Luca 5,17-26

Am ajuns la a cincea minune pe care Isus o face. După botez şi ispitirile satanei, în sinagoga din Capernaum Isus ţine discursul programatic spunând că astăzi se împlineşte acest Cuvânt în care se vorbeşte despre eliberarea omului.

Primul gest puternic făcut de Isus este eliberarea omului de spiritul răului: deci Cuvântul lui Dumnezeu ne eliberează de minciuna care locuieşte în noi. Adevărata luptă e interioară, împotriva minciunii din noi care ne face sclavii ei.

Al doilea gest: vindecarea soacrei lui Petru care începe să-i slujească. Eliberaţi de răul care ne închide în minciună, în egoism, şi-n frică, în sfârşit suntem liberi pentru a sluji şi iubi.

A treia acţiune e pescuirea  minunată şi rodnică: viaţa noastră devine fecundă, căci acest Cuvânt ne ajută să trăim o viaţă nouă şi ne face să urmăm drumul vieţii cu El.

A patra acţiune e vindecarea leprosului. Viaţa care începe să trăiască în adevăr, deja este eliberată de moartea care domină existenţa noastră. Pericopa înnobilează dorinţele noastre: omul e însetat de viaţă. Chiar dacă experimentează contrarul, omul niciodată nu trebuie să renunţe la dorinţa după viaţă, căci dacă nu doreşte, este mort.

A cincea acţiune este vindecarea omului paralizat, căci adevăratul rău al omului e blocajul dorinţelor, paralizia, care-l împiedică să umble.

Se citeşte Lc. 5,17-26

17 Într-una din zile, pe când învăţa, şedeau şi unii farisei şi învăţaţi ai Legii care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim; iar puterea Domnului era cu el ca să vindece. 18 Şi iată, câţiva bărbaţi purtau pe un pat un om care era paralizat şi încercau să-l aducă la el şi să-l pună înaintea lui. 19Şi, negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulţimii, urcându-se pe acoperiş, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în faţa lui Isus. 20 Văzând credinţa lor, a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!” 21 Cărturarii şi fariseii au început să se întrebe: „Cine este acesta care rosteşte blasfemii? Cine poate să ierte păcatele în afară de singur Dumnezeu?” 22 Dar Isus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, le-a zis: „La ce vă gândiţi în inimile voastre?23 Ce este mai uşor: a spune «Păcatele îţi sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te şi umblă!»? 24 Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus omului paralizat – îţi zic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă”. 25 Şi îndată s-a ridicat înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse şi s-a dus acasă, preamărindu-l pe Dumnezeu. 26 Uluirea i-a cuprins pe toţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau plini de teamă: „Astăzi am văzut lucruri minunate”.

La începutul pericopei se spun că minunea s-a întâmplat În una din acele zile, iar la sfârşit se afirmă: Astăzi am văzut lucruri minunate. Prin urmare, Una din acele zile devine astăzi pentru cine ascultă.

Acest text este singurul din toate Evangheliile în care Isus face o minune şi explică motivul ei. Deci textul e important, căci ne dezvăluie motivul minunilor.

Noi suntem foarte atenţi la minuni, dar pe Isus nu-l interesau miracolele, ci însemnătatea lor, ceea ce e valabil pentru toţi oamenii, căci toţi avem paraliziile şi blocajele noastre interioare. Şi de acestea vrea Isus să ne elibereze.  E bine ca blocajele fizice să fie înlăturate. Dacă nu vor fi înlăturate, vor dispare. Omul călătoreşte înăuntru şi dacă e blocat în interior, e falit: nu mai ştie de ce trăieşte.

În centrul textului Isus e acuzat de blestem încă de la prima Sa apariţie printre persoanele care pricep ceva: cărturarii şi fariseii, teologii care vin pentru prima dată la Isus.

Acest blestem e inima creştinismului şi vom încerca să-l înţelegem.

În acest text Isus vindecă picioarele, ceea ce semnifică drumul care trebuie parcurs şi doar apoi vindecă mâna, adică modul de a acţiona. Între aceste două minuni avem cinci polemici foarte dure împotriva Legii. Avem opoziţia dintre Lege şi Evanghelie, între o anume imagine despre Dumnezeu pe care noi toţi o avem, confundându-L pe Dumnezeu cu Legea, cu interzicerea şi avem Evanghelia, care e Vestea cea Bună despre un Dumnezeu care iartă.

v. 17

17 Într-una din zile, pe când învăţa, şedeau şi unii farisei şi învăţaţi ai Legii care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim; iar puterea Domnului era cu el ca să vindece.

În una din zile,… Când cineva povesteşte, întotdeauna relatează un lucru care s-a întâmplat odată. Una din acele zile devine astăzi, atunci când omul ascultă. Căci tu devii contemporan cu povestirea care ţi se relatează şi trăieşti azi ceea ce îţi spune povestirea, altfel e inutil să o asculţi. Cu adevărat, Cuvântul e eficient şi creativ mereu.

Şi astăzi se întâmplă că El învăţa, dar nu ni se spune şi ce preda Isus. El învaţă tocmai ceea ce face, învaţă fapte. Povestirea însăşi ne învaţă.

Învăţa cu putere şi vindeca. Cuvântul are întotdeauna forţă şi un efect puternic, pozitiv sau negativ. Poate ucide sau poate vindeca. Trebuie să fim mereu foarte atenţi la cuvânt, căci omul va fi modelat de cuvântul pe care-l ascultă.

În centru avem fariseii şi învăţătorii de Lege care şed şi sunt împotriva lui Isus. Fariseii sunt cei care respectă Legea – o cunosc şi o împlinesc – iar învăţătorii sunt specialiştii, teologii Legii.

Legea este modul de a trăi. Prin Lege înţelegem tot ceea ce se poate cunoaşte. Ea  organizează  şi conduce existenţa omului. Întreaga Biblie e privită ca o lege.

Legea e folositoare pentru ca să deosebim binele de rău. Acest lucru este important, pentru că cel mai mare rău constă în a nu deosebi răul de bine. Aşa, de exemplu, Dumnezeu îi spune lui Iona, că sunt 120.000 de niniviteni care nu deosebesc dreapta de stânga,  adică ei sunt copii fără capacitatea de a-şi folosi raţiunea: nu deosebesc un lucru de opusul lui. Deci Legea e bună şi importantă. Căci dacă un om a făcut rău şi spune c-a făcut bine, înseamnă că nu poate judeca.

Apoi legea denunţă păcătosul, îl acuză şi-l condamnă. A nu avea conştiinţă despre rău, e răul cel mai mare care există. Deci legea e justă. Totuşi, Isus se va împotrivi Legii. Vom vedea cum.

Isus stă în mijlocul învăţătorilor de Lege. Înseamnă că:

  1. Pe Domnul îl aflăm în centrul Legii, deşi e foarte diferit de Lege; şi
  2. Dacă un om nu deosebeşte binele de rău şi nu-şi foloseşte raţiunea, înseamnă că niciodată nu va înţelege cine e Dumnezeu şi nici cine e omul.

Acest verset subliniază problema fundamentală a omului, care-şi stabileşte norme pentru a trăi şi le consideră juste. Apoi omul îşi dă seama că dacă normele sunt adevărate, el le încalcă, iar dacă sunt greşite, le respectă cu uşurinţă.

v. 18

18 Şi iată, câţiva bărbaţi purtau pe un pat un om care era paralizat şi încercau să-l aducă la el şi să-l pună înaintea lui.

Nişte oameni duc un om paralizat. Paralizatul este un om care nu poate umbla. Textul nu se referă la călătoria fizică ci la ceva mai profund, căci omul prin natura sa călătoreşte, are o destinaţie, o ţintă, un sens. Un om care e imobilizat, înseamnă că are frici atât de  mari, încât rămâne pe loc, fără să se mişte în nicio direcţie, iar viaţa sa nu are nici un sens.

Adevăratul păcat e paralizia idealurilor. Leprosul, chiar dacă era un repudiat, nu renunţă la viaţă şi la setea de viaţă, şi astfel obţine  vindecarea. Însă aici avem un rău mai profund, acela de a nu mai dori deloc viaţa, parcursul. Acest fapt se exprimă prin a se închide în sine şi a sta pe loc. De fapt stă imitând moartea: e inutil să trăiesc, stau pe loc. Acesta e adevăratul păcat al omului: să renunţe la aspiraţiile sale.

Paraliticul reprezintă toate paraliziile şi blocajele interioare pe care noi le avem şi care ne împiedică să călătorim în viaţă spre o ţintă.  Fiecare ne cunoaştem paraliziile şi ne dăm seama că ele sunt adevăratul rău.

Omul paralizat nu mai e călătorul care are o destinaţie, un viitor, o promisiune pentru care are rost să trăiască. Prin urmare el trăieşte în întuneric, nu poate face nimic altceva decât să stea aşa, paralizat, blocat, aşteptându-şi sfârşitul.

v. 19

19Şi, negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulţimii, urcându-se pe acoperiş, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în faţa lui Isus.

Isus şi mulţimea sunt într-o casă. În realitate pereţii casei sunt alcătuiţi de mulţimea adunată acolo. În Evanghelie, mulţimea, personaj colectiv, este mereu opusul poporului care e alcătuit din persoane libere, în comuniune între ele. Mulţimea e alcătuită din indivizi anonimi, unde fiecare se gândeşte numai la sine şi devine un zid care ne împiedică apropierea de Acela care stă în centru şi dă viaţa.

Ei se gândesc să se urce pe acoperiş şi să lase patul cu acest om chiar înaintea lui Isus. Scena e simbolică. În adevărata casă în care stă Domnul se intră numai pe sus. Casa noastră nu are acoperiş, căci adevăratul ei acoperiş e cerul, infinitul şi trebuie să înlăturăm zidul creat de mulţime. Cuvintele În mijloc, înaintea lui Isus subliniază că omul e în centrul atenţiei lui Dumnezeu (cf. Ps. 8).

v. 20-21

20 Văzând credinţa lor, a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!” 21 Cărturarii şi fariseii au început să se întrebe: „Cine este acesta care rosteşte blasfemii? Cine poate să ierte păcatele în afară de singur Dumnezeu?”

Toţi avem paraliziile noastre şi întotdeauna un altul ne duce la Isus, pentru că suntem paralizaţi. Adică, există o solidaritate între noi fie în rău, fie în bine. După cum putem determina un om să paralizeze înfricoşându-l, la fel putem să ducem un paralizat înaintea Domnului, dându-i speranţă, oferindu-i picioarele noastre. Această dinamică Isus o numeşte credinţă.

Şi-i spune paralizatului: Iertate-ţi sunt  păcatele. Gândiţi-vă la reacţia acestui om şi a celor care l-au adus la El. Îţi baţi joc de mine? Ce mă interesează păcatele mele? Acum eu am nevoie să pot umbla!

Isus spune: Omule, îţi sunt iertate păcatele. În limba ebraică păcat înseamnă a greşi ţinta, a da faliment. Toţi experimentăm că greşim ţinta, că nu atingem obiectivul în viaţa noastră. Nu ştim bine încotro trebuie să mergem şi rămânem paralizaţi. Păcatele adevărate sunt toate falimentele care blochează dorinţele noastre şi ne imobilizează.

Ce face Isus? Le iartă, le înlătură. Dacă falimentele noastre ne copleşesc, noi ne identificăm cu ele, ne blochează, ne neagă şi ne fură viitorul, Isus spune: Ajunge, ţi-au fost înlăturate toate aceste falimente, toate aceste  păcate.

Păcatul fundamental al omului a fost acela de a se fi îndepărtat – după Ieremia – de izvorul apei vii, pentru a-şi săpa puţuri fără apă. Falimentul nostru principal constă în faptul că am renunţat să fim ceea ce suntem: fii ai lui Dumnezeu, egali cu El. Am vrut să devenim ca El, dar greşind, adică gândindu-ne că El era diferit. Am fabricat un Dumnezeu fals, acela pe care ni l-a sugerat şarpele (un Dumnezeu invidios, puternic, răzbunător, care domină peste toţi şi vrem să fim şi noi aşa). Aceasta e minciuna în care am căzut! Şi acesta e păcatul care ne blochează pe toţi.

Acest om ne reprezintă, cu toate imaginile noastre false despre om, despre Dumnezeu, cu toate non-sensurile noastre, cu toate paraliziile noastre, care deja ne-au înconjurat şi ne împiedică să ne mişcăm. Şi Isus spune: Îţi sunt iertate păcatele.

Auzind aceste cuvinte, cărturarii şi fariseii spun: Acesta huleşte! Această hulă, acest  blestem e centrul creştinismului, centrul credinţei creştine.

Aici începe prima polemică între Lege şi Evanghelie. Noi suntem obişnuiţi să cugetăm la Dumnezeu că este drept: face legi juste, deci este Legislator şi Judecător just; apoi, dacă greşim, Dumnezeu e şi Justiţiar drept, adică ne pedepseşte.

Ce face Dumnezeu? Blestemul este că Dumnezeu nu e Judecător sau Justiţiar, ci va fi judecat, condamnat la moarte, luând asupra Sa relele noastre, lepra şi păcatul nostru, deoarece Dumnezeu e iubire şi iertare. Şi sentinţa lui Dumnezeu este Crucea, adică moare El pe Cruce pentru păcătoşi.

Dumnezeu nu interpretează Legea aşa cum o înţelegem noi: justiţia Sa nu e justiţia legii, ci Dumnezeu este iertare! Şi numai Dumnezeu poate ierta.

Cuvintele Acesta blestemă! le aflăm la începutul vieţii publice a lui Isus şi le vom auzi la sfârşit: vor fi motivul condamnării Sale pe Cruce.

Domnul este un Dumnezeu foarte diferit de Acela propus de toate religiile: drept, judecător, un Dumnezeu care condamnă, pedepseşte pe cei răi şi-i răsplăteşte pe cei buni. Dacă Dumnezeu ar face aşa, cine ar mai fi mântuit? Mai întâi de toate, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu, căci Dumnezeu e IUBIRE şi este Cel care dă viaţa, nu Cel care o ia!

Dacă noi vrem să fim ca Dumnezeu, atunci trebuie să umblăm pe o singură cale, iar  dacă vrem să fim ca şi celălalt dumnezeu, avem infiniţi dumnezei în lume care joacă rolul legislatorilor şi al judecătorilor care distrug lumea cu dreptatea lor.

Dumnezeu se apropie cu mila Sa de situaţiile de păcat şi de mizerie. Singura Sa victorie asupra răului nu constă în a pedepsi păcătosul – Dumnezeu nu poate pedepsi pe nimeni – ci iartă păcătosul.

Păcătosul iertat înţelege două lucruri:

  1. Cine e Dumnezeu, şi anume că El iubeşte infinit şi nu poate să nu iubească.
  2. Cine e omul, şi anume că omul e iubit infinit. Tocmai în iertarea păcatelor noi reuşim să cunoaştem cine e Dumnezeu.

Omul face răul pentru că nu cunoaşte aceste două adevăruri. Omul are nevoie să fie iubit fără condiţii, dar dacă nu se simte iubit, atunci se apără şi atacă.

În viaţă toate renunţările noastre şi toate prefăcătoriile devin mijloace de răscumpărare. Aflându-se în  starea de păcat şi de mizerie, omul înţelege că există o iubire infinită pentru el şi atunci cu adevărat se schimbă. Numai având o percepţie corectă despre sine şi despre Dumnezeu omul se vindecă cu adevărat de frică şi de paralizie şi devine om adevărat.

vv. 22-24

22 Dar Isus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, le-a zis: „La ce vă gândiţi în inimile voastre?23 Ce este mai uşor: a spune «Păcatele îţi sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te şi umblă!»? 24 Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus omului paralizat – îţi zic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă”.

Aici fariseii şi învăţătorii legii nu vorbesc. În general ei nu vorbesc, ci cugetă în sine. În limba greacă dialogus moi sunt cuvintele ascunse care nu se rostesc.

Cuvântul foloseşte pentru a te comunica pe tine celuilalt, dar când vrei să-l înşeli pe celălalt, nu comunici. Faci calculele tale strâmbe – clare numai pentru tine, dar nu le exprimi în cuvinte – cu scopul de a-l prinde în cursă pe celălalt. Aceste gânduri Evanghelia le vede întotdeauna în mod negativ, deoarece sunt gânduri împotriva raţiunii şi a evidenţei, ca să te poţi justifica.

Isus întreabă: De ce cugetaţi greşit în inimile voastre? După voi, ce e mai uşor să spui: iertate-ţi sunt păcatele, sau ridică-te şi umblă?  Pentru un om ambele variante sunt imposibile!

Toţi avem o boală exterioară care se vede, şi una interioară, care nu se vede, dar noi o cunoaştem bine. Isus vindecă boala care se vede, pentru a indica vindecarea interioară, care nu se vede, dar care e mult mai reală. Toţi trebuie să  experimentăm această vindecare.

Aici Isus arată motivul tuturor minunilor: Pentru ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele. E puterea Fiului Omului, a Judecătorului istoriei. Fiul Omului în Biblie e o figură nedeterminată, care din veci are însemnătatea de om-profet, iar  în Daniel  defineşte Judecătorul transcendent al istoriei, adică figura divină din Biblie. Şi Isus a folosit acest cuvânt pentru a se defini, căci altfel fiecare poate înţelege ceea ce vrea. Nu putem înţelege textul în mod greşit pentru că stă scris: Puterea Fiului Omului pe pământ este aceea a lui Dumnezeu. Numai El poate ierta.

Deci puterea Fiului omului şi a lui Dumnezeu este puterea de a ierta. Întreaga putere a lui Dumnezeu e aceea de a ierta. Dumnezeu nu are altă putere.

Dumnezeu are puterea de a ne elibera de frici, de blocaje, de paralizii. Are puterea să ne ierte ceea ce noi nu ne iertăm. Are puterea să ne atingă în locurile în care noi ne ascundem faţă de noi înşine spunând: nu putem fi aşa sau ne autojustificăm, prefăcându-ne că e bine. Din acest loc ascuns Dumnezeu ştie să facă locul cel mai profund al comuniunii, al intimităţi şi al iubirii oferite gratuit, deci a înaltei demnităţi de care se bucură omul, precum şi locul  cunoaşterii lui Dumnezeu.

Imaginea Fiului Omului  împlinită în Isus care iartă păcatele, ne arată că Dumnezeu e unul care iartă încă de la început.

Imaginea falsă despre Dumnezeu prezentată de şarpe este începutul tuturor durerilor. Şi întreaga istorie sacră este această continuă purificare a imaginii lui Dumnezeu, până când o cunoaştem aşa cum este: în iertarea păcatelor.

Spune Ier. 31,34: Voi face un legământ nou cu voi, căci legământul vechi l-aţi rupt şi l-aţi încălca, mai înainte ca să-l cunoaşteţi. Când Moise încă era pe munte, voi deja vă construiaţi viţelul de aur. Apoi, în mod repetat poporul a rupt legământul. Însă voi face un legământ nou, pe care niciodată nu veţi putea să-l rupeţi. De ce? Pentru că va fi un legământ bazat pe iertare. Orice veţi face împotriva Mea, Eu vă iert. Şi orice rău îl faceţi împotriva voastră, îl faceţi împotriva Mea, dar Eu vă iubesc şi vă iert. Deci, în iertarea păcatelor Îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu, de la cel mai mic la cel mai mare.

Păcatul şi răul, departe de a-l birui pe Dumnezeu, sunt revelaţia profundă a iubirii mai tari decât orice rău şi decât moartea… Sunt iertate!

Ce înseamnă pentru noi puterea iertării şi împăcării? În zilele noastre experimentăm conflictul la toate nivelele: nu există persoană care să nu aibă nevoie de psiholog pentru a-şi rezolva conflictele. Căci toţi suntem plini de conflicte în interior şi suntem paralizaţi şi blocaţi pe bună dreptate. Apoi suntem în conflict cu semenii, în relaţiile internaţionale. Într-o asemenea cultură, ce înseamnă împăcarea, reconcilierea? Este cu adevărat centrul dorinţei omului, faptul că e posibilă o lume împăcată, deblocată din fricile care ne pun împotriva noastră înşine şi a altora.

Pentru a demonstra cele spuse, Isus îi spune paraliticului: Ţie îţi spun, ridică-te! Ridică-te! este cuvântul folosit în cazul Învierii lui Isus. Căci în mod real iertarea şi reconcilierea sunt trecerea de la moarte la viaţă.

Ia-ţi patul tău! Patul e locul de odihnă pentru omul sănătos, dar pentru cel bolnav, e locul imobilizării. Patul reprezintă Legea.

În sine legea e frumoasă: e porunca iubirii, este odihna omului şi a Celui care face Legea. Dar dacă omul încalcă Legea, ea devine patul imobilizării, adică omul îşi dă seama că e închis în moarte şi în egoism.

Dacă mai înainte patul era locul imobilizării paraliticului, acum el duce patul. Acum el duce ceea ce mai înainte îl ducea pe el. În timp ce mai înainte Legea te ducea, te pedepsea, acum tu poţi respecta Legea, care e porunca iubirii.

De ce? Pentru că, în sfârşit, poţi merge la casa ta. Tu ai o casă. Casa e locul în care omul trăieşte toate relaţiile sale. Care e casa omului? Care e casa mea?

Atunci când Adam a păcătuit, Dumnezeu l-a întrebat: Adame, unde eşti? pentru că nu mai era la locul lui, ci afară din casă, deoarece casa omului este Dumnezeu, pentru că omul locuieşte acolo unde este iubit. Acum ai o casă a ta, care e Însuşi Dumnezeu.

vv. 25-26

5 Şi îndată s-a ridicat înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse şi s-a dus acasă, preamărindu-l pe Dumnezeu.
26 Uluirea i-a cuprins pe toţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau plini de teamă: „Astăzi am văzut lucruri minunate”.

Imediat se ridică, ia patul pe care zăcea şi pleacă acasă la el. În sfârşit, poate călători spre casa sa. Întreaga noastră viaţă e o întoarcere acasă, la Domnul.

Casa e locul tatălui, al familiei, al iubirii, al originii. Şi întotdeauna originea este egală cu sosirea. În sfârşit, poate călători înspre locul în care trebuie să stea, înspre casa sa. A avea o casă înseamnă totul. Dacă nu, întotdeauna este afară din casă şi în suferinţă.

Înaintea minunii, toţi au fost cuprinşi de uimire, de extaz. Extazul înseamnă a fi afară, a sta afară. Toţi cei care au văzut acestea sunt uimiţi, glorificându-L pe Dumnezeu. În limba greacă doxa înseamnă glorie. Gloria lui Dumnezeu înseamnă greutatea Lui, consistenţa Lui şi este proprietatea lui Dumnezeu.

Şi spuneau: Am văzut lucruri paradoxale, adică am văzut lucruri dincolo de orice glorie. Dincolo de gloria lui Dumnezeu am văzut marele abis al lui Dumnezeu şi al fiecărui om. Acest abis a fost dăruit Fiului Omului şi fiecărui om şi se numeşte iubire şi iertare infinită.

Şi le-am văzut azi!

Povestirea începe aşa: În una din zilele acelea  s-a întâmplat… şi noi care observăm ceea ce se întâmplă, la fel ca şi aceşti spectatori, la urmă spunem: Astăzi am văzut lucruri paradoxale.

Evanghelia după Luca foloseşte de 7 ori cuvântul astăzi, iar a opta oară are semnificaţia prezentului continuu: Astăzi vei fi cu mine în Rai, astăzi te vei întoarce acasă, te vei întoarce  în grădină.

Cuvântul ne conduce să trăim astăzi ceea ce  relatează textul biblic. Putem să citim acum pericopa şi să observăm ce ne ea spune nouă, ce adevăr ne spune despre noi.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop