Luca 2,21-38

Ps. 100

Vom contempla tăierea împrejur, numele dat lui Isus și intrarea Sa în Templu.

Am terminat în cateheza precedentă povestirea nașterii, a vestirii făcute păstorilor care apoi merg să verifice (să vadă) cine este Mântuitorul, Mesia, Domnul. Lui Isus, după ce s-a născut, I se întâmplă la fel ca tuturor oamenilor: ultimul episod relatând că El va muri. Dar în cazul lui Isus este penultimul episod, și la fel e pentru noi.

La opt zile după naștere are loc tăierea împrejur, iar după patruzeci de zile intrarea în templu: este prima sa călătorie la Ierusalim, arătând că întreaga Sa viață va fi o călătorie spre Ierusalim, și, în sfârșit, este primit.

Am subliniat că – în ziua nașterii – Isus este primit de cei excluși din popor, de păstori, de cei umili… În Templu, Isus este primit și de două persoane pioase (păstorii erau mulți, însă pioșii sunt doi) reprezentându-i pe cei drepți care-L vor primi de-a lungul istoriei. Simeon, primindu-L, compune cântecul său cu care Biserica termină rugăciunea în fiecare seară la Completoriu.

Textul exprimă sensul existenței lui Isus în prima Sa apariție în lume (după naștere), pericopa fiind articulată în șase părți, care pot fi obiectul contemplării și al rugăciunii pentru fiecare zi a săptămânii care urmează.

Se citește Lc. 2,21-38

21 Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. 22 După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul 24 şi să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel25 Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta consolarea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: 29 „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, 30 pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta 31 pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: 32 lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” 33 Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”. 36 Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. 38 Venind şi ea chiar la aceeaşi oră, îl preamărea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului.

Evanghelia ne prezintă primii pași ai lui Isus în afara peșterii din Betleem, pe Isus care „intră” după Legea „poporului ales” – pe El care primește „numele”, și noi putem să-I spunem pe nume – apoi pe El, care este „Domnul” și care intră în Templu. Cu „intrarea Domnului în Templu” se încheie Vechiul Testament și se subliniază că acea zi va fi „cutremurătoare, înfricoșătoare”. Este așteptarea întregului Vechi Testament ca Domnul să se reîntoarcă în Templu și să elimine toți nedrepții din lume și, în sfârșit, Dumnezeu să împărățească pe pământ… Isus intră în Templu (și vom vedea cum), și apoi Spiritul Sfânt le descoperă lui Simeon și Anei identitatea Mântuitorului.

v. 21

21 Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

În general zicem că ziua „se termină”, însă textul subliniază că zilele „s-au împlinit”. Ce diferență există între „împlinire” și „sfârșit”? Luca putea preciza că după ce s-au sfârșit cele opt zile…

Timpul biblic, evanghelic, este plin de veșnicie; prin urmare, nu curge, nu trece, ci „se împlinește”. Este un timp care nu se consumă (distruge), ci se umple. Este diferit de timpul trecut, terminat, scurs, împlinit. Este un timp care se umple, iar timpul este viață. Și viața nu trece, ci se umple, este o împlinire, adică are un scop. Și a se îndrepta către un scop (țintă) este diferit de a dispărea, înseamnă a atinge ținta, obiectivul. A realiza…

Dacă s-ar fi spus „după ce s-au sfârșit opt zile”… ar fi însemnat că totul este terminat, s-a terminat viața, s-au sfârșit anii. Însă nu! Acum totul se împlinește!

După opt zile Îl taie împrejur, după legea ebraică. Circumcizia este semnul alianței între Dumnezeu și poporul Său; acea alianță pe care poporul a încălcat-o înainte de a o primi: vă aduceți aminte de Moise care era pe munte, și poporul și-a făcut vițelul de aur? Dumnezeu a reînnoit-o. A făcut multe alianțe. Și pentru că poporul – adică noi – le încalcă mereu, Dumnezeu a spus că va face o alianță nouă și veșnică.

Pentru a face o alianță nouă și veșnică, trebuie să se facă o alianță care să nu se rupă niciodată. Cum se poate face o alianță care niciodată să nu se rupă, cu cineva care mereu o rupe, o încalcă? Dumnezeu a reușit să facă această alianță în Isus. Isus este „da”-ul total al lui Dumnezeu – spus omului – și este „da”-ul total al omului, spus lui Dumnezeu. Și El însuși poartă asupra Sa întregul blestem al rupturii alianței. În El se împlinește alianța, deoarece o împlinește din ambele părți (umană și divină).

Apoi îi dau numele „Isus”. Rugăciunea inimii constă în repetarea numelui Isus. La fel cum repetăm numele persoanei iubite și simțim cum ne bate insistent inima.

A-L chema pe nume pe acela care este Numele, pe Acela de la care provine orice nume… „Totul există prin El și pentru El”. Cel pe care nu-L pot numi, Cel care nu are un nume, acum are un nume, și eu pot să-i spun: Isus.

A chema pe nume, înseamnă a face să existe. O persoană există dacă o chemi pe nume. Există pentru mine, dar și pentru ea însăși. Căci dacă nimeni nu mă strigă, nu am nume, nu am identitate. Și din acest motiv cineva se bucură când este strigat pe nume (în afară de cazurile de arest).

Numele este o relație, este cea dintâi alianță. Atunci când un prunc vă strigă pe nume pentru întâia oară, vi se pare că renașteți, că existați pentru o persoană.

În sfârșit, și Dumnezeu există, are un nume, Îl pot striga pe nume, deci pot avea o relație cu El. El, Cel despre care totul vorbește, are un nume și o față precisă.

Să ne gândim și la bucuria lui Dumnezeu – care în sfârșit – poate fi chemat (invocat) pe nume. Acum El poate exista pentru noi: El care este iubire!

Acest nume este centrul creștinismului. Relația noastră cu Isus este acea relație care ne ajută (determină) să existăm așa cum suntem: fii în Fiul, fiii Tatălui, plini de Spirit, capabili de a iubi atât de mult, adică cu aceeași iubire cu care ne iubește Dumnezeu, de a descoperi demnitatea proprie și pe cea a celorlalți oameni, de a ne descoperi propria misiune în lume, care este aceea de a revela această glorie a iubirii… Este suficient să chemați pe nume. În rugăciune, ar fi suficient să pronunțați acest nume.

Sf. Ignațiu spunea că ar fi dispus să renunțe la ordinul său, decât să renunțe la numele lui Isus.

Întreaga Scriptură vorbește despre Isus, despre acest Om. Și viața veșnică va fi a contempla în umanitatea Sa – care este Dumnezeu – umanitatea noastră. Zice Isus: „Cine m-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”… și noi citim Evanghelia pentru a-L cunoaște pe Isus – care este fața Tatălui și fața noastră adevărată, de fii. Nu este ceva abstract, e Isus.

Numele Lui poate să-L invoce oricine! mai mult… În Ev. după Luca, numai orbul (cap. 18), leproșii (cap. 17) și tâlharul de pe cruce (cap. 23) Îl strigă pe nume pe Isus. Niciun drept nu-L poate striga pe nume, pentru că Isus înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. Este nevoie ca un om să se simtă pierdut… pentru a se hotărî să ceară mântuirea de la Domnul.

Dumnezeu nu vrea să ne piardă! El vrea să ne dea mântuirea, deoarece mântuirea noastră este de a fi ceea ce suntem, adică fii. Numai în relație cu El, cu acest nume, devenim noi înșine. Aceasta este mântuirea! Când voi salvați un document și-i dați un nume, nu adăugați ceva care va distruge documentul, ci îl salvați, căci dacă nu, îl pierdeți. Umanitatea noastră este pierdută (își pierde identitatea) fără acest nume. Deci, meditați cel puțin o zi la acest mister al numelui!

Este surpriza de a-L striga pe Dumnezeu pe nume, de la prieten la prieten, în orice situație m-aș afla (tâlhar, lepros, orb, nu înțeleg nimic, mă simt necurat…). Este dreptul meu de a-L cunoaște și a-L striga pe nume… Dumnezeu este viață, este bucurie, dar a-L striga pe nume Îl face să se bucure și mai mult.

vv. 22-24

22 După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul 24 şi să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.

„Când au fost împlinite zilele purificării”, adică 40 de zile după naștere. Cele patruzeci de zile adăugate celor nouă luni de sarcină a Mariei, adăugate celor șase luni ale Botezătorului – care reprezintă promisiunea – însumează 70 de săptămâni, adică 490 de zile, care sunt timpul pe care-l profetizează arhanghelul Gavril prorocului Daniel (Dan. 9,24) despre împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. În sfârșit, Dumnezeu ajunge pe pământ și îndreaptă lumea!

Ce face Isus? Merge la Ierusalim. E prima Sa călătorie la Ierusalim. Apoi se va reîntoarce la Ierusalim la vârsta de 12 ani. Apoi avem călătoria întregii Sale vieți, care se îndreaptă către Ierusalim. Acum Isus anticipă, prevestește realizarea „călătoriei sfinte”: a merge să te prezinți înaintea feței lui Dumnezeu, pentru a-ți vedea propria față. Întreaga călătorie a lui Isus ne arată fața Tatălui tocmai la Ierusalim, pe cruce, iubind frații în mod total.

Vizita Domnului la Templu este și ultimul capitol al VT (Maleahi 3) unde se subliniază că „Va veni Domnul în Templul Său”. Și ce va face? Va fi foc care arde toate nedreptățile, apoi va fi „leșie”: ceva care-i arde pe toți… Pentru că toți suntem păcătoși, ne elimină pe toți.

Isus intră în Templu. Este acest copil și tocmai astfel înlătură orice fărădelege. Iar cine primește acest copil, a biruit orice răutate/fărădelege/nedreptate și intră în mod real în comuniune cu Dumnezeu. (Ps. 8 „Gura pruncilor să spună puterea Ta împotriva adversarilor Tăi, pentru a-i face să tacă pe dușmani și pe rebeli”).

În viața Sa, Isus a făcut o „greșală”: mereu s-a arătat fără să-Și facă publicitate. La nașterea Sa erau îngerii, dar L-au văzut numai păstorii. Ceilalți L-au văzut ca fiind doar un prunc. Dacă ar fi înțeles cine era, toți L-ar fi primit și adorat. Trebuia să vină pe un cal, să-i elimine pe toți dușmanii, însă El a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei; ar fi trebuit să vină pe tron în mărire – pentru a-i judeca pe toți – dar El s-a așezat pe tronul crucii, pentru a-i mântui pe toți. Acest stil este „defectul” lui Dumnezeu. Și fericiți cei care au ochi pentru a-L vedea.

Semnul lui Dumnezeu întotdeauna este acest stil sărăcăcios (lipsit de publicitate) care nu stinge flacăra, nu rupe trestia bătută de vânt, nu strigă în piețe. Se prezintă mereu ca fiind cel din urmă… Cel mai mic dintre toți, pentru a fi primit. Pentru că Dumnezeu este iubire și iubirea se face mică (slujitoare) pentru a fi primită. Și tocmai în această micime împlinește judecata: distruge Templul, distruge falsa imagine – pe care noi o avem despre Dumnezeu – împreună cu toată nedreptatea (politică și clericală) care care însoțește această imagine falsă și prosperă datorită ei.

Într-adevăr, această primă vizită a lui Isus la Templu este împlinirea marii profeții a lui Maleahi: Dumnezeu, care se reîntoarce să împlinească dreptatea pe pământ, este acest copil.

În întreaga Scriptură Dumnezeu repetă de 365 de ori expresia „Nu te teme” pentru a risipi frica pe care omul o poate avea față de El.

De ce duceau pruncii la Templu? În antichitate, exista sacrificiul întâiului născut pentru că viața este a lui Dumnezeu: dacă dai viață cuiva, Dumnezeu este „gelos”. Tu îl „ucizi” și-L faci fericit pe Dumnezeu, apoi El îți permite să faci alți copii. Aceasta era concepția despre sacrificiul celor întâi născuți, dar nu în Israel!!!

În Israel, cel dintâi născut era prezentat lui Dumnezeu pentru a sublinia că întâiul născut – și toți ceilalți care-i vor urma – sunt darul lui Dumnezeu. Noi toți suntem ai Săi și-I aparținem. Înseamnă a recunoaște deplina libertate a omului (a întâiului născut și a altora care urmează, egali cu el) care este fiu al lui Dumnezeu, egal cu tatăl și mama sa și cu toți ceilalți frați. Este vorba de a recunoaște izvorul vieții și nu de un sacrificiu adus izvorului vieții. Dacă Dumnezeu este izvorul vieții, El nu dorește să înghită viața.

Acest obicei este „euharistie”: a mulțumi pentru darul primit și a vedea în spatele darului pe Dăruitor, adică garanția vieții. Înseamnă a lega darul de izvorul său. Astfel, dacă nu prezint copilul lui Dumnezeu, în Templu, înseamnă că-l consider al meu, înseamnă că deja l-am distrus, că nu va fi el însuși.

A-l prezenta lui Dumnezeu și a-l lăsa Lui înseamnă că – în sfârșit – este el însuși, este liber și se va împlini deplin după cum el vrea și după cum Dumnezeu dorește. Prezentarea la Templu este un mare gest care exprimă demnitatea omului.

v. 25-28

25 Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta consolarea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând:

Era un bărbat și o femeie: sunt doi. Un bărbat și o femeie. Sunt originea tuturor celorlalți care-L primesc pe Domnul, care vine în Templu.

Acest om a avut revelația de la Spiritul Sfânt (Spiritul este actorul principal al Ev. după Luca: este Spiritul care coboară peste Maria; la urmă, Spiritul va coborî peste Biserică, pentru a ne ajuta să-L primim pe Isus, Spiritul coboară peste acest bărbat pentru a-L primi pe Isus, Spiritul îi deschide Lidiei inima pentru a primi cuvintele lui Pavel. Spiritul – adică iubirea dintre Tatăl și Fiul – este actorul întregului. Tot ceea ce Dumnezeu face, înfăptuiește în iubirea Sa). De trei ori se spune că acest om în Spirit vorbește, se mișcă…

Întotdeauna noi trăim într-un anume spirit: depinde dacă este spiritul iubirii sau cel al egoismului, al profitului…

Acest om aștepta „mângâierea”. Mângâietorul este însuși Dumnezeu, care este Emanuel, care „stă cu noi”, fapt pentru care nu mai suntem singuri. Îl aștepta pe Domnul. Și i-a fost revelat că nu va muri înainte de a-L fi văzut pe Domnul.

Simeon înseamnă „Dumnezeu a ascultat”, adică așteptarea sa este împlinită. Dincolo de faptul că este o persoană reală, Simeon este figura întregii așteptări milenare a lui Israel care-L așteaptă pe Cristosul Domnului. Și, în sfârșit, Cristos vine în brațele sale, care înfloresc primind darul vieții.

Se spune câți ani are femeia (80 de ani), dar nu și câți are Simeon. Simeon continuă să trăiască până când Îl vede pe Domnul: el reprezintă istoria vieții noastre și a lumii întregi. La fel și noi… până la urmă Îl vom vedea.

Simeon „L-a primit în brațe pe Isus”. Acest „a-L lua în brațe” nu se află în nicio altă Evanghelie. Pe Cel așteptat de la crearea lumii, Stăpânul lumii care a fost promis, Simeon Îl ține în brațe. Aceste brațe bimilenare – reprezentând întreaga dorință a omenirii care-L așteaptă pe Cristos Domnul – Îl au în brațe.

Simeon este simbolul fiecărui om. Cine este Domnul? Este cel consemnat pe mâna oamenilor. „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, dăruit vouă”. Dumnezeu este Cel care ni se dă în brațe, ca viață a noastră. Simeon are surpriza de a-L ține în brațe.

Nici măcar despre Maria nu se spune că-L avea/ținea în brațe, se spune că L-a înfășat și L-a pus în iesle.

Simeon este garanția faptului că așteptarea omului se împlinește și că Dumnezeu nu dezamăgește această așteptare. Noi ne dezamăgim, Dumnezeu niciodată nu ne dezamăgește! Ce face? Se pune în brațele noastre. Și mai întâi, Se lasă chemat pe nume.

Acum înțelegem reacția lui Simeon față de acest dar neașteptat.

v. 29-32

29 „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, 30 pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta

Este imnul rugăciunii de seară, recitată la Completoriu, care încheie ziua, adică viața. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu în brațe, poți încheia viața, mai înainte nu! Dacă nu, ce viață e? Sensul vieții noastre este îmbrățișarea cu El.

Acum, Simeon poate spune: „Acum, Stăpâne, după cuvântul Tău, îi poți da drumul servitorului tău în pace”. În limba greacă, servitor înseamnă sclav, iar stăpânul îl desemnează pe cel puternic. „Dă drumul”, de ce? Pentru că era ținut să trăiască până nu L-ar fi văzut pe Mesia… însă acum, în sfârșit, poate fi dezlegat de această viață, pentru a intra în Împărăție. Pentru că-L are în brațe pe Mesia, și viața lui nu mai este o condamnare (o așteptare infinită a cuiva care nu apare). Condamnarea la viață pe pământ înseamnă condamnarea la moarte, la o viață departe de Dumnezeu. Noi nu suntem destinați morții, ci îmbrățișării cu El…. atunci „dă-mi voie să plec”, care înseamnă împlinirea, săturarea dorinței, a așteptării.

Un cântec de abandonare și plinătate de bucurie. „După cuvântul Tău”. Tu, Doamne, mi-ai promis că o să-L văd pe Mesia, acum, în sfârșit, Îl văd. Nu mai sunt condamnat nici să trăiesc, nici să mor. „După cuvântul Tău”, deoarece Dumnezeu „a ascultat” (și aceasta este însemnătatea lui Simeon) rugăciunea omului, a poporului.

Acest cântec se recită seara, ca să putem dezlega lanțurile și să ridicăm ancora îndreptându-ne către viață pentru că avem viața în brațe, deci ne dezlegăm de această viață, de această sclavie a morții. Acum moartea nu mai este moarte, ci este îmbrățișarea cu El.

Această mântuire pe care eu o am în brațe, Tu ai pregătit-o pentru „toate popoarele”! Ea este o lumină pentru toate „neamurile”, neamurile fiind păgânii. Și aceasta va fi mărirea lui Israel, întâiul născut, cel dintâi care L-a primit pe Mesia și care-L oferă lumii întregi.

În acel prunc pe care-L are în brațe, Simeon vede azi un Mântuitor, pe Cristos Domnul, și – în sfârșit – viața sa este împlinită, nu mai este pierdută, nu mai trăiește cu frica falimentului și nici cu frica de moarte care-l ținea sclav (pentru întreaga viață). În sfârșit, viața înflorește. Brațele acestui bătrân – brațele așteptării antice – îmbrățișează viața, și ochii văd lumina.

v. 33-35

33 Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”.

Iosif și Maria sunt uimiți de aceste cuvinte. Simeon îi binecuvântează și apoi îi zice Mariei: „El este aici pentru căderea și învierea multora”. Viața lui Isus este un „scandal” pentru toți. Nimeni nu acceptă un astfel de Mesia, nici discipolii (Îl vor trăda), nici poporul Său (Îl va trăda) și cu atât mai puțin ceilalți (romanii), care-L vor ucide. Toți suntem scandalizați de un Dumnezeu mic și vulnerabil care ia asupra Sa răul lumii. Tocmai aceasta este cauza învierii tuturor… începând cu Maria – cea dintâi care-L vede pe Isus înviat – cu apostolii (care în sfârșit vor înțelege misterul în care nu au crezut și pentru aceasta L-au trădat, renegat și abandonat, și așa mai departe) și cu toți ceilalți.

Într-adevăr, Isus este căderea și învierea tuturor. Cădere… nu în sensul că El îl face pe om să cadă! El este scandal pentru că ne prezintă acea gândire (imagine) despre Dumnezeu, Care este viața, făcând să cadă gândul nostru de moarte și împotriva Lui se destramă gândul nostru de moarte și tocmai pentru aceasta este înviere pentru toți.

Și Mariei o sabie îi va străbate viața (sufletul)… este spada cuvântului, a cuvântului crucii. Maria va fi cea dintâi rănită de cruce: să-și piardă fiul în acest fel… Și Maria va fi cea dintâi care învie, care acceptă acest scandal.

Acest semn de împotrivire, adică semn contrazis și care contrazice. Este un semn contrazis de toți oamenii și care contrazice toate gândurile deșarte ale oamenilor pentru a descoperi falsele gânduri ale inimilor și pentru a ne arăta adevărul unui Dumnezeu care ne iubește în acest fel.

Simeon profetizează patima Domnului. În această vizită la Templu se subliniază viitorul Evangheliei prin prevestirea scandalului crucii și al învierii.

Simeon pronunță o binecuvântare și o prezicere (1Cor. 1, Pavel subliniază că pentru omul care caută semne de putere, Isus este „scandal” pentru că nu e puternic – la fel ca puternicii lumii – dar pentru omul care caută o soluție inteligentă, ceea ce Isus oferă – adică existența, crucea și moartea Sa – este o adevărată nebunie, în greacă „prostie”. Adică Isus ar fi putut alege alte soluții… nu crucea), însă pentru cei care cred, Isus este puterea lui Dumnezeu.

v. 36-38

36 Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. 38 Venind şi ea chiar la aceeaşi oră, îl preamărea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului.

Ana înseamnă „harul lui Dumnezeu”; Fanuel înseamnă „fața, chipul lui Dumnezeu”; Aser înseamnă „fericire, noroc”. Această femeie are, prin harul lui Dumnezeu, fericirea și norocul de a-I vedea fața lui Dumnezeu. Această femeie reprezintă întreaga omenire al cărei destin este de a vedea fața lui Dumnezeu și de a reflecta în sine aceeași față, același chip.

Ana „este văduvă” după 7 ani de căsătorie. Căsătoria se realiza în jurul vârstei de 12 sau 13 ani. Deci această femeie este văduvă de 64 de ani. Reprezintă întreaga umanitate care este văduvă… pentru că nu-L are pe Mire, cealaltă parte a sa. Cealaltă parte a omului este Dumnezeu. Și această femeie – în sfârșit – are norocul să-L vadă și să se bucure de prezența Mirelui, la fel cum Mirele se bucură de prezența miresei.

Ana reprezintă (prezice) nunta finală a Ierusalimului ceresc, atunci când întreaga omenire se va întâlni cu Mirele. În fond, toți suntem „văduve” în așteptarea nunții. Ea – în sfârșit – Îl laudă pe Dumnezeu, în timp ce mai înainte postea și se ruga ziua și noaptea.

„În acea oră”face referire la ora crucii. Ana îl celebra, îl lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre El – adică despre copil – acelora care așteptau răscumpărarea, eliberarea. Acest copil este eliberarea tuturor.

Vă invit ca în fiecare zi să meditați la o scenă. Prima este tăierea împrejur și numele lui Isus; a doua este „Domnul intră în Templul Său” (marea așteptare a dezastrelor, sfârșitul lumii…: „sfârșitul lumii” este acest prunc care intră în Templu, în acest fel); a treia scenă este Simeon care-L ia și-L primește în brațe; a patra este imnul „acum lasă, o, Doamne”, Nunc dimitis, cântecul mântuiților, al celor care pot trăi deja viața lor în pace, pentru că noaptea nu mai este noapte, și moartea nu mai e moarte, ci este îmbrățișarea cu Domnul; a cincea este profeția, adică prevestirea Evangheliei revelată Mariei, „Acest prunc va fi cădere, scandal pentru toți și înviere pentru toți”. Toți se vor împiedica înaintea misterului iubirii Sale, care își dă viața pentru noi. Niciun om nu-L va recunoaște ca adevărat Dumnezeu. Și tocmai în acest fapt – că El își dă viața pentru noi în acest mod necondiționat – în sfârșit toți vom recunoaște gloria și vom învia; și în a șasea scenă avem această femeie, Ana, „harul lui Dumnezeu”; Fanuel, „fața, chipul lui Dumnezeu” și Aser, „fericire, noroc”. Ana este văduvă de 64 de ani și, în sfârșit, întâlnește pe Cel care este adevăratul său Mire.

Întrebări

Sabia este Cuvântul. Este Cuvântul scandalului, al contradicției crucii. Când vorbim despre Cuvânt în NT, Cuvântul este tocmai Cuvântul crucii, cu tot ceea ce înseamnă pentru Maria și pentru întreaga omenire. Problema este cea a durerii, a răului. În iconografia tradițională, Maica sfântă este reprezentată cu cele șapte săbii în inimă, pentru a sublinia durerea ei infinită.

În Evanghelii nu se insistă atât de mult pe durere, ca în unele filme, ci se povestește realitatea și modul în care poate fi biruită. Noi avem un gust al durerii și ne oprim deseori asupra suferințelor noastre înrăutățindu-le, în timp ce durerea este înțeleasă bine (a muri pe cruce nu este un lucru simplu nici pentru Maria care-și pierde Fiul în acel fel) și povestită cu sobrietate: „o sabie îți va străpunge inima. Stop”. Evanghelia folosește un limbaj simbolic, căci nimeni nu-i împunge inima. Și se spune că aceasta este sabia Cuvântului care la urmă îi mântuiește pe toți, deoarece Cuvântul crucii este „cădere și înviere; scandal și viață pentru toți”.

Cum putem să-L îmbrățișăm în zilele noastre pe acest prunc Isus, ca experiență?

R: A contempla scena și a avea fantezie ne ajută mult. Tot ceea ce noi facem, facem datorită fanteziei, imaginației. Dacă nu ai o imagine, o fantasmă despre ceva, pentru tine nu există acel ceva, spuneau medievalii. După ei, noi întotdeauna înțelegem fantasmele (imaginile), la nivelul nostru de inteligență. Adică noi pricepem, printr-o imagine a realității pe care am experimentat-o. Toți misticii (ex. sf. Francisc de Assisi, care a inventat „ieslea de Crăciun”) se folosesc de fantezie, pentru ca fantezia noastră să fie dumnezeiască, și nu să pornească de la lucrurile urâte pe care le vedem. Evanghelia se folosește de lumea noastră fantastică, a imaginației: ne prezintă scene, povestiri care acționează în fantezia noastră, pentru a reuși să ni le imaginăm. Și despre acel Dumnezeu despre care nu avem o imagine… Acum avem o imagine prin povestirea care este fața, chipul lui Isus. Fantezia este importantă. Imaginează-ți că-L ții pe prunc în brațe. Vei vedea cum se schimbă viața ta. Așa este Dumnezeu. Este Cel pe care-L primești în brațele tale. Nu există o speculație mai mare – nici mistică, nici teologică – decât această imagine.

Pe cine putem îmbrățișa noi? Sf. Francisc a îmbrățișat leprosul; Maica Tereza, săracii, sf. Ignațiu de Loyola l-a îmbrățișat pe unul plin de ciumă… A recunoaște că în aceste persoane locuiește Domnul, te ajută să te comporți diferit față de cei pe care îi ai înaintea ta, indiferent cine sunt, în special dacă sunt cei pe care nu vrei să-i privești. Aceștia sunt El, Isus.

Î: Cum putem urma o astfel de persoană care se naște, trăiește și moare săracă, atunci când omul este purtat spre triumfalism, spre a urma omul plin de bani care traversează oceanul pentru a-și face publicitate? Cum putem urma un astfel de Dumnezeu? Nu era mai bine dacă Isus venea într-un alt mod, pe placul oamenilor, pentru a-și atrage mai mulți discipoli?

R: În zilele noastre avem multe persoane care pentru a avea mulți discipoli se prezintă așa (plini de bani, puternici, faimoși). Dar Dumnezeu să ne scape de acești oameni: sunt cei care pornesc războaiele, ucid, profită după noi, cauzează mizeria în lume și ne prostesc pe toți. Dumnezeu să ne scape! Domnul ne eliberează de ei devenind prunc. Este foarte inteligent (isteț) Dumnezeu. Dacă nu, toți am fi sclavi.

Î: Puțini înțeleg logica lui Dumnezeu!?

R: Toți o înțeleg, în afară de… „De fapt subliniază: «Fericiți voi cei săraci, care puteți înțelege acest mister»”. Și la urmă toți vom înțelege, pentru că toți vom fi săraci. Chiar dacă acum îi înșelăm pe alții, mai repede sau mai târziu alții ne vor înșela, asupri, elimina pe noi… Și la urmă vine marea nivelare (moartea) care ne „elimină” pe toți din această viață de pe pământ și atunci vom înțelege ce este viața. Viața este ceea ce tu ai știut să primești, să iubești, relațiile pozitive pe care ai știut să le stabilești. Aceasta este viața. Celelalte moduri de viață sunt moartea care seamănă moarte, și nu dau fericire, ci cauzează neliniște, război, invidie, aroganță, dominare, prostie. Căci apoi nu mai înțelegi nimic. Persoanele care se comportă astfel sunt orbite.

Din fericire, Isus nu s-a prezentat așa. Trebuia ucis repede dacă se prezenta așa! În schimb, noi L-am ucis pentru că s-a prezentat în mod diferit. Acesta este semnul împotrivirii: „este aici pentru căderea și învierea tuturor”. În schimb, dacă s-ar fi prezentat într-un alt mod, ar fi fost semn numai pentru distrugerea tuturor și atât. Am fi fost toți supușii tremurânzi ai acestui stăpân aspru, care într-adevăr ar fi dominat întreaga lume și nimeni nu s-ar fi putut răzvrăti. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie patronul nostru, ar fi fost vai de noi…

Ceilalți oameni, mai mult sau mai puțin, reușesc să fie patroni pentru puțini ani, apoi „se dezumflă”. La fel cum se spune despre Irod: „Un înger l-a împuns și s-a dezumflat”. Deși toți îl venerau ca pe un Dumnezeu, întreaga sa viață el a fost ros de viermi și așa a murit.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag