Luca 4,14-32

Am subliniat că la Botez Isus a ales să fie solidar cu fraţii Săi, cu noi, oamenii. Isus are în totalitate atributul Fiului, deoarece se face fratele tuturor. În continuare am tratat tema ispitelor.

Se citeşte Lc. 4,14-32

14 Isus s-a întors în Galileea, cu puterea Duhului, şi faima lui s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur. 15 Iar el învăţa în sinagogile lor şi era lăudat de toţi.16 A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească. 17 I s-a dat cartea profetului Isaia şi, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris: 18 Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; 19 să vestesc un an de îndurare al Domnului20 A închis apoi cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el. 21 A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”. 22 Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” 23 Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta». 24 Adevăr vă spun că nici un profet nu este acceptat în patria sa 25 şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, 26 dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul”. 28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo. 31 Apoi a coborât la Cafarnaum – o cetate din Galileea – şi îi învăţa în zilele de sâmbătă, 32 iar ei erau uimiţi de învăţătura lui deoarece cuvântul lui avea autoritate.

Pericopa începe şi se termină cu Isus care învaţă în zi de sâmbătă. În centru stă învăţătura Sa. În final textul subliniază: Cuvântul său îi uimea pe toţi pentru că avea o mare putere.

Textul redă primul discurs al lui Isus pe care îl  rosteşte la Nazaret, prin care explică sensul întregii Sale opere: ne spune ce face, unde face, cum face, când face şi care sunt reacţiile ascultătorilor.  Este o predică inaugurală eşuată pentru că se termină cu intenţia de a-L arunca  de pe stâncă. Însă Isus reuşeşte să plece. Este anticiparea finalului, atunci când El va fi ucis în afara oraşului, dar va pleca, adică va învia. Acest text deja vesteşte moartea şi învierea lui Isus.

Textul este cheia de interpretare a întregii Evanghelii pe care Isus însuşi o dă.

În timpul ispitelor, Isus a răspuns numai satanei. Acum El arată oamenilor scopul misiunii Sale pe pământ.

vv. 14-15

14 Isus s-a întors în Galileea, cu puterea Duhului, şi faima lui s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur. 15 Iar el învăţa în sinagogile lor şi era lăudat de toţi.

Isus se întoarce de la Iordan, unde a fost botezat, şi din deşert, unde a fost ispitit. El se întoarce, cu puterea Spiritului Sfânt, acel Spirit pe care L-a primit din plin la botez, care este Spiritul Fiului, care-l face solidar cu fraţii, care-L pune în rând cu păcătoşii. Acest  Spirit nu cedează ispitelor sau perspectivelor oferite de satana. Isus păstrează mereu Spiritul pe care L-a arătat la botez şi în acest Spirit El Îşi începe ministerul în Galileea. Activitatea Sa principală constă în a învăţa.

Luca este doctor. Întreaga Evanghelie, în special partea întâi, este o logoterapie, este Cuvântul care ne vindecă, deoarece boala omului este în special minciuna, căci omul trăieşte conform cuvântului pe care-l are în cap şi-n inimă. El acţionează aşa cum înţelege şi cum simte. Dacă cuvântul este folosit greşit, acesta îl răneşte profund pe om şi distruge relaţia sa cu sine, cu ceilalţi, cu natura. Aşadar, Evanghelia este o terapie a învăţării Cuvântului. Adevărul – la fel ca lumina care risipeşte întunericul – spulberă minciuna. În a doua parte a Evangheliei,  Cuvântul nu numai te vindecă, ci te restructurează, îţi dă chipul Fiului.

Unde merge Isus să înveţe? În sinagoga din Nazaret. Tocmai la Nazaret, în cotidianul banal şi păgân se împlineşte misiunea începută la botez.

vv. 16-20

16 A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească. 17 I s-a dat cartea profetului Isaia şi, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris:
18    Duhul Domnului este asupra mea:
pentru aceasta m-a uns
să duc săracilor vestea cea bună;
m-a trimis
să proclam
celor închişi eliberarea
şi celor orbi recăpătarea vederii,

    să redau libertatea celor asupriţi;
19    să vestesc un an de îndurare al Domnului.
20 A închis apoi cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el.

Deja Isus a făcut ceva într-un alt loc şi toţi Îl privesc pentru a observa cine este acest geniu pe care ei Îl cunosc bine.

El vine la Nazaret, locul unde a trăit 30 de ani, aproape întreaga Sa existenţă. Evanghelia se realizează tocmai în locul vieţii cotidiene!

Intră în sinagoga în care a învăţat să cunoască Cuvântul, să citească şi să interpreteze Scriptura. Timp de 30 de ani sinagoga,  adică locul unde se ascultă Cuvântul Domnului, a fost centrul vieţii Sale.

Intră în sinagogă într-o zi de sâmbătă. Este ziua sărbătorii, ziua în care se celebrează împlinirea Creaţiei, e ziua pe care fiecare om ar vrea să o trăiască.  Sâmbăta este anticiparea veşniciei, prin sărbătoare, bucurie şi odihnă. Sâmbăta nu se munceşte: se mănâncă, se bea, se sărbătoreşte şi se ascultă Cuvântul. Omul este făcut pentru toate acestea.

Povestirea începe cu Isus care se ridică, deschide cartea şi se încheie cu Isus care închide cartea şi se aşează. În mijloc avem textul care se citeşte.

Subliniem atitudinea lui Isus, care se ridică pentru a citi. A citi în limba greacă se spune a recunoaşte. Deci a citi înseamnă a recunoaşte cuvintele pe care deja ai învăţat să le citeşti, dar poţi recunoaşte în spatele cuvintelor inclusiv realitatea pe care acestea o descriu.

Termenul s-a ridicat este folosit şi cu sensul de a înviat. Aşadar, Isus  care se ridică  este ca Isus Înviat. Dar şi Isus care citeşte este ca Isus Înviat, însă care interpretează  Scriptura, ajutându-ne s-o înţelegem, pentru că în El se împlineşte întreaga Scriptură.

I se dă Cartea Profetului Isaia. A deschide cartea şi a o citi nu este atât de simplu. Pentru a citi, trebuie să deschizi. În Is. 29 se spune că există o carte în întregime scrisă şi i se dă unuia s-o citească, iar acela spune că nu ştie să citească. Nu ştiu să recunosc. De câte ori nu ştim nici noi să citim, să recunoaştem, să interpretăm.  Apoi se dă altuia care ştie să citească, dar acesta observă că este o carte sigilată şi nu poate să o deschidă. De multe ori adevărul este sigilat, nu putem să-l deschidem. Faptul de a citi, de a interpreta şi de a deschide este important.

În Apocalipsă se spune că există o carte scrisă înăuntru şi afară sigilată cu şapte sigilii şi toţi plâng, deoarece nimeni nu este în stare s-o deschidă. Această carte sigilată – scrisă peste tot (înăuntru şi afară) – este existenţa noastră pe care nimeni nu ştie s-o interpreteze şi din această cauză trăim în suferinţă şi fără sens. Această carte numai Mielul – ridicat şi jertfit – este în măsură să o interpreteze. Misterul lui Isus, care dă viaţa şi este plinătate de viaţă, este în măsură să ne deschidă această carte. Şi în acest loc deja este anticipată  misiunea lui Isus.

Pornind de la cuvintele scrise în carte, Isus interpretează întreaga Sa misiune. Textul e luat din Isaia 61, unde se vorbeşte despre Mesia care, plin de Spirit, va elibera poporul Său. Atunci Isus spune: Spiritul lui Dumnezeu este asupra Mea. E vorba de acel Spirit pe care L-a primit la botez, adică Spiritul Fiului, iar  Spiritul Fiului constă în a trăi în mod concret fraternitatea. Acesta este Spiritul care este asupra Sa.

Întreaga Evanghelie ne va descoperi modul în care Isus trăieşte fraternitatea până la capăt. De aceea este Fiul! Căci Fiul este cel care ştie să se facă fratele altora, al tuturor. Dacă nu, atunci nu este fiu. De aceea Isus este Unsul Domnului, pentru că El este fratele tuturor. Unsul este Mesia.

Şi ce face? Vesteşte Evanghelia săracilor. În limba greacă aceştia sunt cerşetorii, o categorie specială de săraci, aproape fără chip, care depind de ceea ce primesc de la alţii, din darul altora. Sunt cei care nu au din ce trăi. În lucrurile fundamentale toţi suntem cerşetori, căci viaţa nu ne-am dat-o singuri, nici inteligenţa, nici iubirea, nici grija pe care alţii o au pentru noi. Toate lucrurile care ne ajută să trăim ne sunt oferite gratuit. Dacă nu sunt dar, ne costă foarte mult şi nu le obţinem.

Vestea bună. Cea dintâi veste bună este: Dă libertate sclavilor. Se cunosc mai multe feluri de sclavii:

  1. Sclaviile interioare, care sunt cel mai greu de înlăturat şi
  2. Sclaviile exterioare, care sunt provocate de sclaviile altora. Isus vine să ne elibereze de toate aceste sclavi pentru a ne conduce spre libertate.

Libertate nu  înseamnă că fac doar ce-mi place şi ce-mi convine mie, pentru că aceasta ar însemna libertinism. În Biblie libertate înseamnă eliberarea din sclavie. Scriptura vorbeşte nu atât despre libertate, cât despre eliberare, adică sclavul este eliberat din sclavie.

A doua veste bună este că orbii-şi capătă vederea. Oare şi noi suntem orbi? Îl întreabă fariseii pe Isus (Io. 9,51). Dacă aţi fi orbi, nu ar fi prea rău, deoarece pe orbi Eu îi vindec, dar pentru că spuneţi că vedeţi, păcatul vostru rămâne. Iar păcatul este falsa interpretare pe care noi o dăm realităţii, o interpretare total eronată, care constituie adevăratul rău. Evanghelia doreşte să ne deschidă ochii asupra realităţii, ca să ieşim din capcana erorilor  noastre şi să vedem adevărul, iar adevărul este acesta: Dumnezeu este Tatăl şi noi suntem copiii Săi. Prin urmare, toţi suntem fraţi şi trebuie să trăim ca atare. Aceasta este condiţia necesară pentru a locui pe pământ.

Apoi sunt trimişi în libertate cei oprimaţi. Toţi cei asupriţi află libertatea şi sunt trimişi. Se foloseşte acelaşi cuvânt ca în cazul apostolilor.

Acesta este anul de har al Domnului, numit şi anul sfânt, anul jubiliar, anul plăcut Domnului. Aceste cuvinte fac referire la Lev. 25, unde sunt enumerate condiţiile pentru a rămâne în Pământul Făgăduinţei. Aceste condiţii sunt valabile şi în zilele noastre, ca să  trăim în pace pe pământ.

Vom putea locui pe pământ  fără a-l transforma în iad  doar dacă noi considerăm că tot ceea ce există este un dar de la Dumnezeu pentru toţi oamenii. Este darul Tatălui făcut fiilor Săi. Noi putem vieţui dacă trăim ca fraţii, dacă împărţim ca între fraţi darurile pe care le avem. Însă dacă primind aceste daruri ne considerăm rivali, îl distrugem pe fratele nostru, îl ucidem şi anulăm statutul nostru de fii. De asemenea, distrugem şi binele care există, folosind acest bine numai pentru a face răul. Aşadar, condiţia necesară pentru a locui Pământul –şi astăzi înţelegem mai bine aceasta decât în trecut –  este de a trăi ca fii şi ca fraţi.

Leviticul porunceşte ca o dată la 49 de ani să se redistribuie toate darurile Creatorului. Dacă nu se face acest lucru ce se întâmplă? Se întâmplă că unuia îi merge rău afacerea; nu rodeşte pământul, de exemplu. Deci trebuie să-şi vândă pământul şi ajunge sărac. Apoi devine sclav. Bogaţii sporesc tot mai mult şi toate bunurile se adună tot mai mult în mâna câtorva persoane. Cei puţini trăiesc splendid, ceilalţi mor de foame. Apare duşmanul şi săracii nu sunt interesaţi să-şi apere stăpânii sau pe cei care s-au îmbogăţit, fapt pentru care toţi sunt duşi în exil. S-ar putea să rămână doar săracii, iar ceilalţi să fie duşi în exil.

Din punct de vedere material, nu doar spiritual, dacă cineva nu este implicat – ci este disperat – va fi cel dintâi care va distruge totul. În schimb, dacă domneşte dreptatea, atunci există şi libertate. Dacă nu există dreptate, nu există libertate, ci sclavie, opresiune şi nedreptate. Şi nu se va putea locui în pace pe pământ, căci peste tot va fi război. Priviţi războaiele care sunt azi în lume.

Mulţi spun că nu sunt bunuri disponibile în lume. Totuşi există hrană pentru 10 miliarde de persoane, însă din 7 miliarde câţi suntem, 4,5 miliarde mor de foame. Acest fapt înseamnă că trebuie schimbat ceva. Şi lumea va exploda dacă noi trăim în continuare astfel.

Isus a venit pentru ca acest an jubiliar să vină. Comunităţile creştine din Biserica Primară se organizează ca Israelul, care respectă anul sfânt. În Fapte 2,42ş.u.; 4,32 se descrie comunitatea creştină ca fiind comunitatea în care oamenii au totul în comun. Nimeni nu consideră că bunurile sunt doar ale sale. Toţi au – după nevoile lor – şi nimeni nu trăieşte în mizerie. Este un loc în care ei împărtăşesc totul. Astfel realizează anul jubiliar.

Cu certitudine  Isus a venit pe pământ pentru a-i reda omului demnitatea de fiu şi de frate, recunoscând că toţi suntem egali. Dacă dispreţuiesc o persoană, Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu care a creat acea persoană ca fiu al Său şi mă dispreţuiesc pe mine, deoarece sunt identic cu omul pe care-l dispreţuiesc, fiindcă suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Imaginaţi-vă cum ar arăta Pământul, dacă în loc să ne certăm şi să ne distrugem reciproc, în loc  să ne folosim energiile în acest proces distructiv, am trăi în armonie, înţelegând că e bine să ne unim puterile pentru a construi o lume de solidaritate, de bunăstare, de împărtăşire, în care viaţa să aibă o calitate sporită. Ar fi minunat să realizăm lucrarea pentru care ne-am născut, lucrare  promisă de Isaia şi consemnată în Levitic!

Toţi din sinagogă se uită ţintă la Isus. El închide cartea, ia atitudinea de învăţător şi spune:

v. 21

21 A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”.

Ce înseamnă s-a împlinit în auzul vostru? În Evanghelia după Luca cuvântul astăzi e folosit de şapte ori. Noi trăim astăzi. Iar ultimul astăzi este: Vei fi cu mine în rai, în grădină. Întreaga Evanghelie vrea să ne scoată din deşert şi să ne reîntoarcem în grădină.

Astăzi este prezentul determinant în viaţa noastră, deoarece noi trăim numai în prezent. Psalmistul spune: Dacă astăzi ascultaţi glasul Meu, veţi intra în Pământul Făgăduit. Dacă nu ascultaţi astăzi, atunci nu veţi  intra.  Prin urmare, totul depinde de faptul dacă  astăzi ascultăm sau nu; totul depinde de Cuvântul pe care-L punem azi în inimă.

Noi devenim contemporani cu Cuvântul pe care-l ascultăm. Dacă azi ascult acest Cuvânt, El devine adevărul meu azi, adică devine modul meu de a înţelege, de a asculta, de a acţiona, elemente care sunt contemporane prezentului veşnic al lui Dumnezeu. Şi atunci trăiesc. Dacă azi nu practic toate acestea, voi experimenta exact opusul: opresiunea, sclavia, anul de nenorocire. Şi cunoaştem prea multă nenorocire. Ziua de astăzi depinde de Cuvântul pe care noi îl ascultăm.

Isus spune: Astăzi acest Cuvânt, această Scriptură s-a împlinit. Cum s-a împlinit? El a împlinit-o! Este anticiparea întregii Sale vieţi, care este împlinirea acestei profeţii.

Dar împlinirea se petrece doar la nivelul timpanului, în auz. S-a împlinit şi în urechile voastre pentru că ascultaţi acest Cuvânt. Eu, Isus, am ascultat şi am împlinit acest Cuvânt punându-mă în rând cu toţi semenii. Şi la botez am împlinit acest cuvânt, astăzi. Se va împlini şi pentru voi cuvântul acesta, dacă îl veţi asculta cu atenţie şi-l veţi pune în practică.

Cuvântul adevărului ne face liberi, iar cuvântul minciunii ne face sclavi, ucide.

Care sunt coordonatele acţiunii lui Isus? Contextul este anul jubiliar, adică realizarea dreptăţii şi a libertăţii pe pământ. Acest lucru se înfăptuieşte prin puterea Spiritului, adică a Cuvântului. Unde se întâmplă? La Nazaret. Când se întâmplă? Astăzi.

În zilele noastre cuvântul guvernează lumea. Totul e cuvânt. Dar şi cea mai mare minciună poate guverna lumea. Apoi va fi descoperită, va produce dezastre. Prin urmare, cuvântul guvernează lumea şi în bine şi în rău.

Dumnezeu Însuşi foloseşte Cuvântul pentru că acesta este comunicare, comuniune, este iubire atunci când oamenii se dăruiesc pe ei înşişi. Dacă nu, atunci cuvântul este doar modalitatea de a-l înşela şi domina pe celălalt. Prin cuvânt te dăruieşti celuilalt sau îl asupreşti. Prin cuvânt ori ucizi, ori dai viaţa.

Dumnezeu Însuşi este doar Cuvânt, căci adevăratul Cuvânt este pură comunicare de Sine. Dacă este un Cuvânt adevărat, spune totul despre Sine şi se dăruieşte. Dacă este fals, îl înşeală pe celălalt, îl asupreşte şi-l ucide. De aceea se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este viu şi eficient. Fiecare cuvânt este eficient, dar unele sunt vii şi dau viaţă, altele sunt moarte şi dau moarte.

Romani 1,16: Nu mă ruşinez de Evanghelie, de predicare, deoarece predicarea dă mântuire. Vestirea adevărului dă mântuirea, dacă cineva ascultă acest anunţ. Şi vestirea este slabă: ea nu dă nici un profit material. Îţi dă Cuvântul pe care, dacă-L primeşti în inimă, îţi dai seama că e adevărat, iar dacă-L pui în practică, te eliberează de tot răul. Toată energia ta umană şi divină este investită pentru a putea trăi în lumină.

Evanghelia este dată pentru a elibera cuvintele bune pe care deja le avem înlăuntrul nostru, înscrise în inima noastră, ca dorinţă profundă. Pe de altă parte, toate înşelăciunile se realizează tot prin cuvinte, mai ales prin cele din  publicitate.

Se împlineşte azi în urechile voastre. De fiecare dată când ascultăm o povestire, noi suntem contemporani cu evenimentul povestit, dacă ne interesează. Prin urmare, acel eveniment trăieşte azi, este  actual, contemporan cu noi.

În consecinţă, nu noi trebuie să realizăm şi să împlinim Cuvântul, ci Cuvântul ne realizează şi ne-mplineşte. Problema este: Care cuvânt?

vv.22-27

22 Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” 23 Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta». 24 Adevăr vă spun că nici un profet nu este acceptat în patria sa 25 şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, 26 dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul”.

Isus nu a ţinut o predică lungă, ci doar a spus: Azi s-a împlinit acest cuvânt în urechile voastre. Şi ei se minunau de cuvintele pline de har.

Prima reacţie este pozitivă, căci marele vis al omului este tocmai textul lui Isaia: ca din orbi să devenim persoane care văd; ca din sclavi să devenim liberi, să nu mai fim oprimaţi. Propunerea este frumoasă, dar există un lucru scandalos: după părerea lor, Isus nu este Unsul. Dacă ar fi Unsul, nu ar locui la Nazaret, în casa pe care noi toţi o cunoaştem. Nu ar fi fiul lui Iosif, căci tatăl său ar fi cu renume (un Cezar August, de exemplu). Scandalul constă în faptul că acest Cuvânt al lui Dumnezeu se realizează în trupul acestui  om, care este unul oarecare.

Există o alegere între uimire şi aşteptările pe care ei şi noi le avem. Dacă El ar fi aterizat cu elicopterul la Nazaret în urmă cu 2000 de ani, ar fi avut mai mult succes. Însă este un tâmplar. Este scandalul trupului, scandalul cărnii care e ca a noastră. Isus Şi-a însuşit limitele şi fragilitatea noastră, astfel încât  ele să fie locul libertăţii şi comuniunii şi nu al sclaviei şi opresiunii.

Ceea ce pentru ei este scandal – iată şi scandalul Crucii! – este faptul că puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu se află într-un trup care are slăbiciuni şi limite. Însă doar în simplitate se stabileşte comuniunea şi iubirea. Această iubire este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, nu dominarea altor oameni, care este urâciune.

În timp ce ei susţineau că acesta este fiul lui Iosif şi mântuirea nu poate veni prin el, Isus zice: Voi ştiţi ce minuni am făcut în alte locuri şi  Mă întrebaţi de ce nu fac minuni şi aici în satul Meu? Pretindeţi minuni! Nazarinenii  la început se scandalizează, iar apoi pretind.

Voi aţi întâlnit persoane care pretind ceva de la voi, mai ales afecţiune? Cum reacţionaţi? Aşa-i că vă deranjează, pentru că nu ne place să ni se impună ceva?

Iubirea este un dar, iar pretenţia de a-l avea, distruge darul oferit. Fiii care pretind – şi pretind tot mai mult – nu recunosc în mod absolut ceea ce li se dă, nu recunosc că în spate se află darul şi iubirea părinţilor. Deci pretenţiile distrug iubirea şi încrederea. Este distrugerea principiului pe care se bazează viaţa.

Atunci Isus le răspunde că nu poate să facă minuni la El în sat, pentru că acolo află numai pretenţii.

După cum în timpul lui Ilie şi Elisei a fost ajutată o văduvă păgână şi a fost vindecat un lepros păgân. De ce au fost vindecaţi? Pentru că ei nu aşteptau nimic. Cu alte cuvinte, mântuirea este un dar. E iubire, şi iubirea nu poate fi altceva decât dar.

În faţa pretenţiilor noastre Dumnezeu nu ştie ce să facă pentru că, spre exemplu, încă de la început i-a dăruit lui Adam să fie după chipul şi asemănarea Sa, egal cu El. Şi Adam ce a făcut? A emis pretenţii, cu toate că deja avea ceea ce pretindea, însă prin dar. Darul nu se obţine cerându-l imperativ, pentru că el e oferit din iubire, iar pretenţia distruge darul, distruge iubirea.

vv. 28-30

28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

Isus era plin de Spirit, de viaţă, de iubire, iar ei sunt plini de mânie, de ură, care este spiritul morţii. Îl scot afară din oraş ca să-L omoare. L-au condus spre o prăpastie (şi pe Golgota îl vor conduce) şi doresc să-L arunce (pe Golgota îl vor ridica pe Cruce).

Dar El, trecând prin mijlocul lor, se duse. Evanghelia va fi în totalitate un drum. Încă de la începutul Evangheliei putem întrevedea sfârşitul. El însă, s-a dus. Şi se va duce şi dincolo de sfârşitul pe care ei i-L decretează…

Tocmai când Îl vor arunca, adică atunci când îl vor ridica pe Cruce, El va fi cu adevărat Mesia, adică Regele care ne va deschide ochii pentru că ne va descoperi deplin ceea ce ne dăruieşte: Trupul şi Sângele Său ca hrană, pentru ca noi să avem viaţă.

În mod paradoxal, chiar refuzându-L, ei nu fac altceva decât să împlinească darul pe care El astăzi vine să ni-l aducă: darul libertăţii pentru toţi şi darul deschiderii ochilor ca să vedem adevărul. S-a dus înseamnă că nimic nu-L va opri pe Isus să-Şi împlinească misiunea.

vv. 31-32

31 Apoi a coborât la Cafarnaum – o cetate din Galileea – şi îi învăţa în zilele de sâmbătă, 32 iar ei erau uimiţi de învăţătura lui deoarece cuvântul lui avea autoritate.

Textul se încheie, afirmând că Isus învăţa. Se subliniază  în ziua sâmbetei, deoarece cuvântul Său ne face să trecem  dincolo de sâmbătă, adică de  împlinirea Creaţiei. Omul a fost creat în ziua a şasea ca păstrător al Cuvântului, pentru că prin cuvânt omul participă la lucrarea lui Dumnezeu, care creează lumea şi o conduce la ziua a şaptea.

Acest text ne prezintă întregul parcurs al Evangheliei. Suntem la început. Isus Îşi începe misiunea anunţând programul Său, pe care îl împlineşte în viaţa cotidiană,  într-o zi de sâmbătă, zi de odihnă.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop