Luca 6,12-19

Omul are nevoie de ceilalţi oameni şi de aceea intră în relaţie cu ceilalţi. E important tipul de relaţie pe care omul îl stabileşte cu celălalt.

Se poate sta împreună în multe feluri. Modul normal e cel al haitei de lupi, unde lupul mai puternic stă deasupra şi-i comandă pe toţi. Există modul bandelor de tâlhari, unde cel fără scrupule, cel mai nemilos şi mai tare îi domină pe toţi şi apoi e aclamat rege. Politica izvorăşte de aici. În epoca ideologiilor domină cel mai şmecher. Inventează bine o ideologie, îi umple pe toţi cu ideile sale şi toţi sunt uniţi sub aceeaşi idee (a golului cerebral, căci şi-au cedat capul şi judecata lor celor şmecheri). Există modul de a sta împreună bazat pe sânge, pe rasă, pe trib. Oamenii pot sta împreună şi din interese economice, pentru a-l îmbogăţi pe cel mai bogat. Toate acestea sunt forme de solidaritate, dar împotriva celuilalt.

Din fericire, mai există un mod de a sta împreună, care nu e împotriva semenului, care  nu adună lumea sub influenţa celui mai puternic, a celui mai şmecher, a celui mai lipsit de  milă. Acesta e modul unul pentru altul, adică frăţesc.

Am tratat mâna vindecată. Mâna indică acţiunea. Omul e acţiunea pe care o face. Cu mâna intră în relaţie cu ceilalţi. Mâna e pentru a poseda sau pentru a primi şi a dărui; mâna e  pentru a lovi sau a-i avea pe alţii la mână;  mâna e pentru a demonstra încrederea reciprocă. Descriem modul de a sta împreună al celor care au mâna vindecată, a omului nou.

Se citeşte Lc. 6,12-19

12 În zilele acelea, s-a dus pe munte să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. 13 Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli: 14 pe Simon, pe care l-a numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, pe Iacob şi Ioan, pe Filip şi Bartolomeu, 15 pe Matei şi Toma, pe Iacob, fiul lui Alfeu, şi pe Simon numit Zelotul, 16pe Iuda, fiul lui Iacob, şi pe Iuda Iscariot, care a devenit trădător. 17 Coborând împreună cu ei, s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli şi mult popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi din regiunea Tirului şi a Sidonului, de lângă mare, 18 au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi 19 şi toată mulţimea încerca să-l atingă pentru că ieşea din el o putere care-i vindeca pe toţi.

Chemarea celor doisprezece apostoli urmează imediat după a şaptea minune a lui Isus, după vindecarea mâinii. Aceşti 12 sunt ca mâna vindecată. 12 aminteşte de cele 12 triburi ale lui Israel, de cei 12 patriarhi, de cele 12 coloane din noul templu. Sunt noul popor care, în sfârşit, ştie să se comporte, să lucreze la fel ca Dumnezeu. E noul popor care are mâna lui Dumnezeu. Reprezintă comunitatea nouă: Biserica apostolică, adică întemeiată pe aceşti 12, având aceleaşi însuşiri ale acestor 12.

După acest text urmează Fericirile, unde Isus subliniază că ne vindecă Cuvântul Fiului. Deci, mâna vindecată – adică poporul nou – este alcătuită din acele persoane care ascultă şi trăiesc Cuvântul Fiului, care ne face fraţi.

În Evanghelia după Luca se trece de la minunea mâinii la cei 12 Apostoli, şi apoi la Fericiri, pentru a spune că Biserica e această mână deschisă care e făcută pentru a asculta, a trăi şi realiza Fericirile. Aşadar, Biserica e creată pentru a asculta acest Cuvânt, şi este alcătuită de acest Cuvânt, şi. realizează acest Cuvânt.

Tema este comunitatea nouă pe care Isus o întemeiază. Care e izvorul şi trăsăturile ei?

v. 12

12 În zilele acelea, s-a dus pe munte să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu.

Avem coordonatele timpului şi spaţiului. Apoi va veni ziua. Dar ziua începe cu noaptea. Se spune: În zilele-acestea. Şi noi ne aflăm încă în zilele-acestea.

Isus iese. Aici se  face referire la Exod. Unde iese? Isus iese Pe munte, ceea ce aminteşte  locul în care Moise s-a urcat pentru a primi Legea, Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi Moise a coborât, aducând Cuvântul Domnului. Şi Isus va coborî, aducând noul Cuvânt, noua Lege, noua  Alianţă, care e Legământul milei şi al iertării care ne dăruieşte inima nouă.

Isus iese şi merge spre acest munte, unde-şi petrece noaptea în rugăciune cu Dumnezeu. Deci, noaptea lui Isus în rugăciune constituie originea, zorii Bisericii. Noi ne naştem din noaptea lui Isus. Noapte înseamnă moartea.

În textul anterior au hotărât să-L omoare pe Isus. Pentru Isus moartea nu e moarte, ci este o ieşire, o urcare pe munte în intimitate cu Dumnezeu, este rugăciune fierbinte, adică o comuniune intimă cu Dumnezeu.

Ce înseamnă a petrece noaptea în rugăciune? Textul grec spune: În rugăciunea lui Dumnezeu, căci sunt multe rugăciuni care nu sunt ale lui Dumnezeu. De obicei noi ne rugăm idolilor noştri, fanteziilor noastre şi nu ne rugăm lui Dumnezeu. Rugăciunea înseamnă a sta înaintea lui Dumnezeu, a te regăsi pe tine, căci noi suntem după chipul şi asemănarea Sa.

Rugăciunea lui Isus are loc noaptea. Noaptea e momentul în care totul dispare. Noaptea e sfârşitul zilei, dar parcă ar fi sfârşitul vieţii. Iar sfârşitul zilei şi al vieţii înseamnă ori comuniunea cu Dumnezeu ori noaptea şi suferinţa veşnică.

În rugăciune se trăieşte în prezent comuniunea definitivă cu Dumnezeu

Pericopa evanghelică enumeră temele fundamentale din care se naşte Biserica:      Ieşirea, adică Exodul;

Muntele, adică intimitatea cu Dumnezeu;

Noaptea, golul;

Moartea  în comuniune cu Tatăl.

Toate evangheliile pun naşterea Bisericii la picioarele Crucii, unde Isus este în comuniune cu Tatăl şi unde va înfrunta moartea. E important ca originea Bisericii să fie la picioarele Crucii, deoarece Biserica este acea comuniune mai puternică decât moartea, mai tare decât orice noapte: este comuniunea cu Dumnezeu. Biserica este alcătuită din comunitatea persoanelor care au o viaţă nouă, o viaţă care a trecut de la moarte la viaţă pentru că are mâna vindecată.

Prin rugăciunea adusă Tatălui, Isus se aşează în sintonie cu Tatăl. Nu căuta răspunsuri, ci în sintonie cu Tatăl, Omul-Isus este apoi în măsură să facă o alegere – care e după voia lui Dumnezeu – o alegere care îi priveşte pe oamenii din jurul Său, pe discipoli. E important să intrăm în sintonie cu Dumnezeu şi să nu-L prejudiciem cu nimic.

v. 13

13 Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli:

Din noaptea lui Isus în comuniune cu Tatăl, răsare ziua Bisericii, a poporului nou. Şi acest popor nou este o convocare. Isus convoacă. A convoca înseamnă a chema împreună; toţi suntem chemaţi împreună de către El.

Cine sunt chemaţi? Discipolii. Discipolul este acela care învaţă. Noi toţi mereu suntem discipoli. Toată viaţa învăţăm să  trăim ca fii şi ca fraţi şi niciodată nu terminăm de învăţat. În măsura în care învăţăm să fim discipoli, putem deveni apostoli. În măsura în care învăţăm să fim fii, suntem trimişi să vestim fraţilor.

În textul paralel din Marcu se spune: Isus i-a chemat pe aceştia 12 pentru a fi cu El. Atribuţia celor 12 Apostoli este de a fi în compania lui Isus. A fi cu El, care este cu noi.

Dacă suntem împreună cu Fiul, devenim noi înşine fii. Numai împreună cu El aflăm adevărul nostru. Esenţa Bisericii este această companie cu Fiul, care ne face să fim ceea ce suntem şi ne introduce în Treime ca fii. În măsura în care există această companie cu Isus noi suntem trimişi către fraţi.

Isus a creat grupul celor 12 Apostoli pentru a fi cu El şi apoi pentru a-i trimite în lumea întreagă, deoarece acela care-L cunoaşte pe Fiul şi pe Tatăl, îi iubeşte pe toţi fraţii. Deci elanul de a merge la toţi oamenii nu este fanatism, nu e prozelitism, nu constă în a fi ceva mai mult sau a conta ceva mai mult, ci elanul este dat de iubirea Tatălui faţă de toţi fiii, o iubire pe care Fiul m-a ajutat să o înţeleg prin faptul că şi-a dat viaţa pentru mine. Şi stând cu El şi eu am aceeaşi iubire şi merg spre toţi ceilalţi, neexcluzând pe niciunul.

Tocmai astfel vestesc adevărul – mărturisindu-l – adică faptul că suntem fii şi fraţi. Şi aşa pot învinge spiritul răului. Răul este tot ceea ce ne divide între noi.

Această misiune este substanţa Bisericii, dar e şi substanţa fiecărui om! Fiecare este om atunci când ştie să fie cu Fiul: devine fiu şi aşa devine frate. Dacă omul nu e fiu şi frate, înseamnă că nu există. Aţi văzut vreun om care nu e fiu? Printre noi aflăm mereu câte un dumnezeu, dar ar fi mai bine dacă nu ar exista. Suntem toţi fii! Un om e fiu dacă-şi acceptă fraţii. Dacă nu-i acceptă, vrea să fie el Dumnezeu.

Isus i-a ales pe cei 12 Apostoli. Cei 12 – pentru evrei – fac aluzie la cei 12 patriarhi, la cele 12 rădăcini ale poporului: sunt toţi fiii aceluiaşi tată şi sunt fraţi între ei. Cei 12 reprezintă întregul popor, cele 12 triburi. De fapt, cei 12 întruchipează Noul Israel, care devine lumină pentru toate popoarele. Este Israelul întâiul născut care revelează tuturor oamenilor ceea ce este omul (ceea ce noi suntem), adică fiii lui Dumnezeu.

Discipolii par puţini. Numărul 12 indică totalitatea, adică toate triburile. Dar ei sunt numai 12, adică puţini. E specific acţiunii lui Dumnezeu să lucreze cu mai puţini,dar care să fie deschişi tuturor. Dumnezeu lucrează asupra câte unuia şi nu asupra tuturor deodată pentru că noi, oamenii, suntem limitaţi. Noi suntem indivizi, iar Dumnezeu acţionează în indivizi şi nu în masa de oameni, dar dă acestor indivizi  Spiritul Său, adică-i ajută să se deschidă faţă de toţi ceilalţi, fapt pentru care Biserica – chiar dacă e alcătuită numai din 12 persoane – este cu adevărat deschisă întregii lumi. În sens opus, am putea fi un miliard de persoane şi să nu fim Biserică, ci o sectă, adică având acea mentalitate închisă, care vrea să-i câştige pe alţii şi nu să se deschidă tuturor celorlalţi.

Prima învăţătură este că aceşti 12 ne ajută să ne deschidem tuturor. Cei 12 Apoatoli sunt veriga noastră de legătură cu evenimentul originar, adică cu Isus-Fiul. Dacă nu ar fi aşa, noi am fi despărţiţi de Isus, pentru că nimeni nu ne-ar fi vorbit de Isus. Deci apostolii sunt începutul predicării. Începutul mărturiei pe care noi o primim, mărturie pe care, atunci când o primim, o experimentăm şi numai apoi o putem transmite altora.

Multe dintre lucrurile spuse despre discipoli sunt valabile pentru noi toţi. În Evanghelia după Marcu, a fi cu El înseamnă a fi trimişi, nu cu scopul de a face prozeliţi, ci de a duce o mărturie, ca un fel de restituire a darului pe care noi l-am primit în El.

vv. 14-16

14 pe Simon, pe care l-a numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, pe Iacob şi Ioan, pe Filip şi Bartolomeu, 15 pe Matei şi Toma, pe Iacob, fiul lui Alfeu, şi pe Simon numit Zelotul, 16pe Iuda, fiul lui Iacob, şi pe Iuda Iscariot, care a devenit trădător.

Isus a chemat 12 apostoli. Mai întâi l-a chemat pe Simon, pe care l-a numit Petru. Lecturând aceste nume observăm persoane de toate felurile. Ne putem mira, dar ne şi putem întreba cine va fi următorul, căci 12 reprezintă totalitatea.

Ce au în comun apostolii? Ei sunt 12, dar după ce criteriu au fost aleşi? În ce mod şi-alege un om fraţii? Care este criteriul? Cred că nu-i alege, ci sunt luaţi la întâmplare. Nici părinţii lor nu ştiau cine erau înainte să se nască. Fratele nu ţi-l alegi, ci se întâmplă să se nască în familia ta.

Noi suntem fiii aceluiaşi Tată, aşadar suntem fraţi. Cei 12 au fost puşi împreună la întâmplare. Nu putem afla o echipă mai dezechilibrată. Dacă vrei să construieşti o echipă în vederea unei munci în comun sau o echipă de fotbal, nu poţi alege la întâmplare.

Niciunul dintre cei 12 nu a studiat teologia, nu a fost în seminar, nu era o persoană marcantă, nu se distingea prin religiozitate, nu era învăţător de Lege.

Toţi cei 12 Apoatoli sunt nişte oameni absolut obişnuiţi; sunt pescari şi păcătoşi. Pe de altă parte,  din punct de vedere social sunt persoane incompatibile, întrucât Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan erau pescari din Capernaum, iar  Matei era vameş şi era  aliat cu romanii.

Apoi, l-a chemat alături de ceilalţi, pe Simon Cananeul (cananeu înseamnă zelot, cel care pedepseşte pe evreii care colaborează cu romanii. Acesta l-ar fi putut elimina pe Matei , de exemplu). Cum de alcătuieşte Isus o astfel de echipă? Toţi sunt diferiţi şi incompatibili. Pare că Isus s-a amuzat punându-i împreună în acest fel.

Nu doar că sunt diferiţi şi incompatibili, dar nu au nicio calitate din punct de vedere religios şi fiecare dintre ei reprezintă altă categorie socială.

Totuşi, de ce stau împreună? Stau împreună pentru că, fiind chemaţi de Isus, au devenit fraţi de credinţă.

Cei 12 au ceva în comun: cel dintâi se leapădă de Isus, ultimul Îl trădează şi toţi ceilalţi fug. Ei au în comun păcatul. Din Evanghelie reiese că sunt greoi la cap şi că le e greu să înţeleagă multe lucruri. Au capul dur. Petru, reprezentantul tuturor, pare cel mai tare de cap.

Evanghelia după Marcu îl atacă puţin pe Petru. Unii presupun că a fost scrisă din răzbunare, împotriva lui Petru.  Textul reconstituie amintirile lui Petru, care spune: Iată cum eram eu, iar Marcu doar transcrie aceste amintiri. Petru este prototipul nostru, cu calităţi şi defecte, impulsiv şi imprevizibil, dar cinstit şi sincer.

Apostolii au în comun trei lucruri.

Întâi de toate, sunt foarte diferiţi, fapt deosebit de important.

În al doilea rând, pentru că nu ei au ales să-L urmeze pe Isus, nu s-au gândit deloc la compatibilitatea dintre ei atunci când au fost aduşi împreună.

Al treilea element comun este că toţi sunt limitaţi, ba, mai mult, greşesc de multe ori.

Tocmai în slăbiciunile şi greşelile lor au experimentat că sunt iubiţi gratuit şi iertaţi şi au descoperi marea demnitate pe care o au. Nu e vorba de un statut social care să-i situeze deasupra celorlalţi oameni, şi de unde să-i poată manipula pe semeni, ci marea demnitate de care se bucură e conştientizarea faptului că toţi suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu şi suntem fraţi între noi.

Marea lor surpriză este că ignoranţa, slăbiciunile şi defectele lor în loc să-i dezbine, îi vor apropia tot mai mult, până vor ajunge la comuniune spirituală în jurul lui Cristos. În final îşi vor da seama ce mare nevoie are unul de celălalt. Chiar Petru va avea nevoie de un Pavel, care să-l certe.

Noi suntem asemănători cu Dumnezeu pentru că am fost creaţi după chipul Său,  numai că El este imaculat, în timp ce noi suntem maculaţi de păcate. Paradoxal, tocmai păcatul este acela care ne face să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că în păcatele noastre, în slăbiciunile noastre înţelegem că avem nevoie de iertare şi de iubire. Deci, tocmai în slăbiciunile noastre Îl descoperim pe Dumnezeu care e Iubire, comuniune, dar, iertare!

Comunitatea discipolilor ne arată o modalitate nouă de a  ne relaţiona unii cu ceilalţi, adică de a admite că suntem foarte diferiţi şi de a ne accepta unii pe alţii aşa cum suntem, cu toate defectele pe care le avem. Toţi greşim, însă fiecare avem parte de cea mai pură şi mai puternică iubire gratuită din partea lui Dumnezeu, din care învăţăm că trebuie, la rându-ne, să ne iubim şi noi între noi. Cu toate că suntem atât de diferiţi, fiecare se simte obiectul unei iubiri depline.

Tocmai slăbiciunile, răul şi păcatul îi ajută pe discipoli să crească spiritual, să se maturizeze, să devină solidari, să facă comuniune.  Din fericire, nu erau perfecţi.

Pe calea spre maturizarea lor spirituală urmându-L pe Isus, cei 12 Apostoli cu certitudine nu s-au bucurat de la început că erau adunaţi împreună, însă la un moment dat au descoperit că a sta împreună era important, deşi erau atât de diferiţi. La început stăteau împreună pentru că erau chemaţi de El. Nu s-au constituit într-un grup prin afinităţi, ci prin faptul că au fost chemaţi de El. Acesta e un lucru minunat: chemarea îi depăşeşte, căci vine de la El.

Convieţuirea Apostolilor nu stătea sub semnul ascultării de cel mai tare dintre ei, sau de o ideologie îmbrăţişată de toţi, în care cel mai isteţ se erijează în lider şi le vâră în cap ideile proprii. Nu erau constituiţi nici sub regula unui trib care are de luptat cu alte triburi. Nu i-au adunat împreună nici interesele economice, unde cel mai bogat să fie stăpânul. Solidaritatea lor nu are ca  miză puterea, plăcerea sau bogăţia, pentru că ei nu exploatează pe nimeni.

Coeziunea lor e un semn că pot să stea împreună cu toate defectele pe care le au  şi-n ciuda slăbiciunilor pe care le văd la ceilalţi fraţi. Ba chiar aceste defecte şi slăbiciuni le arată că sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului şi că aşa cum sunt trebuie să fraternizeze. Aceasta este mâna vindecată.

O comunitate de acest tip poate deveni model pentru un cuplu sau pentru o familie, pentru o localitate sau pentru un stat, ba chiar pentru întreaga lume, căci este o comunitate bazată pe solidaritate şi e deschisă tuturor.

Lista Apostolilor se deschide cu Simon, despre care ştim că se va lepăda de Isus şi în felul acesta va experimenta credinţa, care înseamnă fidelitate din partea Domnului şi se încheie lista cu Iuda Iscarioteanul, despre care ştim că va trăda.

Aşadar, în capul listei e lepădarea, iar la sfârşit, trădarea.

Când se vorbeşte despre Apostoli, destul de frecvent este pomenit unul dintre cei 12 , adică Iuda. Experienţa lui Iuda este edificatoare pentru noi. Ceea ce a făcut el vânzându-L pe  Isus, este exact ce facem toţi atunci când păcătuim

Probabil că Iuda  prezenta încredere din moment ce el păstra punga cu bani. Doar nu-ţi dai banii pe mâna unui necinstit sau al unui incapabil, nici pe mâna unui delăsător care pierde totul şi-apoi mori de foame. Noi suntem obişnuiţi să-l tratăm rău, dar poate că Apostolii îl apreciau. Ei au considerat că-i reprezintă şi că poate să aibă grijă de economiile lor.

Pentru Isus toţi sunt potriviţi să fie apostoli.

vv. 17-18

17 Coborând împreună cu ei, s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli şi mult popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi din regiunea Tirului şi a Sidonului, de lângă mare, 18 au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi

Isus coboară de pe munte la şes împreună cu Apostolii. Apostolii ne reprezintă pe noi. Aşadar, Isus stă împreună cu noi la şes, deoarece nu putem urca pe munte. El vine spre noi. Este preţuirea Sa: El vine în întâmpinarea noastră, care nu putem urca pe munte.

Deci coboară El cu cei 12 şi o mare mulţime de oameni, din toate părţile, vin grăbiţi. De altfel, e ceea ce s-a întâmplat în istorie, pentru că în jurul acestor 12 adunaţi în jurul lui Isus au venit apoi grăbite toate popoarele, care aici îşi află izvorul.

Toţi oamenii se recunosc în aceşti 12 Apostoli: cu limitele lor, cu experienţa lor de fraternitate, de acceptare, cu deosebirile şi incompatibilităţile lor, cu experienţa de a trăi comuniunea în ciuda defectelor şi greşelilor, cu capacitatea de a ierta şi de a iubi şi cu multe altele.  Întreaga lume se află aici, căci acest grup nu exclude pe nimeni.

Dacă Isus i-ar fi ales numai pe cei extrem de inteligenţi, cine ar fi capabil? Apostolii sunt tocmai aşa cum i-am cunoscut deja, fapt pentru care toţi suntem aleşi să facem parte din grupul lor, din grupul mulţimilor care alergau la El.

Vin fugind din toate părţile la El pentru a-L asculta şi a fi vindecaţi. Cuvintele lui Isus  ne vindecă şi pe noi.

Care e cuvântul care ne vindecă? E cuvântul Fiului, care ne face fraţi. Şi e cuvântul adevărului, căci noi avem o boală urâtă, care este minciuna pe care o avem în interior, adică falsa imagine despre om şi despre Dumnezeu.

Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi. Duhul răului care există în noi toţi şi care este minciuna din noi, în sfârşit îşi află terapia. Suntem luaţi în grijă, în terapie. Vindecarea e ceva gradual, progresiv, dar se împlineşte.

v. 19

19 şi toată mulţimea încerca să-l atingă pentru că ieşea din el o putere care-i vindeca pe toţi.

Vă amintiţi când în Exod Moise – pe Sinai – a primit Cuvântul de la Dumnezeu? (Ex. 19,12ss. Niciunul nu se putea apropia de munte, căci oricine se apropia sau se atingea, i se tăia capul. Acum însă Isus coboară de pe munte: toţi Îl atingem şi în loc să fim omorâţi, noi ne vindecăm de relele noastre.

Cum facem în zilele noastre să-L atingem pe El? Atingem o persoană, ascultând cuvântul Său care ne atinge inima şi astfel suntem atinşi de Dumnezeu, deoarece Cuvântul are puterea să ne atingă în interior şi să ne schimbe viaţa

Comuniunea cea mai profundă între oameni o dă cuvântul, dacă e adevărat. Prin aceşti 12 Apostoli care ne vorbesc despre Cuvântul pe care ei L-au ascultat, atingem şi noi astăzi acel Cuvânt care ne vindecă, adică persoana lui Isus.

Acest cuvânt are o putere care ne vindecă. E puterea lui Dumnezeu. E puterea Cuvântului, căci Cuvântul are puterea de a crea sau de a distruge, de a da viaţa sau de a ucide. Într-adevăr,  Cuvântul are mereu o putere incredibilă.

În următoarea cateheză vom descoperi care este Cuvântul care dă viaţă, dar şi cuvântul care produce moarte. Vom trata Fericirile şi blestemele.

Fericirile sunt destinate persoanelor care sunt la fel ca noi.

În pericopa noastră este minunată alegerea persoanelor. Este o alegere fără nici un criteriu. Însă toţi sunt aleşi. Nu suntem luaţi la întâmplare. Isus Cristos i-a ales pe Apostoli şi s-a gândit să-i aleagă cât mai diferiţi unul de altul, astfel încât fiecare dintre ei să se simtă ales.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop