Isus urcă la Ierusalim și e urmat cu greu de discipoli. El nu-i abandonează în momentul dificultății, ci El ia asupra Sa greutățile discipolilor.

În această seară vom repeta temele din ultimele două cateheze…

Care e valoarea repetiției în viața spirituală? În viața fizică rezultatul pozitiv al repetărilor e clar: de 60 de ori pe minut bate inima… dacă nu mai bate, moare… La fel repetăm hrănirea, somnul… Viața e conservată prin repetare.

Viața spirituală nu doar că-i păstrată de repetiție, ci este o repetiție! În timp ce hrana, odată mâncată, te satisface, te hrănește, te satură și nu-ți mai este foame dacă ai mâncat, în viața spirituală, în sine, nu ai o „foame” după lucrurile spirituale, ci doar o dorință vagă, care nici măcar nu știi prea bine ce este…, iar dacă nu-i cunoști conținutul, înseamnă că nu-l ai.

În măsura în care înțelegi ceva despre ceea ce dorești și experimentezi ceea ce dorești, ce ți se întâmplă? Îl iubești. Și dacă-L iubești, îl dorești mai mult. Dacă-L dorești mai mult, îl iubești mai mult. Dacă-L iubești mai mult, îl cunoști mai mult. Dacă-L cunoști mai mult, îl dorești mai mult… dacă-L dorești mai mult îl iubești mai mult… și așa la infinit și intri în dinamismul lui Dumnezeu care e Iubire infinită. El e mereu amabil, dulce și infinit. Nu se termină niciodată, n-are limite, fapt pentru care repetarea e lucrul fundamental al vieții spirituale. Nu poți afirma: „e un lucru pe care l-am spus și acum îl știu. Și gata!”. Nu! Tot așa este și-n artă, în muzică și-n poezie: tocmai repetând, descoperi lucruri inedite. După mulți ani de exercițiu, reușești să descoperi lucruri noi în mod spontan. La fel în spirit, în cunoașterea lui Dumnezeu… La fel în cunoaștere și-n raportul dintre persoane. Tocmai frecventarea unor persoane produce nașterea prieteniei sau a luptei… e lupta care apoi poate duce la prietenie.

Dacă un lucru e frumos, nu înseamnă că-l consumi, că-i faci o poză, cum fac turiștii și apoi spui: e suficient, căci acum am acel lucru. Nu! Ci cu cât îl privești mai mult, cu atât e mai frumos… Altfel nu e bine nici să-l vezi, nici să-l pozezi.

Faptul că vom repeta nu e o pierdere de timp, ci este foarte important.

Textul biblic ne vorbește despre fața lui Isus în drum spre Ierusalim. Ea dă tonul părții a doua a Evangheliei, constând în a se scufunda, a se boteza, în această față a Sa, care se revelează progresiv în călătoria Sa la Ierusalim: e fața dură, dură în duioșie. O față decisă și nemișcată în milă.

Noi trebuie să învățăm să cunoaștem această față. Toată partea a II-a a Evangheliei după Luca – fiecare pericopă – este pictarea unei alte trăsături a acestei fețe… pentru a cunoaște fața. Căci dacă nu cunosc fața Lui, procedez la fel ca discipolii care-L iubesc mult, dar necunoscându-I fața, fac exact contrarul a ceea ce face El: neiubindu-L, ei ” joacă în echipa adversă”.

Odată ce am înțeles… totuși nu e așa de simplu…

E ceva specific dușmanului, e caracteristic naturii umane – numiți-l cum vreți: satana, diavolul, separatorul – să dea stupiditate omului care are mult zel, astfel încât cu mult zel să distrugă Împărăția lui Dumnezeu. Și apoi să dea descurajare celui care înțelege…

Însă este specific Domnului să dea inteligență omului care-i cu zel, ca să aibă discernământ, să nu facă răul cu bune intenții… Și să dea curaj omului care a înțeles, dar ar risca să fie prea critic și să se descurajeze…

Odată ce am înțeles, îmi dau seama că-L iubeam pe Domnul, nu pentru că-L iubeam pe El, ci pentru că-mi iubeam dorințele mele puse în El. Când El nu-mi realizează dorințele… ce fac? Voi proceda ca Petru, care se leapădă de El… ca Iuda care-L trădează… ca ceilalți care fug…

De ce se întâmplă așa? Nu-i vorba doar de faptul că inteligența noastră e deranjată de minciună, de falsa imagine despre Dumnezeu – și Evanghelia ne vindecă de această imagine falsă – ci, odată ce-L cunosc, eu descopăr că voința mea are obișnuințele ei, viciile și mecanismele ei automate, sclaviile ei care mă împiedică să fac ceea ce înțeleg că e bine. E drama lui Pavel care spune: „Văd binele, vreau să-l fac. Și fac exact răul pe care nu-l vreau”. Sunt mizerabil…

Pericopa precedentă scoate la iveală aceste viclenii ale voinței noastre, care corespund celor trei ispite pe care le-a avut Isus. Și sunt cele trei daruri pe care Isus vrea să ni le dea, pentru ca noi – dincolo de faptul că-L cunoaștem – să începem apoi să-L iubim cu adevărat, în măsura în care ne eliberăm de acele mecanisme interioare ale voinței care nu e liberă. Voia noastră este sclava obișnuințelor ei negative, a viciilor. Sunt mecanismele automate care merg în direcția negativă.

Și unele mecanisme automate sunt egale pentru toți și le vom vedea în textul biblic…

Se citește Lc. 9, 57-62

⁵⁷ În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. ⁵⁸ Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. ⁵⁹ Altuia i-a spus: „Urmează-mă!” Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. ⁶⁰ Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” ⁶¹ Un altul i-a zis: „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea”. ⁶² Dar Isus i-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

Primul text care începe partea a II-a a Evangheliei vorbește de trei ori despre fața lui Isus, de patru ori despre călătorie… Aceasta e tema părții a II-a a Evangheliei, care „desenează” această față în drum spre Ierusalim.

Fața înseamnă identitatea. Pe cartea de identitate se pune fața, pentru că identitatea este modul în care ești îndreptat spre alții. Fața sunt relațiile tale.

Fața lui Isus are o caracteristică: este dură, o duritate, o determinare neclintită! E dură în duioșie, adică El merge la Ierusalim să-și dea viața pentru cei care-L ucid. Deci e fața Celui care e îndurător ca Tatăl. Aceasta e hotărârea lui Isus. De aceea e Fiu, pentru că El vrea să ne reveleze iubirea Tatălui. De ce?

Pentru că răul nostru derivă dintr-o imagine greșită despre Tatăl: pentru că vrem să fim ca Tatăl nostru veșnic, devenim tați veșnici… avem o față dură ca ucenicii, care au un alt tip de duritate, la fel ca a noastră: „să facem să coboare un foc din cer, care să-i ucidă pe toți…”.

Textul biblic ne arată că există două spirite opuse: putem să-L iubim pe Isus și, de fapt, să fim împotriva lui Isus. Petru va scoate sabia să-L apere… Când Isus a spus că va merge la Ierusalim să moară, Petru se împotrivește. Și Isus îi spune „satană, pentru că gândești ca oamenii”. Deci putem să-L iubim pe Isus, dar să facem exact opusul, dacă nu-L cunoaștem.

De aceea a II-a parte a Evangheliei ne revelează această față a lui Isus, pentru a-L cunoaște. Aceasta e prima temă a părții a II-a a Evangheliei., Apoi există o a doua temă: odată ce-L cunoaștem, constatăm că nu-L iubim. „Da, aș vrea să-L urmez, dar eu am prioritățile mele…”. Prin urmare voința mea – deși inteligența a înțeles că sensul vieții mele este să-L urmez pe El – totuși obișnuințele (mecanismele) mele merg toate într-o altă direcție. Adică voința mea este sclavă a obișnuințelor ei.

Și a elibera voința este lucrul cel mai greu. Atât de greu încât Isus a transpirat sânge în grădină, spunând: „Nu a Mea, ci a Ta voință să fie”. Deci este o mare dificultate, dacă și El a transpirat sânge.

Căci minciuna inteligenței strică voința, modelul de viață și obișnuințele, astfel încât obișnuințele devin iubirea noastră greșită… Căci nu e suficient doar să înțelegem.

Dacă ar fi suficient numai să înțelegem pentru a face binele și a ne comporta corect… toți înțelegem că trebuie să fim buni, toleranți, să nu ne supărăm… toți știm aceste lucruri. E suficient să știm? Ba, mai mult, faptul că știm ne face să ne supărăm și mai mult, pentru că „nu reușim să fim așa”.

Cele trei istețimi ale voinței sunt cele trei daruri pe care Isus le dă discipolului său… Sunt cele trei cuceriri pe care Isus le-a făcut în timp ce era ispitit, când a refuzat egoismul – exprimat în posedare și dominare, în loc de slujire – în relația cu lucrurile, cu persoanele și cu Dumnezeu.

Și pe noi ne demască aceste trei istețimi ale voinței – care e sclavă – și doresc să ne elibereze. Aceasta e a doua temă a părții a II-a a Evangheliei, adică noi – contemplându-L pe Domnul și iubirea Sa pentru noi – vom fi vindecați, pas cu pas, pe măsură ce voința noastră Îl va iubi tot mai mult…

vv. 57-58

⁵⁷ În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. ⁵⁸ Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”.

Este prima dintre cele trei scene, bazate toate pe tema „A-L urma pe Isus”.

În prima scenă acest om spune: „Eu Te urmez, iar Isus îi arată dificultățile (greutățile)”; în a doua, Isus îi spune: „urmează-Mă”, iar cel chemat Îi arată greutățile; în cea de-a treia, omul răspunde: „Te voi urma”, dar el are unele dificultăți și Isus adaugă alte greutăți…

Vă repet: „dacă există dificultăți, să nu vă fie frică, înseamnă că faceți ceva corect”. Cu alte cuvinte, atunci când dificultățile se sting (adică noi ne prefacem că nu există), atunci când totul este ok , înseamnă că totul merge rău.

Însă când am curajul să văd înaintea mea dificultățile, obstacolele, înseamnă că lupt cu ele, că mă maturizez, că sunt pe cale… Dacă șed, nu sunt pândit de pericolul de a cădea, dar nici nu străbat un drum, nu avansez… Dacă însă călătoresc, mă împiedic, deviez de la drum, cad, dar nu-i nici o problemă: avansez…

Dacă este „urcarea” la Ierusalim, e clar că depui efort, altfel înseamnă că ești în câmpie sau cobori…

Vă spun acestea pentru ca să nu vă fie frică de greutăți și de efort. Truda, efortul nu este o greșeală, ci e un semn bun. Dacă nu depui efort, e mai rău, înseamnă că tu greșești calea.

Dacă în lucrurile tehnologice ți-e greu, motivul constă în faptul că nu te pricepi – trimite un copil și el le va face imediat – dar în lucrurile vieții, nu! Căci a ști să iubești este un efort, înseamnă a depăși propriul egoism; a munci e un efort, a studia e un efort, un exercițiu… Orice raport – dacă nu ești un om care vrea doar să profite, apoi să ucidă și să plece – este cu adevărat un efort continuu, însă este unul constructiv. Deci, fie lăudat efortul!

Dacă truda fizică poate fi eliminată de mijloacele pe care le avem – fiind suficient să apăsăm un buton – în viața spirituală, butonul nu există. Mulțumim Domnului! Să căutăm să nu avem o viață spirituală „virtuală”, căci aceasta ar fi ireală. Și nu e mai ușor pentru noi, față de cei de acum 2000 ani. Pentru noi poate fi mai greu, pentru că avem impresia că dificultatea e ceva greșit… Dar, nu e așa.

Dificultățile le-a avut și Isus până la sfârșit. La urmă El a transpirat sânge…

Omul din prima scenă a înțeles corect sensul: „A-L urma pe Isus”.

Isus e Fiul, Acela care ne iubește la fel ca Tatăl, persoana perfect împlinită, Cel care învinge egoismul, răul, moartea… Cine nu ar urma un astfel de om? Pavel spune: „El e viața mea”. Îl urmezi pe un om pentru că-l iubești. De fapt Isus ne-a cucerit. Un om care-L cunoaște, rămâne cucerit de Isus, fiind o persoană liberă în toate sensurile: liberă de legi. Dar nu e liberă pentru a face ceea ce i se pare și doar ceea ce-i place, ci e liberă de egoism și de toate jocurile de putere și dominare; e liberă pentru a sluji, pentru a iubi.

Și-ți arată că Dumnezeu e tocmai așa. Că acesta e sensul vieții. Te fascinează! Deci a-L urma pe Isus e sensul vieții. Viața creștină este a-L urma pe El!

Creștinismul nu e o ideologie. Ideologiile creștine vă rog să le aruncați!

Credința creștină este o pereche de picioare pentru a-L urma pe Cel pe care-L iubești, pentru că ai înțeles că merită.

Isus îi spune omului: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde să-și plece capul”.

Prima dificultate pentru a urma drumul vieții este aceea de „a se naște”.

Se vorbește despre vulpi. În capitolul următor, Irod va fi numit „vulpe”, deci viclean. Persoanele șirete au vizuinile lor. Irod și-a săpat palatul în munte. Nu putea fi prins. În palat adunase toate comorile sale. Persoanele viclene și șmechere din lume au comorile ascunse în vizuinile lor. În băncile din Elveția se află toată puterea lumii.

Păsările sunt neaprovizionate (neînarmate). Persoanele neaprovizionate își pun speranța lor în Dumnezeu. Însă-L văd pe Domnul ca fiind vizuina lor. Cuvintele „vizuină” și „cuib” sunt imagini materne. Iar mama reprezintă „lumea nevoiașă”: mama satisface nevoile tale vitale, fundamentale: te hrănește, te îngrijește, închipuind acea lume care-ți dă plăcere. Căci, dacă ți-ai satisfăcut nevoile, tu simți plăcere, dar dacă nu-ți satisfaci nevoile, rămâi dezamăgit. Mai mult: mori!

Prima condiție pentru a te naște nu este aceea de a sta „pe moale” în burta mamei, unde nu e nevoie nici să respiri, nici să mănânci, nici să trudești, nici să umbli… sau să depui vreun efort… Prima condiție pentru a te naște e să ieși la lumină din mamă.

Multe persoane niciodată n-au ieșit din burta mamei, în sensul că oriunde merg, caută mereu sensul vieții lor în satisfacerea nevoilor primare (a mânca, a dormi, a fi satisfăcuți și toate celelalte lucruri care împlinesc aceste nevoi). Aceste persoane fac numai ceea ce le place.

Cultura este ceea ce e sustras naturii, însemnând a separa, a ieși în evidență, a munci, a ridica o localitate… Însă, dacă omul ar fi făcut, încă de la început, numai ceea ce-i place, înseamnă că încă am trăi în copaci la fel ca maimuțele, liniștiți. Nici măcar nu ar exista specia umană.

Noi cunoaștem alte plăceri mult mai interesante decât satisfacția nevoilor primare. Avem dorințe care nu sunt nevoi. Tu poți să-ți satisfaci toate nevoile de a mânca și de a te reproduce – sunt nevoile animalului – dar nu din acest motiv ești fericit, ci ești doar disperat. Ce sens are viața? Sunt un animal?

Mulți oameni trăiesc o viața animalică. Deși s-au născut, ei încă sunt în uterul matern, căci mama este înlocuită de mama pământ, iar orizontul lor este tot ceea ce le poate da satisfacție la nivelul bunurilor pământului. E prima ispită pe care a avut-o și Isus: de-a face pâine din pietre. Însă, chiar dacă tu ai toată pâinea din lume, nu ai fericire. Fericirea nu e dată de pâine, ci de Cuvânt, de însemnătatea pe care o are pâinea. Spre exemplu: a mânca singuri la fast food este o tristețe infinită. Ești ca animalul care roade ieslea. Dacă la locul de muncă… luăm și roadem osul nostru așa cum fac câinii, ducem o viață blestemată.

Omul mănâncă cu alții și atunci acțiunea materială de a mânca devine spirituală. Euharistia este un „a mânca împreună”, un a coîmpărtăși pâinea ca frații, în numele Tatălui.

Primul dar pe care Isus vrea să ni-l dea este ajutorul pentru a fi „liberi de sclavia lucrurilor materiale”. Dacă noi vrem să posedăm lucrurile, atunci ele ne stăpânesc, ne sclavizează. Dacă din lucruri (avere) facem scopul vieții noastre, suntem folosiți și suntem niște mijloace (mașini) care produc lucruri.

Dacă însă lucrurile pentru noi nu sunt un scop, ci sunt mijloace, atunci le putem folosi corect și ne servesc nouă și altora pentru a duce o viață umană. Ce este viața umană? Este viața trăită ca fiu și frate; e viața trăită în relație.

Dar noi, de obicei, ne asuprim, ne înjunghiem tocmai pentru a poseda lucrurile.

Prima condiție pentru a fi oameni liberi, primul dar pe care Domnul vrea să ni-l facă este sărăcia spirituală.

Această sărăcie înseamnă că eu nu sunt ceea ce am și ceea ce posed, căci altfel mă identific cu ceea ce am, iar averea devine idolul meu, scopul meu, mă distrug pentru avere și-i distrug și pe alții, pentru că eu vreau să posed tot mai mult. Toate nedreptățile și războaiele se fac din această cauză, nu pentru a exporta altor popoare libertatea, ci pentru că ne interesează lucrurile.

Noi – creștinii – trebuie să exportăm valorile spirituale, iar acestea se vestesc, nu se exportă.

Primul dar e această sărăcie care ne face oameni liberi, care știu să se folosească de lucruri, doar atât cât le folosește lor și celor din jur.

Sf. Ignațiu îl numește „indiferență”, dar nu în sensul să fim stoici sau să spunem: „nu mă interesează”… Este „indiferent” omul care are o atât de mare iubire, spre exemplu, pentru artă, încât îi e indiferent să cheltuiască și 100000 euro pentru un tablou valoros. Mai mult, spune că e un câștig… E iubirea care-ți creează un interes superior, care te face să nu mai fii interesat de un lucru inferior.

Primul dar e această sărăcie, la care toți suntem chemați, altfel am fi doar sclavii lucrurilor, ne-am sacrifica viața lucrurilor, ne-am ucide pentru a obține cât mai multe lucruri, ne-am identifica cu acestea, iar când murim, le lăsăm fiilor care se vor certa pentru moștenire… Apoi, omul merge la Isus și-I spune: „Zi-i fratelui meu să-mi facă dreptate”. Isus îi răspunde: „Ferește-te de lăcomie”. Apoi îi povestește pilda bogatului nebun, care tot adună bogății și spune: „Acum suflete, mănâncă, bea și te veselește…”. Dumnezeu îi zice: „În această noapte vei muri” (Când un om judecă așa, deja e mort…). „Iar bogățiile tale ale cui vor fi?”. Vor fi a pruncilor tăi care acum vor începe să se certe. Deci istoria continuă așa la infinit… Tu lași pruncilor tăi motivul certei și al dezbinării…

Sărăcia spirituală e izvorul libertății. Dacă înțelegem acest adevăr, vine deja acum Împărăția lui Dumnezeu pe pământ… Și devenim oameni.

De la persoanele îndreptate numai spre satisfacerea nevoilor – care nu sunt persoane, ci animale – încercăm să fim persoane care au dorințe mai mari decât „nevoile primare”, dorințe de relație cu alții.

Lucrurile satisfac nevoile noastre, în măsura în care le folosim într-un mod uman: de relație, de iubire, de dar și nu animalic, de posedare.

vv. 59-60

⁵⁹ Altuia i-a spus: „Urmează-mă!” Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. ⁶⁰ Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!”

Aceste trei personaje sunt cele trei fețe ale unei singure persoane, cea care suntem noi.

Acesta al doilea om primește invitația din partea lui Isus: „urmează-Mă!”. Iar el creează greutăți: „Permite-mi mai întâi să-mi îngrop tatăl”.

Primul avea dificultăți legate de mama – de lumea nevoii, a necesității – iar acesta are dificultăți legate de tatăl.

Tatăl e prima persoană cu care pruncul intră liber în relație ca persoană, dar nu pentru că are nevoie de tatăl. De mamă are nevoie pentru a se naște, pentru a fi hrănit și îngrijit în primele luni. Fără mamă bebelușul nu trăiește. Fără tată, pruncul trăiește poate chiar mai bine, căci uneori tatăl nu știe cum să-l trateze.

Tatăl e acea persoană care intră în raport cu fiul prin cuvânt. E acea iubire gratuită, care creează o relație, o libertate, o părtășie, dar în diferență. Adică tatăl este „altul”. Cu mama pruncul avea o fuziune.

Tatăl reprezintă prima dragoste liberă, reprezintă întreaga lume a afectivității (a sentimentului) și apoi reprezintă datoriile noastre. Căci noi avem datorii, acolo unde avem afecte (sentimente, iubiri). Lucrurile și persoanele care pentru noi au valoare… transformă sentimentele noastre de iubire în datorii.

Deci nu e nimic rău în a-l îngropa pe tatăl… Ce rău este?

E foarte rău! Căci dacă tu – înainte de a face ceva în viață – aștepți să-l îngropi pe tatăl, înseamnă că tu înainte să faci ceva aștepți mereu ca el să moară, deci înseamnă că deja tu l-ai ucis în interiorul tău. Deci dorești numai să moară.

Poate că el moare la 90 de ani și tu atunci ai 60 de ani. Și când e mort, ce trebuie să faci? Îl detești pe tatăl tău, pentru că te-a ținut sclav toată viața.

Cine face din tatăl „primul lucru”, adică „primul”? Eroarea stă în „primul” (îl pune pe tatăl pe primul loc)… acolo unde eu pun un afect, o dragoste prioritară ca fiind absolutul, eu devin sclav. În cine-mi pun afecțiunea primă absolută, eu devin sclavul acelei persoane sau al acelui lucru. Dacă iau o persoană pentru că ea e cea mai frumoasă și bravă din lume, eu sunt sclavul acelei persoane. Și inclusiv acea persoană e sclavă. Dacă, după câțiva ani, devine mai urâtă, și apoi îți dai seama că nici măcar nu e atât de bună, ce faci? Acea persoană trebuie să se prefacă mereu că e bravă, căci altfel tu o arunci. La minima greșeală pe care ea o face, tu o alungi.

Atenție! Relațiile nu funcționează așa, căci e vorba de o subjugare reciprocă.

Tu trebuie să-l iei pe celălalt pentru ceea ce el este și nu ca fiind „lucrul prim și absolut”.

Singurul absolut – absolut înseamnă că nu e legat și nu leagă – este Dumnezeu pe care niciodată nu l-am văzut. Iar porunca este „Să-l iubești pe Dumnezeu cu toată inima, iar pe celălalt, îl vei iubi ca pe tine însuți, adică în mod relativ și nu absolut, căci altfel devine idolatrie”.

Există multe relații de cuplu și de prietenie care sunt o posedare reciprocă și sclavie reciprocă, în loc să fie iubire reciprocă, deoarece vrem să posedăm persoanele. Și a fost a doua ispită a lui Isus: aceea de a lua puterea peste împărățiile pământului.

Noi nu vom stăpâni peste împărățiile pământului, dar fiecare dintre noi are mica sa împărăție – în familie sau cu prietenii – unde vrea să-și exercite puterea. Dar când un om vrea să-și exercite puterea într-o relație, distruge relația, pentru că iubirea nu este a poseda, ci este a dărui, până la a se dărui pe sine.

Deci al II-lea dar este libertatea de a nu poseda persoanele. Ele nu trebuie posedate. Nici Dumnezeu nu trebuie posedat. El nu ne posedă, ci ne eliberează.

După cum pentru a ne naște trebuie să ieșim din mamă, pentru a crește și a deveni adulți e nevoie să eliminăm „tatăl”, adică să nu-l îngropăm sau să așteptăm să moară. De la tatăl iei lucrurile bune și devii tu tatăl tău, ești responsabil, ești egal cu tatăl. Nu aștepți să moară el… pentru ca tu să-i iei locul.

Este castitatea la care toți suntem chemați, adică nicio persoană, nicio datorie, nicio dragoste (afectivitate) nu este absolută. Numai Dumnezeu – pe care niciodată nu L-am văzut – este absolut. Tot restul e relativ și, în special, niciodată nu trebuie posedat! Ci trebuie trăit în raport de reciprocitate… Adică aceeași iubire gratuită, de dar, pe care Dumnezeu o are pentru noi, este aceeași iubire pe care o avem cu aproapele: o relație de dar reciproc și de iertare. Acest fapt ne permite să fim persoane libere și să avem relații cu adevărat libere cu toți ceilalți. Altfel toate relațiile sunt subjugătoare: alcătuite din obligații și datorii.

Nu e un lucru simplu, căci noi mereu vrem să dominăm în relațiile noastre cu alții. Așa cum vrem să avem în mână (sub control) lucrurile, la fel vrem să avem sub control și persoanele.

Toate problemele în relațiile interpersonale – de cuplu, de prietenie – se datorează dorinței de a-l domina pe celălalt, de a-l avea la mână. Celălalt nu există pentru ca tu să-l ai la mână, ci există pentru ca tu să i te dăruiești, să te pui în mâinile sale în mod reciproc.

Această libertate de a-l pune pe Dumnezeu la locul Său este al II-lea dar. Atunci ceilalți stau la locul lor și e frumos… și totul e dar al lui Dumnezeu… totul se poate folosi cu aceeași iubire a lui Dumnezeu.

În această a doua scenă apare dorința lui Isus de a-L urma. Nu pentru că El e interesat să aibă adepți, ci pentru că a-L urma pe El ne ajută să trăim.

Isus ne invită să-L urmăm – după cum l-a invitat pe Petru – fiind conștient de limitele, dificultățile și împotrivirile noastre dar și cunoscând și respectând libertatea noastră. El doar își exprimă dorința: „Urmează-Mă, pentru a fi în lumină și iubire”.

Să aprofundăm îndemnul „Permite-mi mai întâi”… Adică să vedem care sunt prioritățile noastre.

În general noi avem priorități urgente, care sunt lucrurile concrete de moment, dar niciodată nu punem ca prioritate țelul, adică ce vrem să obținem. Dacă scopul nostru e veșnic, atunci îl abandonăm „Mereu credem că vom avea timp altă dată pentru acel scop…”. De aceea imediatul (lucrul din acest moment) ne absoarbe și niciodată nu avem timp pentru a construi adevăratele priorități ale vieții noastre, căci ne scuzăm că vrem să trăim, să ne împlinim obiectivele, pe care apoi trebuie să le trăim concret, în fiecare singur pas, dar acele obiective… și sunt primele lucruri pe care le uităm.

Câte persoane credincioase au ca prioritate (ca primul lucru pe care-l săvârșesc) dimineața, rugăciunea? Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat viața. Nu pentru că El are nevoie de rugăciunile mele, ci pentru că eu am nevoie. Eu am nevoie să știu de unde vin și unde merg. Altfel toată viața mea este de a merge ici-colo, fără a ști nici de unde vin și nici încotro mă îndrept.

Cel mai mare dar – pe care Dumnezeu poate să mi-l facă – este acela ca eu să mă rog. Să descopăr relația mea cu El care mă face liber, mă ajută să înțeleg sensul vieții mele și iubirea pe care El o are pentru mine. Mă face capabil să iubesc ca El. Îmi dă sens vieții.

În timp ce în prioritățile noastre – e suficient să ne privim agenda – toate lucrurile esențiale ar trebui eliminate, căci pe acelea le avem mereu… Din nefericire lucrurile contingente domină (se impun) peste lucrurile esențiale. Agenda, adică lucrurile de făcut, sunt mai importante decât contemplația. Însă întotdeauna contemplația ar trebui să fie mai înainte, de acțiune.

vv. 61-62

⁶¹ Un altul i-a zis: „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea”. ⁶² Dar Isus i-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

Acesta al treilea însumează primele două dificultăți: mai întâi el spune „permite-mi un lucru” și apoi este vorba de dragostea (simpatia) pentru cei din casa sa.

Răspunsul pe care acesta îl dă lui Isus e același pe care Eliseu îl dă lui Ilie: „Te voi urma, dar mai întâi permite-mi să-mi salut părinții… Și Ilie i-a permis”. Isus însă nu permite. Ce înseamnă?

În vremea lui Ilie încă mai era timp, însă cu privire la sensul vieții nu mai există timpul așteptării. A-L urma pe Isus înseamnă a da sens vieții tale! Dacă nu-L urmezi pe El, ți-ai pierdut viața. A-L urma pe Isus este prioritatea principală.

Ce înseamnă răspunsul lui Isus: „Niciunul care pune mâna pe plug și privește înapoi, nu e potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu?”.

Când se ară, pentru a merge în linie dreaptă, trebuie să privești brazda. Dacă privești înapoi, imediat mergi strâmb. Pentru a ara drept, privești în direcția în care trebuie să mergi. Dacă mergi cu bicicleta și privești înapoi, produci un accident.

A privi îndărăt, înseamnă a merge strâmb. Dar întreaga noastră viață este un „a privi înapoi, adică istoria noastră, și vrem ca viitorul să fie o reediție coruptă de frici, a evenimentelor care au fost mai înainte…”. Rămânem blocați asupra lucrurilor care ni s-au întâmplat și am vrea ca și viitorul să fie așa (să retrăim unele experiențe), fără să ne mai deschidem noutății.

Am vrea ca Dumnezeu să asculte de noi și să țină seama de istoria și de voința noastră. Nu! Dumnezeu nu trebuie să asculte și să se supună istoriei mele. Trecutul meu nu e mormântul viitorului. Dacă vreau ca El să se supună trecutului meu, mai bine să fi terminat să trăiesc în urmă cu 50 de ani când eram cu adevărat în trecut.

Viața e mereu nouă. Omul e ceea ce devine și devine ceea ce-și propune. Dumnezeu îi propune omului să devină ca El! De aceea, în loc să fim aplecați asupra noastră și să privim înapoi – în general noi ne amintim și analizăm lucrurile care nu merg, căci de acelea care merg bine nici nu ne dăm seama (poate fi util să rezolvăm și astfel de probleme din trecut, dacă e nevoie, dar în mod normal o persoană-și propune un lucru, caută în viitor sensul vieții și obiectivele pe care dorește să le atingă. Apoi le va împlini cum poate… Mă refer la obiectivele umane și spirituale valoroase, spre exemplu: a-L urma pe Domnul vieții și nu alți idoli).

Trebuie să mergem înainte fără să privim în oglinda care ne arată ce este în spate… Deci nu trebuie să fim prizonieri ai propriului trecut, dar nici să evităm o fugă în viitor. Pavel spune în Fil. 3: „Uit trecutul, sunt îndreptat spre viitor, dar în prezent alerg spre țintă, pentru a ajunge la premiul la care Domnul ne cheamă să-l primim acolo sus, în Cristos Isus”. Luca subliniază prezentul din perspectiva viitorului.

Sinteza celor trei libertăți…

Prima este de-a nu fi sclavul lucrurilor (este vorba de abandonarea războaielor, certurilor, nedreptăților…); a doua este eliberarea de posedarea (de sclavizarea) persoanelor (în familii ar fi totul armonios. În Milano în 2005 au existat mai multe divorțuri decât căsătorii); a treia este libertatea față de eul meu. Eu nu sunt istoria mea din trecut, ci sunt ceea ce devin. Nu sunt prins în cursă, capcană, căci omul este deschidere, este dorință după infinit; el se deschide pentru a primi făgăduința lui Dumnezeu… Cine sunt eu? Sunt ceea ce devin și nu sunt ceea ce am fost! Și devin, în funcție de ceea ce-mi propun.

Dacă spre exemplu, atunci când Domnul l-a chemat pe Avram să iasă din casa sa, Avram ar fi răspuns că preferă viața sa din trecut și deci să nu-l trimită departe de ai săi… Însă Avram a riscat și a fost interesant. Viața celui care stă aplecat numai asupra sa și vrea numai să repete unele aspecte din trecut, este deja o viață moartă.

Deci să ne eliberăm de această capcană a eului meu… Eul meu nu știu bine cine este, căci trebuie definit în fiecare zi: eul meu este o deschidere. O deschidere care poate să existe numai în măsura în care mă simt iubit cu adevărat. Evanghelia îmi va vesti că sunt iubit și-mi va da această deschidere, fapt pentru care nu-mi este frică de viitor și de făgăduința lui Dumnezeu.

Acestea sunt cele trei mari libertăți pe care dacă nu le avem, nu suntem într-o poziție bună pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, pentru viața veșnică.

Această libertate progresivă este alcătuită din trei propuneri care se vor îndeplini în a II-a parte a Evangheliei și ne va debloca picioarele, pentru a putea călători.

Cealaltă temă va fi luminarea cunoașterii feței, pentru a cunoaște drumul de urmat, dar apoi e nevoie de deblocarea picioarelor, adică a voinței noastre.

Libertatea față de eul nostru e atât de profundă încât însuși Isus va transpira sânge în grădină, când spune: „Nu voia Mea, ci a Ta”. Înseamnă că în interior avem o voință deviată (greșită) de minciuna originară, care ne-a prezentat un Dumnezeu rău, dușmanul nostru și atunci noi ne comportăm ca și cum Dumnezeu nu ar exista sau, ca și cum ar trebui să ne apărăm de El… Avem impresia că vom greși dacă facem voia Sa… Însă voia Sa e numai iubirea, în timp ce voia noastră este numai „să distrugem lucrurile, prin faptul că le posedăm; să distrugem persoanele, pentru că vrem să le posedăm; să distrug eul meu, pentru că-l sufoc în cușca din trecut”. Deci aceste trei libertăți sunt trei daruri, care trebuie să le cerem în ciuda împotrivirilor noastre și al refuzului nostru de a fi liberi…