Luca 4,31-37

În sinagoga din Nazaret Isus a spus: Astăzi se împlineşte Cuvântul promis lui Israel de Isaia, anul jubiliar, deci Împărăţia Domnului. Pacea şi dreptatea sunt pe pământ astăzi. Astăzi se împlineşte are două sensuri:

  1. Isus a venit să împlinească Cuvântul promis şi l-a realizat;
  2. De fiecare dată când citim sau ascultăm Cuvântul, şi noi Îl realizăm, şi noi azi intrăm în mântuire.

Prima minune a lui Isus ne arată programul Său. Cuvântul adevărului, pe care Isus a venit să-l aducă, ne eliberează de rău şi de tot ceea ce ne împiedică să ajungem la adevăr. Aşadar, întreaga Evanghelie e un exorcism, o eliberare de rău.

Se citeşte Lc. 4,31-37

31 Apoi a coborât la Cafarnaum – o cetate din Galileea – şi îi învăţa în zilele de sâmbătă, 32 iar ei erau uimiţi de învăţătura lui deoarece cuvântul lui avea autoritate. 33 Era în sinagogă un om care avea duh de diavol necurat şi striga în gura mare: 34 „Ei! Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu”. 35 Însă Isus i-a poruncit spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” Atunci diavolul l-a trântit jos, în mijloc, şi a ieşit din el fără ca să-i facă vreun rău. 36 I-a cuprins teama pe toţi şi spuneau unii către alţii: „Ce fel de învăţătură este aceasta? El le porunceşte duhurilor necurate cu autoritate şi putere şi ele se îndepărtează!” 37 Şi vestea despre el s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur.

Exorcismul nu e o minune. Minunea este un semn: vindecarea făcută de Isus şchiopului semnifică faptul că ar trebui să umblăm pe căile mântuirii, urmându-L pe Cristos, nu pe căile pierzaniei. Dacă Isus vindecă vederea, omul şi-o va pierde din nou, dar minunea e un semn al credinţei; înseamnă că omul capătă lumină interioară, adică vede realitatea în adevăr.

Exorcismul nu este un semn, ci e o realitate. Toţi experimentăm răul din noi, dar noi nu suntem acest rău. Singurul lucru care ne creează probleme e răul.

Răul nu este doar o simplă acţiune, ci izvorăşte mereu dintr-o intenţie, din interior. Dacă un om face o acţiune rea, dar nu conştientizează şi nu a avut intenţia să o facă, nu este un rău. În schimb, percepem în noi un rău care ne porunceşte să facem acţiuni negative faţă de noi înşine, faţă de alţii, faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întreagă.

Noi vorbim mult de libertate. În Biblie nu se vorbeşte de libertate, ci de eliberare. Care este diferenţa? Îţi spune mereu Fii liber!  tocmai persoana care vrea să te subjuge, să-ţi fure libertatea. Îţi vorbeşte de eliberare acela care-ţi spune: Vezi că eşti sclav şi trebuie să  obţii libertatea!

Evanghelia este o cale de eliberare. Mai întâi e o eliberare de răul interior. La început răul este numai o sugestie interioară, un cuvânt mincinos, o posibilitate care se iveşte, care ni se propune, la fel cum a fost ispitit Isus. Însă răul  care porneşte de la această ispită perfidă îl facem noi.

Pericopa nu vorbeşte de rău şi de diavol, ci de Cuvântul adevărului, care ne eliberează de diavol şi de rău. Care e diferenţa? Putem vorbi atât de mult despre rău, încât ne punem în genunchi înaintea lui. Însă în textul nostru se vorbeşte de eliberarea de rău, de fatalitatea răului. Şi prin Cuvântul adevărului răul e biruit şi e învins într-un mod simplu.

Fundalul pasajului evanghelic este Cuvântul. Textul începe cu Isus care învaţă cu putere şi se încheie cu lumea care se întreabă: Ce fel de cuvânt este acesta al Său care are atâta putere? Deci Isus învinge răul numai prin Cuvânt. Acest lucru înseamnă că răul este ceva care la originea sa are de-a face cu Cuvântul.

Omul e destinatarul Cuvântului şi, la fel ca Dumnezeu, are puterea de a vorbi, de a asculta şi de a vorbi. Omul e creat în ziua a şasea pentru ca prin ascultare şi prin cuvântul său de om să conducă creaţia la ziua a şaptea, adică la perfecţiune şi la Dumnezeu.

Dacă în loc să asculte Cuvântul Domnului, omul ascultă un cuvânt înşelător, mincinos, atunci lumea regresează până la haos, adică până la momentul primordial de dinaintea Creaţiei. Aşadar, distruge lumea.

Încă de la început destinul lumii este încredinţat Cuvântului de care noi oamenii ascultăm. Dacă ascultăm un cuvânt adevărat, atunci lumea devine loc de iubire, de comuniune, de har, de iertare şi viaţă, iar dacă ascultăm un cuvânt mincinos, lumea devine un haos, un loc de închidere şi egoism, de dominare peste alţii şi de moarte.

Textul vorbeşte despre istoria actuală: noi astăzi suntem liberi sau sclavi, în funcţie de cuvântul pe care-l urmăm, fie la nivel personal, fie la nivel comunitar.

Exorcismul este ceva serios şi nu are nimic în comun cu filmele neserioase despre diavoli. Totuşi, diavolul există cu adevărat. Diavol înseamnă cel care dezbină, cel care separă: ne desparte de Cuvânt, de adevăr, de Tatăl, de fraţi şi ne separă chiar de noi înşine, de adevărul nostru. Diavolul ne desparte de creaţie, ne pune pe unii împotriva altora şi toţi ne distrugem. Şi odată ce facem aşa – căci răul îl facem noi – răul devine satana. Satana înseamnă acuzatorul.

Când ai făcut răul, apoi regreţi şi te întorci la bine, în loc să-ţi spună: Acum trebuie să ieşi din rău, din mizerie, satana te acuză şi-ţi zice: Tu nu poţi face decât răul, eşti vinovat şi acum trebuie să plăteşti. Deci satana te acuză.

Spiritul lui Dumnezeu face tocmai opusul: în loc să dezbine, este simbiotic, adică te pune împreună cu ceilalţi. Este spiritul iubirii şi al vieţii. Iar când greşeşti, în loc să fie acuzator ca satana, vine Paracletul, adică avocatul apărării care îţi spune: DA, ai greşit, însă ai posibilitatea să fii iertat. Deci în fiecare moment poţi să-ţi schimbi viaţa. Sunt cele două spirite care locuiesc în noi.

Fiecare acţiune a noastră depinde de spiritul pe care-l urmăm. Dacă nu suntem atenţi, noi urmăm mereu spiritul nepotrivit, prin moştenire. Noi suntem creaţi pentru adevăr, dar adevărul îl învăţăm de la alţii, iar în zilele noastre nu ni se pare că adevărul e suveran în lume, deşi toţi ar dori adevărul. În schimb, în lume domină minciuna, fapt pentru care ne înşelăm de multe ori..

Dacă Domnul săvârşeşte minunile cu mare simplitate (orbului îi spune să-şi recapete vederea şi el vede; mortului îi porunceşte să iasă afară şi el învie), atunci când este vorba de exorcism, şi El are dificultăţi.

Omul posedat strigă. În Evanghelia după Marcu se spune că primul din cei posedaţi  se tortura, al doilea locuia în cimitire, iar al treilea, copilul lunatic, moare şi învie, adică trece chiar prin moarte. Marcu doreşte să ne spună că exorcismul este tot mai greu de făcut pentru că răul, cu cât avansează mai mult, caută să reacţioneze şi mai violent şi mai sonor atunci când e pus la zid.

Acest lucru este valabil şi-n cazul vieţii spirituale: un om care trăieşte rău, crede că nu face nimic rău şi că este bine aşa cum trăieşte. Însă atunci când un om încearcă să facă binele, imediat îşi dă seama că are răul în interior. Şi cu cât avansează în sfinţenie, cu atât mai mult îşi dă seama că răul vrea să se întărească, pentru a rezista.

Textul relatează prima luptă a lui Isus cu răul. Lupta cu răul cere efort, angajament, chiar şi-n cazul lui Isus. Procesul eliberării este progresiv şi costă scump.

vv. 31-32

31 Apoi a coborât la Cafarnaum – o cetate din Galileea – şi îi învăţa în zilele de sâmbătă, 32 iar ei erau uimiţi de învăţătura lui deoarece cuvântul lui avea autoritate.

Isus învaţă. De obicei nu spune ce învaţă, căci învăţătura este El Însuşi, sunt faptele Sale. Învaţă  în ziua sâmbetei. Ce înseamnă aceasta? Când noi ascultăm Cuvântul Său, adică lucrurile pe care le face El, suntem în interiorul sâmbetei, în prezentul lui Dumnezeu. Cuvântul Său ajută creaţia să treacă de la ziua a şasea la ziua a şaptea, adică ne ajută să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, în plinătatea vieţii lui Dumnezeu. De aceea Isus vorbeşte mereu sâmbăta,. De fiecare dată când eu ascult este sărbătoare, căci devin fiul lui Dumnezeu, înving răul, sunt liber, deci este sâmbătă!

Învăţătura lui Isus uimeşte lumea. În faţa  Cuvântului lui Dumnezeu eu ori sunt impresionat –ceea ce înseamnă că sunt deschis să înţeleg – ori am sentimente negative. Cei din Nazaret la început au fost impresionaţi, dar apoi s-au scandalizat, s-au închis faţă de Cuvânt, adică şi-au împietrit inima. Aşadar, dacă ne deschidem inima atunci când  ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, vom fi întotdeauna impresionaţi, pentru că descoperim ceva nou. De altfel, şi când ascultăm cu adevărat o persoană suntem impresionaţi. Noutatea este că ascultând – indiferent de lucrurile pe care celălalt le spune şi indiferent cine este – eu devin ca Dumnezeu, care ascultă şi primeşte.

Dacă nu primim Cuvântul – noutatea – înseamnă că avem inima împietrită, adică ascultăm pentru a-l prinde în capcană pe celălalt, pentru a-l învinovăţi şi acuza. Aşa cum facem de obicei. În general, noi nu ascultăm, căci deja avem răspunsul pregătit, pentru a-l înşela. Dacă celălalt se descoperă prin cuvânt, imediat îl blocăm.

Cuvântul nu ne lasă indiferenţi: ori devine un loc de primire, de viaţă, de comuniune, ori devine unul de ceartă. Fiecare rău porneşte de la cuvânt. Războiul porneşte de la cuvânt. Ucide mult mai mult limba decât sabia.

În continuare Evanghelia ne spune că erau uimiţi de învăţătura lui Isus, căci Cuvântul său era cu putere. Cuvântul Domnului are forţă. Fiecare cuvânt, de altfel, are forţă. Prin cuvânt noi avem puterea Domnului de a comunica, de a dărui, de a da viaţă, de a favoriza viaţa, de a intra în comuniune; sau avem puterea diabolică de a ne separa, de a condamna, de a judeca, de a ne ucide, adică puterea morţii.

Când ascultăm un cuvânt, imediat înţelegem dacă sentimentele noastre sunt de uimire şi primire a cuvântului, sau de închidere şi moarte. Cuvântul întotdeauna are putere, fie de a da viaţa, fie de a ucide. Nu există cuvânt neutru! Însă noi suntem obişnuiţi să ascultăm atât de multe cuvinte, încât ne tulburăm. Şi este rău, căci dacă cuvântul îşi pierde savoarea înseamnă că suntem morţi, electroencefalograma este plată. Sunt cuvintele care ne influenţează inconştient, fără să ştim. Deci este important să cunoaştem ce este cuvântul şi să fim conştienţi de sentimentele şi reacţiile pe care le produce în noi fiecare cuvânt ascultat, dar şi fiecare relaţie.

vv. 33-34

33 Era în sinagogă un om care avea duh de diavol necurat şi striga în gura mare: 34 „Ei! Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu”

Scena această pericopă evanghelică are loc în Sinagogă – locul cultului, al ascultării Cuvântului. Acest om frecventa cultul, asculta Cuvântul şi-şi păstra în el demonul necurat în mod liniştit. Înseamnă că noi putem merge în toate locurile sfinte, în multe  pelerinaje fără să ascultăm vreodată Cuvântul cu adevărat, fără să acceptăm că Isus e Cuvântul. Numai când intră în mine Cuvântul adevărului, eu îmi descopăr dezordinea din viaţă şi cine sunt.

Un om vine în Biserică şi se cuminecă, participă la cruciade şi chiar vizitează un templu budist, este de acord cu toate lucrurile sacre cu condiţia ca el să rămână în necunoaşterea sa, iar supunerea lui oarbă să-i garanteze în mod magic mântuirea. De obicei mulţi caută această garanţie.

În zilele noastre omul nu caută să fie inteligent, să fie conştient de realitate şi nici să trăiască liber, chiar dacă numai aceste valori ne fac asemănători cu Dumnezeu.

Astăzi omul atribuie sacrului (cultului, sectei sau religiei) propriile sale sentimente, certitudini şi siguranţe, fără să asculte vreodată Cuvântul. Cuvântul trebuie să-L asculţi tu, deoarece este la fel ca mâncarea: ori mănânci tu, ori nu mănânci deloc; ori gândeşti tu, ori nu gândeşti deloc, nu este suficient să gândească altul în locul tău. Dacă nu gândeşti, înseamnă că nu eşti om, nu eşti liber. Există pericolul să practicăm religia, fără să ne folosim inteligenţa şi libertatea.

Acest om – un anonim, simbol al omenirii şi al fiecăruia dintre noi – este ca prins în cursă, deoarece multele cuvinte din jurul său nu au permis până acum să intre în inima lui Evanghelia. Cuvântul lui Isus e diferit de cel al cărturarilor: e eficient, viu, pătrunzător şi rupe zidurile care ne ţin prizonieri şi face să iasă afară răul din om.

El era în Sinagogă. Locul preferat al satanei nu este lumea, ci religia, cultul.

Satana are lumea la mână fără mare efort, fără probleme: Totul este al meu îi spune satana lui Isus în Lc. 4,16. Dacă mi te închini, Ţie Îţi dau totul, căci tot este al meu. Deci satana lucrează în lume.

Chiar de la început satana acţionează asupra imaginii pe care noi o avem despre Dumnezeu. Şarpele i-a sugerat lui Adam o imagine a unui Dumnezeu invidios, antagonist al libertăţii şi realizării lui, un Dumnezeu care interzice, iar dacă Adam încalcă ordinele, îl pedepseşte, deci trebuie să fugă de El.

Locul preferat de satana este religia. Şarpele e în Eden, nu  afară, ci înăuntru, de unde ne sugerează o imagine falsă despre Dumnezeu, în baza căreia apoi noi acţionăm, căci omul mereu se comportă în conformitate cu imaginea pe care o are despre valori, despre sine, iar imaginea pe care un om o are despre sine, este ideea pe care el o are despre absolut.

Întreaga Evanghelie este o corectare a imaginii demonice a lui Dumnezeu sugerate de satana. Evanghelia ne revelează un Dumnezeu diferit de cel pe care noi îl aveam în minte.

Aşadar satana, acest spirit necurat, vine tocmai în sinagogă. Spirit înseamnă viaţă, respiraţie, necurat însemnă moarte. Tot ceea ce are legătură cu moartea e necurat. Spirit necurat se traduce o viaţă de moarte, un om care trăieşte o viaţă deja moartă. Este vorba de un antagonism care deja o ucide.

E numit demon, căci în cultura greacă erau mulţi demoni: fie pozitivi, fie negativi. Pentru Evanghelie toţi demonii sunt negativi. Dacă tu eşti supus vreunui demon, puterea lui e mereu negativă. Tot ceea ce te leagă şi devine stăpânul tău, mereu e negativ.

E numit şi diavol (dia-ballo) pentru că te divide, te separă. Te desparte de adevăr, de Dumnezeu-Tatăl, deci te desparte de substanţa ta de fiu, apoi te îndepărtează de semenii tăi, de fraţii tăi, te îndepărtează de natură, care este darul lui Dumnezeu.

Cuvântul eronat despre Dumnezeu, considerat invidios şi gelos, este originea tuturor relelor noastre. Şi noi căutăm să fim ca acest Dumnezeu fals pe care-l avem în minte. De aceea facem toate relele pe pământ.

În prezenţa lui Isus, care e un Dumnezeu total diferit, diavolii spun: Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? De ce diavolul foloseşte pluralul? Apoi spune: Te cunosc. Şi Isus îi spune la singular: Ieşi! Este unul sau sunt mai mulţi? Răul nu suntem noi, dar răul vrea să se identifice cu noi şi deci vorbeşte în numele nostru. De aceea spune noi.

Expresia Ce este între noi şi tine? Are următoarea semnificaţie: Atunci când se încheia o alianţă între doi regi şi apoi se întâmpla că unul invada teritoriul celuilalt, cel păgubit îi spunea: Vezi că-mi invadezi terenul, iar celălalt răspundea: Ce este între noi şi tine? Răspunsul este clar: între noi există alianţa. Deci stai liniştit, căci eu intervin în favoarea ta.

Ce este între noi şi tine, Isuse din Nazaret? înseamnă: Oare tu, Isuse, nu ştii că suntem aliaţi, căci până acum Dumnezeu a fost mereu liniştit cu noi? Apoi, noi am sugerat omului adevărata imagine despre Dumnezeu şi totul e în ordine. Omul funcţionează bine ca maşină infernală şi crede că tot ce face, face pentru a-l onora pe Dumnezeu.

Şi-n zilele noastre, oamenii se ucid între ei şi săvârşesc tot răul în numele lui Dumnezeu. Deci suntem buni aliaţi, nu-i aşa? De ce ai venit să distrugi această alianţă?

DA! Isus a venit să distrugă această alianţă, această imagine falsă despre Dumnezeu, pe care diavolul a sugerat-o omului încă de la început. Această imagine care este începutul tuturor relelor noastre, de fapt este falsa imagine despre om.

Programul întregii Evanghelii constă în a restabili prin Cuvântul adevărului  cine este Dumnezeu pentru noi şi cine este omul, astfel încât să trăim în adevăr, în libertate şi nu în minciună, şi să descoperim că suntem fii şi fraţi, deci să trăim în armonie, solidaritate, împărtăşire. Să nu trăim după legea posedării, având ideea greşită că Dumnezeu îi are pe toţi la mână şi noi vrem să fim ca El. Atunci îi distrugem pe toţi. Dar ce viaţă este aceasta?

Ai venit să ne distrugi? Te cunosc cine eşti, sfântul lui Dumnezeu. Răul intuieşte corect binele, dar îl vede ca duşman al său.

Acestea sunt primele cuvinte ale spiritului răului în Evanghelie şi sunt identice cu reacţia nazarinenilor care-L ascultă pe Isus impresionaţi, apoi se scandalizează, se mânie şi chiar doresc să-L ucidă pe Isus. De fiecare dată când ascultăm Cuvântul şi în noi apare imediat împotrivirea faţă de Cuvânt este semnul cel mai clar că nu citim Evanghelia.

Dacă spun: Deja cunoşteam cele scrise, înseamnă că nu înţeleg nimic, ci doar revăd toate siguranţele mele, pentru a le întări. De fiecare dată când citesc Evanghelia mi se întâmplă să întreb: Ce este între mine şi tine, Isuse? Ai venit să mă distrugi? Ştiu cine eşti. Tu eşti sfânt, dar eu nu sunt.

Există riscul să devenim imuni faţă de Biblie. Unii, ascultând multe cuvinte în sinagogă, au devenit imuni, nu-i mai atingea nimic. În textul nostru Cuvântul lui Isus, înlătură această imunitate. Isus demască răul şi-l face să iasă din om.

Noi suntem îndrăgostiţi de răul din noi şi credem că este identitatea noastră. Spunând Aşa sunt eu, mă identific cu răul şi prefer răul din mine în locul oricărui bine posibil. Aşa sunt obişnuit. E o sclavie interioară şi o avem din plin. Vin apoi sclaviile exterioare, care sunt consecinţele celei interioare. Dar, oricum, sclavia porneşte din interior.

Cuvântul pătrunde în noi şi elimină răul. Suntem la începutul Evangheliei, deci acest text este programul lui Isus. Întreaga Evanghelie va împlini această lucrare şi întreaga noastră viaţa este această lucrare de eliberare de rău.

v. 35

35 Însă Isus i-a poruncit spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” Atunci diavolul l-a trântit jos, în mijloc, şi a ieşit din el fără ca să-i facă vreun rău.

Răul a spus: Ce este între noi şi tine? Ai venit să ne distrugi? Isus îi arată că minte, îl demască şi-i spune: Taci! şi Ieşi! Isus închide gura răului, pentru ca bolnavul, în sfârşit, să poată vorbi. Isus scoate diavolul, astfel încât cel care-l găzduia să fie liber.

Isus biruie răul şi face minunea doar prin Cuvânt. Deci e suficient Cuvântul adevărului pentru a înlătura minciuna, la fel cum e suficientă lumina pentru a birui întunericul. Întreaga Evanghelie va fi o călătorie progresivă a luminii care intră în noi şi pe măsură ce intră, descoperă toate mizeriile noastre, dar ne şi eliberează de întuneric.

Porunca Ieşi! este pentru că a intrat. Deci omul nu trebuie să se identifice cu răul. Noi nu suntem răul. Răul a intrat în noi după ce am fost creaţi, prin minciună şi înşelătorie şi nu din vina noastră. Răul conduce şi la nivel social, căci noi ne comportăm în funcţie de aerul pe care-l respirăm, după ideile pe care alţii ni le vâră în cap, sau pe care le moştenim.

Păcatul originar înseamnă tocmai că noi suntem teribil de condiţionaţi. Ieşi! pentru că tu ai intrat ulterior, nu eşti originar, ci eşti în om ca un dominator care-l subjugă..

Diavolul îl aruncă la pământ fără să-i pricinuiască rău şi iese. Deci răul, în sfârşit este biruit de Cuvântul adevărului. Experienţa pe care o pot avea citind Evanghelia zi după zi, an după an, este că încep să tacă acele voci negative care sunt în mine, şi-mi dau seama că Biblia relatează istoria mea într-un mod nou, vorbeşte despre realitatea mea. Evanghelia este adevărul opus tuturor vocilor pe care eu le auzeam în interior şi-mi spuneau multe alte lucruri.

Evanghelia îmi spune un adevăr mult mai frumos, care nu mai este necurat, care nu mai este de moarte, de despărţire, de acuză – ci un adevăr de pace, bucurie, blândeţe, libertate, adică îmi dau seama că trec de la spiritul necurat la Spiritul Sfânt. Este drumul vieţii noastre. În mijlocul Sinagogii stă acest om care deja e eliberat de rău datorită Cuvântului.

Încercaţi să simţiţi felul sentimentelor din interiorul vostru, căci mereu simţim pace ori nelinişte, iubire ori ură, bucurie ori tristeţe. Căutaţi să vedeţi diferenţa şi vă veţi da seama că toate sentimentele se reduc la două feluri: sentimente negative, care produc  haos, distrug, îţi aduc moartea, te izolează, te acuză, te fac necomunicativ, te determină să te comporţi rău cu toţi, să te simţi rău, să te împaci cu răul care există în tine, te duc la disperare şi în final clachezi. Celălalt tip de sentimente sunt cele pozitive, opuse acestora.

Întreaga viaţă spirituală constă în a şti să deosebeşti un spirit de celălalt şi să spui da spiritului bun. Dacă eu nu le pot discerne, voi risca să fiu ghidat de rău,  mă voi simţi agitat, şi nu voi acţiona liber. Deci trebuie să am grijă să deosebesc cele două spirite şi să înţeleg că acelui spirit care-mi provoacă rău trebuie să-i spun  Ieşi şi taci!

Spiritului bun, pe care-l simt din când în când, spiritului de pace, de bucurie, îi spun Bine că te am, deci vreau să te am de acum înainte.

Ceea ce omul cultivă, creşte apoi în el. Viaţa spirituală constă în a deosebi şi apoi a spune da unuia şi nu celuilalt. Căruia îi spui mereu nu, până la urmă se plictiseşte şi pleacă. Căruia-i spui da, îl cultivi şi creşte.

v. 36

36 I-a cuprins teama pe toţi şi spuneau unii către alţii: „Ce fel de învăţătură este aceasta? El le porunceşte duhurilor necurate cu autoritate şi putere şi ele se îndepărtează!”

Textul începea subliniind că Se mirau de învăţătura lui, căci cuvântul lui avea putere, iar la sfârşit se vorbeşte de autoritatea Cuvântului. Luca aşează exorcismul între aceste două afirmaţii ale forţei Cuvântului, deoarece vrea să ne spună că tocmai Cuvântul divin pe care îl asculţi are puterea să te elibereze de înşelăciune, de minciună. Numai adevărul ne eliberează de minciună. Este acel adevăr care-ţi arată toate contradicţiile din interiorul tău, la fel ca în cazul îndrăcitului, care mai înainte stătea liniştit chiar în sinagogă.

Deci să nu las Cuvântul să treacă pe lângă mine, căci prima acţiune a satanei în Luca 8,14 este de a fura cuvântul astfel încât, imediat ce-l asculţi, să fie ca şi cum ar cădea pe asfalt. Îl fură şi nu-l lasă să intre în inimă. Însă voi lăsaţi-l să intre şi veţi constata forţa eliberatoare a Cuvântului.

v. 37

37 Şi vestea despre el s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur.

Ieşi! este ecoul pe care-l produce Cuvântul. În această seară ecoul Cuvântului a ajuns  la noi, iar noi cum reacţionăm? Ni se întâmplă exact ce i s-a întâmplat îndrăcitului: Ai venit să ne distrugi? Este prima noastră reacţie faţă de Cuvânt, dacă-L ascultăm cu adevărat.

Noi putem obiecta: Dar ne simţeam aşa de bine înainte de a-l asculta! Sau: E un Cuvânt frumos, dar nu e pentru mine. Eu ştiu cine eşti. Tu eşti sfântul lui Dumnezeu, dar eu sunt un păcătos. Deci nu pot trăi diferit. În faţa acestor reacţii suntem chemaţi să spunem cu Isus: Taci şi ieşi din el!

Acest Cuvânt ni se prezintă şi astăzi cu aceeaşi forţă pe care o are din veşnicie. Tocmai acesta e programul lui Isus, pe care-l va dezvolta în întreaga Evanghelie şi se va realiza pas cu pas. În fiecare clipă,  zi de zi ne dăm seama că avem de dus o luptă cotidiană cu răul din noi, rău care încă trebuie să iasă din noi.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop