Luca 3,21-38

Mesia înseamnă Cristosul, Regele care stăpâneşte pământul, Fiul lui Dumnezeu. În Psalmul 2, Mesia este toiagul de fier, adică puterea care zdrobeşte tot. Psalmul 110 spune că toate capetele sunt sub picioarele Lui şi El le calcă pe toate. Şi astăzi omenirea aşteaptă un Mesia  care să stăpânească lumea, să fie cel mai puternic şi mai violent dintre toţi şi toată lumea să fie liniştită.

Ce fel de Cristos aştepţi? Pe acest Cristos care este aşteptat de om, care-şi află modelul în împăraţii acestei lumi care stăpânesc şi oprimă sau pe Cristos-Isus aşa cum El se prezintă?

Suntem obişnuiţi să spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Isus este subiectul, iar subiectul este necunoscut, şi acestui necunoscut eu îi aplic atributul, care este ceea ce cunosc. Eu ştiu prea bine cine este Dumnezeu, ştiu că este stăpânul a toate, Creatorul  universului care ţine totul în mână, iar la urmă… vai! nimeni nu va scăpa nepedepsit de El. Stăpânul este pretutindeni. Şi atunci voi căuta şi eu să fiu ca acest Dumnezeu în sfera mea, să fiu stăpânul peste orice pot şi să domin cât de mult şi… acest dumnezeu se numeşte satana. Este acea imagine despre Dumnezeu pe care o au toate religiile şi pe care toţi ateii o neagă.

În general negarea lui Dumnezeu este foarte puternică şi Dumnezeu este primul care neagă toate imaginile despre Dumnezeu: nu vă faceţi nicio imagine!

Acum ne este prezentat Fiul, acela pe care Tatăl îl numeşte Fiu, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este prima scenă. Este un Fiu diferit de cel pe care-L aşteptăm.

Isus, acel om concret, cu istoria şi alegerile Sale îmi revelează cine este Dumnezeu şi cine este Fiul, adică Mesia care-l mântuieşte pe om.

Evanghelia este o purificare a lui Dumnezeu, o înlăturare a imaginii Sale demonice. Dumnezeu va trebui să moară pe Cruce pentru a ne spune că nu este aşa cum Îl cred oamenii – credincioşii – şi este ucis tocmai de persoanele religioase. Şi atunci, din înaltul Crucii, noi înţelegem cine este Dumnezeu.

Ioan 1,18: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Său ni L-a revelat. Dumnezeu este Isus, Isus din Nazaret.

Se citeşte Lc. 3,21-38

21 În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis 22 şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a venit din cer: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria”. 23 Când Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani. După cum se credea, era fiul lui Iosif, fiul lui Eli, 24 fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, 25 fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, 26 fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semein, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda, 27 fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, 28 fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,29 fiul lui Iesu, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi, 30 fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim, 31 fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David, 32 fiul lui Iese, fiul lui Obed, fiul lui Booz, fiul lui Sala fiul lui Naason, 33 fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda, 34 fiul lui Iacob, fiul lui Isaac, fiul lui Abraham, fiul lui Terah, fiul lui Nahor, 35 fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, 36 fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, 37 fiul lui Matusalem, fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainam, 38 fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.

Am subliniat că Botezătorul pregătea un popor dispus să-L primească pe Cel care vine. Acum îl vedem pe Domnul care vine, şi vine exact aşa cum am auzit că va veni.

Dumnezeu s-a gândit toată veşnicia cum să se prezinte omului, apoi a venit la noi şi timp de treizeci de ani a observat. (Lucrurile privite de aproape au o altă formă). Apoi, Dumnezeu a făcut un lucru simplu: s-a pus în rând cu păcătoşii. Ultimul din rând pentru a fi botezat, pentru a se scufunda  şi a intra în profunzime.

Aceasta este prima prezentare a lui Dumnezeu şi este normativă: nu există un alt Dumnezeu în afara acestuia. Este un Dumnezeu asemănător omului şi care ne este revelat de Fiul, de Cel care cunoaşte iubirea Tatălui pentru fiecare om în parte şi atunci se pune în rând cu toţi oamenii, ultimul din rând care primeşte botezul.

Scena botezului include întreaga Evanghelie: aici Îl avem pe Isus între păcătoşi, iar pe Cruce Îl vom vedea între doi răufăcători; aici Isus se botează, se scufundă (simbol al morţii), pe Cruce va muri; aici vedem cerul care se deschide, pe Cruce se rupe catapeteasma templului; aici vedem Spiritul care coboară, pe Cruce Isus Îşi dă Spiritul; aici Tatăl Îl numeşte Fiul Meu cel iubit, pe Cruce un om, centurionul, în Evanghelia după Luca va spune: Într-adevăr acesta este un drept, dar în  celelalte Evanghelii este Fiul lui Dumnezeu”.

Această alegere a lui Isus este continuată în întreaga Evanghelie şi toată Evanghelia este explicarea acestei alegeri, care la urmă se împlineşte pe deplin.

Botezul nostru nu înseamnă că suntem botezaţi de mici şi apoi toată viaţa căutăm să scăpăm de botez, ci întreaga viaţă este o continuă realizare a acestei alegeri, a botezului.

Luca Îl prezintă pe Isus deja botezat. Luca se adresează creştinilor care, la fel ca noi, sunt deja botezaţi. Constatăm că după câţiva ani, foarte mulţi oameni renunţă la botez, adică uită ce înseamnă botezul. Astfel Luca Îl prezintă pe Isus botezat, la fel ca noi, şi-L prezintă în rugăciune. Tocmai în rugăciune  noi, credincioşii, retrăim botezul.

v. 21

21 În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis

Ni se prezintă botezul lui Isus ca deja săvârşit, deoarece Botezătorul este în închisoare şi acum nu poate să-L boteze. Ioan este în închisoare şi este sub apă. În închisoare Botezătorul va fi ucis; a se scufunda înseamnă a intra în adâncuri (sub apă) şi a muri.

Care e alegerea fundamentală a lui Isus? E cea de a sta în rând cu păcătoşii, ultimul din rând, solidar cu întreaga omenire păcătoasă. Ce implică acest gest? Toţi avem limite. Botezul indică limita, adică suntem creaturi muritoare. Botezul înseamnă a accepta moartea. Apoi se iese din apă, şi înseamnă că am vrea şi să înviem. Acceptăm moartea şi acceptăm şi dorinţa opusă, viaţa. Păcatul constă în a nu accepta limita: că suntem muritori pe pământ.

Isus face din limite şi din păcat, care este neacceptarea limitelor, un loc de comuniune. El se află acolo în comuniune cu toţi oamenii păcătoşi, pentru a fi botezat. Cine este Dumnezeu? Este acesta! Este persoana Sa solidară cu fiecare persoană!

Pavel va spune: El a devenit blestem pentru noi şi S-a făcut păcat pentru noi pentru a ne răscumpăra din rău (moarte). Astfel răul nostru nu este locul în care Dumnezeu ne condamnă, ci este spaţiul nevoii noastre în care El ne iubeşte, ni se revelează ca fiind doctorul, Dumnezeu-Iubire, acela care ne mântuieşte.

Deci locul cunoaşterii lui Dumnezeu nu sunt cunoştinţele noastre despre religie, ci realitatea noastră de fiinţe limitate care se luptă cu răul, deoarece nu acceptăm condiţia noastră muritoare. De fapt, este un Dumnezeu care se face tot ceea ce noi refuzăm să fim (şi ceea ce de fapt noi suntem). Aşadar, Dumnezeu ne întâlneşte în realitatea noastră, cu diferenţa că El trăieşte această realitate a slăbiciunilor şi a păcatului în care trăim ca fiu şi frate, deci ca loc de împărtăşire, de iertare, de dar şi de iubire. Şi acesta este divinul!

Să contemplăm scena Celui care deja ştim că este Kirios, Atotputernicul, Domnul, Cristosul, Judecătorul istoriei, centrul universului. Cine este El? E acest om care ni se prezintă aşa şi face această alegere! De aceea este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este servitorul tuturor. De aceea este Domn! Domnul nu subjugă, ci ştie să slujească şi să ne elibereze, şi de aceea este Cristos, Mântuitorul.

Contemplând această scenă, ne schimbăm imaginea despre Dumnezeu. El ne vindecă de păcatul şarpelui, pe care toţi îl avem, de acea imagine falsă despre Dumnezeu, care este păcatul tuturor religiilor. După părerea religiilor, Dumnezeu este tiran şi toţi tremură înaintea Lui, deşi toţi ar vrea să fie ca El. Nu! Dumnezeu este exact contrarul acestei idei. Este în întregime ca noi şi trăieşte realitatea noastră în mod deplin, acea realitate limitată pe care noi nu o acceptăm, adică viaţa în păcat, pe care am dori să o înlăturăm. Cine nu-şi acceptă limitele sale este falit. Are numai iluzia atotputerniciei, provocându-şi lui însuşi rău, dar şi celorlalţi.

Isus acceptă în totalitate acestea. Ce se află în spatele acestei alegeri, pe care o va confirma mereu, până la sfârşitul vieţii Sale? Nicio religie nu prezintă un astfel de Dumnezeu: dacă totul merge bine, El este impasibil, este atât de bun încât nici răutatea  omului nu-L atinge, este superior!

În acest loc Luca ne prezintă un Dumnezeu inferior. De aceea se impune întrebarea: Ce fel de Cristos aştepţi? Nu este o problemă măruntă, deoarece una din religii sau poate că toate sunt cauza ateismului. Ateismul este o religie pe care nu trebuie s-o neglijăm, deoarece ea Îl neagă pe acel Dumnezeu propus de religii, spunând că El nu există, şi că Dumnezeu este altul.

În text Dumnezeu se revelează aşa cum este: El este atât de mult altul, încât este total identic cu noi. Acest lucru înseamnă a fi botezat.

Se prefigurează timpul final unde toţi, căci până la urmă toţi, într-un interval de 100 de ani  vom fi botezaţi, în sensul că toţi ne vom scufunda în mormânt; bapto înseamnă a se scufunda. Şi scufundându-ne, adică  mergând în profunzime, înţelegem adevărul că noi  suntem muritori şi acolo în profunzime Îl întâlnim pe Dumnezeu care ne aştepta de la început, deoarece profunzimea noastră este El.

Isus botezat se roagă. Este prima dată când Luca vorbeşte despre rugăciunea lui Isus. În momentele cruciale ale vieţii Sale, Isus se roagă. El este în legătură directă, explicită cu Tatăl, ascultă de Tatăl. Şi Tatăl va vorbi şi va declara că El este Fiul.

De multe ori am subliniat că rugăciunea nu este totul! Dar trebuie să subliniem că totul începe cu rugăciunea. În experienţa de credinţă totul începe prin ascultare: a sta înaintea lui Dumnezeu, a-L asculta pe El. Apoi, poate că Dumnezeu ni se va părea că tace, dar de fapt, Dumnezeu săvârşeşte o formă profundă de comunicare. Isus se ruga.

Rugăciunea este diferenţa fundamentală dintre om şi animal. Numai oamenii se roagă. Şi a se ruga (pregare) derivă din precar (precario). Omul este conştient de limitele sale şi se simte neputincios, ceea ce înseamnă că deja este dincolo de limitele sale. Această conştientizare a neputinţei noastre ne oferă, de fapt, perceperea misterului şi  ne determină să fim adevăraţi oameni.

Asumarea şi recunoaşterea slăbiciunilor noastre de fiinţe umane neputincioase devine comuniune cu El. El devine viaţa noastră. Rugăciunea nu este totul, dar este totul, pentru că este comuniunea noastră cu Dumnezeu, care este Totul.

Darul infailibil al rugăciunii este tocmai darul Spiritului, viaţa lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu vrea să ne transmită totul, că dacă nu, nu ar fi Dumnezeu. Dumnezeu este Iubire şi Iubirea este comunicarea Sinelui şi comuniunea cu Sine. Luca subliniază importanţa rugăciunii pentru ca noi să retrăim în mod constant botezul prin rugăciune, pentru că în comuniune cu Tatăl avem Spiritul, pentru a merge înspre fraţii noştri, la fel ca Fiul.

Puterea Fiului de a-Şi iubi fraţii constă în faptul că are exact aceeaşi iubire, acelaşi Spirit al Tatălui şi noi prin rugăciune obţinem acest Spirit. Deci rugăciunea este acţiunea prin excelenţă care te face ceea ce eşti, te întemeiază în fiinţa ta. Acest fapt este valabil pentru toţi oamenii, indiferent dacă ei cred sau nu. Mie îmi e dificil să cred într-un Dumnezeu în care un om nu crede, căci dacă el nu crede, nici eu nu cred în acel Dumnezeu, căci el are motive întemeiate să nu creadă.

Dumnezeul nostru e astfel, încât nici unul dintre ai Săi nu L-a crezut, nici  chiar apostolii. Au înţeles doar după. Apoi, deşi au înţeles, din când în când ei uitau. Au fost odată Rusaliile, apoi au mai fost o dată şi nu este suficient, pentru că din nou omul a greşit şi din nou trebuie să se întoarcă la Domnul. Să ne amintim! Rugăciunea este actul constitutiv al fiinţei noastre umane, al faptului că suntem oameni, este ceea ce ne face fii şi ne trimite către fraţi.

Noi învăţăm să ne rugăm tocmai rugându-ne, începând să stăm înaintea Domnului şi să ascultăm, începând să-i spunem ceva. Dumnezeu ne instruieşte în rugăciune, căci rugăciunea se naşte din Spiritul Său: Spiritul se roagă în noi.

În rugăciune se deschide cerul, la fel ca în timpul morţii lui Isus. Moartea Sa este o rugăciune făcută Tatălui: Tată, în mâinile Tale încredinţez viaţa Mea. Se rupe catapeteasma templului. Cerul e simbolul lui Dumnezeu. Dumnezeu se deschide, nu mai este în cer, e aici pe pământ, unde există acest Spirit, această iubire către fraţi, această solidaritate cu omul. Unde e Dumnezeu? E aici pe pământ, căci El este iubire. Unde este Tatăl? E acolo unde este un fiu care se face frate. Toţi suntem fii, dar până când nu ne facem fraţi, de fapt, nici unul nu este fiu şi El nu este Tată.

Isus este primul care se face fratele tuturor, neexcluzând pe nimeni. Dacă Isus ar exclude un singur om, nu ar fi Fiul lui Dumnezeu, căci Tatăl l-a creat şi pe acela. Şi cine dintre noi exclude un singur om, înseamnă că nu este fiu al lui Dumnezeu, căci exclude un fiu şi-L exclude pe Tatăl care-l iubeşte pe fratele său cel exclus. Deci este important să ştim la care Cristos ne înscriem, de care Cristos dorim să aparţinem. Înţelegeţi de ce aceasta este cea dintâi alegere şi va fi şi ultima, pe Cruce?

v. 22

22 şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a venit din cer: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria”.

Este Spiritul care coboară peste Mesia (cf. Is. 11): spiritul înţelepciunii, al inteligenţei. Spiritul înseamnă viaţă. De fapt, coboară viaţa lui Dumnezeu în plinătate. Acea viaţă a lui Dumnezeu  care este iubire.

Şi coboară cu aspect trupesc. Spiritul nu este ceva vag, ci este foarte trupesc. Privind un trup îţi dai imediat seama dacă are sau nu Spiritul, dacă este viu sau mort. Un trup fără spirit, fără respiraţie este mort, nu mai este trup. Tot astfel, Spiritul schimbă viaţa ta trupească. În ce sens? Prin faptul că tu eşti însufleţit de acest Spirit care este iubirea Tatălui pentru Fiul şi a Fiului faţă de fraţi. Atunci tu ai Spiritul care este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, fidelitate, libertate, stăpânire de sine. Acest Spirit îl observi imediat faţă de cel opus lui: al întristării, al egoismului, al împietririi, al războiului, al dorinţei de a stăpâni peste alţii, al neliniştii.

Spiritul se exprimă prin aspectul feţei şi prin acţiuni, dincolo de faptul că Spiritul este înlăuntrul tău şi-l simţi foarte bine. Deci Spiritul este ceva concret: este modul de a trăi!

Este ca un porumbel. Acest porumbel care pluteşte peste apele botezului, face referire la Spiritul Dumnezeului-Creator care plutea peste apele haosului.

Acest lucru înseamnă că botezul lui Isus – alegerea Lui – este de fapt începutul noii creaţii. E Spiritul lui Dumnezeu care face ca lumea să fie nouă. Acest Spirit, ca un porumbel, face referire la arca lui Noe, la faptul că Dumnezeu încheie alianţa nouă cu lumea care a fost distrusă de păcat. Acest Spirit, de fapt, salvează lumea plină de păcat.

Acest Spirit care pluteşte peste ape face referire la Dumnezeu din Cartea Exodului, care – la fel ca un vultur – l-a făcut să zboare peste ape pe poporul Său: este eliberarea definitivă. În limba ebraică, porumbelul este simbolul poporului Israel. Este poporul întreg care trăieşte datorită acestui spirit.

Imaginea porumbelului face referire şi la Cântarea Cântărilor, carte în care porumbelul este unul dintre protagonişti, deoarece cântă mereu iubirea sa. Porumbiţa, este numele miresei care răspunde iubirii Mirelui.

Simbolistica porumbelului este foarte bogată: este lumea nouă, creaţia nouă răscumpărată din rău şi din păcat care, în sfârşit, răspunde Iubirii cu iubire.

În acest tablou avem Treimea: Isus, Spiritul şi o Voce. Nu avem o imagine, o apariţie, o faţă.. Dumnezeu nu are o faţă. Din această cauză nu trebuie să se facă nici un chip al lui Dumnezeu. Faţa lui Dumnezeu va fi faţa lui Isus. Ioan zice: Cine mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl. Dumnezeu se revelează prin voce, prin Cuvânt, care este comunicare. Se comunică prin acel Cuvânt, care este Isus, făcut trup.

Vocea vine din cer şi spune: Tu, care ai făcut această alegere, eşti Fiul Meu. Aşadar,  este confirmarea dată lui Isus că aceea este alegerea Fiului şi a Tatălui. Dacă Isus nu ar fi făcut această alegere, sau ar fi renunţat o singură dată să facă această alegere, nu ar fi Fiul.

Cuvintele Tu eşti Fiul Meu le-am ascultat în Psalmul mesianic (Ps. 2): Tu eşti Fiul Meu. Azi te-am născut. Multe codice adaugă: Azi te-am născut – luând din psalm aceste cuvinte – deoarece botezul este ca o naştere a lui Isus în lume: naşterea Fiului care se revelează tocmai făcându-se solidar cu fraţii.

Prin această solidaritate este biruit acel rău radical – premergător oricărui rău – care este singurătatea. Nu este bine pentru om să fie singur. Chiar înainte de păcat exista un rău: singurătatea. Faptul de a nu face din limita noastră un loc de comuniune, este deja un rău radical. Prima manifestare a acestui rău va fi păcatul: a nu face comuniune cu Tatăl şi cu fratele, cu femeia, cu soţul. Tu eşti Fiul Meu, eşti Mesia care reînnoieşti lumea.

Însă cuvintele Fiul Meu cel iubit face referire la Gen. 22 când Vocea îi zice lui Avram: Ia-l pe fiul tău cel iubit şl jertfeşte-l. Aceste cuvinte înseamnă că Isus este Fiu deoarece Îşi va da viaţa pentru fraţi. În spatele cuvintelor Fiul tău cel iubit se află moartea. Ia-l pe fiul tău cel iubit şi du-l pe munte.

Cuvintele Întru tine am binevoit fac referire la Is. 53, adică la cântarea servului. Este servul cel care va lua asupra sa toate răutăţile noastre şi ne va răscumpăra, va salva poporul. Deci Isus este Fiul şi Mesia tocmai pentru că ştie să-Şi dea viaţa. Este egal cu Tatăl: Tatăl este cel care dă viaţa, nu care o fură.

Este cel în care Tatăl află bunăvoinţa. Cu alte cuvinte, este servul lui Jahwe, dreptul care biruieşte nedreptatea prin solidaritate şi prin bine, nu dublând nedreptatea.

În acest text este inclusă întreaga Evanghelie care apoi va fi explicată.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu este ceva profund, deci nu poate fi limitată la simple sentimente sau păreri asemănătoare, ci Bunăvoinţa lui Dumnezeu este a se oglindi, a se identifica imaginea Tatălui în Fiul. Cine îl vede pe El, Îl vede pe Tatăl. Este o comunicare profundă.

Multă lume spune: Dumnezeu mi-a spus. În NT Dumnezeu-Tatăl vorbeşte numai de două ori, pentru că Tatăl nu are multe cuvinte: are numai un singur cuvânt, Fiul, care este Cuvântul Său veşnic. Cuvintele Tu eşti Fiul Meu, i le adresează lui Isus. La Schimbarea la faţă, le spune celor trei: Acesta este Fiul Meu, ascultaţi-L. Apoi Dumnezeu-Tatăl nu comunică alte cuvinte. Nu are cuvinte de risipit. Ascultaţi-L pe El. Ceea ce a făcut El, trebuie să faceţi şi voi.

Această voce din cer (care e Dumnezeu) este ciudată, pentru că-L confirmă pe acest Om care este acolo, la fel ca toţi ceilalţi, în rând, care recunoaşte răul, păcatul, limita şi stă acolo.

Oare Maica Sfântă nu-I va fi spus lui Isus să nu frecventeze oamenii răi pentru că nu-i va fi bine? De fapt, Isus şi-a  început misiunea tocmai cu oamenii răi. Unde va sfârşi? Nu trebuia să înceapă astfel. Dacă ar fi fost puţin mai înţelept, dacă ar fi ascultat… Şi noi i-am spune lui Isus că nu se face aşa. De fapt, atunci când Isus a vestit pentru întâia oară Patima Sa, Petru L-a atenţionat: greşeşti! Crede-mă pe mine că am dreptate! Tocmai Tu mi-ai spus că sunt infailibil.

Şi Isus îl numeşte satană. Deci este foarte importantă această alegere a lui Isus, o alegere care nu a fost înţeleasă de nimeni. Isus a cugetat-o mult timp.

Vocea Tatălui: Tu eşti Fiul meu cel iubit în care am  binevoit este o sinteză a Bibliei care vorbeşte despre Mesia, despre sacrificiul lui Isac şi despre servul lui Jahwe.

v. 23

23 Când Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani. După cum se credea, era fiul lui Iosif, fiul lui Eli

Luca interpretează alegerea lui Isus.

Aşa a început. Avem cuvântul arche în limba greacă. Tocmai această acţiune a lui Isus este începutul a tot. Aşa a început Isus totul, şi nu în alt fel. Dacă nu înţelegem aceasta,  anulăm începutul şi, în consecinţă, anulăm Evanghelia. Greşim intrarea, mergem într-o altă direcţie. Faci din Isus un taumaturg, o persoană care face minuni şi-ţi satisface ţie toate dorinţele, o persoană pe care o inventezi tu şi nu mai ţii cont de acel Isus care, de fapt, este Dumnezeu-Iubire, o iubire care nu exclude pe nimeni, o iubire care merge până la a-Şi da viaţa pentru noi toţi, şi-l răscumpără pe fiecare om tocmai acolo unde are nevoie să fie răscumpărat.

La aproape 30 de ani. Aceşti ani sunt importanţi, reprezintă o viaţă întreagă. Ce a făcut Isus în aceşti 30 de ani? A făcut ceea ce am făcut noi toţi. S-a născut, a fost alăptat şi îngrijit, a plâns şi a râs, a fost îmbrăţişat şi sărutat, a învăţat să iubească, a  experimentat toate sentimentele şi situaţiile pe care toţi le-am trăit. Cât timp? 30 de ani! A crescut, a învăţat să se joace, a mers la şcoala biblică din sinagoga din Nazaret, apoi a învăţat meseria de la tatăl Său. Timp de 30 de ani… o viaţă!

Cineva a zis: Anii întunecaţi din Nazaret. Poate sunt întunecaţi pentru că nu cunoaştem mare lucru despre ei, dar în schimb ne revelează acest stil care este tocmai acela de a fi botezat, adică inclus nu în viaţă, nu exclus. Isus a intrat în viaţa, în istoria noastră, în cotidianul nostru: aceasta este întruparea!

Consecinţele sunt două: prima este că botezul Său au fost acei 30 de ani trăiţi în mod ordinar. Apoi El pentru puţinul timp cât a mai trăit după Botez (trei ani) nu a făcut nimic altceva decât să ne spună ceea ce a trăit în acei 30 de ani.

Celălalt aspect este că 30 de ani ai noştri, adică existenţa vieţii noastre în cotidianul ei, cu  naşterea şi viaţa noastră, cu creşterea, suferinţele, bucuriile şi munca noastră, cu tot ce aparţine banalei vieţi cotidiene, este răscumpărat şi nu trebuie să aruncăm nimic. Întreaga noastră existenţă este divină.

Viaţa divină nu este altceva, ci este viaţa cotidiană pe care tu o trăieşti cu acest spirit de iubire şi de solidaritate, care face din limită un loc de comuniune: Nu este bine ca omul să fie singur. Atunci viaţa este în întregul ei divină, altfel ar fi inutil să o trăim. Deci aceşti 30 de ani sunt importanţi!

vv. 24-38

24 fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, 25 fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, 26 fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semein, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda, 27 fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, 28 fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,29 fiul lui Iesu, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi, 30 fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim, 31 fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David, 32 fiul lui Iese, fiul lui Obed, fiul lui Booz, fiul lui Sala fiul lui Naason, 33 fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda, 34 fiul lui Iacob, fiul lui Isaac, fiul lui Abraham, fiul lui Terah, fiul lui Nahor, 35 fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, 36 fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, 37 fiul lui Matusalem, fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainam, 38 fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.

Apoi avem o listă de 76 de nume în care nu există cuvântul fiu, pentru că nici unul nu este fiu. Ba, mai mult, de la Adam încoace, toţi suntem fiii şarpelui!

Avem genealogia care porneşte de la Isus, care este Fiul lui Dumnezeu. La urmă şi Adam, însă împreună cu ceilalţi 76, devine Fiul lui Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut fratele tuturor. Deci gestul lui Isus este mântuirea întregii omeniri. Genealogia nu merge până la Avram, ci până la Adam. Toţi oamenii sunt mântuiţi şi nu doar fiii promisiunii. Deci acest gest simplu reprezintă mântuirea întregii omeniri, care deja este mântuită de această iubire, de această alegere.

Atunci când noi spunem ceva, nu înseamnă că mergem să salvăm lumea, ci doar îi vestim această iubire care deja există, care o salvează, care deja a mântuit-o. Şi aceia care ne ascultă, răspunzând acestei iubiri, trăiesc mântuirea, adică trăiesc iubirea. De aceea Evanghelia trebuie vestită tuturor, dar nu pentru a face prozeliţi. Le lăsăm altora toţi prozeliţii, deoarece omul are nevoie să fie fiul lui Dumnezeu şi fratele celorlalţi.

În această alegere a lui Isus, întreaga omenire este mântuită. Şi nu este nimic spectaculos. De fiecare dată şi noi, cei care alegem această direcţie, adică a face din limitele noastre şi din păcat un loc de comuniune, şi nu unul de luptă, de dominare, de minciună,  găsim mântuirea, Spiritul şi auzim vocea care ne spune: Tu eşti fiul Meu cel iubit. În tine am binevoit.

Deci a fi botezat înseamnă a trăi acest spirit pe care restul Evangheliei îl explică bine.

În acest text avem întreaga implicare a lui Dumnezeu şi avem întreaga omenire care este răscumpărată de acest gest simplu, un gest pe care toţi – mai repede sau mai târziu – îl vom face, adică vom accepta realitatea.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop