Luca 5,27-32

În cateheza precedentă am văzut că paradoxul constă în faptul că Dumnezeu este iertare şi iubire gratuită.

Acum vom pricepe că păcătoşii nu sunt numai iertaţi, ci sunt chemaţi să stea în compania lui Isus şi să-L urmeze.

Vocaţia lui Levi – Matei – e modelul oricărei vocaţii. Petru şi Iuda şi toţi ceilalţi vor înţelege că sunt chemaţi şi iubiţi tocmai pentru că sunt păcătoşi şi nu pentru că sunt merituoşi. Căci toţi Îl abandonează pe Isus. Şi Pavel va pricepe acest fapt când spune: El a venit să mântuiască păcătoşii, dintre care cel dintâi sunt eu .

Toţi suntem chemaţi la Iubirea gratuită care ne mântuieşte, dar nu în baza meritelor noastre. Să recapitulăm lucrările pe care le-a făcut Isus:

  1. După botez urmează exorcismul şi indică faptul că Isus prin botez ne-a eliberat de rău, de spiritul morţii care este în noi.
  2. Soacra lui Petru: Isus ne eliberează pentru a face binele, pentru a sluji.
  3. Chemarea pescarilor, adică suntem chemaţi la o viaţă rodnică, căci a sluji înseamnă a-L urma pe El printr-o viaţă rodnică.
  4. Vindecarea leprosului, adică viaţa noastră devine rodnică prin ascultarea Cuvântului şi ne eliberează de moarte.
  5. Viaţa noastră este eliberată de paralizia păcatului.
  6. Aceasta e o operă foarte puternică, deoarece numărul şase face referire la a şasea zi, adică la crearea omului, ne prezintă omul nou, adică păcătosul care-L urmează pe Isus.

Adam e prototipul păcătosului, simbolizându-l pe fiecare om care, în sfârşit, Îl poate urma pe Domnul.

Se citeşte Lc. 5, 27-32

27 După acestea, a ieşit şi a văzut un vameş, cu numele de Levi, care stătea la postul lui de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!” 28 Părăsind toate, s-a ridicat şi l-a urmat. 29 Iar Levi a făcut pentru el un mare ospăţ în casa lui. Se afla acolo o mare mulţime de vameşi şi alţii care şedeau cu ei la masă. 30Fariseii şi cărturarii lor murmurau împotriva discipolilor lui, zicând: „De ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi păcătoşii?” 31 Dar Isus, răspunzându-le, a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; 32 nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Pentru drepţi nu e loc. Luca scrie Evanghelia pentru Teofil, care înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu, pentru a-l ajuta să înţeleagă un adevăr: nu el îl iubeşte pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl iubeşte pe el în mod gratuit. Aşadar creştinul trebuie să priceapă următoarele: că e iubit şi mântuit prin har, iar mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu; mântuirea e Dumnezeu  care e iubire, şi nu o acţiune umană.

Mântuirea este prin har. Faptele bune pe care le vei face, le vei face nu pentru a-L câştiga pe Dumnezeu, pentru că iubirea nu se câştigă, ci tu faci fapte bune numai pentru că ştiindu-te iubit, iubeşti şi tu, la rândul tău.  Deci vei fi ca pomul bun, care dă rod bun. Omul nu trebuie să facă binele pentru a şi-L câştiga pe Dumnezeu, căci asta înseamnă că Dumnezeu e rău, deci nu este Dumnezeu.

Textul cuprinde două părţi. Prima parte prezintă chemarea şi răspunsul păcătosului. Deja Petru a spus: Du-Te de la mine căci sunt om păcătos, dar Isus, în momentul în care Petru descoperă că e un păcătos, îl cheamă: Te voi face să devii pescar de oameni. La fel cum tu ai fost pescuit şi mântuit, aşa poţi face şi tu cu alţii.

În a II-a scenă avem un mare ospăţ în casa lui Levi. Isus îi spune păcătosului din textul precedent: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Ce face Levi în acest text? Îl primeşte pe Isus în casa sa. Şi în acea casă, care e simbolul Bisericii, unde se mănâncă şi se bea, ceea ce simbolizează Euharistia, aflăm o mulţime mare de păcătoşi. Dar sunt prezenţi şi drepţii: cărturarii şi fariseii care murmură şi obiectează. Acest fapt e mereu prezent în Biserică.

 

v. 27

27 După acestea, a ieşit şi a văzut un vameş, cu numele de Levi, care stătea la postul lui de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!”

În textul nostru scena începe după cele cinci lucrări ale lui Isus despre care am vorbit în catehezele precedente. În sfârşit, ajungem la a şasea care ne vorbeşte despre Isus, care îl  cheamă pe păcătos.

Aceasta e cea mai frumoasă lucrare a lui Dumnezeu! Şi e a şasea! A şasea zi reprezintă crearea omului. Omul – în sfârşit – devine om pentru că este chemat să-L urmeze pe Fiul şi urmându-L pe Fiul, devine ceea ce este Fiul, adică fiu al lui Dumnezeu. Deci omul e chemat pentru că e păcătos şi nu pentru că este drept.

Ce face Isus? A ieşit. Iese din casă. Dacă nu, cerul ar fi o casă nelocuită sau locuită numai de Dumnezeu. Şi Domnul încă din veşnicie doreşte să comunice cu cineva, să aibă companie, aşa că iese El în căutarea noastră.

În prima prezentare pe care o avem despre Dumnezeu în Biblie – în ziua a şasea, după ce a fost creat omul – ce face Domnul? În seara celei de a şasea zile avem prima ieşire a lui  Dumnezeu, care a mers să se plimbe prin Grădina Raiului şi l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti?

Dumnezeu l-a căutat pe Adam să se plimbe împreună. De abia l-a creat, iar acum Îşi spune: M-aş bucura să mă plimb împreună cu el. Dar Adam răspunde: M-am ascuns, căci mi-a fost frică. Şi de atunci încoace Dumnezeu îl caută pe om. El iese. Şi Dumnezeu nu va fi niciodată acasă până când ultimul dintre oameni nu-L va primi, căci casa lui Dumnezeu, care e Tată, este oricare dintre fiii Săi.

Şi ultimul fiu care-L va primi, va fi Fiul care s-a făcut ultimul dintre toţi. Şi atunci Dumnezeu va fi totul în toate.  Dumnezeu e mereu în afara casei, pentru a-i căuta pe toţi.

Celălalt verb este a vedea, mai mult, a observa, a căuta cu privirea.

În Evanghelia după Luca la cap.19, prima persoană pe care o observă Isus  este şeful vameşilor, Zaheu, care căuta să-L vadă pe Isus şi El îi spune: Zaheu, azi trebuie să mă opresc în casa ta!

A observa subliniază privirea atentă şi perspicace a lui Isus. Privirea e importantă, pentru că omul trăieşte după cum este privit de celălalt. Tu eşti aşa cum te văd alţii. Privirea te ajută să trăieşti, dar te şi ucide, căci ochiul e oglinda sufletului, e organul inimii, şi el merge unde merge inima.

Încă de la început se spune: Şi Dumnezeu a văzut că era bun, căci privirea reflectă inima: inima bună devine ochi bun şi face totul bun, iar inima rea vede totul rău şi face totul numai rău. Deci ochiul are o mare putere, reprezentând inima, dorinţa.

Noi trăim sub privirea aproapelui. A exista înseamnă a fi văzuţi. Noi trebuie să ştim cum suntem văzuţi de Dumnezeu.

Acest păcătos este primul pe care-l vede Isus. Tu mă priveşti şi mă cunoşti, zice Psalmul 139 şi se încheie cu dorinţa ca această privire să se reîntoarcă peste noi, plină de bunăvoinţă. Dumnezeu ne priveşte cu bunăvoinţă, şi nu pentru a ne judeca sau condamna.

Isus observă un vameş. Era locul de muncă cel mai simpatizat, că doar toţi ne bucurăm când plătim taxele(?). Vameşul era antipatizat de toţi. Petru, Iacob, Andrei şi Ioan trebuiau să meargă la Matei să plătească taxele. Nu era doar un simplu vameş, ci era vameş împuternicit de puterea opresivă străină. Colabora cu aceia care subjugau poporul. Apoi aceşti străini erau păgâni, câini, romani. Deci Matei era o persoană necurată prin excelenţă, căci avea un loc de muncă în care înşela, şi înşela în numele asupritorilor păgâni.

La cap. 19, Zaheu spune: Dacă am înşelat pe cineva, ca şi cum ar spune: E clar că meseria noastră este de a înşela, căci cu cât înşeli mai mult, cu atât câştigi mai mult, iar noi suntem aici pentru a câştiga.

Acest vameş şade şi se numeşte Levi: e numele leviţilor. Sunt cei care stau în Templu pentru cult, deci persoanele cele mai pure şi mai bune, şi unde a ajuns, săracul! La vamă! Deci acest vameş e persoana cea mai dispreţuită din punct de vedere social, uman şi moral.

Şade pentru a-şi exercita munca, pentru a strânge banii. Aceasta e munca lui, acesta este pentru el sensul vieţii sale, căci a pierdut orice prestigiu, a pierdut apartenenţa la poporul ales, la religie, la decenţă şi nici romanii nu-l priveau bine, căci nu era unul dintre ei. Era rău văzut de toţi. Banii pe care-i câştigă sunt singurii care-i dau o mulţumire, sunt Dumnezeul său. E un levit slujitor, rob al  banului.

Trei verbe: a ieşi, a observa, a spune. Ieşind, Isus îl vede şi apoi îi spune: Urmează-Mă! Această propunere pe care Isus i-o face vameşului, n-o mai făcuse nimănui. Lui Petru i-a spus: Te voi face pescar de oameni, iar acestuia-i spune: Urmează-Mă!

După cum scrie-n Biblie, trebuie să-L urmăm numai pe Dumnezeu şi cuvântul Său. Acest păcătos şezând la vamă să numere bani, e chemat să-L urmeze pe Domnul vieţii. Este propunerea pe care Domnul o face fiecărui discipol. Lucru cel mai frumos e să-L urmezi pe El, să parcurgi acelaşi drum cu El, să devii ca El. Urmându-L devenim noi înşine fii, urmându-L pe Fiul, devenim fii. Acest om e primul chemat să-L urmeze pe Fiul şi să devină ca Dumnezeu. E omul nou.

Isus nu i-a ţinut nici un discurs moral. N-a afirmat că trebuie să faci aşa. Nu! I-a spus doar atât: Urmează-Mă! căci şi Levi a fost creat pentru a-L urma pe Isus şi nu pentru a urma banul.

Această propunere e sensul creştinismului, care nu e o doctrină, o morală sau o ideologie, o religie, ci este o Persoană concretă, adică ISUS. Şi Isus îţi adresează o invitaţie: Dacă vrei, urmează-Mă şi vino pe acelaşi drum cu Mine.

Evanghelia ne propune acest drum: este drumul spre casă, spre identitatea noastră, care e aceeaşi cu a Fiului lui Dumnezeu.

Evanghelia este o Persoană concretă care te invită să-L urmezi pe Isus.

Credinţa se va manifesta apoi prin ochi, pentru a vedea aşa cum eşti văzut, prin urechi pentru a asculta Cuvântul şi prin picioare, pentru a umbla. Credinţa e ceva foarte concret: văz, auz, mişcare.

v. 28

28 Părăsind toate, s-a ridicat şi l-a urmat.

Răspunsul constă în faptul că lasă în urmă ceea ce avea mereu în faţa ochilor săi: banii. Înainte de a-l întâlni pe Isus, el era subjugat de banii pe care-i avea pe tejghea. Obiectivul vieţii sale era ceea ce avea sub privire. Acum îi abandonează pentru că a aflat altceva cu mult mai interesant şi mai frumos.

Nu face o alegere ideologică mai corectă, ci lasă totul în urmă pentru că a găsit o comoară. Mt.13,44 spune că un om care a aflat o comoară vinde tot ce are pentru a-şi cumpăra comoara.

S-a ridicat,  este acelaşi cuvânt care se foloseşte în cazul Învierii lui Isus. Deci Levi învie cu adevărat, căci a lăsat în urmă idolii şi L-a urmat pe Domnul vieţii.

În timp ce Petru Îl urmă,  verbul indicând momentul iniţial, despre Levi se spune Îl urma pe El, verb la timpul imperfect. Imperfectul exprimă două lucruri: primul este că a continuat să-L urmeze, deci e o actiune continuă, un drum continuu şi nu unul făcut odată pentru totdeauna; al doilea poate exprima faptul că încerca să-L urmeze. Viaţa noastră este fie primul caz, fie al doilea: este un a-L urma.

Deci răspunsul nu este dat prin vorbe sau intenţii, ci cu fapta, cu acţiunea de a merge cu propriile picioare.: Îl urma.

v. 29

29 Iar Levi a făcut pentru el un mare ospăţ în casa lui. Se afla acolo o mare mulţime de vameşi şi alţii care şedeau cu ei la masă.

Matei Levi Îl urmează pe Isus şi unde ajunge? Ajunge în casa sa. Isus i-a spus păcătosului în textul precedent: Du-te la tine acasă! Mai înainte nu era în casa sa, ci era afară. Acum şi Levi intră în casă.

Toţi căutăm o casă, căutăm unde să locuim, unde să fim primiţi şi acolo putem şi noi să primim. Aceasta este casa: locul unde suntem primiţi şi deci primim.

Urmându-L pe Isus, Matei află casa, află locul unde e primit şi acum poate şi el să primească. Numai acum devine om. De fapt, Levi a făcut un ospăţ mare, pentru că acum şi el este acceptat şi iubit, acum şi el poate să primească musafiri. Cuvântul a găzdui este fundamental în Evanghelie, căci iubirea înseamnă a sluji, iar slujirea cea mai grea este aceea de a primi oaspeţi. Există oameni care fac multe servicii altora, destule chiar inutile, dar a găzdui pe cineva este diferit.

Fiecare om are dorinţa de a fi primit. Şi Levi îl primeşte pe Domnul, pe Domnul care a ieşit să-l caute pe om încă din prima zi a creaţiei omului. Acum un păcătos Îl primeşte în casa sa. Celălalt care-L va primi va fi Zaheu, la fel de păcătos.

Gândiţi-vă la bucuria lui Dumnezeu care – în sfârşit – e primit. Căci Dumnezeu e iubire, iar dacă nu e primit, iubirea se opreşte, suferă, nu trăieşte, moare. Iubirea trăieşte unde e primită.

De aceea avem mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru 99 de drepţi. În sfârşit, păcătosul îl primeşte pe Isus ca Dumnezeu, ca iubire gratuită şi nu ca recompensă pentru faptele sale bune. Numai păcătosul poate să-L primească pe Dumnezeu şi nu dreptul.

Textul notează că era o mulţime de vameşi, adică păcătoşi publici după mentalitatea vremii, precum şi alţi păcătoşi. Păcătoşii erau de două feluri: aceştia care colaborau cu romanii şi aceia care practicau prostituţia. Deci mulţimea era alcătuită din păcătoşi.

Şi ce făceau? Şedeau în compania lui Levi şi a lui Isus. Cina solemnă se lua şezând şi ţinea toată noaptea.

Aşadar, toţi aceştia sunt în compania lui Isus. Ei au fost invitaţi de Levi, pentru că el e cu Isus. Această imagine a Bisericii e minunată. E locul în care noi participăm la ospăţ nu pentru că suntem drepţi. Ce spunem la începutul Liturghiei? Pentru a celebra cu demnitate sfintele mistere, ce trebuie să facem? Să spunem că suntem drepţi? Nu! Ci trebuie să ne recunoaştem păcătoşi!

Tocmai pentru că sunt păcătos, am dreptul. De ce am dreptul? Pentru că nu am nici un drept şi deci primesc iubirea în mod gratuit. Şi iubirea poate fi primită numai ca dar, nu ca merit.

La fel, înainte de a ne apropia de Împărtăşanie spunem nu sunt vrednic. Dacă nu eşti vrednic, de ce mergi? Merg, tocmai pentru că nu sunt vrednic. Dacă aş fi vrednic, nu aş merge la Împărtăşanie, ci aş merge să primesc salariul, răsplata bravurii mele şi deci nu aş merge să-L primesc pe Domnul vieţii.

Scena lui Levi – care e chemat şi care în casa sa îl primeşte pe Domnul şi pe toţi ceilalţi – este cea mai frumoasă imagine a Bisericii: noi toţi suntem în acest tablou. Textul paralel din Marcu spune: Mulţi alţi păcătoşi şi vameşi care şi ei Îl urmau. Deci erau discipoli şi totuşi erau încă păcătoşi.

Există vreun credincios care se simte cu conştiinţa împăcată şi nu se simte păcătos? Adevărata dramă a credinciosului nu este aceea pe care o notează marele Pavel spre sfârşitul vieţii sale în Rm. 7,14: Nu fac binele pe care-l vreau ci răul pe care nu-l vreau. Aceasta e marea dramă a omului, a omului serios, care simte distanţa infinită între binele la care e chemat – pentru că este după chipul lui Dumnezeu – şi realitatea sa de om slab. E contradicţia interioară cea mai mare.

Şi noi suntem chemaţi, aşa cum ne găsim, şi tocmai în păcatul nostru descoperim cine e Dumnezeu, adică faptul că El e iubire gratuită. Fără această dramă noi am gândi că Dumnezeu e premiul vitejiei  noastre, deci poate fi plătit cumpărându-I iubirea.

Numai aşa cunoaştem cine e Dumnezeu şi numai aşa cunoaştem cine suntem noi: suntem această infinită privire încărcată de iubire a Lui Dumnezeu. Dar, pentru că noi nu cunoaştem această privire, suntem nefericiţi, suntem păcătoşi. A cunoaşte şi a gusta această privire iubitoare gratuită, ne redă adevărata noastră identitate, ne ajută să ne întoarcem acasă şi apoi să-i primi pe toţi ceilalţi.

De ce această mulţime de vameşi? Faptul că Isus l-a chemat pe Levi, care era vameş, este ca şi cum ar fi spart acel zid de tămâie religioasă şi prin această spărtură ar fi intrat toată această mulţime, care era ca Levi. Oamenii se simt invitaţi, se simt chemaţi. Aceştia şed cu cu Levi şi cu Isus.

În v. următor avem impresia că  ceilalţi asistă, dar nu participă.

v. 30

30 Fariseii şi cărturarii lor murmurau împotriva discipolilor lui, zicând: „De ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi păcătoşii?”

În timp ce mulţimea păcătoşilor şade şi benchetuieşte, cărturarii şi fariseii – şezând pe stâlpul dreptăţii lor – critică, murmură, nu mănâncă, iar în textul următor vor întreba:

De ce noi postim şi voi benchetuiţi? – Pentru că noi mâncăm, iar  voi nu, vine răspunsul. .

A mânca înseamnă a trăi. Mai mult, nu doar mâncăm, ci participăm la un ospăţ nupţial. Trăim plinătatea vieţii.

Fariseii şi cărturarii murmurau. Vă amintiţi de păcătoasa din casa lui Simon fariseul? Ea vine, sparge vasul cu ulei şi consumă tot uleiul, iar fariseul o critică. Isus îi răspunde că un om avea doi datornici, unul datorându-i 50 de dinari iar celălalt, 500. El îi iartă pe amândoi. Cine-l va iubi mai mult? Cel căruia i-a fost iertat mai mult. Exact! Deci problema nu e care e mai plin de merite, mai bun, mai isteţ, ci care iubeşte mai mult.  Mai mult, iubeşte tocmai cel mai puţin merituos, căci i-a fost iertat mai mult.

Isus răstoarnă criteriile fariseilor cu privire la religie şi are dreptate.

Aceştia critică, întrebând: De ce mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii? Ei nu ştiu că a mânca înseamnă a trăi. Dacă Isus ar fi păcătos, nu e nimic rău că mănâncă cu păcătoşii, căci mănâncă cu egalii Săi. Dar El e Mesia, e Dreptul, de ce trăieşte cu ei? Nu e drept să se comporte aşa, la fel cum nu e bine ca păcătoşii să trăiască în mijlocul nostru. Noi trebuie să fim toţi încărcaţi de merite, nu?

Până când nu ne recunoaştem în aceşti vameşi şi păcătoşi, nici noi nu mâncăm şi nu bem. Căci toţi participăm la mântuire şi mântuirea e iubirea gratuită pe care o primim şi nu recompensa faptelor noastre.

Mâncaţi şi beţi! e simbolul Euharistiei şi e o minunată imagine a comunităţii Bisericii, unde toţi sunt primiţi şi sunt primiţi tocmai pentru că sunt păcătoşi, pentru a fi absolviţi de păcate. Acesta e sensul botezului! Ce e botezul? E faptul că Domnul şi-a dat viaţa pentru mine – păcătosul – şi m-a salvat.

Dacă uit acest fapt, trăiesc în afara harului, chiar dacă aş fi cel mai perfect. Trăiesc din perfecţiunea mea la fel ca Lucifer, dar nu am iubire şi nici nu accept harul, care e iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul.

Cum ştiu eu, păcătosul, dacă am parte de iubirea lui Dumnezeu? Ştiu aceasta dacă am iubire pentru alţii , pentru  fraţii mei, care sunt păcătoşi ca mine, şi mănânc cu ei!

Parabola Fiului Risipitor ne arată mânia celui drept; e mânia lui Iona, care spune că nu e drept ca Dumnezeu să ierte. Iona Îl învinuieşte pe Dumnezeu chiar dacă la cap. 4 spune Ştiu că eşti un Dumnezeu înţelept, milostiv şi iubitor. Ce fel de Dumnezeu eşti? Trebuie să fii un Dumnezeu lipsit de îndurare, drept, justiţiar, teribil, care să-i premiezi pe cei merituoşi. Căci altfel oamenii profită. Însă Dumnezeu e milostiv, înţelept şi iubitor. De aceea e Dumnezeu! Păcătosul cunoaşte acest fapt, dar cel ce se consideră drept nu-l cunoaşte.

Şi Iona spune: Mai bine să mor decât să trăiesc, dacă Tu eşti aşa. Înseamnă că eu am greşit tot în viaţă.

Problema e prezentată nu lui Isus, ci discipolilor, ceea ce înseamnă că problemele se pot prezenta atât discipolilor, cât şi Bisericii. Aşa spune Isus.

Oare ce caut eu, păcătosul, în Biserică, în comunitate? Ce caută aici păcătoşii? Ar trebui eliminaţi? Ca să clarificăm  această problemă, să vedem ce a făcut Isus.

v. 31-32

31 Dar Isus, răspunzându-le, a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; 32 nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Obiecţia e adresată discipolilor, iar răspunsul îl dă Isus. În prima parte Isus spune că nu cei sănătoşi, ci bolnavii au nevoie de doctor. În Biblie doctorul e Dumnezeu. El este doctorul poporului Său!

Încă de la începutul Creaţiei omul are o boală care-l ucide, iar boala aceasta se datorează faptului că nu se ştie iubit. Omul e creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, dar nu e capabil să iubească, pentru că nu se simte iubit. În Cântare (2,5) mireasa spune sunt bolnavă de iubire. E o boală de iubire în sensul că-i lipseşte iubitul, îi lipseşte capacitatea de a iubi. Deci Isus devine doctor pentru că mănâncă împreună cu ei, pentru că trăieşte cu ei, pentru că – după cum va spune în textul următor – El este Mirele care-i iubeşte şi aceasta e singura terapie. Este iubirea Sa care se arată tocmai în a mânca şi a trăi cu ei.

Astfel Isus îşi atribuie Sieşi cele două însuşiri esenţiale ale lui Dumnezeu: doctor şi mire. Iar doctorul e pentru bolnavi. Apoi face aplicaţia discursului: Nu am venit să-i chem pe cei drepţi. Aşadar, cei drepţi mai pot aştepta, deoarece chemarea lor încă nu a sosit. Când vor fi chemaţi? Atunci când vor descoperi că adevăratul păcat e acela al celui drept care cugetă la Dumnezeu ca la o persoană pe care trebuie s-o mituieşti. Deci cel drept e singurul care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu – care e iubire – prin faptul că-l tratează ca pe o femeie de moravuri uşoare. Acum îşi descoperă păcatul, care constă într-o percepţie falsă a lui Dumnezeu. Atunci şi el intră pe lista de aşteptare până urmează rândul său, chemarea sa, şi nu mai devreme.

E ceea ce va înţelege Pavel, care spune: Eu eram fără greşeală în respectarea Legii.  Aceasta se întâmpla înainte de a-L cunoaşte pe Isus. Apoi a abandonat această idee când  a înţeles că păcatul celui ce se consideră drept e un păcat foarte mare. (Fil. 3).

Prin urmare, Isus îi cheamă pe cei păcătoşi, pentru că ei pot înţelege că Dumnezeu este iubire gratuită, că el îi iubeşte pe oameni în mod gratuit, ceea ce înseamnă că suntem fii şi nu sclavi.

Drepţii în schimb se consideră sclavi retribuiţi, iar pe Dumnezeu Îl consideră răsplata sclavilor. Săracii oameni! Pe de altă parte, drepţii consideră că toate războaiele sunt drepte. În opinia lor e suficient să faci legi juste ca totul să pară normal.

Aici păcătoşii sunt chemaţi la convertire. Toţi suntem chemaţi să ne convertim. Păcătoşii înţeleg că trebuie să se convertească, deoarece toţi le spun că ei greşesc. Şi înţeleg că adevărata convertire înseamnă a pricepe cine e Dumnezeu. Dumnezeu e cineva care te iubeşte infinit. Şi numai atunci înţelegi cine eşti tu.

Păcătoşii pot înţelege acest discurs, dar drepţii nu, până când nu vor descoperi că sunt păcătoşi.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop