Luca 6,43-49

Fericirile sunt noua Lege. Cine împlineşte această lege este pe calea vieţii, e ca un pom plantat pe malul apei. Cine nu urmează calea Fericirilor se îndreaptă spre moarte şi casa lui se dărâmă. Calea vieţii e mila Domnului.

Se citeşte Lc. 6, 43-49

43 Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi nici un pom rău care să facă fructe bune, 44 pentru că orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. 45 Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii. 46 De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun? 47 Oricine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le îndeplineşte vă voi arăta cu cine se aseamănă: 48 este asemenea cu omul care, construind o casă, a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă. Venind inundaţia, şuvoiul s-a năpustit în casa aceea, dar nu a putut să o clatine pentru că fusese construită bine. 49 Însă cine ascultă şi nu îndeplineşte este asemenea cu omul care construieşte o casă pe pământ, fără temelie. Şuvoiul s-a năpustit asupra ei şi îndată s-a năruit. Iar prăbuşirea ei a fost mare”.

Am subliniat că Evanghelia după Luca (6,36) pune în centru mila. Întreaga Evanghelie e o variaţiune pe tema de a deveni noi milostivi, materni, la fel cum matern este Tatăl. Dumnezeu ca Tată – ca lege – este Maică. Dumnezeu iubeşte fără condiţii: aceasta e legea Lui. Iacob (2,11-12) o numeşte legea libertăţii. Cu alte cuvinte, legea noastră e libertatea. Este legea celor liberi.

Categoria socială liberii sunt fii, nu sclavi. Deci legea noastră este aceea a fiilor. Ce lege au fiii? Ei au legea libertăţii şi a iubirii, pentru că – primind iubirea mamei şi a tatălui – ştiu să-i iubească pe alţii şi pe ei înşişi, aşa cum sunt şi ei iubiţi. Aceasta e singura lege. Şi cine-şi iubeşte aproapele, împlineşte întreaga Lege. Aceasta e legea libertăţii şi a iubirii. Sf.Ap.Iacob continuă: Cel ce nu a dăruit milă, nu va avea parte de milă,

căci judecata nu o face Dumnezeu, ci o facem noi în viaţa noastră concretă, în raportul cu aproapele. Dacă îl judec pe aproapele meu, eu îl judec şi-L condamn pe Dumnezeu care-l iubeşte pe aproapele meu, la fel de mult cum mă iubeşte pe mine. Dacă judec, eu refuz iubirea Domnului, deci îl refuz pe Dumnezeu.

Singurul păcat este a nu-l iubi, a-l judeca şi condamna pe celălalt. Când spunem celălalt, ne referim la cel care greşeşte. Noi avem impresia eronată că întotdeauna celălalt greşeşte, iar noi ne comportăm corect. Chiar dacă celălalt greşeşte mereu,  Dumnezeu nu-l judecă, ci-l iartă.

Noi considerăm că ceilalţi  greşesc, pentru că nu gândesc ca noi.

Întotdeauna mila trebuie să învingă în procesul acesta de judecare a semenilor. Aceasta e legea libertăţii pe care a înţeles-o Pavel care – după ce spune că era perfect în respectarea Legii – subliniază: Dacă un altul crede că-şi poate pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, circumcis în a opta zi, din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu dintre evrei, după Lege, fariseu, după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur, dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate – şi le consider gunoi – ca să-L câştig pe Cristos” (Fil. 3,4-8).

Toate acestea, inclusiv perfecţiunea religioasă pe care el a atins-o prin propriul său efort,  sunt gunoi, în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu şi înaintea legii libertăţii, înaintea cunoaşterii Aceluia care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine. Toată perfecţiunea religioasă Sf.Ap.Pavel o consideră gunoi.

Pavel nu s-a convertit de la păcat la bunătate, ci s-a convertit de la perfecţiunea urmată până la capăt, până la a-i prigoni pe creştini, căci erau consideraţi o sectă care nu era bună. Creştinii sunt răi şi greşesc, în opinia lui Pavel, atunci când iartă şi sunt milostivi, pentru că ei ar trebui să fie drepţi.

Convertirea lui Pavel a fost de la dreptate la cunoaşterea lui Dumnezeu care-i iubeşte pe toţi. Aceasta e dreptatea lui Dumnezeu. S-a convertit de la Lege la Evanghelie.

Este convertirea pe care Luca doreşte să o realizeze Teofil, căci Evanghelia se adresează lui Teofil, adică celui care-L iubeşte pe Dumnezeu. Luca vrea ca noi – care suntem credincioşi – să realizăm această convertire. Altfel riscăm să cădem în frumoasa noastră perfecţiune, eliminând temelia creştinismului, care este iubirea lui Dumnezeu care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi.

Acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine – spune Pavel, şi viaţa în trup o trăiesc în iubirea Aceluia care m-a iubit astfel. Şi cu aceeaşi iubire cu care El mă iubeşte, eu îi iubesc pe toţi ceilalţi. În acest fel eu am Spiritul Său, viaţa Sa şi aceasta e viaţa veşnică.

Se spunea că acela care consideră că există o perfecţiune superioară iertării şi milei e un orb şi nu un iluminat. Există mulţi oameni desăvârşiţi, persoane brave, perfecte, care propun căi superioare pentru cei desăvârşiţi. Toţi aceştia sunt ca un orb care ghidează un alt orb!

Dacă nu suntem pe calea iertării şi a milei, constatăm o pierdere a propriei identităţi, aceea de fii ai lui Dumnezeu. Nu-i suficient să cunoaştem aceasta, ci trebuie să punem în practică ceea ce cunoaştem.

De altfel, în practică noi condamnăm, iar Domnul  ne întreabă: De ce priveşti la paiul din ochiul aproapelui şi nu vezi bârna din ochiul tău? Dacă eu îl condamn pe aproapele care are un pai în ochiul său, dacă eu judec greşeala celuilalt, înseamnă că am o bârnă în ochiul meu, adică sunt mort. Sunt contrarul lui Dumnezeu, mă opun lui Dumnezeu care nu judecă. La fel ca Iona, eu mă opun lui Dumnezeu care iartă: Mai bine e pentru mine să mor decât să trăiesc, dacă Tu eşti aşa.

Textul biblic din această cateheză ne prezintă concluziile acestui discurs. Deci nu avem nicio lege superioară milosteniei, iubirii gratuite şi iertării. Cine crede că există o lege superioară acesteia, e orb. Şi cine-i critică pe alţii nu e orb, ci are o bârnă în ochi, căci un orb are posibilitatea să trăiască bine putând vedea multe lucruri interioare, însă dacă un om are o bârnă înfiptă în cap, înseamnă că e mort.

Textul biblic ne prezintă omul cu ajutorul celor trei metafore: a pomului, a inimii şi a casei. Casa simbolizează relaţiile noastre. De fapt cuvântul milă este în raport direct cu omul, care e pomul, şi care produce fructe cu inima sa şi cu casa sa.

vv. 43-44

43 Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi nici un pom rău care să facă fructe bune, 44 pentru că orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini.

Pomul e simbolul vieţii, căci ia ceea ce nu e viu – pământul, apa, aerul, focul cele patru elemente ale cosmosului – şi le transformă în viaţă. Apoi e simbolul omului, căci are rădăcinile sub pământ şi apoi creşte deasupra pământului, nu se târăşte la fel ca animalele, şi se îndreaptă spre cer. Omul are rădăcinile în abisuri, în moarte, omul are certitudinea că va muri, dar trăieşte pe acest pământ înălţându-se spre cer şi cunoaşte dorinţa profundă după viaţă.

Pomul cu frunze late simbolizează viaţa umană în cele patru anotimpuri ale ei. Este ciclul vieţii care înmugureşte, apoi moare, dar renaşte ulterior la viaţă: este dorinţa constantă a omului după viaţă şi înviere. Primăvara simbolizează învierea: pomul – care e imaginea omului – învie în fiecare an.

Copacul cu frunzele în formă de ac (ex. brazii) sunt simbolul nemuririi. În Biblie sunt mai mulţi pomi, dar doi pomi sunt speciali: pomul vieţii, al plinătăţii, care te face egal cu Dumnezeu şi pomul care-ţi dă moartea, opusul primului menţionat.

Avem şi pomul crucii. Pe Cruce vedem în acelaşi timp tot răul lumii. Nu există un rău mai mare decât acela întâmplat pe Cruce: să-L omori pe cel Drept, să-L elimini pe autorul vieţii, să-L condamni pe Dumnezeu ca pe un blasfemiator! Acesta este răul  maxim, dar tot pe Cruce există şi binele maxim: Dumnezeu Îşi arată întreaga Sa iubire pentru om prin faptul că-Şi dă viaţa pentru el.  Acesta e pomul din Apocalipsă care dă rod de 12 ori pe an, adică dă mereu rod. Iar frunzele sale nu sunt ca frunzele smochinului care ascund rodul, ci folosesc pentru a vindeca bolile tuturor popoarelor.

În textul nostru se vorbeşte despre pomul bun care produce roade bune. Un păr nu depune efort să producă pere, ci rodeşte pere pentru că e păr. La fel şi omul, se comportă după natura sa.

Cum voi şti eu dacă am înţeles discursul milei, dacă sunt fiul lui Dumnezeu? E suficient să privesc la roadele pe care le aduc. Sunt roade bune, adică sunt roadele  Spiritului Sfânt? Iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, bunătate, libertate, stăpânire de sine, blândeţe (Gal. 5,22). Produc eu aceste roade care într-un cuvânt înseamnă milă? Dacă răspunsul e afirmativ, înseamnă că sunt un pom bun.

Cine priveşte paiul din ochiul fratelui său produce rod rău. În limba greacă, rodul rău este exprimat prin cuvântul putred. Acel rod – care se strică şi putrezeşte – este un rod de moarte. Roadele morţii sunt invidia, ura, mânia, gelozia, şi toate lucrările trupului despre care vorbeşte Sf.Ap.Pavel.

Dacă suntem buni, facem binele, dacă suntem răi, săvârşim răul.

Pot să lipesc pe mine roade de plastic, vopsite frumos. În aeroporturi vedem mulţi pomi de plastic, la fel cum multe virtuţi sunt de plastic.

Dacă citim Fericirile în Evanghelia după Sf.Ev.Luca: Fericiţi cei săraci…;  nu judecaţi, nu condamnaţi, iertaţi, daţi, iubiţi-i pe duşmanii voştri… ce descoperim?  Descoperim că fiecare produce roade rele. Atunci, ce ar trebui să fac? Să mă prefac că produc roade bune? Nicidecum! Trebuie să recunosc pur şi simplu că sunt un pom rău, că am nevoie de milă, că sunt un pom uscat, care ar trebui să fie ars. În locul meu va fi pomul verde al lui Cristos care-Şi dă viaţa pentru mine.

Deci, tocmai locul răului meu este locul în care primesc mila şi experimentez harul, în aşa fel încât să pot dărui har altora. Altoirea mea în Pomul Vieţii, este tocmai prin răul din viaţa mea, adică prin Cruce. Crucea care pătrunde în răul meu ia asupra ei răul din mine, îmi arată şi-mi oferă întregul bine al Domnului tocmai în sfera răului meu.

v. 45

45 Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii.

Originea binelui şi a răului, înainte de a se afla în lucruri sau în fapte, este în inima omului. Toate lucrurile sunt bune. Nu există un lucru rău pe lume. Dumnezeu le-a creat pe toate. Însă modul în care noi folosim lucrurile este bun sau rău.

Dacă fiecare întrebuinţare a lucrurilor este cauzată de egoism, de invidie, de gelozie, certuri, mânie, deci de tot răul, atunci totul devine rău. Dacă utilizarea lucrurilor este inspirată de iubire, de bucurie, de pace, totul devine un bine. Problema constă în a avea o comoară bună în inimă. Originea binelui şi a răului nu se află în lucruri, ci-n inimă. Inima bună produce binele, inima rea produce moartea.

În exterior poate că putem minţi, dar noi ne cunoaştem foarte bine inima. Citind Fericirile, înţelegem că în noi există şi mult rău. Şi tocmai în acest rău înţelegem binele pe care Domnul ni-l doreşte. Deci acest rău poate să devină locul milei şi al binelui.

În final se vorbeşte despre roade, care se concretizează în faptele pe care le faci. Care este primul rod, prima lucrare a inimii? Este cuvântul. Din plinătatea inimii vorbeşte gura sa. Poate părea ciudat, dar lucrarea principală pe care omul o face nu sunt faptele sale, ci cuvintele. Toate raporturile noastre se bazează pe cuvinte.

Cuvintele pot fi bune sau rele. Despre cuvânt vă sfătuiesc să citiţi Iacob 3 şi 4. Dacă cineva nu păcătuieşte cu vorba, e un om perfect, capabil să-şi stăpânească întregul său trup. Când punem frâul în gura cailor, ne ascultă, şi aşa putem dirija întregul lor trup. Şi navele sunt conduse de o cârmă mică.

La fel e cu limba. Ea poate conduce întreaga navă, întreaga lume în direcţia pe care o doreşte. Limba e ca scânteia: poate provoca un mare incendiu. Sf.Ap. Iacob (3,6-8a) subliniază: Foc este şi limba, o lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se lasă îmblânzite de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Apoi se minunează: cum din limbă pot izvorî cuvinte bune şi cuvinte rele? E posibil ca dintr-un izvor să iasă apă otrăvită şi apă bună, concomitent? Întregul bine şi tot răul vin de la cuvânt.

Deci primul rod e cuvântul bun sau rău, care indică inima bună sau rea, fapt care înseamnă ochiul bun sau rău. Versetul fundamental al Evangheliei după Luca (6,36) vorbeşte despre milă, adăugând imediat: Nu judecaţi şi nu condamnaţi. Căci primul păcat se află mereu în cuvânt. Acest fapt noi îl neglijăm! Capitolul se încheie astfel: Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce-l grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea. (Iac. 4,14. Şi-L judecă pe Dumnezeu, care a dat legea de a nu judeca.

v. 46

46 De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun?

Vorbeşte despre creştinii zeloşi, care-L invocă pe Isus şi-L numesc Doamne, Doamne, îşi recită rugăciunile şi mereu gândesc drept. Problema nu constă în a se ruga şi a cugeta drept. E corect şi bine ca un creştin să se roage şi să gândească drept! Însă problema este: De ce nu faceţi ceea ce spun Eu? Mai importante decât ortodoxia sunt faptele drepte. Cuvântul trebuie făcut, împlinit şi nu doar vestit şi ascultat.

E adevărat că numai Cuvântul ne face şi ne construieşte. Dacă tu ai primit Cuvântul ca pe o sămânţă, atunci cu adevărat viaţa ta e transformată.

vv. 47-48

47 Oricine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le îndeplineşte vă voi arăta cu cine se aseamănă: 48 este asemenea cu omul care, construind o casă, a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă. Venind inundaţia, şuvoiul s-a năpustit în casa aceea, dar nu a putut să o clatine pentru că fusese construită bine.

Despre invocaţia Doamne, Doamne! şi despre ideile tale corecte, Sf.Ap.Iacob spune: Dacă tu ai credinţă, să ştii că diavolii au mult mai multă credinţă decât tine. De multe ori credinţa noastră e demonică: ştim totul, dar facem exact opusul. Şi demonii cred că există Dumnezeu şi-L cunosc mai bine decât noi. Problema este: fac voia Lui?

Discrepanţa dintre Cuvânt şi viaţa practică e ceva diabolic, adică despărţitor. Avem această discontinuitate între Cuvântul pe care-L ascultăm dar căruia nu i ne supunem prin faptele vieţii de zi cu zi.

Întregul discurs se încheie cu tema casei… Unde e omul acasă? Unde locuieşte! Când tu spui unde locuieşti, de fapt spui cine eşti.

Casa nu este vizuina, ci e locul relaţiilor tale, locul vieţii tale. Prima întrebare pe care Dumnezeu i-o adresează lui Adam e: Unde eşti? Unde locuieşti? De ce nu mai eşti la locul tău? întrucât casa omului este Dumnezeu. Omul locuieşte în casa unde este iubit şi primit. Şi Dumnezeu îl iubeşte din veşnicie pe om. Dumnezeu e casa noastră!

La fel cum în primele nouă luni mama a fost casa noastră, la fel din veac, toţi suntem acasă în Dumnezeu. Căci dacă tu iubeşti o persoană, o ai în interiorul tău şi fiind în tine, ea devine centrul vieţii tale şi al atenţiei tale. Aşa şi noi, suntem în centrul vieţii şi al atenţiei lui Dumnezeu, pentru că El şi-a dat viaţa pentru noi, căci ne iubeşte infinit. Deci din veşnicie  noi existăm în Dumnezeu, căci El ne iubeşte din veşnicie.

Problema este:  Oare noi îl iubim pe Dumnezeu,  ca să-şi poată afla locaş în noi? Numai aşa avem o iubire reciprocă. Numai aşa şi Dumnezeu trăieşte, căci El trăieşte acolo unde este iubit. O persoană locuieşte unde e iubită: acolo e casa ei.

Ştiinţa ne face orgolioşi, iubirea ne clădeşte (1Cor. 8, 1-2). Casa unei persoane este inima celui care o iubeşte. În acea inimă o persoană îşi află casa.

Vedem persoane pe stradă, mergând de acasă, ori întorcându-se acasă. Acela este traseul lor, traseul nostru: ori mergem de acasă la locul de muncă, ori ne întoarcem acasă. Şi aceasta este întreaga noastră viaţă.

Dacă nu ai de unde pleca şi unde să te întorci, ori eşti în exil, ori eşti un om fără casă. Acesta este lucrul cel mai rău, pentru că-ţi lipsesc identitatea şi relaţiile. Eşti un vagabond, eşti pierdut. Tu nu ai un punct de referinţă. Aşadar casa e un loc important.

Noi vrem să ne construim o casă, însă casa noastră există din veci. Isus spune: Merg să vă pregătesc un loc. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iubirea Lui pentru noi e casa noastră. Şi Isus ne-a pregătit casa, tocmai venind pe pământ şi descoperindu-ne această iubire.

Cu tema casei şi a locuirii se poate explica întreaga Evanghelie după Ioan, dar şi toată Biblia, de la Adam unde eşti, care e casa ta? până la Apocalipsă cu nunta.

Toţi vrem să construim casa. Care e casa noastră? Locul unde omul este acasă este Cuvântul! Deci cuvintele lui Isus despre milă, sunt casa omului! În milă putem stabili relaţiile de găzduire reciprocă şi putem locui unul lângă celălalt. Casa e locul în care putem trăi pozitiv relaţiile noastre. Dacă nu, ne călcăm în picioare unii pe alţii.

Vă voi arăta cu cine se aseamănă oricine ascultă cuvintele Mele şi le împlineşte (Lc. 6,47). Deoarece cuvintele pot fi ascultate sau neascultate, oricine le poate auzi, fără să le asculte. A le asculta însemnă a le înfăptui, a le trăi. Deci cine trăieşte aceste cuvinte, e asemenea unui om care, zidindu-şi casă [şi toţi ne construim o casă], a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră [sinonimul lui Dumnezeu]” (v. 48).

Tocmai cuvintele pe care le-am auzit despre milă trebuie aprofundate, săpate, ajutându-ne să punem temelia vieţii noastre pe stâncă.

În viaţă vin dificultăţile şi sunt egale, fie pentru cei buni, fie pentru cei răi.

Au venit puhoaiele,  simbolul dificultăţilor care vin peste casă, însă n-au putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită, pe piatră. De ce a fost bine construită? Pentru că tu ai ascultat acest Cuvânt şi L-ai împlinit, L-ai aprofundat şi ţi-ai pus temelia vieţii pe această stâncă, adică pe acest cuvânt: milă.

Dacă tu construieşti pe Cuvântul Milei, nimic nu te mai clatină, deoarece indiferent cât de mult rău faci, sau cât de mult rău îţi face altul, mila biruieşte orice rău.

Fie în primul caz când funcţionează, fie în al doilea caz, când nu funcţionează, totul depinde de ascultare. Trebuie să fim atenţi cum ascultăm Cuvântul. Există ascultare, care este doar o simplă auzire, şi-apoi există ascultare (ob-audire) sinonimă supunerii, o ascultare umilă, care primeşte Cuvântul, îi permite să intre în noi. Cuvântul e o sămânţă care produce rod.  Este importantă atitudinea cu care primim noi Cuvântul.

Despre ascultare. Evanghelia după Marcu începe printr-un exorcism într-o zi de sâmbătă în sinagogă. De obicei, venea în fiecare sâmbătă în acea sinagogă un om care stătea liniştit şi asculta Cuvântul Domnului, dar era îndrăcit. Putea asculta liniştit Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul îl putem asculta liniştiţi şi noi. Însă atunci când Cuvântul îţi atinge inima şi spui: Acum vreau să-l trăiesc, să-l pun în practică, spiritul răului explodează şi întrebi: Ce legătură ai cu mine, Isuse, ai venit să mă distrugi? Tocmai atunci când ne deranjează, Cuvântul intră în noi, demască răul şi ne dă mila Sa.

Dacă noi ascultăm Cuvântul din simplă curiozitate sau pentru a învăţa ceva în plus despre Dumnezeu, atunci ne pierdem timpul degeaba. Căci indiferent cât de multe noţiuni despre Dumnezeu adunăm, tot nu ştim nimic. Dacă însă ascult Cuvântul pentru a auzi ce legătură are interiorul meu cu acest Cuvânt, dorind să simt reacţiile mele, atunci Cuvântul mă atinge, mă schimbă, mă converteşte. Numai atunci acel Cuvânt devine trup în mine, altfel e numai o noţiune arhivată-n mine. Ceea ce omul ascultă – mai repede sau mai târziu – îi intră în inimă.

Citirea, ascultarea Cuvântului este bine să o facem într-o atitudine de rugăciune, rugându-ne Cuvântul. Acest fapt deschide dorinţa, capacitatea noastră de a primi Cuvântul, şi face rodnic acel pământ care e inima noastră. Cuvântul trebuie rugat, ascultat; noi trebuie să ne hrănim cu Cuvântul şi la urmă Cuvântul ne asimilează.

Calitatea rugăciunii faţă de Cuvânt e fundamentală, căci în spatele Cuvântului avem pe Cineva care vorbeşte. Cuvântul adevărat este comunicarea, transmiterea Celui care vorbeşte, care ni se dă pe Sine. Dumnezeu în Cuvântul Său ni se comunică, ni se dăruieşte pe Sine, deci nu putem citi Cuvântul în mod neutru. Când citim Biblia, mereu avem înaintea noastră o Persoană care ne vorbeşte şi ni se dăruieşte.

Dacă citim Cuvântul, ori intrăm în comuniune cu Dumnezeu, ori nu înţelegem acel Cuvânt. La fel ca oricare alt cuvânt, pentru a-l înţelege, trebuie să înţelegem persoana. Iar persoanelor antipatice nu le îngăduim să ne vorbească, vocea lor ne deranjează.

v. 49

49 Însă cine ascultă şi nu îndeplineşte este asemenea cu omul care construieşte o casă pe pământ, fără temelie. Şuvoiul s-a năpustit asupra ei şi îndată s-a năruit. Iar prăbuşirea ei a fost mare”.

Noi putem asculta, dar să nu împlinim. În acest caz, suntem ca omul care şi-a construit casa pe pământ. El nu a săpat, nu a pus temelia pe stâncă. Se năpusteşte puhoiul de ape. Se referă la moartea care vine şi mai repede sau mai târziu se năpusteşte peste noi.

Şi ce rămâne din viaţa ta, din casa ta? Nimic. Totul se dărâmă. Dar nu se dărâmă doar la sfârşit. Totul se dărâmă deja de dinainte, din timpul vieţii. O relaţie care nu e întemeiată pe milă, cât durează? Prima dificultate o dărâmă. Imediat în raport nu mai este nimic, şi concluzionăm: M-a dezamăgit! Gata! Termin cu el!

Numai prin milă poate să dureze existenţa, viaţa cuplului, relaţiile. Numai în milă se poate construi casa. Şi atunci putem exista.

Prăbuşirea acelei case a fost mare, spune psalmistul. De fapt, întreaga ta casă, adică existenţa ta  se dărâmă dacă nu ai ascultat şi nu ai făcut milostenie.

Discursul despre milă ne arată că în joc este întreaga noastră viaţă, relaţiile şi edificiile, casa noastră.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop