Ps. 66 (67)

Tratăm povestirea morții lui Isus. Isus nu și-a explicat moartea, ci și-a însușit-o. A trăit-o și a transformat-o dându-i un sens, o însemnătate. Noi nu vom interpreta moartea, ci o vom contempla, îl vom contempla pe Isus care moare în mod violent pe cruce, ca să putem trăi viața și moartea noastră după viața, moartea și învierea lui Isus.

Psalmul cere ca fața lui Dumnezeu să strălucească peste noi: este fața răstignitului; este fața lui Isus care-și dă viața pentru noi.

În Luca, la fel ca în celelalte Evanghelii, misterul morții este pregătit încă de la început. Despre Evanghelia lui Marcu se spune că nu este nimic altceva decât povestirea patimii, anticipată de o lungă introducere.

Primul gest pe care Isus îl face – în Evanghelia după Luca – este acela de a se naște – la fel ca noi toți – iar scena nașterii este prezentată la fel ca cea a mormântului: înfășat, întins în iesle… După naștere, la vârsta de doisprezece ani, în mod spontan, merge la Ierusalim și dispare timp de trei zile pentru a împlini Scripturile. Însă El va împlini Scripturile prin misterul morții Sale. Atunci când începe viața publică, la treizeci de ani, se botează, se scufundă în apă. Apoi își inaugurează predicarea la Nazaret, dar, după prima predică, oamenii doresc să-L arunce de pe stâncă din cauza cuvintelor pe care Isus le-a spus, atrăgându-și dușmănia poporului Său. Prin urmare, încă de la început, viața lui Isus este însemnată cu misterul prigonirii și al morții.

La capitolul al VI-lea, înainte de a alcătui Biserica și de a pronunța discursul fericirilor, atunci când vindecă omul cu mâna uscată, se spune că: „Ei căutau să-l piardă”. Apoi, două capitole mai încolo, după ce Isus a înmulțit pâinile, îl întreabă pe Petru: „Cine ziceți voi că sunt Eu?” și Petru răspunde „Tu ești Cristos”, dar Isus răspunde: „Cristos va fi Fiul Omului, care trebuie să sufere mult și să moară…”. Și imediat avem Schimbarea la față.

A doua parte a Evangheliei este o întreagă cateheză pe care Isus o propune discipolilor despre un singur cuvânt. Scrie în Lc. 9,44: „Voi ascultați cu luare-aminte aceste cuvinte: Fiului Omului va fi dat pe mâna oamenilor”. Și toată partea a II-a a Evangheliei prezintă drumul lui Isus care urcă la Ierusalim să împlinească Paștele: trecerea Sa de la moarte la viață.

La capitolul unsprezece spune: „Este un foc pe care vreau să-l arunc pe pământ, și cum îl doresc!”. „Există o apă, un botez, cu care trebuie să fie botezat. Și acum sunt neliniștit”… Și în grădina Ghetsimani vedem neliniștea Sa, până la sudoarea de sânge. Apoi ajungem la evenimentul concret al morții, pe care îl contemplăm în această cateheză. Însă după evenimentul morții, avem învierea. La capitolul douăzeci și patru, Isus-înviat nu face altceva decât să lămurească sensul, însemnătatea morții Sale celor doi din Emaus, care erau întristați: „Noi speram, dar iată ce I s-a întâmplat…”. Și atunci Isus începe să le explice că trebuia să I se întâmple așa. Și imediat după, ucenicilor în cenacol, le amintește că după Moise, profeți și psalmi, Fiul Omului trebuia să treacă prin moarte.

Prin urmare, întreaga Evanghelie este o explicație a misterului pe care îl vom trata în această cateheză. A sensului pe care Isus îl dă morții Sale: este același sens pe care îl dă vieții Sale. El trăiește ca un fiu, și viața fiului este o viață dăruită; o viață pe care o primește în dar și este o viață pe care El o dăruiește fraților. Deci viața Sa este comuniune cu Tatăl și cu frații. Și moartea Sa nu este sfârșitul vieții, ci este împlinirea comuniunii cu Tatăl și cu frații.

Isus a fost condamnat și este dus la calvar.

Se citește: Lc. 23,32-49

³² Împreună cu el mai erau duși doi răufăcători ca să fie uciși. ³³ Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el și pe răufăcători, unul la dreapta și altul la stânga. ³⁴ Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorți. ³⁵ Poporul stătea și privea, iar conducătorii își băteau joc de el, spunând: „Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. ³⁶ Și soldații îl luau în râs, când se apropiau de el, și-i aduceau oțet, ³⁷ spunând: „Dacă tu ești regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți”. ³⁸ Deasupra lui era și o inscripție: „Acesta este regele iudeilor”. ³⁹ Unul dintre răufăcătorii răstigniți îl insulta, spunând: „Oare nu ești tu Cristos? Salvează-te pe tine și pe noi!” ⁴⁰ Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeași condamnare? ⁴¹ Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău”. ⁴² Și spunea: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!” ⁴³ Iar el i-a spus: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” ⁴⁴ Era cam pe la ora a șasea și s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. ⁴⁵ Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâșiat la mijloc. ⁴⁶ Isus a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu„. Și spunând aceasta, și-a dat duhul. ⁴⁷ Când centurionul a văzut ceea ce s-a întâmplat, l-a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, omul acesta era drept”. ⁴⁸ Și toate mulțimile, adunate la această priveliște, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-și pieptul. ⁴⁹ Toți cunoscuții săi și femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte și priveau acestea.

Ne oprim și noi să contemplăm acest lucruri. Se repetă cuvintele: a privi, a vedea, a contempla. Problema constă în „a vedea”. Cuvântul teoria apare la v. 48, fiind scris o singură dată în NT. Crucea este teoria. În acest loc înseamnă viziune, Dumnezeu care se lasă văzut, privit, descoperit. Tot restul se vede de aici. Este pura contemplare.

Vizavi de importanța crucii, Pavel spune că el conștientiza că nu știe nimic, decât numai pe Isus, și pe acesta răstignit. Întreaga știință a lui Pavel este aceasta. De fapt, în Fiul omului înălțat – spune Ioan 8,20 – noi îl cunoaștem pe „eu sunt”. Aici îl cunoaștem pe Dumnezeu. Singura cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului – care este după chipul Său – o vedem pe cruce. În trupul lui Isus. În trupul care trăiește acea moarte pe care noi ne-o închipuim în multe feluri. Și aici vedem diferitele interpretări ale morții lui Isus: cea a religioșilor (consacraților?), cea a soldaților puternici (reprezentând puterea), aceea a oamenilor normali (cum noi concepem/privim moartea Sa și a noastră), și la urmă avem doi mari teologi în întreaga Evanghelie. Primul teolog este tâlharul care spune: eu sunt aici pe bună dreptate, dar El de ce este aici?… și înțelege de ce. Deci, dacă vreți să fiți teologi, prima calitate obligatorie este să fiți tâlhari. Totuși, există o alternativă: al doilea teolog este centurionul roman, care nu cunoaște sau nu înțelege nimic din teologie, dar are un mare merit, căci zice: „Eu l-am ucis”. Sunt cei doi mari teologi din Evangheliei.

Și noi, în această seară, ne simțim confortabil să facem pe teologii și suntem în bună companie.

Textul, după introducerea care-L prezintă pe Isus răstignit împreună cu alții, începe și se încheie cu rugăciunea lui Isus, adresată Tatălui. Între aceste două rugăciuni se află descrisă solidaritatea sa cu frații și diferitele interpretări a ceea ce se întâmplă. Ne vom regăsi în toate interpretările.

Tema dominantă a întregului text este refrenul „Să se salveze pe Sine, Mântuiește-te pe Tine”. Deci tema este a mântuirii pe care Isus ne-o dăruiește. Și ne-o oferă nu salvându-ne de moarte, ci prin moarte (odată cu moartea Sa, cu jertfirea Sa pentru noi). Este singura problemă pe care o are omul: a salvării, a scăpării de moarte. Este o idee greșită. Căci este mântuirea prin moarte pe care o căutăm. Căci de moarte niciun om viu nu poate să scape.

Problema este: ce fel de viață, ce tip de moarte?

Vom vedea din conținutul acestui text care este marea teorie…

Mai înainte de a începe interpretarea textului, vă amintesc că avem un tablou al unui pictor venețian care reprezintă raiul – cu gloria tuturor sfinților care privesc Treimea și îngerii – pe care niciun om nu l-a văzut vreodată. Și într-un colț este pictat un certozin (călugăr) care contemplă crucea: nu-l interesează restul tabloului. Privește crucea și în ea vede paradisul. Vom încerca în această cateheză să facem și noi la fel. Să vedem modul în care Isus a trăit, felul în care și-a dat viața, să vedem în acest mister grădina raiului, care este reîntoarcerea la Tatăl vieții în comuniune cu frații.

vv. 32-34

³² Împreună cu el mai erau duși doi răufăcători ca să fie uciși. ³³ Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el și pe răufăcători, unul la dreapta și altul la stânga. ³⁴ Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorți. 

În primele versete ni se oferă tema: Isus este condus împreună cu alți doi răufăcători pentru a fi înălțat sau eliminat. Este același cuvânt. „Cu alți doi răufăcători” înseamnă că El este primul dintre răufăcători. Tema începe prin solidaritate. La fel cum Isus – la botez – s-a așezat în rând cu păcătoșii și a devenit solidar cu omul în limita (mizeria) sa, dar și-n răul și-n moartea sa, așa și la sfârșit îl aflăm pe Isus în rând cu răufăcătorii.

Răufăcătorii sunt oamenii care caută să se salveze, să se mântuiască pe ei înșiși. Ce face răufăcătorul? Își face rău sieși și altora. În Biblie este scris „bunul tâlhar”. Pentru că în limba greacă este răufăcător, dar neputându-se traduce „bunul răufăcător”, s-a tradus „bunul tâlhar”. Răufăcătorul face răul. De ce? Pentru că încearcă să se salveze de ceea ce nu este nevoie să se salveze.

Subliniem solidaritatea lui Isus cu răufăcătorii, fiind mereu „Emanuel”, adică „Dumnezeu cu noi”. Și acesta a fost misterul întregii Sale vieți. El este Fiul solidar cu Tatăl și cu frații. Dar a fost și misterul morții Sale, deci act de comuniune plină. Nu ca sfârșitul comuniunii, ci ca scop al ei, printr-o iubire mai mare decât orice limită/fără limite.

Ajung la locul Căpățânii – locul craniului, unde se făceau execuțiile capitale – la porțile orașului. Este important să faci execuții capitale – care să fie vizibile – pentru că slujesc ca intimidare. Azi avem televiziunea, dar este important să se vadă sfârșitul pe care îl au cei care nu se supun puterii. Căci așa, toți se supun.

Și acolo îi răstignesc. Nu se exprimă niciun sentiment, decât numai două cuvinte ale lui Isus, deoarece acest fapt depășește orice sentiment. Crucea este simbolul haosului absolut, al dezordinii, este instrumentul suferinței sclavului rebel (răzvrătit). În același timp, crucea unește cerul și pământul, orientul și occidentul. Crucea este simbolul cosmic. Pe cruce se verifică un tip de moarte particular, care este semnul, pecetea vieții. Celelalte morți au loc din diferite motive… se întâmplă. Alte execuții capitale vin din exterior: te simțeai bine, dar ei îți taie capul… speri că apoi te vei simți mai bine. Însă răstignirea poate dura ore și zile, deoarece condamnatul atârnă. Și până când are putere se ridică, dar când și-a pierdut puterea vieții, se lasă în jos și își adună ultimele energii (de viață) și se înalță. Este o tortură proporțională cu forța vitală pe care o are persoana, până când își pierde întreaga forță (vitală). Este o suferință cu atât mai mare, cu cât omul este mai plin de viață, mai viguros, mai puternic. Și nu are un sfârșit precis, decât numai când se sfârșește energia proprie. Este o moarte „gustată” până în profunzime, în funcție de capacitatea vitală a persoanei. Răstignirea este contrazicerea absolută a vieții. De aceea era rezervată sclavilor.

Și cei doi răufăcători stau: unul la dreapta și celălalt la stânga lui Isus. Iacob și Ioan doreau să stea unul la dreapta și unul la stânga gloriei sale. Iată. Aceștia doi stau: unul la dreapta și celălalt la stânga. La mijloc este El.

Acești doi tâlhari reprezintă întreaga omenire în al cărui centru stă Isus. Și ce spune Isus? Primele cuvinte pe care le spune: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”.

A nu ști ceea ce faci nu este o circumstanță atenuantă (ceva care îți micșorează responsabilitatea), ci este una agravantă (îți sporește vina). Căci dacă o persoană știe, poate să se schimbe, dar dacă nu știe, nu există nicio speranță de schimbare.

Și El: „iartă”. Este primul lucru pe care-l spune. Este sinteza vieții Sale. El se îndreaptă către Tatăl, iertându-i pe frații care-L răstignesc. În acest moment, Isus realizează pe deplin esența Sa de Fiu al lui Dumnezeu. La cap. 6,36 se spune: „Deveniți milostivi, la fel ca Tatăl”. În acest loc, Isus este Fiul egal cu Tatăl. Este omul deplin realizat, omul egal cu Dumnezeu, pentru că știe să ierte. Întreaga Evanghelie după Luca este o variațiune (varietate) pe tema milei: „Deveniți milostivi, materni, la fel ca Tatăl”. Isus realizează deplin această poruncă în moartea Sa. Și-n moarte, Isus devine matern, generează viața, la fel ca Tatăl. Aceasta este mântuirea!?

Vom vedea diferitele interpretări ale mântuirii. Deoarece mântuirea este aceasta: a deveni la fel ca Dumnezeu care trăiește iubirea până la nivelul extrem.

Dincolo de descrierea, interpretarea durerii pe care a putut să o suporte Isus – de multe ori se insistă pe aspectele dureroase – există această pasiune care se transformă în milă, care împacă fiii cu Tatăl, frații în Cristos, care sunt departe și se simt departe de Dumnezeu. În patima Sa Isus simte abandonarea (care este și a) noastră. Aceasta este patima, dar este cauzată, izvorăște din iubirea pe care Isus o are față de Tatăl și față de noi. Isus reunește în El – primul frate – fiii cu Tatăl.

Crucea este apropierea lui Dumnezeu de fiecare „îndepărtare” a noastră de Domnul. Astfel nu mai există niciun om departe de Dumnezeu, deoarece ultimul dintre toți este El, care este pe cruce.

Cei care-L răstignesc își împart hainele. Au hainele Fiului, moștenirea Fiului. Haina simbolizează trupul, viața. Ioan este mai explicit. Isus rămâne gol, la fel ca Adam – care la început era regele creației, apoi s-a acoperit cu frunze. Dumnezeu i-a dat acoperământul de piele, așteptând să-i dea haina Fiului, adevărata haină.

v. 35

³⁵ Poporul stătea și privea, iar conducătorii își băteau joc de el, spunând: „Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. 

Poporul privește. Și la urmă… toată mulțimea privește. Prin mulțime suntem toți.

Mai întâi avem reacția capilor (mai-marilor) religioși. Din punct de vedere religios, ce tip de mântuire este cea a lui Isus? De ce ne mântuiește Isus din punct de vedere religios? Mai-marii poporului spun: „I-a salvat pe alții, să se mântuiască pe Sine, dacă El este Cristosul, alesul lui Dumnezeu”. De ce ne mântuiește Isus? Nu poate să se mântuiască pe Sine! Pentru noi, problema fundamentală este a ne mântui pe noi înșine de moarte. Din această cauză noi suntem egoiști, din această cauză trăim întreaga noastră viață cu frica de moarte și de aceea trăim moartea în fiecare clipă a vieții.

Dumnezeu nu este unul care se mântuiește pe Sine; nu este egoistul maxim. Prin moartea Sa, Isus ne salvează de acel Dumnezeu pe care noi toți ni-L inventăm: Dumnezeu este unul care oricum se mântuiește și ne condamnă pe toți. Isus este Dumnezeu pentru că nu se mântuiește, ci se pierde pentru noi și știe să-și dea viața pentru noi. Acesta nu este un lucru mic. Tocmai astfel Isus îndepărtează imaginea noastră demonică/satanică despre Dumnezeu: Dumnezeu nu este acel tată-patron care guvernează lumea și-i judecă/condamnă pe toți și este atât de exigent și de perfect că nu-i place de niciun om. Ci Dumnezeu este unul care se pierde, care nu se salvează, care știe să iubească atât de mult până la a-și da viața Sa chiar și pentru cei care-L ucid. De aceea este Dumnezeu.

Dacă El ar coborî de pe cruce, ar fi ca noi toți, așa cum noi am vrea să facem și cum noi credem că Dumnezeu este. Dumnezeu nu este așa cum credem noi! Dumnezeu este exact opusul față de felul în care-L văd omul religios și ateul, negându-L. Deci, Isus – care moare pe cruce – este eliberarea de orice religie care subjugă omul și de orice răzvrătire față de religia care înrobește omul. Crucea ne dă adevărata imagine despre Dumnezeu.

Singura și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu – distanța între Dumnezeu și idol – este crucea. Acest lucru este fundamental. Și de aceea Isus recomanda mereu celor care îi ziceau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Mesia” să nu spună nimănui. Numai privind crucea înțelegi cine este Dumnezeu. Este unul care iubește așa. Cu o iubire mai tare decât viața și decât moartea. De aceea este Dumnezeu. Și știe să dea viața chiar și din moarte.

Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă El s-ar fi salvat și ne-ar fi pus pe toți pe cruce. Așa gândim noi. Vrem să fim ca acel Dumnezeu. Și imaginea pe care o avem despre Dumnezeu nu este un lucru secundar. Pentru că fiecare caută să fie ca Dumnezeu, în felul său.

Din iubire, Isus a spus și a împlinit: „Cine va vrea să-și salveze propria viață o va pierde. Și cine va pierde viața sa o va mântui” Lc. 9,23.

vv. 36-38

³⁶ Și soldații îl luau în râs, când se apropiau de el, și-i aduceau oțet, ³⁷ spunând: „Dacă tu ești regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți”. ³⁸ Deasupra lui era și o inscripție: „Acesta este regele iudeilor”. 

A doua interpretare este făcută de soldați. Soldații reprezintă chintesența puterii, adică violența. Pentru că un om poate deține puterea, după părerea noastră, dacă este rege. Și regele este imaginea lui Dumnezeu. Dumnezeu este puternicul în cer. Regele este reprezentantul Său pe pământ. Dumnezeu îi are pe toți în mână și la fel îi are regele. Numai că așa cum îl gândim noi, este un rege „avortat”. Pe Cristos cum îl vedem? Deoarece Dumnezeu nu are pe niciunul în mână, ci se dă pe mâna tuturor. Și atunci Isus – tocmai pentru că stă pe cruce – ne vindecă de falsa imagine a omului: regele este omul deplin realizat, liber, cel care face ceea ce vrea și poate totul, este Dumnezeu pe pământ. Tocmai Isus este Dumnezeu pe pământ și omul deplin realizat, este liber, pentru că este egal cu Dumnezeu: nu se salvează/mântuiește pe Sine; nu coboară de pe cruce.

În acest fel, din punct de vedere politic, Isus reprezintă sfârșitul oricărei puteri a omului peste om, a oricărei opresiuni. Capul politic este acela care se salvează pe sine oricum…. poate pieri întreaga lume. Isus este rege tocmai pentru că este răstignit; încât își dă viața și-i slujește pe toți. Astfel Isus înlocuiește dominarea omului de către om cu slujirea. Dominarea/stăpânirea produce moarte; slujirea dă viață. Cu toate consecințele care urmează în toate relațiile noastre: Isus pe cruce schimbă modelul de om. Cine este omul perfect reușit? Este scris deasupra Sa INRI Iesus nazarenus rex iudeorum, este Omul care este rege, Omul liber, care eliberează. Și Isus pe cruce este Omul liber, care eliberează. Într-adevăr este Cristosul, Mesia.

Atunci când un om vrea să fie Mesia, eu întotdeauna sunt de acord, cu condiția să se urce pe cruce. Atunci îl cred. Dacă însă coboară de pe cruce pentru a-i pune pe cruce pe alții, este exact Anticristul. Corespunde acelei false imagini despre Dumnezeu pe care noi toți o avem.

Această valență a crucifixului într-adevăr este greu să o înțelegem în profunzime, să tragem concluziile și să trăim în consecință; dar este determinantă pentru a avea o viață corectă pe pământ. Crucea este teologie politică. Ne spune cum trebuie structurat polisul (orașul), adică relațiile dintre noi, deoarece omul este un animal politic: ca slujire, nu ca dominare/stăpânire.

Amintiți-vă că, la începutul misiunii Sale, Isus a avut trei ispite: sunt aceleași care se prezintă pe cruce. Ispita de a deveni rege; aceea de a coborî de pe cruce în mod spectaculos…

vv. 39-43

³⁹ Unul dintre răufăcătorii răstigniți îl insulta, spunând: „Oare nu ești tu Cristos? Salvează-te pe tine și pe noi!” ⁴⁰ Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeași condamnare? ⁴¹ Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău”. ⁴² Și spunea: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!” ⁴³ Iar el i-a spus: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!”

Am văzut că Isus ne salvează de acel dumnezeu fals pe care noi îl avem în minte. Și ne salvează și de falsa imagine despre om, de acea imagine care distruge întreaga noastră viață, deoarece instaurăm mereu relații de dominare, de putere, de moarte. E posibil să fie lucruri care îmi plac, dar atunci când eu mor, de ce mă salvează toate acestea, la ce-mi folosesc? Și aceasta este a treia problemă…

Există doi oameni condamnați cu El. Probabil sunt tovarășii lui Baraba, care au căutat să se răzvrătească împotriva puterii romane pentru a lua puterea în mâinile lor… Dacă ei ar fi câștigat, s-ar fi comportat tot ca dominatori.

Prin acești doi răufăcători Evanghelia ne prezintă două figuri: figurile duale – până la urmă – sunt o singură persoană, sunt două aspecte din caracterul și viața noastră. Acești doi răufăcători reprezintă cele două reacții ale noastre.

Prima reacție este a celui care blestemă și zice: „Tu ești Cristosul, nu?” Acesta este sigur că Isus este Cristosul. „Deci, salvează-te pe Tine însuți! Și pe noi”. Dacă vrei să te distrugi pe Tine, este problema Ta, dar ceea ce mă interesează, este ca Tu să mă salvezi/scapi de moarte! Și este ceea ce noi vrem de la Dumnezeu. Nu este așa?

Celălalt îi răspunde: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care ești condamnat la aceeași osândă?” Ce a înțeles acesta? Că Dumnezeu este condamnat la aceeași osândă ca el. Moare împreună cu el. Ce înseamnă aceasta?

El cugetă: noi suntem aici pe bună dreptate, căci dacă reușeam, îi puneam pe alții pe cruce, dar apoi venea vremea în care și noi eram răstigniți. Cum de acesta este aici, căci nu ar trebui să fie. El n-a făcut nimic rău. De ce este aici? Numai Dumnezeu poate fi aici și poate stabili o solidaritate mai puternică decât orice solitudine (singurătate) – care este cea a morții – decât orice solitudine blestemată (care este moartea prin condamnare), decât orice solitudine îngrozitoare (care este aceea de condamnat în acest mod, ca răufăcător). Numai Dumnezeu, numai o iubire absolută poate fi pe cruce.

Și acesta este primul teolog. Îl înțelege pe Dumnezeu pentru că este acolo, pe cruce. Nu-l abandonează pe om nici în punctul cel mai îndepărtat. Și aceeași moarte nu mai este despărțirea de viață, ci este o comuniune cu El – Dumnezeul vieții – care stă pe cruce cu tine pentru că te iubește.

Acest om nu intuiește, ci înțelege că lângă el nu se află un altul – care este doar un simplu om – ci este cineva mult mai profund, diferit, sfânt: numai Dumnezeu poate să-mi fie aproape în acest loc și moment.

Și este pentru un motiv simplu: a auzit vorbindu-se despre El – așa cum și noi am auzit vorbindu-se – și a văzut că, pe cruce, acest om se adresează lui Dumnezeu ca Tată, cerând iertarea fraților. În acel moment, în timpul cererii iertării pentru frați, acest răufăcător înțelege că Isus este Dumnezeu. Isus trăiește chiar și moartea, ca gest maxim de împăcare și comuniune cu Tatăl și cu frații.

„Și-I spune Isus”. Este singurul care-L strigă pe nume. Și leproșii-L numesc „Isuse, Învățătorule”, și orbul Îl numește „Isuse, Fiul lui David, Mesia”. Acest răufăcător Îl strigă pe nume, la fel cum prietenul se adresează prietenului său. Isus înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. Îl strigă pe Dumnezeu pe nume. Este Dumnezeul care mântuiește pentru că eu intru în raport cu El, de la persoană la persoană. El a înțeles de ce Isus este acolo, lângă el, pe cruce. Este acolo pentru el.

„Amintește-ți de mine când vei fi în Împărăția Ta”. Răufăcătorul a înțeles că există o Împărăție dincolo de moarte și a înțeles acest lucru pe lemnul crucii, că Împărăția este deja prezentă în această viață. În acel tip de viață, în acel tip de moarte deja se află o Împărăție care a biruit moartea. Este împărăția iubirii, a comuniunii, a solidarității, mai puternică decât moartea.

Și Isus îi spune: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Este ultimul „astăzi” din Evanghelie, care are opt astăzi (șapte sau opt, depinde). Este acel astăzi definitiv. „Astăzi vei fi cu Mine„. Vei fi în compania Mea, pentru că Eu sunt cu tine. Este destinul omului de a fi „astăzi cu El”. Tocmai în cel mai îndepărtat punct de El: Deci această companie nu evită pe nimeni: nici moartea, nici blestemul, nici acel tip de blestem.

Strigătul: „Isuse, amintește-ți de mine!” poate fi repetat și de noi.

vv. 44-46

⁴⁴ Era cam pe la ora a șasea și s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. ⁴⁵ Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâșiat la mijloc. ⁴⁶ Isus a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu„. Și spunând aceasta, și-a dat duhul.

Iată „ora a șasea”, la amiază. Și soarele se întunecă la amiază. Este semnul sfârșitului lumii atunci când lumina devine întuneric. Așa cum la începutul lumii a fost întunericul – care a devenit lumină prin Cuvânt – la fel neascultarea Cuvântului adevărului a cauzat reducerea luminii la întuneric. Este întunericul răului, al abandonării lui Dumnezeu, al morții, al sfârșitului lumii. Pe cruce, lumea deja s-a terminat. De ce s-a terminat? Pentru că acolo există răul maxim: uciderea lui Dumnezeu. Însă pe cruce avem și binele maxim: este Dumnezeu care-și dă viața pentru noi. Și tocmai moartea lui Isus este începutul lumii noi. De fapt, ce se întâmplă? „Catapeteasma (voalul) templului s-a sfâșiat pe mijloc”. Voalul care ascundea sfânta sfintelor, prezența lui Dumnezeu, locul unde se afla Cuvântul (tablele legii) și pâinea, unde se afla Absentul. Acum se sfâșie pentru că Absentul este aici prezent: în acea persoană, în acel trup care a trăit în mod total Cuvântul Tatălui, care este Iubire și care s-a făcut pâine pentru toți și viață pentru toți. Și este nașterea lui Dumnezeu pe pământ, a omului nou. Este nașterea lui Dumnezeu, se sfâșie voalul templului, care corespunde deschiderii cerului la Botez. Și Isus, cu glas puternic, spune: „Tată, în mâinile Tale încredințez spiritul Meu”.

Ce este moartea Sa? Dăruirea, consemnarea spiritului. Cui? Tatălui. Deja existența Sa, spiritul Său, care i-a întâlnit pe toți frații – chiar și pe cei mai îndepărtați; pe cei de la marginile pământului, care constituie răul absolut, adică crucea omului drept, crucea lui Dumnezeu – reconduce totul la Tatăl (Adam fuge însă de Tatăl). Isus duce totul la Tatăl. În mâinile Tale consemnez totul: viața Mea, care a întâlnit pe toți frații Mei, și astfel toți îți sunt restituiți Ție. Îți sunt restituiți tocmai de Mine, de iubirea Mea, care este aceeași iubire a Ta.

„Și aceasta spunând, și-a dat sufletul, adică «a suflat»”. „A sufla” nu înseamnă a muri, ci a arunca afară aerul, a dărui spiritul, dăruit deja tuturor.

Întunericul și marea lumină… „Voalul care se sfâșie” încetează despărțirea lui Dumnezeu de om și se inaugurează deplina comuniune.

vv. 47-49

⁴⁷ Când centurionul a văzut ceea ce s-a întâmplat, l-a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, omul acesta era drept”. ⁴⁸ Și toate mulțimile, adunate la această priveliște, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-și pieptul. ⁴⁹ Toți cunoscuții săi și femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte și priveau acestea.

Sutașul este comandantul plutonului de execuție, deci este persoana cea mai departe de Dumnezeu în acel moment. Este cel care înfăptuiește obiectiv răul. Și acesta-L glorifică pe Dumnezeu spunând: „Cu adevărat acest Om a fost drept”. Celelalte Evanghelii sinoptice spun: „Isus era Fiul lui Dumnezeu”, în acest moment se arată Dumnezeu așa cum este. Însă Luca se adresează creștinilor care deja știu că Isus este Dumnezeu. Prin aceste cuvinte, Luca vrea să ne ajute să pricepem un lucru greu de înțeles: creștinii, în special cei de la a III-a generație (cei din prima generație L-au văzut și au concluzionat că într-adevăr acest Dumnezeu este minunat; a doua generație era convinsă că Isus se va întoarce repede; a III-a generație începe să se întrebe: „când se va întoarce?”, „De ce cei drepți încă mai suferă?”; „De ce încă mai există moartea și răul în lume?”). Răspunsul este: și El – dreptul – a murit. Și noi putem să trăim și să murim astfel. Prin urmare, Luca-L prezintă pe Isus ca fiind exemplul nostru, al vieții și al morții omului drept, al omului lui Dumnezeu. Dreptul este acela care împlinește Cuvântul lui Dumnezeu. Isus este împlinirea perfectă a Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, deja este posibilitatea deschisă, dată nouă, de a trăi această viață nouă.

Și atunci toate mulțimile care se adună, se unesc înaintea acestui spectacol, teoria. Pe cruce Îl văd pe Dumnezeu care s-a dezbrăcat și se arată gol, adică așa cum este. Crucea este viziunea lui Dumnezeu. Omul Îl vede pe Dumnezeu față în față, în acest Om, Isus. Aceasta este teoria, contemplarea lui Dumnezeu.

Și toți, înaintea acestui spectacol, contemplându-L, „își bat pieptul”, adică înțeleg că a existat o înșelăciune în viață care ne-a făcut să-L înțelegem în mod greșit pe Dumnezeu, viața și moartea.

„Și se re-întorc”. A se converti, în limba greacă însemnă „a se re-întoarce”, la fel ca în limba ebraică. Cu alte cuvinte, viața lor nu mai este o fugă de Dumnezeu, o fugă de moarte, ci o re-întoarcere la Tatăl, prin comuniunea cu frații.

Tabloul final prezintă femeile care vor fi reamintite în continuare în Evanghelie și toți „cunoscuții Lui” care privesc de departe… apoi se vor apropia și va continua…

Suntem noi care privim, mai întâi de departe, și apoi în mod lent intrăm în acest mister.

Putem contempla în acest timp al postului una dintre aceste scene care se derulează pe cruce, pentru a vedea cum a trăit Isus Paștele Său, trecerea Sa de la moarte la viață. Și modul în care moartea Sa este actul maxim, vital: este nașterea lui Dumnezeu pe pământ; și este schimbarea tuturor acelora care-L privesc.

Vă sugerăm să citiți și să contemplați misterul crucii pentru a trăi Paștele în totalitatea sa de moarte și înviere.

Fie în VT, fie în NT, atunci când Dumnezeu apare și vorbește oamenilor, li se adresează spunând „Nu te teme. Sunt Eu”. Și după înviere, Isus se adresează astfel acelora care-L văd. Se pare că față de Dumnezeu avem aceeași frică, pe care o avem față de moarte. Avem o imagine de moarte despre Dumnezeu…

Nu știu dacă ați observat că la Euharistie, când se spune: „Moartea Ta o vestim, Doamne… în așteptarea venirii Tale„, așteptăm venirea Lui! Nu știu dacă noi conștientizăm ceea ce zicem. Vreau să spun că viața noastră este într-adevăr așteptarea întâlnirii cu El. Și este adevărat: această frică este diabolică. Avem o imagine diabolică despre Dumnezeu, despre om, despre viață și despre moarte. Suntem foarte mult înșelați în viață. Credem că viața înseamnă să cucerim nu știu ce… Nu! Viața este un dar pe care trebuie să-l trăim și de care trebuie să ne bucurăm. Și moartea este întâlnirea cu Tatăl, un gest de comuniune cu alții. Este re-întoarcerea. În întreaga Evanghelie după Ioan, Isus spune: „Merg la Tatăl”. Și plecarea la Tatăl înseamnă comuniunea cu frații, care în Luca, în acest text comentat, este exprimată în mod împlinit, extrem. De fapt, moartea este interpretată ca „i-a iubit până „in extremis”, până la împlinire”. Cu adevărat există o înșelătorie în viața noastră, care ne face viața imposibil de trăit. Și trebuie să învingem, să corectăm această înșelătorie, care este frica de a muri ce ne ține sclavi întreaga viață. Ne face să fim egoiști, închiși, înfricați, incapabili de a trăi… în așteptarea morții, deoarece este sigur că vom muri.

Însă dacă moartea o privim ca fiind întâlnirea cu Tatăl și comuniunea, atunci e frumoasă și viața, și te bucuri de ea, căci o privești ca fiind în întregime un dar frumos din partea Tatălui. Deja guști viața veșnică. Și deja trăiești această viață în comuniune, în iubire. Cine-l iubește pe fratele său deja a trecut de la moarte la viață, deci trăiește o viață vie, nouă, adevărată.

Privind această iertare și această iubire nemaiauzită? a lui Isus, multe din fricile noastre se vindecă. Privind-o pe Maria, care stătea la picioarele crucii, trebuie să învățăm să stăm, mai mult decât să facem.

Luca nu vorbește de Maria, ci de femeile care stau la picioarele crucii. Ioan însă subliniază că Maria stă la picioarele crucii. Am explicat că, pentru Ioan, Maria – la picioarele crucii – reprezintă împlinirea. Pentru că Isus, în ceasul morții, în loc să se gândească la Sine, se gândește la mama care-L iubește și care rămâne fără persoana iubită; Isus se gândește la discipolul iubit, care rămâne fără Cel care-l iubește și atunci îi încredințează pe unul altuia (pe Maria și pe Ioan) și în acel moment totul este împlinit. De ce?

Pentru că pe pământ există – în sfârșit – iubirea care este în Dumnezeu: iubire iubitoare și iubită, care este tocmai raportul dintre Maria și Ioan, care-i identic cu raportul dintre Isus și Tatăl. Și Isus, în ceasul morții, în loc să se gândească la Sine, transmite oamenilor spiritul, adică această iubire absolută și reciprocă/împărtășită (dintre Tatăl și Fiul). Și astfel, această iubire există între persoane. Și începe Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, în Evanghelia după Ioan.

În schimb în Luca se insistă mult pe această contemplare: poporul care privește. Problema constă în a privi, ca prin ochi, acest mister al lui Isus să intre în inimă. Întreaga Evanghelie este o introducere la această contemplare. Ultimul miracol al sinopticilor este vederea, ochiul, pentru a vedea acest mister: ceea ce ochiul uman niciodată nu a văzut.

Luca adaugă un alt miracol, după acela al ochiului: este singurul evanghelist care are acest text. Vindecă urechea servului, a aceluia care vine să-L prindă, pentru a sublinia că se vindecă ochiul prin mijlocirea urechii. Prin gestul său de milă – care vindecă dușmanul – și eu aud cine este cu adevărat Dumnezeu. Atunci pot să-L văd. Este Cuvântul, de fapt, cel care-mi vindecă ochiul: modul de a vedea, de a înțelege, de a interpreta.

Se vorbea despre a trăi moartea ca protagoniști. Isus suferă multe violențe. În ce fel este protagonist?

Evanghelia după Ioan este mai clară: Isus nu suportă/suferă nimic, ci este El acela care se dă pe mâinile oamenilor, este El care orânduiește totul și inclusiv răul nostru nu face altceva decât să urmeze planul Său. Aici putem crede că Isus, la fel ca noi toți, suferă/suportă viața. Însă există două moduri de a o suferi: pasiv, fără un orizont de speranță, sau suferințele pe care le avem (căci până la urmă toți murim) să le trăim ca gest de comuniune cu Tatăl și cu frații. Și aceasta este o mare acțiune. Dacă suntem atenți, în viață nu facem lucruri mari. Lucrurile pe care le faci poți să alegi să nu le faci și nu se schimbă nimic în lume. Lucrurile care se întâmplă: nașterea, moartea, viața, întâlnirile cu alții, acestea sunt cele care determină viața ta, adică Spiritul (modul) cu care le trăiești. Dacă le trăiești ca gest de comuniune cu Tatăl și cu frații, atunci ești foarte activ (sens pozitiv); dacă le trăiești în mod diferit – indiferent câte vei face – nu faci nimic altceva decât să distrugi (dăunezi) și, în acest sens, ești un om pasiv. Faci pasivă socoteala lumii exterminându-i pe alții.

Aici Isus este extrem de activ, deoarece se folosește de pasivul maxim ca gest pozitiv de comuniune.

După moartea lui Isus – loc în care ni se arată că „Dumnezeu este cu noi” și-n experiența morții (a morții violente, a morții răufăcătorului, a morții blestematului) – putem spune că, așa după cum nimeni nu se naște fără mamă, la fel niciun om nu moare fără Dumnezeu, deoarece El este acolo cu toți, astfel încât de acum înainte fiecare moarte este comuniune cu Dumnezeu. Din această cauză Evanghelia trece prin diferite identificări, până ajunge la răufăcătorul care suferă pe bună dreptate. Noi spunem că „bunul tâlhar” este primul, iar al doilea este cel rău, în schimb, al doilea spune: „eu sunt rău”; primul este cel care spune: „eu sunt bun”. Dacă reușeam, atunci ei ar fi fost răstigniți, și eu aș fi fost șeful. Deci crede că a făcut bine, numai că, din nefericire, i-a mers rău (n-a avut noroc). Cel de-al II-lea recunoaște că a greșit: „eu sunt condamnat pe bună dreptate. Și totuși, Isus este aici cu mine. De aceea este Dumnezeu”. Prin urmare, nu putem muri fără Dumnezeu, indiferent cât am fi de departe și de abandonați. Dumnezeu însuși s-a abandonat pentru om. Crucea este misterul salvării/mântuirii universale. Fapt pentru care, în sfârșit, pot să trăiesc viața.

Din punct de vedere politic, Isus era inocent sau vinovat?

Sinedriul L-a condamnat ca fiind un blestemător. Și aici, mai-marii sunt tocmai șefii sinedriului: „Să se mântuiască pe Sine, dacă El este Cristosul”. Să coboare de pe cruce.

Dacă Isus cobora, acționa la fel ca noi, nu ca Dumnezeu. Adică ne-ar fi pus pe noi pe cruce. Deci ei cred că-L condamnă pe bună dreptate, pentru că au imaginea lor falsă despre Dumnezeu, la fel ca noi toți, însă Dumnezeu este opusul. Pentru noi, Dumnezeu este acest blestem; pentru zeloți – cei doi răufăcători erau zeloți, la fel ca Baraba – Isus este un neputincios, deci este un falit, la fel ca ei, în acest caz.

Și am putea să ne supărăm, gândind: Tu, care ești Cristos, pentru că eu știu că poți să faci minuni, ar trebui să mă cobori de pe cruce. Și de ce mă lași pe cruce? Unde sunt cele 12 legiuni de îngeri?

Ps. 22 „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai abandonat”? Ce fel de abandon suferă Isus? Ce simte?

Luca nu vorbește despre faptul că Isus este abandonat. Marcu și Matei subliniază latura abandonării. Pentru ei, abandonarea pe care Isus o simte din partea Tatălui este răul maxim, pe care noi l-am făcut: L-am abandonat pe Dumnezeu… Nu? Acesta este păcatul. Fiul simte tot răul. Pentru că este și fiul omului și simte toată abandonarea omului, care este abandonarea lui Dumnezeu. Și simte acest rău ca Dumnezeu. Nouă nu ni se pare ciudat faptul că Dumnezeu simte răul nostru, însă cine iubește simte răul altuia. De aceea, faptul că noi L-am abandonat pe Dumnezeu… îl simte Dumnezeu. Răul nostru atinge inima lui Dumnezeu, pentru că El ne iubește.

Și-l simte în întregime. Și Isus moare din cauza acestui rău radical, care este abandonarea lui Dumnezeu. Și El ce face? Strigă, îi spune lui Dumnezeu despre abandonarea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Simte întregul rău al abandonării pe care l-am creat noi, și nu… Dumnezeu. Isus îl comunică lui Dumnezeu. Și abandonarea din partea lui Dumnezeu este punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu: este nimicul. Și este strigat/vestit lui Dumnezeu. De aceea tot răul lumii, de la punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, până la nimic, totul este recondus la „Dumnezeul meu”. Și acest strigăt al lui Isus este reconcilierea, împăcarea universală. De aceea, niciun abandonat de Dumnezeu nu mai este abandonat, pentru că Dumnezeu s-a abandonat pentru el.

Când mă conving de marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi?

Atunci când spun că sunt convins, sigur, înțeleg nu faptul că m-am auto-convins. Adică există o descoperire interioară a adevărului, când cade (se prăbușește) minciuna, atunci când înțeleg că Dumnezeu este diferit de cum îl credeam pentru

că-L văd în mod total diferit și mult mai interesant. Și înțeleg că această nouă viziune corespunde unui adevăr pe care îl am în interiorul meu și că eu am greșit. La fel cum sunt convins că astăzi la Milano nu ploua (apoi a plouat). În schimb, ieri sunt convins că era mai frig ca astăzi. Este de acest tip. Convingerea este legată de experiență. Dacă nu, am fi idioți. Deci convingerea este o experiență interioară, reală. Și nu o poți deduce din niciun raționament, ci o poți face prin experiență, pentru că este foarte rațională prin descriere și prin cuvânt. Pentru că, dacă este irațională, o refuz. Încearcă să compari diferitele imagini despre Dumnezeu și despre mântuire care circulă cu această imagine pe care am explicat-o, și apoi alege. Pentru că aici discursul nu este religios. Este pur uman. Isus este anti-Dumnezeu. Un Dumnezeu care moare pe cruce, ca un blestemat… Ce Dumnezeu este? Aceasta este întrebarea care tulbură toate religiile și care atunci ne face să ne convingem de cu totul altceva față de convingerile pe care le aveam despre Dumnezeu sau împotriva Lui. Și este mult mai interesantă. Și este vestea cea bună. Și este posibil tuturor (religioșilor le este mai greu, pentru că deja au ideile lor despre Dumnezeu; puternicilor le este și mai dificil, pentru că ei se cred Dumnezeu; la cine se află înaintea crucii – jumătate convins și jumătate nu – pentru că în noi sunt prezenți cei doi răufăcători care pot dialoga între ei, pentru că sunt tovarăși, dar pot dialoga și cu El) pentru că ne este tovarăș.

A convinge nu este ceva intelectual, ci este ceva care mă atinge, este o experiență.

Petru dispare din relatarea patimilor în toate Evangheliile, pentru că este înlocuit de răufăcători și de centurion. Răufăcătorul știe că este răufăcător și înțelege. Și Petru înțelege – la rândul său – pentru cine moare Isus. Soldatul știe bine: „eu L-am ucis”, deci știe de ce moare Isus. Numai aceștia doi înțeleg. Prin urmare, răufăcătorii pot înțelege acest mister, drepții (religioșii), nu… și cu atât mai puțin pot înțelege cei puternici. Însă dacă sunt puternici numai pe jumătate, la fel ca soldatul, pot înțelege.

Ucenicii dispar de la picioarele crucii, unde rămân numai femeile. De ce? Răufăcătorul este acolo pentru că l-au răstignit, soldatul este acolo pentru a executa un ordin. Și ceilalți, de ce stau acolo? Ori pentru a-și bate joc, sau pentru că încep să aibă această teorie, acest spectacol al lui Dumnezeu. În toate evangheliile în primul rând se află femeile.