa, este întins în ieslea din care mănâncă animalele. Fiul omului s-a dat pe mâna păcătoșilor, care de fapt erau discipolii.

„Pentru că nu era loc pentru ei…”. Cuvântul „loc” face referire la Calvar și este locul prin excelență. Locul în limba ebraică, amacom, este Templul, locul prezenței lui Dumnezeu. Acolo este Dumnezeu.

Cuvântul „loc de odihnă”, kataluba, este locul unde omul se odihnește; îl aflăm în timpul Cinei celei de taină… la etaj veți afla acel loc de odihnă, numit și hotel.

Aici Dumnezeu, în sfârșit, află, atinge odihna Sa, care este ziua a șaptea, odihna de după efortul Său. De ce? Efortul lui Dumnezeu, care în ziua a șasea l-a creat pe om – iar omul s-a îndepărtat de Dumnezeu – constă în a căuta omul, pentru că-l iubește, până când îl va găsi. Și prin naștere (la Crăciun), care prevestește crucea, în sfârșit, Dumnezeu află omul și se odihnește. Și creația atinge apogeul său.

Aceste lucruri marginale – pe care le-am amintit – sunt un substrat al întregii Evanghelii.

Textul ne spune că în timp ce merg și în timp ce ajung în sfârșit la Betleem: „ei i se împlini timpul să nască”. Se împlinesc zilele nașterii sale. Se face referire la toate experiențele Mariei, care aștepta această zi a nașterii lui Isus, pe care îngerul i-o vestise: „Cel care se va naște din tine, sfânt va fi, numit Fiul lui Dumnezeu”. Este așteptarea de a-l naște pe Fiul lui Dumnezeu, de a da viață lui Dumnezeu, ca fiu al ei.

Să cugetăm la misterul Mariei. Ea este prototipul credinciosului în întreaga Evanghelie după Luca, iar senzația este: Dumnezeu vine la mine, depinde de mine, eu îl nasc, este fiul meu.

„Și l-a născut pe fiul ei”. Acest „fiu al ei”, care este Fiul Celui Preaînalt, este al ei și este al lui Dumnezeu.

„Întâi născut” se subliniază, nu pentru că a avut alți fii, ci se subliniază ce înseamnă cea dintâi experiență a nașterii…

„Și l-a înfășat”. Maria ține-n brațe pe fiul ei, care este Dumnezeu. Pe Dumnezeu ce-L cunoaște prin acel trup; pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut și care este acel Micuț pe care ea-L ține în brațe.

Dumnezeu este iubire și iubirea înseamnă a se încredința, a se consemna, a se dărui celuilalt, a se abandona în mâinile celuilalt. Dumnezeu s-a dat pe mâinile primei persoane care a spus „da” și L-a primit. Maria este prototipul tuturor oamenilor care vor spune „da” și-L vor primi.

Cine este Dumnezeu? Este cineva care stă în brațele mele, „acele trei kilograme de carne”. Și este acea cunoaștere tactilă (simțul pipăitului): Îl atinge, Îl înfășează. Acel Dumnezeu care se limitează la a avea nevoie de om, deoarece El este iubire și iubirea este nevoie să fie iubită. Iar dacă noi iubim, devenim la fel ca Dumnezeu, care este iubire. Deci este tocmai acest prunc, Cel care ne mântuiește, ne face să devenim Dumnezeu. Mântuirea omului înseamnă ca omul să devină ceea ce este: ca Dumnezeu, care este iubire.

Cum a ținut Maria acest fiu pe brațele ei? Să privim scena din punctul de vedere al Mariei. Cine este Dumnezeu? Este acest prunc care se află „pe mâinile” Mariei și ale noastre. Acest „trup”, care apoi va fi protagonistul întregii Evanghelii, devenind „acest trup”: în ceea ce va face, în ceea ce va pătimi, până când El însuși ni se va dărui: „Luați și mâncați, acesta este trupul Meu”. Trăiți, mâncând din acest trup.

Până când Iosif din Arimateea Îl va lua pe brațe… S-a născut într-o peșteră, va sfârși într-o peșteră (mormânt).

Cine este Dumnezeu? Este Cel care se dă pe mâinile noastre. Tocmai astfel este Dumnezeu, Suveran și Mântuitor. Nu există un alt mod de a fi Dumnezeu, Suveran și Mântuitor. Ceilalți „mântuitori” sunt diabolici și distrug.

„Da”-ul Mariei facilitează nașterea lui Dumnezeu pe pământ și ne ajută să ne naștem (să fim) ca Dumnezeu. Era în iesle, locul în care mănâncă animalele: acest Dumnezeu este pentru toți și pentru noi: „Oameni și animale, Tu mântuiești, Doamne„.

Ieslea este locul în care se mănâncă și se trăiește: noi suntem creați pentru a trăi și a mânca din Dumnezeu, pentru a ne însuși acest trup. Un om trăiește din ceea ce mănâncă și este ceea ce mănâncă. Există multe moduri de a mânca.

„Nu era loc pentru ei„. Unicul Său loc, singurul Său templu este acela: trupul acelui micuț în care locuiește trupește plinătatea dumnezeirii. Acel Dumnezeu pe care niciunul nu L-am văzut vreodată (cf. Io. 1,18): trupul Său ni L-a descoperit. Trupul lui Isus este revelația, descoperirea lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu pe care noi nu ni-L închipuiam astfel. Este exact opusul „dumnezeului” Cezar August și al tuturor succesorilor săi.

Iar locul în care se află (ieslea), este locul odihnei. Aici, în sfârșit, Dumnezeu se odihnește, pentru că se află în mâinile noastre. Odihna lui Dumnezeu înseamnă să fie primit de brațele omului.

Această scenă trebuie să o contemplăm. Cu cât o privim mai mult, cu atât mai mult înțelegem acest mister. Pune-te în locul Mariei și cugetă că ai pe brațele tale acest Prunc, care este Dumnezeul tău, care este fiul tău.

Am tratat prezentarea evenimentului prin ochii Mariei, care nu interpretează, dar îl are înaintea ei. Asemenea Mariei, și eu îl am pe Dumnezeu în mâinile mele (cf. crucea): Acesta este stăpânul lumii, Cel care a făcut cerul și pământul. Acesta este. „A se da pe mâinile noastre” trebuie interpretat ca fiind semnul maxim al iubirii.

Atunci când cineva spune „eu nu am credință”, eu îi spun că este norocos. Cine are credință? Nu noi! Dumnezeu este Cel care are credință în fiecare dintre noi: se dă pe mâinile noastre. Nu există o încredere mai mare. Și s-a așezat în brațele noastre. Și în ciuda tuturor trădărilor noastre, El continuă să creadă în noi. Într-adevăr El are credință. Dumnezeu are o credință nezdruncinată (stabilă) în om.