Tuturor ne este teamă de moarte și de sfârșitul lumii. Însă știm că scopul vieții și al istoriei noastre este întâlnirea cu Fiul omului care ne iubește și a biruit moartea. Dificultățile luptei împotriva răului nu sunt un motiv de descurajare, ci de speranță: urmăm drumul crucii și al gloriei Sale.

Ps. 45 (44)

Psalmul este un imn nupțial. S-ar părea că textul din Luca nu vorbește despre căsătorie… Dar în mod profund ne conduce spre „așteptarea” prezentă în întreaga Scriptură, cu care se încheie și Noul Testament: „Vino, Doamne Isuse” și la făgăduința: „Da, voi veni repede”… Este făgăduința întâlnirii definitive, care poate fi înțeleasă la lumina experienței iubirii pe care bărbații și femeile o pot avea, cea a căsătoriei.

Mai înainte de a interpreta textul, vă oferim o sinteză a etapelor anterioare.

Nu ne aflăm în interiorul discursului despre sfârșitul lumii, ci despre scopul lumii, căci întrebarea este: de ce trăim? De ce ne aflăm pe acest pământ? Și cum se sfârșește istoria noastră? Istoria noastră are un sfârșit sau o împlinire? Sfârșitul vieții pământești este distrugerea a toate sau atingerea unei ținte?

În ultima cateheză am prezentat un mod de a citi istoria. Istoria este cea care este: cuprinde războaie, nedreptăți, cutremure mari, foamete, ciumă, spaime și semne mari din cer, oameni care se ucid chiar în familie, dezbinări. De fapt, dacă citim știrile prezentate de ziare, notăm că în zilele noastre se întâmplă toate aceste rele… În fiecare epocă istoria este la fel…

De la Adam și Eva încoace, care L-au părăsit pe Dumnezeu și s-au ascuns de El, au început toate relele, căci ei au început să se învinuiască unul pe celălalt, iar fiii lor care au învățat lecția, încep să se ucidă unul pe celălalt… Iar cel mai puternic devine rege pentru ca să-i ucidă mai ușor pe ceilalți… Iar ceilalți, dacă reușesc, rămân subordonați, dacă nu, se luptă să aibă ei supremația… În concluzie, istoria este una a violenței care există, dar care la început nu exista…

Este o istorie caracterizată de minciună, de o imagine falsă despre fericire, despre realizarea omului, despre om și despre Dumnezeu. Iar această imagine falsă despre realizarea omului ne conduce să credem că oamenii realizați sunt cei care stăpânesc, care-i subjugă pe alții, care-i au la mână pe toți, la fel ca Dumnezeu… Însă Dumnezeu este opusul acestei imagini…

Aceasta este istoria… Însă această istorie poate fi trăită în două feluri: ori ca loc al spaimei, căci spunem: „O, Doamne, cât este de teribilă lumea, răul stăpânește peste tot!”, și, prin urmare, suntem cuprinși de frica de rău…

Să nu uităm că noi înșine înfăptuim răul, din frică. Frica de rău ne conduce să facem lucrurile de care ne temem…

Dacă îmi este frică că voi fi ucis, eu voi ucide… Dacă îmi este frică că voi fi inferior, voi căuta să stau cu picioarele pe capul altuia…

Acestei citiri bazate pe frică, Evanghelia îi opune o altă citire: este adevărat că istoria este cea care este, dar în această istorie noi suntem chemați să trăim ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați, adică suntem chemați să trăim un mod diferit de a trăi, uman, singurul posibil pentru viață… Așadar, această istoriei este locul mărturiei.

Deci, aceeași istorie care poate fi locul violenței, este și locul mărturiei, adică al martiriului. Nu doar al martiriului violent, sângeros, adică al faptului că am putea fi uciși… Căci în acest mecanism cei care ucid, la rândul lor vor fi uciși: „Până la urmă, toate vulpile ajung la fabrica de piei”, se zice.

Dar această istorie se poate trăi în mod concret, cu un spirit care învinge moartea chiar și-n moarte, printr-o iubire mai tare decât moartea. Așadar, viața are un sens…

Luca nu vrea să ne spună cine știe ce se va întâmpla, ci el ne descrie lucrurile care se întâmplă în viața de zi cu zi… Ne descrie „crucea cotidiană”: în fiecare zi trebuie să ne luăm propria cruce.

Crucea este această luptă împotriva prostiei, a minciunii, a mentalității „așa fac toți”, a lipsei de sens, pentru ca viața noastră să nu fie risipită, ci să trăim o viață demnă, umană.

Omul este într-adevăr ca Dumnezeu, care este Iubire, bucurie, pace, bunăvoință, bunătate, blândețe… Iar această viață putem și trebuie să o trăim în această lume, nu într-o alta…

Așadar, este greșit să vorbim despre sfârșitul lumii, căci lumea deja s-a sfârșit din momentul în care a început, din două motive… Mai întâi Dumnezeu a început să facă bine lumea, fapt pentru care lumea este perfectă, dacă noi continuăm să trăim bine; dar dacă noi facem răul, distrugem lumea… Iar aceste două atitudini ale noastre au loc în același timp… Dar ceea ce câștigă este ceea ce se află la început, adică binele. Căci și în rău, în prigoană, în minciună, în violență se află o iubire mai tare decât violența, minciuna, decât viața și moartea însăși… Și aceasta deja este viață veșnică, este viața lui Dumnezeu, care este mai tare decât orice rău…

Așadar, întâmplările din viața noastră pot fi citite în două feluri: ori să ne predăm și să ne închinăm înaintea răului (caz în care aparținem lanțului producerii răului); ori să avem o altă atitudine: este limpede că răul există și locuiește în om – și-n noi – căci neghina stă și în inima noastră, dar stă în puterea noastră să dăm victoria binelui sau răului în interiorul nostru…

Prima interpretare a răului este următoarea: răul există și în vreun fel se arată… Iar acest rău poate fi învins numai cu puterea iubirii și a milei, atât față de noi, cât și față de alții…

În această cateheză vom prezenta cel mai frumos text din Biblie, tabloul definitiv al istoriei, cel al dreptății, al dies irae, dar care în Evanghelii are un sens cu totul diferit: nu este o dies irae, nu este o zi teribilă, nu este o judecată, ci cu totul altceva, mult mai frumos, este „Întâlnirea cu Mirele!” Pentru că „Ne-am născut ca să ne naștem”. Iar sfârșitul nostru nu este sfârșit, ci este întâlnirea cu Începutul nostru, cu Acela care ne iubește cu o iubire veșnică; este o reîntoarcere acasă.

Noi nu mai suntem obișnuiți să ne gândim la viața veșnică, pentru că am fost obișnuiți să nu ne mai așteptăm la nimic de la viață… Dacă un om nu se așteaptă la nimic, realizează nimicul; iar dacă există ceva, îl distruge…

În schimb, dacă-L așteptăm pe Dumnezeu, suntem într-adevăr logodiți cu Dumnezeu… Dumnezeu ne iubește și așteaptă să-L iubim. Iar sensul, scopul vieții noastre este să ajungem să consumăm această iubire, să fim doi în unul; este comuniunea noastră deplină cu Dumnezeu.

Biblia ebraică, în ediția ebraică, se încheie cu „Cântarea cântărilor” iar Noul Testament se încheie cu Apocalipsa, în care se vorbește despre nunta dintre Dumnezeu și omenire (cf. Apoc. 21-22). Avem invocația: „Vino!” „Da, vin repede!” Acest adevăr îl proclamăm de fiecare dată când celebrăm Euharistia: „Așteptând să se împlinească fericita speranță și să vină…”. Când vine?

În concluzie, noi trăim pentru a merge spre realizarea noastră deplină, nu spre moarte. Și acest adevăr schimbă calitatea vieții noastre. Căci toți murim. Iar dacă un om așteaptă să moară, poate trăi în neliniște, sau se poate sinucide mai repede, sau se zăpăcește, spunând „Îi ucid mai întâi pe alții, căci sunt atotputernic. Pot ucide pe oricine și nimeni nu mă atinge”…

În schimb, dacă ceea ce aștept este comuniunea plină de iubire, trăiesc deja acum în această comuniune, în acest drum spre ea.

Să fim atenți la un aspect – în special în Luca, dar și-n ceilalți evangheliști, chiar mai mult în Ioan – că pe evangheliști nu-i interesează deloc viitorul! Altfel spus, îl interesează viitorul, pentru că fără viitor nu există prezentul, iar viitorul este întâlnirea cu Dumnezeu. Dar această întâlnire are loc aici și acum, în viața de zi cu zi, pentru că singurul timp care există este momentul prezent… Așadar, pe evangheliști nu-i interesează „după”, căci „după” va fi „după”… Dar noi nu trăim timpul „după” acum, în prezent… Ci acum, în prezent, trebuie să trăim acel „după” definitiv, ceea ce mereu are valoare, adică iubirea și viața.

Dacă trăiesc deja acum moartea așteptând „după”, atunci „după” (când voi fi mort), dacă am trăit moartea în viața mea, ce voi avea? Voi avea puțin… Din mine se va mântui doar „o ureche” care a supraviețuit din întâmplare…

Se citește Lc. 21, 25-28

²⁵ Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării și al valurilor. ²⁶ Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în așteptarea celor ce se vor întâmpla în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. ²⁷ Și atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie. ²⁸ Când vor începe să se întâmple acestea, sculați-vă și ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”. ²⁹ Și le-a zis o parabolă: „Uitați-vă la smochin și la toți copacii. ³⁰ De îndată ce vedeți că înmuguresc, vă dați singuri seama că vara este deja aproape. ³¹ La fel și voi, când veți vedea că acestea se împlinesc, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape. ³² Adevăr vă spun: nu va trece generația aceasta până când nu se vor fi împlinit toate. ³³ Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.

Textul este foarte cunoscut: vorbește despre tabloul definitiv al istoriei, judecata lui Dumnezeu, venirea Fiului omului. Atât în literatură, cât și în pictură avem mărturii numeroase despre judecata finală a lui Dumnezeu…

Dar să ascultăm ce ne spune Evanghelia…

Pentru a citi aceste versete, vă povestesc o istorioară… Un copil își vizitează un prieten despre care nu știa că și-a cumpărat un câine. Odată intrat în curte copilul vede câinele care aleargă înspre el și este cuprins de spaimă. Câinele sare pe el și începe să-i lingă obrajii… Altfel, spus, a alergat spre el ca să-l „mângâie”…

Imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu, care vine să judece lumea, este la fel ca sentimentele copilului când a văzut că se apropie câinele de el: „Acum mă rupe”… Însă câinele a alergat la el pentru a-i spune „bine ai venit”…

Noi trăim cu spaimă așteptarea întâlnirii cu Dumnezeu, ca și cum ar veni să ne fure ceva… Dumnezeu nu-i hoțul vieții noastre, ci este Mirele!

Din punct de vedere literar, acest text s-a realizat deja în moartea lui Isus: s-a împlinit marea glorie și vederea Fiului omului care judecă lumea, pentru că Judecata lui Dumnezeu este crucea.

Pe cruce Isus a învins răul printr-o iubire mai tare decât orice rău ,iertându-i și pe dușmanii care L-au răstignit. De aceea este Dumnezeu. Și din această cauză pe cruce deja a fost învins orice rău.

Și ceea ce I s-a întâmplat lui Isus – care deja a învins răul – i se întâmplă fiecăruia dintre noi în viața de zi cu zi, prin faptul că trăim o viață euharistică, adică învingem răul prin bine, în fiecare moment…

Răul pe care-l fac, pot să-l înving prin bine, prin iertarea pe care mi-o oferă alții și Dumnezeu.

Tot ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi – toată această comoară a binelui care învinge răul – se va întâmpla în întreaga viață, la fel cum s-a întâmplat în cazul lui Isus; și se va întâmpla de-a lungul întregii istorii umane. Pentru că ceea ce I s-a întâmplat lui Isus – ținând cont că „întreaga lume a fost creată în El, de El, pentru El” – i se va întâmpla întregii lumi.

Așadar, Evangheliile ne prezintă această viziune pozitivă a istoriei. Cu alte cuvinte, sfârșitul lumii deja a avut loc, și o aflăm în Evanghelii, pe cruce… Pe cruce se sfârșește lumea veche, și ne naște lumea nouă…

Acest adevăr este un fapt ce ne este mărturisit de Evanghelii, și este obiect al credinței noastre… „Obiectul credinței” este cel care ne dă încredere, pentru că deja s-a împlinit… Cu alte cuvinte, Capul – Isus – deja s-a născut (a înviat) iar trupul urmează să se nască… Și întreaga istorie este o gestație, se află în durerile nașterii, în vederea nașterii noii umanități. Istoria nu se îndreaptă spre distrugerea omenirii!

În al doilea rând, așa cum Isus a venit, tot așa va veni și la sfârșitul lumii. Altfel spus, scopul vieții noastre este întâlnirea cu Domnul, este plinătatea vieții. Iar acest adevăr este obiectul speranței, căci fără speranță un om nu trăiește…

Dar ceea ce s-a întâmplat și se va petrece, este ceea ce se întâmplă în fiecare moment în viața cotidiană… În viața de zi cu zi trăiesc deja viața nouă a celui care învinge răul prin bine. Și acest adevăr este obiectul iubirii, care este împlinirea perfectă a toate.

Textul este construit pe o opoziție: pe de o parte, se pare că întreaga lume se dărâmă, dar pe de altă parte, nu trebuie să ne speriem pentru că știm că Isus vine… Iar ceea ce s-a întâmplat pe cruce, i se întâmplă fiecărui om: va învinge moartea prin înviere…

v. 25

²⁵ Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării și al valurilor.

Discipolii au întrebat: „Când va fi sfârșitul lumii și care sunt semnele?” În sfârșit le enumeră…

În versetele explicate în ultima cateheză se vorbea că vom auzi de: „războaie și de răzmerițe… se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi cutremure mari și, pe alocuri, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi… își vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi și în temnițe” (Lc. 21, 9-12), toate relele care se întâmplă în lume în mod obișnuit… Dar nu spune că după aceste lucruri va urma sfârșitul lumii, sau că din cauza acestor lucruri va urma sfârșitul lumii… Ci în Evanghelie avem conjuncția „și”… Altfel spus, pasajul nostru biblic este în continuitate cu cel din cateheza anterioară, adică nu există o ruptură în istorie…

Noi mereu așteptăm să vină un sfârșit, însă în textul evanghelic avem conjuncția „și”, adică toate continuă la fel, până când noi nu ne vom comporta în mod diferit… Noi avem libertatea de a oferi o nouă interpretare (direcție) acestei istorii. Pentru că lucrurile descrise în versetele noastre deja s-au întâmplat și se întâmplă în mod constant… Însă, trebuie să fie diferit modul nostru de a ne raporta față de aceeași realitate…

Evanghelistul scrie: „Și vor fi semne”. Care semne? „În soare, în lună și în stele”…

Soarele este ceasul cosmic, definește ziua și noaptea. Luna definește săptămânile și lunile. Stelele definesc anii și epocile…

Vor fi semne, adică vor fi tulburări; apoi va spune că „puterile cerurilor se vor clătina”… adică se strică „mașina timpului”, adică s-ar părea că viața s-a sfârșit…

Înaintea tuturor catastrofelor avem impresia că cerul nu mai exisă, că timpul nu mai există, ci este doar o neliniște, o teamă continuă, că cerul cade, pământul se cutremură, iar marea vrea să înghită oamenii… Se descrie opusul lucrării pe care Dumnezeu a săvârșit-o la crearea lumii, pentru ca oamenii să poată trăi bine… Însă noi, prin răul pe care-l facem, răsturnăm ordinea din lumea întreagă și facem ca lumea să se întoarcă în haos. Răul este împotriva vieții, ne face să ne întoarcem în moarte.

Iar în mijloc stă omul suspendat între cer (indică Absolutul care nu mai există), abis (care vrea să-l înghită) și pământ (care nu mai este stabil)… Așadar, noi suntem în mijloc, suspendați, cuprinși de teamă, fără vreo cale de ieșire… De fapt, este descrisă starea noastră de frică și de precaritate…

Tot ceea ce vrem, constă în a avea o cale de ieșire din situațiile negative… Numai răul ne creează o problemă… „Fără cale de ieșire”, înseamnă că nu avem nicio cale de ieșire: suntem înconjurați de apă, și nu putem ajunge în nici un loc… este starea angoasei.

Dar ce se află în spatele acestui rău?

Întreaga știință, filozofie, religie a fost creată pentru a ne ajuta să ieșim din acest rău pe care-l simțim, pentru că omul știe că se scufundă (că moare)…

Adevărata dramă nu-i nici măcar această situație externă, care-i mai mult o reflectare (o arătare) a situației noastre interioare, ci este situația noastră interioară, care constă în a nu mai avea încredere în viață, fiind convinși că nu va mai exista nimic pozitiv, iar răul va triumfa… Deși odată lumea era frumoasă, acum este distrusă… Chiar și soarele s-a distrus… De fapt, în moartea lui Isus se realizează faptul că soarele se întunecă…

S-ar părea că răul triumfă… Dar adevăratul rău este doar frica noastră! Pentru că din frică facem tot răul, și din cauza neîncrederii în bine.

Noi, din cauza fricii, ne închinăm înaintea răului, și-l facem, distrugând binele. Prin urmare, este limpede că stelele cad, că pământul se cutremură: deja m-am scufundat în interiorul meu, prin urmare, mai repede sau mai târziu se va clătina și realitatea din exteriorul meu…

Când noi cântăm gloria lui Dumnezeu și avem încredere, și pământul cântă gloria lui Dumnezeu; dar dacă omul cade, și pământul plânge căderea omului. Cu alte cuvinte, lumea exterioară aproape că oglindește lumea noastră interioară (sufletească). Adevărata dramă este cea interioară, așa cum se subliniază în versetul următor…

v. 26

²⁶ Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în așteptarea celor ce se vor întâmpla în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite.

Cuvântul „căci” ne arată care este începutul tuturor relelor…

Problema este că „puterile cerurilor se vor clătina”.

Ce sunt „puterile cerurilor”?

„Puterea” este atributul tipic al lui Dumnezeu, iar „cerul” este Dumnezeu: tot ceea ce noi considerăm Dumnezeu, absolut, se prăbușește… Și acest fapt se întâmplă pe cruce: se prăbușesc toate ideile noastre despre Dumnezeu.

Cine este Dumnezeu?

Un om…

Cine este Judecătorul? Cineva care este judecat…

Cine este Atotputernicul?

Este Cel care stă în mâinile oamenilor, care fac cu El ceea ce vor ei…

Cine este Autorul vieții?

Este Cel ucis…

Pe cruce vedem că Dumnezeu este exact opus față de Cel pe care noi ni-lL imaginam. Nu mai avem nicio certitudine…

În această situație – în care se prăbușesc toate închipuirile noastre despre Dumnezeu și om – sălășluiește răul… Altfel spus, noi trăind cu această frică, realizăm apoi toate aceste frici în viața noastră. Frici care devin vizibile pe cruce, pentru că crucea ne arată răsturnarea imaginii noastre despre Dumnezeu, ne arată că noi avem o imagine falsă despre lume, om și Dumnezeu.

Se vorbește despre „oameni care mor de frică”, adică leșină, ies din viață din cauza fricii și a prevederii răului…

Altfel spus, noi murim din cauza fricii de moarte. Tot răul pe care-l facem, îl înfăptuim din cauza fricii de moarte: din această cauză ne apărăm, din această cauză atacăm, din această cauză distrugem, din această cauză stăpânim, adică pentru ca să ne simțim diferiți de alții…

Tragedia noastră stă în frică și-n prevedere…

Viața noastră este alcătuită din prevederi. Ele ar trebui să ne ajute să înlăturăm frica, să fim pregătiți să înfruntăm situația, însă Evanghelia ne spune că sporesc frica…

v. 27

²⁷ Și atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie.

Când va sosi Fiul omului, care este ținta istoriei? Și vom vedea cine este Fiul omului…

Fiul omului nu vine „după aceste lucruri”, ci în text avem conjuncția „și”, adică exact atunci când există această situație, în care cerul cade, pământul se cutremură, marea ne înghite, frica și prevederile despre ceea ce va urma ne strivesc… tocmai în această situație Îl vom vedea pe Cel care deja există: pe Fiul omului, la fel ca pe cruce…

Pe cruce se întâmplă toate aceste rele: pe cruce Îl vedem pe Fiul omului…

„Fiul omului” – o expresie luată din „Cartea profetului Daniel”, cap. 7 – Îl indică pe Judecătorul suprem al istoriei… Expresia „Fiul omului” este singura pe care Isus și-o aplică Sieși. Această expresie este cea mai vagă, dar și cea mai precisă din întreaga Biblie, căci „Fiul omului” înseamnă și „om”, „profet” și „Dumnezeu”, pentru că este Cel care judecă istoria cu putere și mare mărire.

Isus devine „Fiul omului” tocmai pe cruce, când este „non-om”, când este disprețuit de toți, când este cel mai mare divizor comun al omului: este omul redus la esența sa, înlăturând din El tot ceea ce se poate înlătura, Îi rămâne întreaga neomenie a răului pe care I-o fac. Și totuși, și în acea situație Isus e om, trăiește ca om, trăiește ca drept …

Unde-L vedem pe adevăratul om, care este Dumnezeu? În această situație, nu în afara ei…

Noi am vrea să-L vedem pe Dumnezeu care apare într-un alt loc… Însă, nu! Pe cruce noi vedem că Dumnezeu este Dumnezeu! Cuvântul „a vedea” (theoria) singura dată în care apare, este când Isus e crucificat: pe cruce noi vedem cine este Dumnezeu! Este Cel care în această situație de rău – care este răul pe care noi îl producem din cauza fricilor și a prevederilor noastre, până la a distruge creația – noi vedem adevărul lui Dumnezeu și adevărul omului care se împotrivește acestui rău, și este dreptul… Îl contemplăm pe Dumnezeu într-o iubire infinită, într-o milă infinită, care ia asupra Sa acest rău fără să-l restituie, iertând, trăind comuniunea și solidaritatea cu ceilalți răstigniți (așa cum toți vom fi, mai repede sau mai târziu), revelându-ne o nouă imagine despre Dumnezeu, care distruge acea veche imagine despre Dumnezeu pe care noi o aveam…

Cine este „Fiul omului” în Evanghelie?

Este Cel care iartă păcatele (Lc. 5, 42); este Domnul sâmbetei și ne introduce, ne ajută să mâncăm sâmbăta, să ne hrănim cu Dumnezeu (Lc. 6, 5); este Cel care mănâncă și bea cu noi, păcătoșii (Lc. 7, 34); este Cel pe care-L vom face să sufere, noi păcătoșii (Lc. 9, 22); este Cel care se dă pe mâinile noastre, ale păcătoșilor (Lc. 9, 44) (a se da pe mâinile cuiva este gestul maxim al iubirii); este Cel care vrea ca niciunul să nu se piardă (Lc. 9, 44); este Cel care nu are unde să-și plece capul, și-L va pleca pe cruce (Lc. 9, 58); este Cel care va da semnul lui Iona pentru toate popoarele (semnul lui Iona este semnul milei lui Dumnezeu pentru toate popoarele, chiar și pentru cele mai rele), pe cruce Isus este semnul mântuirii pentru toți, este semnul milei lui Dumnezeu pentru toți… Fiul omului este Cel pe care dorim să-L vedem; este Cel care în pătimirea Sa pentru om împlinește toate Scripturile (Lc. 18, 31); în textul nostru se spune că „este Cel ce vine pe nor”; este Cel pe care Iuda Îl dă (predă); este Cel care se dă lui Iuda; este Cel pe care-L vedem în glorie…

Care este gloria acestui Fiu al omului? Gloria este atributul lui Dumnezeu… Însușirea Fiului omului constă în faptul că tocmai pe cruce ne revelează cine este Dumnezeu: Dumnezeu este Tată milostiv; este maică; este începutul vieții; este Cel care mereu primește… Iar Isus pe cruce ni-L revelează pe acest Dumnezeu; pe cruce noi vedem esența lui Dumnezeu și esența omului, care constă în această capacitate de a iubi, cu o iubire mai tare decât moartea.

Și aceasta este marea glorie care vine pe un nor. Norul face trimitere la Exod, la norul care era întuneric pentru cei care urmăreau poporul, era lumină pentru cei care călătoreau spre libertate, era fecunditate a vieții; norul se arată la Schimbarea la față. Norul este acel voal al lui Dumnezeu, prin care El ni Se revelează în mila Sa.

Îl vom vedea că vine cu putere și mare mărire… Când? Tocmai în această situație…

Noi suntem chemați să-L vedem pe Dumnezeu, pe cel Drept, nu în cealaltă lume, ci în această lume marcată de războaie, de foamete, de cutremure, de prigoane, de moarte, de violență, de rău!

În această lume noi putem să-L vedem pe Dumnezeu care trăiește ca mărturisitor al iubirii, al iertării, al milei mai tari ca orice rău… Și acolo, pe cruce, se sfârșește tot răul… Și Domnul ne cheamă să trăim ca El, să învingem răul prin bine. Din această cauză istoria are un sens…

Pe Dumnezeu nu-L aflăm în afara realității, „când va fi o realitate mai bună, Îl vom vedea pe Dumnezeu”. Nu! Ci realitatea în care-L vedem este exact aceasta! Dumnezeu este de cealaltă parte față de cea în care-L căutăm… Noi Îl căutăm pe Dumnezeu printre atotputernicii care săvârșesc răul, însă El se află în cealaltă parte: El este Cel care nu face răul și nu-l vrea; și este capabil să învingă răul prin bine…

Luca dorește să ne ajute să trăim prezentul în mod nou. Însă noi mereu ne gândim: „Ce va fi?”…

Însă trebuie să fim liniștiți, pentru că pe Fiul omului, care este sensul întregii istorii, care este însuși Dumnezeu, El este gloria, frumusețea și puterea lui Dumnezeu, Îl vedem în aceste lucruri, trăind aceste realități așa cum sunt, cu o iubire mai tare decât orice rău…

Noi mereu ne întrebăm: „Ce va fi?”. Însă trebuie să fim atenți la ceea ce este acum!

Știm recunoaște Fața lui Dumnezeu, prezentă în cei de lângă noi? Știm recunoaște Fața lui Dumnezeu prezentă în Fiul omului, în acel om care nu are nicio față și, pe care văzându-L (prezent în cei din urmă) ne întoarcem în cealaltă parte. Dacă noi Îl vedem pe Isus prezent în cei din urmă, lumea se schimbă, deja acum… Și se schimbă viziunea noastră despre lume.

Astăzi, în lume, există miliarde de sărăcuți Isuși, la fel ca Isus: sunt cei pe care nu-i vrem, pe care-i trimitem în altă parte, sau pe care întâlnindu-i, ne întoarcem în direcția opusă, sau dacă ne deranjează, îi suprimăm… Căci războaiele întotdeauna sunt „o meserie utilă”…

Avem o mare responsabilitate să-L vedem pe Dumnezeu prezent în cei din urmă…

Întregul drum al crucii se va încheia cu „theoria”, cu acest a vedea gloria omului, care-i aceeași glorie a lui Dumnezeu, prezentă exact acolo unde nu credeam că va fi… O glorie pe care suntem chemați să o trăim deja astăzi, în situațiile concrete ale răului, nu într-o altă lume…

În Evanghelia după Marcu, evanghelistul este interesat, chiar dacă încă multe lucruri nu s-au întâmplat, să ne atragă atenția asupra valorii momentului prezent… Încă n-a avut loc distrugerea Ierusalimului, și nici marile prigoane… Însă Marcu scrie: „Nu vă alarmați. Toate acestea I s-au întâmplat lui Cristos, însă El a înviat, a învins moartea… Și vouă vi se va întâmpla același lucru”…

Evanghelistul Luca, scriind după Marcu, ne atenționează: „Istoria nu s-a sfârșit, ci continuă în crucile noastre de zi cu zi, în lupta cu răul, în mărturia noastră”… Din această cauză, după Evanghelie Luca scrie „Faptele apostolilor”, o carte în care ne arată felul în care apostolii trăiesc la fel ca Isus și înving răul prin bine, la fel ca Isus. Apostolii sunt mărturisitorii lui Isus…

Evanghelia după Ioan, care este ultima, este în totalitate schimbată la față… Ioan privește lucrurile din punct de vedere al învierii, și citește întreaga istorie, chiar și prezentul, ca fiind o celebrare a gloriei; ca o victorie asupra răului, care deja a avut loc… Pentru Ioan gloria este tocmai crucea, loc în care se revelează esența lui Dumnezeu care este iubire absolută, pe care o trăim în Euharistie, în Cuvânt, în viața de zi cu zi…

Ioan are această viziune senină, împăcată…

În Luca este descris răul în mod precis, însă ne îndeamnă să nu ne alarmăm, căci tocmai în rău vom vedea gloria, la fel ca Ștefan în „Faptele apostolilor” care, atunci când este condamnat, vede „Gloria Fiului omului care vine cu mare putere”…

v. 28

²⁸ Când vor începe să se întâmple acestea, sculați-vă și ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”.

„Iar când vor începe să fie acestea”: când vor începe să se întâmple aceste lucruri? De două mii de ani se întâmplă și se întâmplă și-n zilele noastre, și se vor întâmpla și mâine… Așadar, nu vă îngrijorați… Când vor începe să se întâmple și vor continua să se întâmple, să nu vă așteptați că vor sfârși să se întâmple… Tocmai când vă dați seama că se întâmplă, „prindeți curaj și ridicați capetele voastre”, nu vă închinați înaintea răului… Pentru că „răscumpărarea (eliberarea) voastră se apropie”, adică în aceste situații negative, voi puteți trăi ca oameni liberi, noi.

Suntem invitați ca înaintea tuturor acestor frici să privim realitatea în mod diferit: să nu vedem realitatea prin prisma fricilor, ci prin prisma dorințelor pozitive de a face binele. Căci în viața noastră, până la urmă, noi realizăm ori realitatea de care ne temem, ori cea pe care o dorim…

Realitatea de care ne temem este realitatea negată pe care o dorim: de fapt negăm dorința de bine și realizăm răul…

Evanghelia ne îndeamnă să dorim binele, să nu ne predăm (închinăm) răului. Când vezi răul, prinde curaj, ridică-ți capul, nu te preda răului, căci este aproape eliberarea ta. Altfel spus, tu poți trăi acest rău – pentru că ai înaintea ta un exemplu bun – pentru că ți s-a deschis calea, ca loc al iubirii, al mărturiei și al vieții…

Texte utile

• Ps. 45;
• Dan. 7;
• F.Ap. 8, 55-60;
• Apoc. 21.22;
• 1Cor. 15, 20-28; 16, 22;
• 1Tes. 4, 13 – 5, 4;
• Fil. 1, 23.