Luca 5,12-16

Suntem la cap. 5 după Luca, atunci când Petru, după o noapte întreagă în care nu a prins niciun peşte, a fost chemat de Isus.  Petru descoperă nu numai că e incapabil să pescuiască, ci e şi păcătos. Cu toate acestea, Isus îl cheamă. Anterior Isus îi vindecase soacra. Înainte de acest eveniment am tratat exorcismul. Am subliniat cum Isus ne eliberează de rău pentru a face binele şi ne cheamă să-L urmăm.

Ce se întâmplă,dacă noi – păcătoşi la fel ca Petru – îl urmăm pe Isus? Se întâmplă că ne naştem oameni noi, tocmai urmându-L. Ştim că leproşii trăiesc ca să moară. În întreaga noastră existenţă aceasta este singura boală incurabilă, ba mai mult, se încheie cu moartea. Lepra este vădirea morţii în trup. Noi, păcătoşii, noi, necuraţii, vom vedea cum din leproşi ne naştem oameni noi, cu o viaţă care a biruit moartea, pentru că suntem eliberaţi de rău şi ştim să iubim.

Textul biblic ne prezintă un miracol global: vindecarea unui lepros este ca o naştere la o nouă viaţă. De aici înainte Evanghelia va dezvolta această viaţă nouă.

Se citeşte Lc. 5, 12-16

12 Pe când se afla într-una dintre cetăţi, un om plin de lepră, văzându-l pe Isus, a căzut cu faţa la pământ şi l-a rugat spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 13 Întinzându-şi mâna, l-a atins spunându-i: „Vreau. Fii curăţat!” Îndată lepra l-a părăsit. 14 Atunci, el i-a poruncit să nu spună nimănui, ci „mergând, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta, după cum a poruncit Moise, ca să fie mărturie pentru ceilalţi”. 15 Vestea despre el se răspândea din ce în ce mai mult şi mari mulţimi se adunau ca să-l asculte şi să fie vindecate de bolile lor. 16 Însă el se retrăgea în locuri pustii şi se ruga.

Textul relatează o minune mare: vindecarea unui lepros este la fel ca învierea unui mort, însemnând naşterea pentru o viaţă nouă. Vindecarea leprosului reprezintă într-o imagine vizuală ceea ce i se întâmplă omului care-L urmează pe Domnul până la capăt. Această vindecare înseamnă că viaţa noastră nu mai e plină de lepră, nu mai e plină de moarte, ci e plină de Spirit Sfânt.

Pericopa se bazează pe transgresiuni, pe încălcarea unor reguli sau legi. Acest text va introduce cinci polemici ale lui Isus cu Legea.

Că legile sunt încălcate, aducem următoarele argumente: leprosul stă în oraş, cu toate că n-ar avea voie;  merge la Isus, în loc să se îndepărteze, pentru că leprosul trebuia să se îndepărteze de orice om. Aşadar leprosul nu respectă starea sa de lepros.  Ba  chiar Isus încalcă legea: un lepros nu poate fi atins. Pe aceste încălcări ale legii se întemeiază întreaga minune şi apoi întreaga polemică cu Legea.

Legea – pe bună dreptate – deosebeşte binele de rău, divizează, desparte, ne spune ce e mort şi ce e viu, însă legea nu dă viaţa. Legea îţi spune să fii atent să nu faci răul, să nu atingi ce e rău, că altfel te infectezi şi tu. Prin lege răul devine locul singurătăţii, al excluderii, al unei relaţii fragile. Acest lepros e ca un cadavru viu, ambulant. Singura condiţie este că e obligat să respecte legea expulzării. Dacă vede pe cineva, trebuie să strige: Necurat, necurat! astfel încât celălalt să poată merge mai departe, iar el – ca lepros – să dispară în singurătatea sa.

Legea ne arată răul, ne izolează, fiecare pe cont propriu, ne declară terminaţi, morţi. Şi ce face Isus când vine? Vine să atingă răul. Astfel răul, expulzarea devin locul atingerii, al comuniunii, al vindecării, al cunoaşterii lui Dumnezeu şi naşterea la viaţa nouă. Prin urmare, acesta e sensul textului.

E important contextul încălcării Legii, pentru că omul prin natura sa o încalcă, având o conştiinţă a limitei sale, dorind să meargă dincolo de limită. Tot ceea ce facem ca să ne depăşim limitele, este  după nivelul nostru de cultură,  şi nu după legile naturale. Sunt două moduri pentru a ne depăşi limitele:

  • Unul care aduce moartea, adică tu ieşi din perimetrul tău devorându-ţi aproapele, (aşa facem de obicei), iar atunci ucidem. Această modalitate aduce cu sine moartea.
  • Cealaltă modalitate constă într-o încălcare a legii, când eu mă înving pe mine însumi pentru a lăsa spaţiu comuniunii cu celălalt. În loc de luptă, stabilesc cu aproapele meu o relaţie bazată pe iubire şi respect reciproc. Această încălcare a legii face ca din doi, să devenim unul în diversitate.

Această încălcare a legii reflectă în noi imaginea lui Dumnezeu, pentru că lăsăm spaţiu pentru comuniune şi iertare. Acesta e sensul Evangheliei!

Textul biblic vorbeşte despre Lege. Dar ce putem înţelege noi azi prin acest cuvânt? Legea, dacă merge bine, pune diagnosticul, Isus însă administrează terapia, vindecă. Aceasta e diferenţa!

Ca fundal al acestei minuni avem minunea lui Naaman Sirianul vindecat de Elisei în Cartea a II-a a Regilor la cap. 5, atunci când Naaman merge la regele lui Israel şi-i spune că trebuie să-L vindece, pentru că în poporul său există cineva care vindecă de lepră, iar regele îi răspunde: Cum? Ai venit numai pentru că vrei să ne ataci şi să ne distrugi? Cine poate elibera de lepră, decât numai singurul Dumnezeu? Însă există un profet care-i spune să se spele în Iordan de 7 ori. Iniţial respinge sfatul, dar apoi se spală şi iese cu carnea nouă, ca de copil. Acesta e fundalul minunii lui Isus.

v. 12

12 Pe când se afla într-una dintre cetăţi, un om plin de lepră, văzându-l pe Isus, a căzut cu faţa la pământ şi l-a rugat spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”.

Episodul are loc într-un oraş. În sine, oraşul e locul interzis leprosului. În Lev. 13 se spune că leproşii trebuie să locuiască în afara oraşului şi dacă văd pe cineva care se apropie, ei trebuie să strige, să îndepărteze omul şi să fugă pentru că sunt necuraţi. Necurat este antonimul cuvântului pur, curat. Cel pur are legătură cu viaţa, iar cel necurat aduce moartea.

Leprosul locuieşte în oraş.  Acest limbaj este şi un mod de a spune: oare oraşul nostru nu este şi locul singurătăţii, unde fiecare se gândeşte numai la sine – izolat de alţii – la fel ca leprosul?

Avem un om plin de lepră. Isus era Omul plin de Spiritul Sfânt. Spirit înseamnă viaţă; sfânt înseamnă al lui Dumnezeu. Acesta e plin de lepră. Lepra este moartea la vedere, trupul care se descompune. Şi omul e trup. Trupul e locul relaţiilor noastre: ori relaţii de viaţă, de iubire, de dăruire, ori relaţii de moarte, de excludere. Lepra te exclude total, te izolează de ceilalţi. Nu poţi să atingi pe nimeni, nu poţi trăi cu nimeni, eşti exclus de la cult, de la viaţa civilă, eşti mort din punct de vedere civil şi religios, eşti un cadavru ambulant. Apoi, lepra simbolizează moartea vizibilă, scoţând la iveală carnea care se desprinde de pe om.

Acest om plin de lepră e metafora existenţei umane. Omul e singurul animal conştient de moartea sa şi întreaga viaţă o trăieşte cu această conştiinţă a morţii şi tot ceea ce face este pentru a ieşi din această stare, din această lepră. Şi totuşi, moartea îl izolează tot mai mult – cu problemele, necazurile şi relele sale – până când îl înghite total. Este destinul uman: omul este pământ şi se reîntoarce în pământ, fapt care se vede clar în acest lepros.

Acesta reprezintă omul în adevărata sa stare, ţărână, şi de aceea se va întoarce în pământ. Dar el are nevoie de viaţă!

Cineva ar putea depune armele în faţa acestei evidenţe şi să spună: Aşa e viaţa. Viaţa înseamnă să fii singur, viaţa înseamnă să mori. Să ne resemnăm în faţa evidenţei că suntem singuri, că vom muri şi … nimic mai mult!

Acest lepros nu se resemnează, căci omul are în el setea de  viaţă şi de fericire. El nu acceptă viaţa în singurătate şi moarte. Acum el Îl vede pe Isus. Până acum Isus era cel care-i vedea pe alţii, însă acum el Îl vede pe Isus! Acest fapt înseamnă că locul din care noi Îl vedem pe Isus – Isus însemnând Dumnezeu mântuieşte – locul în care-L vedem pe Dumnezeu care mântuieşte este tocmai conştiinţa noastră că suntem pierduţi. Când Petru s-a descoperit păcătos şi a spus: Pleacă de la mine! Isus l-a chemat. Locul păcatului meu, al limitei mele, al pierzaniei mele este LOCUL comuniunii cu Dumnezeu, căci tocmai în acel loc eu simt setea mea de viaţă şi de Dumnezeu.

Îl descoperi şi-L doreşti pe Dumnezeu atunci când eşti într-o situaţie dificilă, când îţi simţi neputinţa.

Tocmai acum leprosul se apropie de Isus şi-L roagă. Rugăciunea se naşte din nevoia pe care o are el. În limba italiană cuvântul pregare derivă de la precario. Cel precar se roagă ca lucrurile să-i meargă bine. Când eşti într-o situaţie precară, rogi pe cineva să intervină şi-ţi pui speranţa în  această intervenţie. Cine ştie cât de mult se roagă tinerii în zilele noastre! Omul e singurul animal precar de-a lungul întregii sale vieţi. Şi ştie că e instabil. Precar înseamnă că îţi lipseşte ceva şi că ai nevoie: adică omul simte că-i lipseşte viaţa plină, deoarece este creat pentru viaţă.

Nu-mi lipseşte a treia mână, pentru că nu am fost creat pentru a o avea, dar dacă-mi lipseşte o mână, atunci îi simt lipsa. Ceea ce-ţi lipseşte face să apară în tine nevoia şi dorinţa de a avea, dar numai dacă nu te resemnezi.

Şi e important: acest om care este exclus, care e izolat şi singur, trăind mereu sub ameninţarea morţii, care nu se poate apropia de nimeni, respectând o singură lege, aceea de a fi în afara ei, nu se resemnează, ci încalcă Legea. El stă în oraş, îl vede pe Isus şi în loc să fugă şi să spună Necurat, necurat! merge la El, îi vorbeşte, îl roagă şi-I spune: Doamne!

Îl numeşte Domn, la fel ca Petru care, după ce L-a numit Învăţător, ulterior Îl numeşte Domn. Dacă vrei, poţi să mă cureţi. Dacă Tu vrei, poţi elibera viaţa mea de moarte şi să-mi redai acea viaţă plină pentru care am fost creat. Deci e o persoană care nu renunţă la setea de Dumnezeu şi de viaţă. E foarte important să nu renunţăm la setea de viaţă şi la idealul de fericire, căci renunţarea înseamnă moarte.

Idealul nu produce nimic: dacă îţi e foame, nu înseamnă că dorinţa ta de a mânca produce prânzul. Eventual produce sucul gastric. Cu toate acestea, având idealuri, le putem împlini. Dacă tu nu-l doreşti pe celălalt, chiar dacă el ţi se dăruieşte, tu nu-l accepţi. Dorinţa e capabilă să-L primească şi pe Dumnezeu. Toată ştiinţa pe care o avem e dorinţă de studiu, de cunoaştere, fapt pentru care am putut primi Cuvântul, limbajul, cultura, ştiinţa şi să ne aducem şi noi aportul în aceste domenii. Dar fără aspiraţii, fără idealuri, nu există nimic. La fel, şi relaţiile  dintre oameni sunt rod al idealului de comuniune: pe celălalt nu-l creezi tu, poţi doar să-l doreşti şi să-l accepţi. La fel, pe Dumnezeu nu trebuie să-L creăm noi, pentru că  El există. Îl poţi primi, Îl poţi accepta.

Deşi pare lucrul cel mai ineficient din câte există, în realitate idealul e ceva sublim, este motorul care mişcă întreaga viaţă a oamenilor. Idealul îl determină pe om să aibă deschidere pentru a primi tot de ce are nevoie. De aceea nu  e bine să avem idealuri mici.  Idealul înseamnă a râvni mereu la mai mare, la mai mult, căci omul e o creatură însetată de dorinţa de a cunoaşte, de a avea, de a fi. Avem mereu dorinţa de plenitudine, de fericire, de a ne bucura de viaţă.

Tereza de Aquila spune: Umilinţa convieţuieşte în pace cu marile idealuri. Pe de altă parte, nu e vorba de a ne umili atunci când avem  idealuri mărunte.

Epoca noastră e una a idealurilor mărunte. Oh, mântuirea? Eu mă mulţumesc dacă am sănătate! Fii liniştit că sănătatea oricum o pierzi. Tu stabileşte-ţi un ideal mai înalt, şi apoi roagă-te şi pentru sănătate, dacă e necesar. Eu doresc puţină bunăstare, însă în lume există ceva mai mult decât puţina bunăstare, pe care oricum o vei pierde. Ai putea  chiar să-ţi sacrifici viaţa, şi astfel să o dobândeşti. Pe lângă toate acestea, tu  ştii să iubeşti. Să nu coborâţi ştacheta idealurilor voastre!

Absenţa idealurilor înseamnă absenţa perspectivelor. Dacă vei trăi mereu sub ameninţarea fricii, nu vei realiza nimic. Idealul este cel care te pune în mişcare.

Acest lepros doreşte… Ce doreşte? Exact opusul realităţii sale, care e de moarte. Omul e o creatură contradictorie, adică trăieşte unele lucruri şi doreşte exact opusul lor. Acest lepros se adresează Domnului cu o rugăminte, pentru că rugăciunea e aceea care mediază o situaţie.  Aşadar, leprosul îşi exprimă  dorinţa: Dacă vrei, poţi! Nu e un lucru magic. Dacă vrei: există o voinţă liberă din partea ta şi există puterea ta care se exercită liber. La fel ca într-o relaţie adevărată: avem o posibilitate şi o libertate. Căci dacă nu există posibilitate, nu există nici libertate. Fără libertate nu avem o adevărată relaţie.

Leprosul are o percepţie obiectivă a situaţiei sale tragice, dar şi credinţa, încrederea că Celălalt poate. El uneşte aceste două lucruri: dorinţa cu exprimarea deschisă a cererii sale. Şi cererea e importantă. E vital ca noi să formulăm ceea ce dorim. Toate aceste elemente sunt esenţiale într-o rugăciune.

El nu spune: Curăţă-mă!, ci Dacă vrei! Leprosul nu pretinde, ci respectă voia altuia. Dacă cineva vrea de la tine un lucru cu orice preţ, ce faci? Îi spui: Eu nu sunt tatăl tău, deci nu sunt obligat să-ţi dau ceva, descurcă-te! Dacă însă îţi cere prin cuvintele: Dacă vrei, adică dacă el îţi cere ceva respectând libertatea ta,  este cu totul altceva.

Omul pretinde. Chiar dacă e vorba de fiul tău, e greşit să-i pretinzi. Nu pretindem nimic de la viaţă, căci totul e dar. Darul e obiectul libertăţii de voinţă a celuilalt, un dar pe care eu îl primesc.

v. 13

13 Întinzându-şi mâna, l-a atins spunându-i: „Vreau. Fii curăţat!” Îndată lepra l-a părăsit.

Şi Isus încalcă Legea. Mai întâi de toate, Isus întinde mâna. Mâna e semnul acţiunii, al puterii: Dumnezeu cu mâna întinsă l-a eliberat  pe Israel din Egipt; cu mâna se face totul.

La ce foloseşte mâna lui Dumnezeu – toată puterea lui Dumnezeu? Foloseşte pentru a atinge leprosul, pentru a atinge bolile şi rănile noastre. Acest lucru înseamnă că slăbiciunile, rănile şi chiar păcatul nostru e locul comuniunii cu Dumnezeu şi nu al excluderii.

Chiar acolo unde mă simt exclus, mă atinge Dumnezeu. A atinge e singurul gest reciproc. De exemplu, folosindu-mi văzul, eu îl pot vedea pe semenul meu fără ca el să mă vadă, dar dacă-l ating, şi el mă atinge pe mine A călca pe cineva, nu e un gest de reciprocitate, pentru că eu pot să-l calc, dar el să nu poată. A atinge pe cineva e reciproc şi reprezintă forma fundamentală a cunoaşterii. Înseamnă a intra în comuniune. A atinge e semnul iubirii, atingerea este simţul cel mai puternic care există. Este fuziune, e schimb reciproc. Şi noi acţionăm mereu în baza a ceea ce ne atinge în interior, existând şi atingerea interioară, care mişcă întreaga noastră existenţă.

Dacă L-aş atinge, dacă L-aş vedea pe Dumnezeu!  – spunem uneori. Da! Domnul ne atinge! Ştim bine ce ne atinge în interior.

Ce bine e să ştiu că punctul în care sălăşluieşte în mine răul, lepra şi păcatul nu este călcat în picioare, nu e judecat sau condamnat, cum face Legea, dar cum fac şi eu de multe ori, atunci când nu las să vadă ceilalţi cât rău există în mine. Ce bine e să ştiu că acesta e locul în care El mă atinge, îmi arată iubirea, preocuparea şi grija Sa pentru mine, îmi pansează rănile, mi se revelează ca iubire gratuită, ca fiind Dumnezeu. E locul în care eu înţeleg că Dumnezeu nu e Legea, ci tocmai opusul ei. Legea, în acea stare de rău, mă condamnă.

Noi procedăm greşit atunci când din cauza slăbiciunilor sau defectelor noastre ne izolăm, ne autoexcludem din societate, în loc să căutăm comuniunea şi chiar să mulţumim pentru aceste slăbiciuni.

Isus l-a atins pe lepros  spunând: Vreau! Dumnezeu vrea. Încă de la început voinţa Sa este ca noi să avem viaţă şi să fim fericiţi. Dacă a interzis ceva, El a interzis numai lucrurile dăunătoare, care ne fac rău. Dacă mănânci din pomul acela, vei muri! Te rog să nu mănânci, căci te vei simţi rău! Nu murim pentru că am încălcat porunca, ci pentru că Dumnezeu ne-a interzis să mâncăm  din hrana care ne face rău. Cu alte cuvinte, numai răul e interzis. Şi e rău nu pentru că e interzis, ci e interzis pentru că ne produce rău. Şi odată ce ne-am făcut rău, nu înseamnă că El ne exclude, ci ne atinge şi ne vindecă. Eu vreau să te vindec, spune Domnul. Tu eşti cel care nu vrei. Tu eşti cel care te identifici cu răul tău şi spui: Aşa sunt făcut eu, şi nu vreau să ies din această situaţie.

Acest text ne foloseşte pentru a elibera din noi dorinţele absolute, chiar dacă suntem leproşi, excluşi. Dumnezeu există pentru noi şi pentru a ne întâlni tocmai în situaţia de lepră. În această stare se întâmplă comuniunea mea deplină cu El. Domnul spune: Eu vreau!

Vă amintiţi paraliticul din Evanghelia după Ioan, care stătea acolo de 38 de ani şi nu s-a vindecat? Din când în când trecea îngerul să mişte apa şi cine intra primul în apă se vindeca. Paraliticul spune însă că e acolo de 38 de ani şi nimeni nu l-a ajutat să intre în apă. Şi Isus îl întreabă: Dar tu vrei să te vindeci? Dacă eşti aici de 38 de ani, este pentru că nu vrei să te vindeci. Căci, la urma urmei, e comod să te simţi rău: trăieşti din cerşit, atragi mila altora, eşti în centrul atenţiei.

 Prin starea noastră de rău noi îi influenţăm pe toţi din jurul nostru. Poate nu e comod să te simţi rău, dar cu siguranţă că acela care se încăpăţânează să rămână în starea de rău, capătă unele avantaje şi se mulţumeşte cu ele. Dar, mai mult, cine se mulţumeşte să întreţină o stare de rău, crede că pentru el acela este singurul mod de a trăi. Ar trebui să treacă dincolo de a se complace în atare situaţie, ar trebui să încalce regula şi să nu creadă  că aceea este identitatea sa, adică Aşa sunt eu făcut.

Eu vreau! – spune Domnul – dar tu vrei?

Acest text ne foloseşte pentru a sădi în noi dorinţa absolută de Vreau! Drept consecinţă, vei fi curăţat de lepră şi te vei bucura de viaţă din plin, pentru că ţi s-a răspuns: Atunci fii curăţat!

Şi În acel moment  lepra se duse de la el. Se duse! Se pare că e ceva care stătea pe el şi apoi a mers în altă parte. Apoi vom vedea unde s-a dus. Căci putea spune a dispărut sau s-a vindecat, însă se spune că: Lepra se duse de la el, pentru a merge în altă parte.

Vreau! din partea lui Isus (1Tm. 2) ce poate însemna? Că Dumnezeu vrea ca toţi să fie salvaţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Aceasta e voia Domnului. Se spune că voia Domnului e atotputernică, că El poate totul, dar voinţa noastră e o mică atotputernicie a Sa, adică poate opri voia Domnului. Dumnezeu vine, dar eu am posibilitatea să-L opresc. Domnul ne cere, nu ne porunceşte, să-L lăsăm să vină la noi, să ne întâlnească, să ne atingă. El vrea. Trebuie ca voia Sa să aibă acces la noi din voia şi libertatea noastră.

Încălcarea Legii de către Isus poate fi interpretată astfel: El a venit înspre noi din postura Sa de Dumnezeu, s-a făcut om, a îmbrăcat umanitatea noastră, a luat-o asupra Sa, cu alte cuvinte, prin această atingere Isus ar putea fi minimalizat în vreun fel. Isus ia răul leprosului şi-l duce asupra Sa.

Un alt lucru despre acest Vreau! Notăm că în acest punct avem întâlnirea dintre două dorinţe şi se întâmplă ceva numai dacă ele se întâlnesc, căci Dumnezeu din veşnicie doreşte  viaţa noastră: Vreau! Întrebarea este dacă vrem şi noi? Dacă dorinţa lui Dumnezeu de a veni în întâmpinarea noastră nu întâlneşte dorinţa noastră de a-L primi, nu se întâmplă nimic.

De aceea e importantă dorinţa noastră. Trebuie să fim atenţi ca dorinţa noastră să nu fie anihilată de acele contradicţii care ne spun: Nu, nu e pentru mine. Eu sunt lepros, păcătos, eu sunt făcut aşa. Nu! Însă tocmai acolo, unde este nevoia cea mai mare, unde este lipsa, precaritatea, tocmai acolo există rugăciunea, dorinţa, faptul că omul nu abandonează lupta.

Dumnezeu poate acţiona numai unde află dorinţa omului de a-L lăsa pe El să acţioneze, dar dacă nu doreşti, El nu-ţi poate da nimic. Dacă cineva vrea să-mi facă un dar şi eu nu-l doresc, nu-l primesc, şi atunci  darul nu există. Toată Evanghelia declanşează în noi acele dorinţe profunde de viaţă şi fericire pe care Domnul vrea să ni le dea: o viaţă cu adevărat curată. Trebuie să înţeleg că nu-i bine să mă închid în carapacea mea şi să spun: totul s-a terminat, pentru că tocmai în singurătatea mea am nevoie de  comuniune. Şi atunci se naşte solidaritatea, iubirea, darul, iertarea, adică viaţa. Altfel, trăim în oraş, ca leproşii. Câţi leproşi avem în oraş? 200.000? O familie, din câţi leproşi e alcătuită? Depinde!

v. 14

14 Atunci, el i-a poruncit să nu spună nimănui, ci „mergând, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta, după cum a poruncit Moise, ca să fie mărturie pentru ceilalţi”.

Ca de obicei, după minune Isus îi cere leprosului să nu spună nimănui. Nu vrea propagandă. Pentru El e uşor, căci nu trebuie să fie ales, deja e Domnul din naştere, deci nu are nevoie de propagandă. Nici nu are nevoie să-şi facă supuşi. De fapt, îl trimite de la El pe lepros. În textul paralel din Evanghelia după Marcu se spune că Isus s-a mâniat din cauza răului, a excluderii. Răul nu trebuie să fie graniţa excluderii, ci a comuniunii.

În acest text se spune că l-a trimis de la El pe lepros. De ce l-a trimis? E foarte important acest lucru. Isus l-a trimis de la El pentru a nu se întâmpla ceea ce se întâmplă cu noi atunci când facem un bine cuiva. Nouă ne pică tare bine mulţumirea şi recunoştinţa pe care ni le aduce persoana căreia i-am făcut un bine şi chiar ne gândim că ea depinde puţin de noi..

Isus îl trimite de la El. I-a făcut binele în mod gratuit. Du-te. Eu te-am ajutat. Acum descurcă-te. Aşa cum ai fost iubit gratuit, şi tu eşti capabil să te iubeşti pe tine şi să-i iubeşti pe ceilalţi. Deci, eşti liber. Isus ne vrea liberi şi nu legaţi sau sclavi. Isus nu vrea nimic în schimb. Isus nu vrea ca tu să fii subalternul Său pentru toată viaţa, cu multă recunoştinţă.

Noi spunem: Cu tot binele pe care ţi l-am vrut, fiul meu. În general noi facem binele, pentru ca să primim binele şi să fim recompensaţi măcar cu puţină recunoştinţă. Şi astfel binele nostru nu e gratuit. Şi din această cauză celălalt niciodată nu va învăţa să iubească şi mereu va avea lepră, care, de fapt, înseamnă moarte. Căci un bine răsplătit înseamnă moarte. Deci e frumos acest Şi l-a trimis de la El.

Îl trimite să dea mărturie în faţa preoţilor lui Israel. Despre ce să dea mărturie în faţa acelor preoţi care sunt apărătorii Legii? Doar Legea e dreaptă, ea deosebeşte binele de rău! Ce ar putea mărturisi el? Iată că leprosul trebuie să spună că există Cineva care, încălcând legea prin  faptul că l-a atins, l-a  şi vindecat. Trebuie să spună că există  Cineva dincolo de Lege. Legea judecă şi condamnă; Dumnezeu nu judecă şi nu condamnă: Dumnezeu justifică şi dă mântuire şi dă viaţă. Legea e bună doar pentru a ne arăta răul, pentru a dori binele. Legea e pedagogul care ne conduce la Cristos, spune Pavel. Legea este calea înspre, dar nu şi picioarele cu care să mergi. Ea  nu-ţi dă picioarele. Calea îţi indică faptul că aceea e direcţia, dar tu nu ştii s-o urmezi. Picioarele sunt cu totul altceva: sunt forţa comuniunii, a darului, a iertării, sunt Evanghelia.

Deci tu mărturiseşte preoţilor că există deja posibilitatea de a te naşte la viaţa nouă. Din acest motiv spuneam că acest text este unul de Crăciun, de naştere: cu alte cuvinte, în orice situaţie ne-am afla, e posibilă pentru noi, odată ce Domnul ne atinge, această nouă naştere. O naştere întemeiată tocmai pe dorinţa noastră, pentru că dorinţa Sa există din veşnicie.

Când se naşte Domnul în noi? Atunci când noi dorim acest lucru, căci El dintotdeauna  a dorit să vină la noi.

Când S-a întrupat în Maria? Dumnezeu tânjea din veşnicie să vină între oameni. I-a făcut fiecărui om această propunere, încă de la Adam: Adame unde eşti? Dumnezeu nu l-a căutat pentru a-l pedepsi, ci pentru a-i spune: Hai! Spune-mi «da», căci Eu sunt «da» pentru tine. Maria e prima care spune Da. De fiecare dată când doresc şi spun Da, El se întrupează în mine, devine trup în această lume: iată că eu devin un om nou.

v. 15

15 Vestea despre el se răspândea din ce în ce mai mult şi mari mulţimi se adunau ca să-l asculte şi să fie vindecate de bolile lor.

În textul paralel din Marcu se spune că este fostul lepros cel care vesteşte Evanghelia. Dar în realitate, singurul care anunţă Evanghelia, Vestea cea Bună, şi proclamă Cuvântul în toată Evanghelia, e Isus Cristos. Şi de la primul verset ştim că Evanghelia e Isus Cristos. Este ca şi cum ar spune că acest fost lepros este primul evanghelizator, este prima imagine a lui Cristos. Cel care era exclus – la fel ca în Is. 53, unde e descris servul lui Iahwhe ca un lepros, bătut de Dumnezeu – acela devine acum centrul. Şi toţi vin la el şi acela devine Evanghelie. Faptul că lepra noastră, neputinţa noastră e loc de comuniune, aceasta e vestea cea bună. Şi toţi se adună să asculte. Şi noi auzim despre acest miracol şi dorim  să fim vindecaţi de lepra noastră. Această lepră o întreţinem noi înşine prin stările noastre negative,  prin izolarea de semeni  şi prin faptul că nu facem în noi un loc de comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi.

v. 16

16 Însă el se retrăgea în locuri pustii şi se ruga.

La începutul textului ne aflăm în oraş, unde locuiesc oamenii, dar şi leproşii, iar la sfârşit ne aflăm în deşert, unde locuiau doar leproşii. Însă acum  în deşert  locuieşte Acela care-i vindecă pe toţi: stă Cel care e în comuniune cu Tatăl, Cel care se roagă şi care întreprinde drumul omului nou.

Lepra plecase de la lepros, dar unde ajunge? Într-un anume fel ajunge asupra lui Isus: El va ajunge în deşert, El va purta asupra sa relele noastre, făcând din relele noastre locuri de comuniune.

Dacă, în ciuda slăbiciunilor noastre, toţi ne-ar dori binele şi nu ne-ar condamna, nu ne-ar repudia, nu ne-ar izola, obligându-ne să mascăm aceste slăbiciuni şi să ne prefacem că suntem bravi şi puternici, atunci tot ceea ce e respins, tot ceea ce e fragil şi destinat morţii, ar deveni locul armoniei, al unui fel nou de a sta împreună, locul relaţionării, al acceptării şi  al comuniunii. Aceasta e umanitatea nouă, reprezentată de acest lepros care nu mai e lepros, în timp ce leproşi sunt toţi ceilalţi care încă locuiesc în oraş cu toate deosebirile lor, cu dezbinările şi singurătăţile lor, cu relele lor.

Această povestire este situată în mod intenţionat în oraş şi pusă aproape la începutul Evangheliei, pentru ca şi în noi să vină dorinţa de a ieşi din această situaţie.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop