Lc 8,9-15

Profetul Isaia ne spune că Cuvântul Domnului împlineşte lucrarea pentru care a fost trimis.

Isus cunoaşte acest cântec din Isaia. Isus a vestit Cuvântul şi primele rezultate pe care le-a cules la începutul ministerului Său n-au fost bune: când a vorbit la Nazaret, au vrut să-l arunce de pe stâncă. Altă dată, când l-a vindecat pe paraliticul coborât prin acoperiş, au spus: Acesta huleşte, pentru că iartă păcatele. Mai târziu, învăţătorii de lege spun că acesta lucrează cu satana, iar duşmanii politici, irodienii, spun că e periculos şi trebuie eliminat. Ai Săi, care spun că-L iubesc, zic: E bun, dar e naiv, să-L aducem acasă.

În acest moment Isus se întreabă: Dacă cuvântul Domnului e eficient, cum de culeg asemenea roade?

Atunci Isus povesteşte parabola semănătorului. La fel cum semănătorul seamănă pe tot pământul şi o parte din grâu e mâncat de păsări, altă parte cade pe piatră şi după ce  creşte puţin, se usucă, alta cade între spini şi e sufocată de aceştia, partea care cade în pământ bun aduce rod mult. Textul spune că rezultă un rod excepţional: 100 pentru unul!

Isus spune această parabolă atunci  când e în mare dificultate, pentru a prinde curaj. Isus povesteşte despre o acţiune cunoscută tuturor, care la început pare falimentară, pentru că atunci când ţăranul seamănă, pierde grâul său, căci îl aruncă-n pământ şi timp de aproape un an nu i se întoarce înapoi. Cu toate acestea, are certitudinea că în anul care vine va trăi din rodul a ceea ce a semănat acum.

Prin parabolă se confirmă un lucru: că aparenţa nu este realitate. În aparenţă, sămânţa e aruncată, e risipită, însă ţăranul, care cunoaşte cum stau lucrurile, ştie că e o investiţie. La fel spune şi Isus: Eu am aruncat Cuvântul. Chiar dacă pare aruncat în van, în realitate inima omului (omul e Adam, e pământ) e făcută pentru a primi Cuvântul, în ciuda dificultăţilor vieţii, iar Cuvântul  va aduce rod. Acesta este sensul parabolei.

Acum vom vedea cum putem înţelege parabola – care este viaţa noastră – la lumina parabolei lui Isus, căci şi noi experimentăm aceleaşi lucruri.

Parabola este aplicată situaţiei comunităţii, situaţiei noastre.

Se citeşte Lc. 8,9-15

9 Atunci l-au întrebat discipolii săi ce ar putea să însemne această parabolă. 10 El le-a spus: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei lui Dumnezeu, celorlalţi [li se vorbeşte] în parabole. Pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. 11 Această parabolă înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12 Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiţi. 13 Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi. 14 Ceea ce a căzut între spini sunt cei care ascultă, dar, cu timpul, sunt înăbuşiţi de griji, bogăţii şi plăcerile vieţii şi nu ajung să rodească. 15 Iar ceea ce a căzut în pământ bun sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade în răbdare.

Textul are două părţi.

  1. În prima parte se spune cum să facem ca să înţelegem parabolele,
  2. iar a doua parte descrie modul în care comunitatea îşi aplică sieşi parabola lui Isus, deci, cum să interpretăm noi în viaţa noastră această parabolă.

Isus a povestit acea parabolă a semănătorului pentru a interpreta viaţa Sa. Dar noi, cum interpretăm viaţa noastră prin prisma acestei parabole? Căci valoarea unui text, la urma urmei, foloseşte pentru a-ţi interpreta viaţa ta. Această pericopă evanghelică, prin primele două versete ne oferă modalitatea de interpretare a parabolelor, apoi  urmează aplicaţia ei la viaţa comunităţii.

vv. 9-10

9 Atunci l-au întrebat discipolii săi ce ar putea să însemne această parabolă. 10 El le-a spus: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei lui Dumnezeu, celorlalţi [li se vorbeşte] în parabole. Pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă.

Discipolii L-au întrebat pe Isus cum se interpretează această parabolă. Cuvântul parabolă înseamnă şi enigmă. Parabolă şi cuvânt au aceeaşi rădăcină: para-ballo. Când un om vorbeşte, ce face cuvântul? Te aruncă în afara ta, în altul, către necunoscut.

Parabola prezintă un eveniment cunoscut, spre exemplu, acţiunea semănătorului, pentru a explica un eveniment necunoscut, adică aventura cuvântului în istorie.

Pentru că noi putem vorbi numai despre lucrurile pe care le vedem, dar uneori ne scapă esenţialul,  atunci despre ceea ce-i esenţial vorbim în parabole sau în metafore.

Parabola o folosim mereu şi pentru a exprima situaţii concrete. Aşa, de exemplu,  dacă vreau să exprim că dialogul nostru e dificil, voi spune că suntem elefanţi. E o metaforă pentru a explica sensul dificultăţii de a dialoga. Alt exemplu: pentru a exprima un dialog care mă plictiseşte, voi spune: Ce zeamă lungă! Sunt mici metafore care nu sugerează că mănânc supa, sau că suntem doi elefanţi, ci spunând acea metaforă, doresc să spun cu totul altceva.

La fel, despre Dumnezeu putem vorbi numai prin imagini care fac aluzie la realitatea Sa într-un mod cât mai eficient, însă trebuie să ştim despre ce vorbim.

Cum interpretăm parabolele? Unele parabole se pot interpreta imediat. Dar parabola care e viaţa noastră şi ceea ce se întâmplă în noi, nu este atât de uşor să o interpretăm. Nu-i uşor să interpretăm viaţa noastră de la naştere la moarte! Însemnătatea istoriei noastre e o adevărată enigmă.

Cum putem înţelege enigmele? Mai întâi de toate, enigma ridică semne de întrebare, iar întrebarea primeşte răspuns dacă  te laşi interogat, dacă te laşi pus în discuţie, adică să n-ai răspunsuri prefabricate.

Parabola îţi prezintă lucruri cunoscute, pentru a-ţi spune altele necunoscute. Deci te lasă în suspans, ca tu să te întrebi: ce vrea să spună? Parabola îl determină pe om să se întrebe: Ce vrea să-mi spună această parabolă?

Dacă vrem să înţelegem parabolele lui Isus, trebuie să-L întrebăm pe El, adică să-i urmărim viaţa. Prin viaţa şi istoria Sa, noi înţelegem ce vor să spună parabolele.

Dacă vreau să ascult cuvintele unei persoane şi să descifrez cuvintele sale enigmatice, e suficient să-i cer explicaţii.

Prima funcţie a parabolei este să te provoace să-ţi pui întrebări.

La întrebarea: De ce spui această parabolă?- Isus răspunde în două feluri.

  1. Vouă vă e dată cunoaşterea (gnosi, în greacă) misterelor Împărăţiei lui Dumnezeu. Voi aveţi cunoaşterea (gnosi), pentru că vă lăsaţi interogaţi şi apoi Mă întrebaţi, iar atunci Eu vă răspund.
  2. Ceilalţi, care nu întrebă şi nici nu acceptă întrebări, li se întâmplă că văzând nu văd şi ascultând, nu pricep.

Omul într-adevăr are ochi pentru a vedea şi minte pentru a pricepe, dar dacă cu ochii nu vede şi cu mintea nu pricepe, va fi obligat să-şi pună întrebări. Aşadar,  parabola e singura modalitate de a spune adevărul atunci când se vorbeşte despre Dumnezeu şi despre cele nevăzute.  Mai devreme sau mai târziu, orice om va încerca să vadă sau să înţeleagă.

Domnul nu te ia cu forţa de o parte ca să-ţi spună: Vino să-ţi explic cine sunt Eu, aşa cum ţi-ar spune cineva că doi plus doi fac patru.

Dacă un om îşi pune întrebări, acceptă să fie întrebat, ascultă răspunsul şi  intră în dialog, înţelege parabola. Dacă nu-şi va pune întrebări, omul nu va înţelege, şi se va scandaliza spunând: Cum, oare, nu înţeleg? Prin urmare, mai devreme sau mai târziu, omul îşi va pune întrebările corecte şi va începe să înţeleagă realitatea mai bine. Parabola  propune adevărul într-un mod discret.

O trăsătură a cuvântărilor lui Isus este aceea de a vorbi în parabole. Domnul nu va folosi cuvintele cu sensul lor concret, denotativ, ci le va da un sens conotativ. Aşa, de exemplu, dacă spune: Aerul e aer, va trebui să interpretăm ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: Spiritul, viaţa, iubirea sau aerul poluat? Trebuie să te străduieşti să înţelegi.

Modalitatea de a vorbi în parabole se aseamănă cu viaţa omului: au un sens ascuns. Viaţa noastră e o parabolă de la naştere până la moarte. Cine-şi pune întrebări intră în cunoaşterea misterului Împărăţiei, şi al misterului unei morţi bune.  

Acestea sunt criteriile pentru a înţelege parabola. Apoi, comunitatea, la lumina a ceea ce a spus Isus despre Sine, îşi aplică sieşi parabola, şi o aplică propriei ascultări.

La capitolul 8 al Evangheliei ni se verifică modul în care  ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi dobândim certitudinea că Cuvântul lui Dumnezeu e o sămânţă, că sămânţa produce după specia sa, că omul nu face parte din nicio specie, ci devine specia cuvântului pe care-l ascultă. Omul spune: Eu ascult Cuvântul lui Dumnezeu, dar în mine nu produce rod. Deoarece sunt conştient că el întotdeauna este  eficient,  trebuie să verific calitatea ascultării mele.

Înainte de a explica această parabolă, evanghelistul Marcu întreabă: Dacă nu înţelegeţi această parabolă, cum le veţi înţelege pe toate celelalte? Dacă nu înţelegi care e raportul tău cu Cuvântul, calitatea ascultării tale, ce înţelegi din viaţa ta, dacă nu ştii să asculţi?

În aplicarea parabolei se văd diferitele noastre nivele de ascultare.

  1. Primul este nivelul drumului bătătorit, al superficialităţii, unde cuvântul nu încolţeşte.
  2. La al doilea nivel cuvântul încolţeşte cu entuziasm, dar în spatele lui există frici profunde, care împiedică sămânţa să crească.
  3. La un al treilea nivel totul merge bine, totul creşte, dar apoi există alte multe interese care se ivesc în timpul vieţii deodată cu Cuvântul şi-L sufocă.
  4. Şi apoi avem pământul bun, unde sămânţa creşte.

Acum vom aborda aceste atitudini interioare faţă de Cuvânt. În aceste atitudini vom afirma ceea ce a spus Isus în parabolă. Adică, dincolo de dificultăţi, Cuvântul produce rod.

Discipolii nu sunt închişi faţă de ascultarea Cuvântului, deci îl înţeleg. Aici alţii sunt persoanele închise, adică noi, atunci când nu suntem receptivi. În schimb, atunci când renunţăm la mecanismele noastre de apărare, Cuvântul lucrează.

v. 11

11 Această parabolă înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.

Faptul că sămânţa e Cuvântul lui Dumnezeu e foarte important, deoarece sămânţa rodeşte după specia sa. Omul, după Biblie, nu aparţine vreunei specii, ci devine din specia cuvântului pe care îl primeşte. Dacă primeşte Cuvântul Domnului, omul devine ca Dumnezeu care ştie să iubească, e liber, înţelege şi primeşte. Dacă ascultă alte cuvinte mincinoase, devine ca şi cuvântul mincinos pe care-l ascultă, de ură, de egoism, de dezbinare.

Pentru om e determinant tipul cuvântului pe care-l ascultă şi apoi calitatea ascultării. Sămânţa e Cuvântul. Orice cuvânt e sămânţă, ori de viaţă ori de moarte. Nu există cuvânt neutru.

Cuvântul lui Dumnezeu e sămânţa de viaţă, care e Dumnezeu, care e iubire. Ce se întâmplă în noi dacă ascultăm acest Cuvânt? Există cele patru condiţii prezente în noi toţi, trei fiind negative şi doar una pozitivă.

v. 12

12 Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiţi.

Este primul model al ascultării pe care toţi îl experimentăm. Faptul că Cuvântul cade în drum, înseamnă că intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Cade pe drumul călcat de toate părerile, de toate lucrurile concrete, fapt pentru care nu penetrează, nu intră în inimă. Cade pe bunul simţ care reuşeşte să anuleze orice noutate, cade pe e limpede că e aşa, pe aşa se spune, pe aşa e la modă, pe aşa fac toţi, iar  drumul simbolizează calea pe care umblăm toţi. Este gândirea obişnuită a omului.

Petru Îl recunoaşte pe Isus că este Cristosul, Mesia cel aşteptat, şi afirmă aceasta cu toată convingerea, dar curând după aceea Isus va fi nevoit să-i spună lui Petru: Înapoia mea, satană! Îi spune aceasta nu pentru că face lucruri diabolice, ci pentru că Petru e foarte uman, pentru că el cugetă la fel ca oamenii atunci când Îi spune lui Isus, care a vorbit despre jertfa Sa: Nu cumva să Ţi se întâmple una ca aceasta!

Căci modul normal de a gândi al omului e dictat de egoism, de aşa fac toţi, de bunul simţ şi acest fel de gândire este impermeabil faţă de adevăr. Este ceea ce-mi convine înălţat la nivel de lege supremă. E ratificată, toţi mergem pe această cale, deci aici nu mai pătrunde nimic. Mai mult, acesta e locul diavolului reprezentat de păsările cerului. Diavolul este dezbinătorul. Rolul diavolului este de a ne separa de Cuvântul adevărului nostru. Diavolul îţi fură seminţele adevărului, pentru că te invadează cu infinite alte cuvinte.

Astăzi diavolul s-a pensionat pentru că e bine reprezentat de infinitele cuvinte concrete, de bun simţ, de stăpânire, de piaţă. Noi venim aici să ascultăm Cuvântul, însă el se întâlneşte cu toate celelalte cuvinte. Cum trebuie să interpretăm acest fapt? Semănând, Isus a constatat că o parte din sămânţă cade pe drum şi este mâncată de păsări, dar tot mai continuă să semene, căci spune: O parte va cădea lângă drum, dar o altă parte va cădea în pământul bun. Căci omul e făcut pentru adevăr. Deci mai devreme sau mai târziu va avea o fisură prin care va intra Cuvântul bun. Aţi văzut unele plante care cresc pe stâncă şi puţin câte puţin vegetaţia biruieşte oricum?

Tocmai prin acest obstacol suntem ca Isus şi suntem gata să spunem: Există victorie împotriva acestei dificultăţi, împotriva pericolului de a crede toate cuvintele. Această victorie ne-o dă credinţa noastră în Dumnezeu şi în adevărul care deschide inima. Credinţa noastră biruie lumea.

Unele cuvinte spuse sunt la fel ca seminţele de iarbă aflate în piramide, care, cu toate că au 5000 de ani,  e suficient să le semeni şi încolţesc, în comparaţie cu unele  seminţe din zilele noastre, care nu încolţesc.

v. 13

13 Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi.

Sămânţa căzută pe piatră.

Se spune că sămânţa e Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi începe identificarea: cei de-a lungul drumului erau seminţele şi ele devin persoane. Înseamnă că fiecare persoană nu este nimic altceva decât calitatea ei de a asculta, modul în care ea primeşte sămânţa. Cine sunt eu? Sunt modul meu de a asculta, de a primi sămânţa. Deci cele căzute lângă drum nu mai sunt seminţele de-a lungul drumului, ci sunt eu, care devin cel de lângă drum, care primesc în acel fel. Există o egalitate între identitatea mea şi modul meu de a asculta.

Dacă prima situaţie este a superficialităţii de-a lungul drumului, a doua este pe piatră. O sămânţă ascunsă sub puţin pământ. Piatra reprezintă inima noastră de piatră, adică fricile noastre. Dacă prima este superficialitatea, claritatea şi bunul simţ, a doua experienţă a noastră este că, deşi noi primim Cuvântul lui Dumnezeu, acesta reuşeşte să penetreze în profunzime în noi, în inima noastră de piatră şi totuşi există infinite frici şi blocaje care-l împiedică să crească. Şi atunci ce se întâmplă?

Seminţele căzute pe piatră simbolizează oamenii care, atunci când ascultă, primesc cu bucurie Cuvântul, căci e frumos, îmi spune adevărul, îmi demonstrează că iubirea e frumoasă, că viaţa are sens, îmi dă o viziune splendidă despre mine şi despre alţii, îmi redă modul de a mă relaţiona la lume. Pentru moment cred, dar apoi vine momentul încercării, al dificultăţii, şi lipsind rădăcina, abandonez Cuvântul.

Este experienţa că, de fapt, ceea ce eu primesc este ceva care mă pune în discuţie, care începe să încolţească în mine, chiar dacă în profunzimea inimii mele eu experimentez multe alte frici.

Dacă un om priveşte fricile, rămâne imobilizat. Şi dacă o dificultate cât de mică ne produce frică, atunci toţi suntem concentraţi pe fricile noastre şi renunţăm la toate speranţele care există, fapt pentru care noi trăim şi împlinim fricile şi nu speranţa şi încrederea pe care Cuvântul ni le-a pus în inimă.

Este al doilea tip de ascultare, comun nouă tuturor. Cuvântul e frumos, dar nu reuşesc, nu reuşim.

Această a doua dificultate interpretată la lumina parabolei lui Isus, înseamnă că  mai devreme ori mai târziu, Cuvântul care mi-a dat credinţa, îmi va da şi speranţa care va birui fricile mele, iar inima mea de piatră va deveni inimă de carne. Toate cuvintele care se luptă cu inima mea de piatră, eu le las să se lupte, căci mai repede sau mai târziu pietrele se vor înmuia. Dar este inclusă în preţul de plătit, la fel ca în cazul semănatului, căci o parte cade pe piatră. Şi totuşi va aduce rod.

Vă veţi da seama că după cum Cuvântul dă încredere în sine, în semeni, în Domnul, în Creaţie, în istorie, tot astfel începe să dea şi speranţă. Fiecare pas din Evanghelie îţi prezintă o speranţă nouă. Şi mai devreme ori mai târziu, va încolţi şi în inima mea această speranţă. De ce? Pentru că omul devine cuvântul care şi-l propune, adică care şi-l pune înainte. Dacă te vei fixa pe un obiectiv negativ, îl vei atinge, dar mai bine fixează-te pe un lucru bun, şi vei călători în acea direcţie.

Lucrurile bune nu trebuie făcute, ele deja există. Trebuie numai primite.

v. 14

14 Ceea ce a căzut între spini sunt cei care ascultă, dar, cu timpul, sunt înăbuşiţi de griji, bogăţii şi plăcerile vieţii şi nu ajung să rodească.

A treia experienţă negativă. Prima este cea de lângă drum, adică ceea ce se vede, ceea ce e palpabil, realitatea concretă şi bunul simţ, care te fac să-ţi pierzi credinţa, încrederea. A doua este piatra, adică fricile care-ţi fură speranţa, iar a treia sunt spinii care reprezintă omul care a primit Cuvântul şi acesta creşte bine, dar cu trecerea timpului există multe lucruri care sufocă Cuvântul. Sunt diferitele interese, diferitele iubiri ale vieţii noastre care devin absolute. Sunt nevoile noastre care devin prioritare, faptul de a cugeta la propriul eu, la sine şi atunci se sufocă orice altă bună propunere sau angajament.

Şi această experienţă o avem toţi. Faptul că ascultăm, încolţeşte, nu ne este luat, ca în primul caz,  creşte şi nu este blocat de frici, la fel ca în al doilea caz, dar la un moment dat iubirea noastră pentru adevăr, pentru dreptate şi iubire este atât de slabă, încât mai devreme ori mai târziu, preocupările, neliniştile, bogăţiile care ne garantează viaţa, plăcerile imediate concură la sufocarea Cuvântului.

În al treilea nivel experimentăm că iubirea noastră se stinge şi se pierde în multe alte iubiri, fapt pentru care nu aduce rod, şi Cuvântul e sufocat.

Şi aici afirmăm speranţa noastră că Cuvântul Domnului, aşa cum va face să răsară credinţa şi speranţa, dacă-L asculţi, mai devreme sau mai târziu, vei începe să-L iubeşti. Căci cu cât îl accepţi şi-l înţelegi mai mult, cu atât mai mult înţelegi că e frumos. Şi atunci Cuvântul va deveni iubire învingătoare.

Trecând şi prin această a treia dificultate, devii al patrulea tip de pământ. Dar un om nu ajunge imediat să fie patrulea tip de pământ, ci la început suntem primul tip, apoi al doilea şi al treilea. Dacă acceptăm să călătorim prin aceste dificultăţi, ne dăm seama că creşte credinţa, speranţa şi iubirea şi devenim cel de-al patrulea tip de pământ, care e cel adevărat.

Obsesia (în sens de apăsare excesivă, încărcare excesivă cu probleme) este mereu greşită, chiar şi când priveşte binele, căci este simptomul lipsei credinţei.

Tatăl vostru Ceresc ştie. Atunci încrede-te şi ocupă-te, adică pune-ţi în mişcare toate forţele şi toată bunăvoinţa. Dar nu te preocupa, ca şi cum totul ar depinde de tine, ca şi cum lumea ar rezista numai pentru că o duci tu pe umeri.

v. 15

15 Iar ceea ce a căzut în pământ bun sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade în răbdare.

Aceştia – care cad în pământ bun – sunt oamenii. Omul e pământ, Adam, e humus.

Omul e pământ pentru a primi sămânţa. Sămânţa este mirele, iar pământul e mireasa. Omul este pământ, este mireasa acelei seminţe care e Cuvântul Domnului, care e Dumnezeu. Omul este cealaltă parte a lui Dumnezeu. Şi ascultând Cuvântul – care e sămânţa lui Dumnezeu, care ne transformă în El şi ne transformă în copii ai lui Dumnezeu – ce se întâmplă? Se întâmplă că acest Cuvânt reuşeşte să depăşească neîncrederea din noi. Şi ne dă credinţa. Acest Cuvânt reuşeşte să biruiască fricile noastre, şi ne dă speranţa; apoi biruieşte sclaviile noastre, şi ne dă libertatea de a iubi. Şi aşa devenim ceea ce suntem: mireasa frumoasă, pământul bun care primeşte şi care aduce rod. Pământul bun e inima bună şi frumoasă. La fel ca Maria care dă trup Cuvântului şi-L ţine şi aduce rod în perseverenţă, în continuitate, producând după cum am văzut, 100, adică un rod imposibil.

Modelul acestei ascultări – ştim din Evanghelia după Luca – e Maria, care e prezentată ca fiind modelul ascultării Cuvântului. Căci este prima persoană din lume care spune DA Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu este veşnicul DA spus omului, şi Maria este prima care spune: Da, să se împlinească acest Cuvânt. (Lc. 1,38). Apoi în capitolul al doilea din Evanghelia după Sf.Ev.Luca, atunci când îngerii vestesc păstorilor cine e Isus şi păstorii merg la Maria şi povestesc cuvintele vestirii, se spune că Maria conserva şi păstra în inimă aceste cuvinte, meditându-le. Maternitatea Sa este păstrarea acestor Cuvinte în inimă.

Când Isus rămâne în templu, iar Ea şi Iosif plâng, spunându-I: Noi Te-am căutat, de ce ne-ai făcut aceasta? Isus răspunde: Nu ştiaţi că trebuia să fiu în casa Tatălui Meu? Se spune că Maria şi Iosif nu au înţeles. Şi când nu înţelege, ce face Maria? Nu aruncă Cuvântul, ci-l păstrează şi-l apără cu şi mai multă grijă pentru că întotdeauna  tocmai ceea ce nu înţeleg, e lucrul principal. Dacă-l păstrez, îl voi înţelege la timpul potrivit. Maria e prezentată ca model. Ea e mireasa Cuvântului, care primeşte Cuvântul, care spune da, care-L pune în inimă şi-L compară cu toate celelalte cuvinte, păstrându-L în interior, căci omul este definit de cuvintele pe care le are în inima sa. Şi cuvintele pe care nu le înţelege? Le păstrează cu şi mai multă grijă, pentru că va veni vremea să le înţeleagă.

Aceasta este interpretarea parabolei lui Isus în viaţa noastră: ne spune care e raportul nostru cu Cuvântul. Trece prin toate aceste feluri de raporturi pentru a ajunge la ultimul.

Maria ne spune cum să primim Cuvântul: Maria a primit Cuvântul şi i-a dat consistenţă, trup.

Un rabin întreabă unde e Dumnezeu? I se răspunde: Dumnezeu e acolo unde îl primeşti, unde îl accepţi.

Dacă suntem atenţi la ce se întâmplă atunci când ascultăm Cuvântul, atunci se împlineşte v. 10: Vouă v-a fost dată cunoaşterea misterelor Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi care este această cunoaştere? Este cunoaşterea misterului lui Dumnezeu care e Tată şi că noi suntem fiii iubiţi şi fraţii semenilor. Aşadar, intrăm în misterul adevărului nostru de fii şi fraţi. Intrăm în misterul îndumnezeirii omului care cu adevărat e fiul lui Dumnezeu şi fratele tuturor şi care are spiritul lui Dumnezeu. Omul înţelege toate aceste lucruri numai prin experienţă, cu ajutorul seminţei Cuvântului.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop