A fost ispitit de diavol

Diavolul îl ispitește mereu pe omul care face o alegere bună: vrea să-l abată de la calea lui Dumnezeu și să-l conducă pe calea răului. Ispita este semnul că-l urmăm pe Isus. Fiecare text din Evanghelie ne arată felul în care Isus a biruit răul prin bine: ne eliberează de dorința de a poseda lucruri, persoane și pe Dumnezeu, prin slujire, umilință și sărăcie. Aceasta e Împărăția lui Dumnezeu!

De ce-i bine să avem ispite? De ce este un rău să cădem în ispite? Ce se întâmplă dacă, în cazul fiecărui text din Evanghelie pe care-l ascult, iau ca și cheie de interpretare primele cuvinte ale lui Isus: „S-a sfârșit timpul” așteptării, pentru că „a sosit Împărăția lui Dumnezeu”, Împărăția fiind ceea ce El face în acea povestire. Ce se întâmplă dacă eu mă convertesc, adică-L urmez pe El și cred în Evanghelie?

Se citește Isus Sirah 2, 1-18

Aceste versete din Cartea lui Isus Sirah descriu ispita și încrederea. Ispita este mereu cea de a ne pierde încrederea, de a ceda, de a ne preda. Încrederea este puterea de a merge înainte.

Am ales aceste versete, pentru că în cateheza de astăzi vom expune ispitele lui Isus.

Ispitirile lui Isus răspund unei probleme pe care toți o avem: până când facem răul, ni se pare că totul merge bine. Răul îmi reușește bine și ușor, fără efort. În schimb, binele îmi reușește rău și-i dificil de înfăptuit. Din ce cauză? Se pare că nu-i drept să fie așa.

Vom descoperi valoarea ispitei, ca fiind locul particular, care poate fi sau de cădere, sau ocazie de maturizare. Dar după ce tu ai făcut o alegere pozitivă și trebuie să o împlinești, încep dificultățile. Până când nu alegi, nu ai dificultăți. Până când nu alegi să umbli, nu simți greutățile călătoriei, dar nici nu ajungi nicăieri. Însă atunci când ai ales, încep dificultățile. Iar atunci, ori te retragi din frică – este istoria lui Israel care, ajuns în deșert, vrea să se reîntoarcă în Egipt și, de fapt, este și istoria fiecăruia dintre noi care, după ce am început un lucru bun, imediat spunem „Cum vom putea să-l facem?” și imediat ne oprim – sau este momentul în care înțelegi…

E ușor să alegem lucrurile juste. Și Isus a făcut o alegere – am văzut în cateheza anterioară – și-i alegerea Sa fundamentală, cea de a se alătura altora, la rând cu păcătoșii; este alegerea lui Dumnezeu de a fi în mijlocul nostru. Dar problema este cum să ducă înainte această alegere… Tocmai în procesul de a o duce înainte apar dificultățile. Dar mulțumită Domnului, nu suntem singuri, pentru că ispitele le-a experimentat mai întâi El, iar apoi, în urma Lui, și noi.

Se citește Mc. 1, 12-13

¹² Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. ¹³ Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau.

Textul este simplu. Sunt două versete bine articulate: în prima parte Isus este dus în deșert pentru a fi ispitit; în partea a doua, Isus este cu animalele; iar în partea a treia Isus este slujit de îngeri. Vom explica aceste trei părți…

v. 12

¹² Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu.

În cateheza anterioară am prezentat alegerea lui Isus și am văzut Spiritul care coboară peste El. Iar noi credem că odată ce un om are Spiritul lui Dumnezeu, toate îi merg bine…

Ce face Spiritul? Ești ales, iar alesul întotdeauna stă afară, plutește mereu (se salvează din toate situațiile critice), înoată bine, mai mult, curenții îl duc… Ce face Spiritul Domnului cu Isus? Îl împinge afară, în deșert. Așadar, nu-L pune într-un loc privilegiat și nu-I spune: „Acum, văzând că ai Spiritul meu, ești protejat de toate, chiar și de realitatea înconjurătoare. Nu mai trebuie să te îngrijorezi de viață, căci toate îți vor merge bine…”. Ci Spiritul Îl împinge în deșert… Spiritul ne împinge în mijlocul realității. La fel ca pe Israel, care odată eliberat din Egipt, ajunge în deșert. Iar deșertul este locul călătoriei pentru a ajunge în pământul făgăduinței. Prin urmare, Spiritul te împinge să înfrunți realitatea, și te determină să călătorești, astfel încât viața ta să ajungă la o făgăduință, la o fericire. Prin urmare, în loc să te ferească (să te apere), să te deresponsabilizeze și să te țină pe palme, te împinge în deșert.

Deșertul este mai întâi de toate locul călătoriei. În deșert omul nu poate sta pe loc, căci ar muri. Iar călătoria e tipică omului: trebuie să călătorească pentru a ajunge la țintă (pentru a-și atinge scopul). Omul nu deține dinainte realitatea care va fi… Ci omul este ceea ce devine și devine ceea ce-și propune și ceea ce vrea. Cu alte cuvinte, stă în puterea noastră să realizăm făgăduința lui Dumnezeu (fericirea) sau nefericirea… Și totul depinde de faptul că noi călătorim sau nu. Așadar, primul lucru este deșertul…

Al doilea constă în faptul că deșertul este un loc al încercării, al dificultății. Căci a călători este viață, dar e greu să călătorești. De-a lungul călătoriei există incertitudinile, dubiile, singurătățile, dificultățile. E viața noastră. În deșert Israelul a experimentat toate ispitele, așa cum și noi în viața experimentăm ispite precise, vom vedea care…

Dar, dincolo de ispite, ce a experimentat poporul în deșert? A devenit popor, căci în deșert nu există nimic care separă, și trebuie să se stea împreună. Deci în deșert s-a născut poporul lui Dumnezeu. Acolo poporul a experimentat fidelitatea lui Dumnezeu, a primit Cuvântul, speranța comună, a primit darul manei, darul hranei din cer. Altfel spus, în deșert nu ne lipsește nimic din ceea ce ne folosește. Singurul lucru amenințat în deșert este încrederea. Căci așa-i încă de la început.

Spre exemplu, sf. Antonie, la vârsta de 18 ani a citit textul biblic care spune: „Du-te, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și apoi vino și Mă urmează!”. Și el a făcut așa. Apoi a spus: „Vai de mine. Eu sunt tânăr, am numai 18 ani. Cum voi rezista întreaga viață să-L urmez pe Domnul? Pentru că noi, tinerii, nu suntem puternici ca bătrânii de odinioară, care erau puternici…”. Dar după această ispită, el s-a retras în deșert, deși avea această teamă, și a trăit liniștit „numai” alți 90 de ani, apoi a murit… Prin urmare și el – care era un sfânt – a cugetat: „Nu aș putea trăi așa”… Cu alte cuvinte, prima ispită pe care o ai atunci când faci o alegere bună este că nu vei reuși să o duci la bun sfârșit… Fapt pentru care vrei să renunți la alegerea făcută… Dar această ispită este un semn bun, căci înseamnă că mergi în direcția justă, construiești ceva care mai înainte nu exista.

De ce apar dificultățile după ce am ales? Pentru că până stăm pe loc nu întâmpinăm riscurile călătoriei, dar când pornim la drum, ies la iveală multe lucruri…

Idealul vieții ar fi acea alegere bună, care are ca orizont scopul nostru adevărat, care are în fundal nepotrivirea multor lucruri… Și de aici începe să răsară ispita, nu atât să abandonăm alegerea făcută, ci să alegem alte instrumente care nu-s juste pentru a depăși obstacolele, acțiuni care nu-s cele pe care Spiritul ni le inspiră.

Cât timp durează deșertul? Nu durează mult, doar 40 de zile… Ce ani amintește numărul 40? Cei 40 de ani petrecuți de Israel în deșert… Așadar, aceste 40 de zile indică cei 40 de ani. Iar 40 de ani indică toată viața unui om, indică un întreg neam (generație). Cu alte cuvinte, înseamnă că întreaga viață este o călătorie, o depășire a dificultăților, un loc al discernământului, e un loc al încercării și al ispitei. Așadar, să nu ne speriem, căci ispitele nu durează mult, maximum doar întreaga viață… Cu alte cuvinte, întreaga viață este o încercare.

Monahii din vechime spuneau că viața este o luptă continuă, iar ei se numeau luptători… Viața e o luptă continuă împotriva răului care-i în noi, împotriva a ceea ce ne ispitește să ne întoarcem înapoi, ne blochează, împotriva negativului…

Noi vedem fotografii despre deșert care ne arată singurătatea, nisipul, stâncile, o întreagă ariditate… Astfel, deșertul l-ar putea deranja, dezgusta pe orice om… Dar noi nu trebuie să uităm că deșertul este locul în care se formează poporul, e locul întâlnirii cu Dumnezeu, e locul în care omul are nevoie de o încredere completă și în care Dumnezeu se îngrijește de toate cele necesare omului… Numai cei care nu s-au încrezut, au murit în deșert… În schimb, cei care au intrat (dar au murit) în pământul făgăduinței – care era scopul călătoriei prin deșert – au crezut că vor reuși să trăiască mereu, pentru că în acest pământ existau apa, case, roade… De fapt, ei au uitat esențialul, adică au uitat de prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor, o prezență care trebuie să fie la baza tuturor zilelor vieții omului, și nu doar a trecerii prin deșert…

Ispita este un element fundamental în viața noastră. „A ispiti” în limba greacă este „peirazon„, un cuvânt care înseamnă „a experimenta”; și derivă dintr-un alt cuvânt care înseamnă și „vârf, a trece prin”. Tu experimentezi, trecând prin, mergând dincolo de, privind, traversând realitatea… Și astfel devii „expert”, tocmai înfruntând pericolul de a pieri, sau de a deveni într-adevăr expert.

Ispita e ceva fundamental și înseamnă că trebuie să traversăm realitatea, înfruntând pericolul de a pieri, dar căpătând și experiența, devenind experți și pricepuți în viață.

Așadar, a renunța la ispită înseamnă a renunța la experiență, deci la viață. De fapt, prima ispită adevărată e cea a renunțării, cea de a ședea. Simt că experimentez o dificultate, mă scuz că am greșit totul, că-i greu și atât. Deci prima ispită e cea de a se ședea, descurajarea… De aceea puterea experienței și a ispitei întotdeauna este încrederea.

Și-i interesant, căci realitatea mereu este la fel, mai mult sau mai puțin, depinde de felul în care o trăiești… Altfel spus, aceeași ispită poate fi locul creșterii tale în experiență, în încredere, în înțelegerea realității; sau poate fi locul renunțării, al încăpățânării, al falimentului, al faptului de a te așeza, al neînțelegerii cu sine sau cu alții, al refugierii în trecut, în nostalgii, al disperării sau al refugierii în viitor. Aceeași realitate.

Întreaga Evanghelie, prin viața lui Isus, ne învață cum să înfruntăm (să abordăm) deșertul, pentru a ajunge în pământul făgăduinței, la fericire, în mod concret.

Așadar, deșertul este locul încercării, iar pentru a depăși încercarea avem nevoie de inteligența spirituală, discernământul…

Marcu nu ne spune ce ispite a avut Isus, dar ceilalți evangheliști le descriu, pornind de la ispitele pe care le-a avut poporul Israel în deșert. De ce Marcu preferă să nu le enumere? Pentru că întreaga viață este o ispită, iar de-a lungul Evangheliei vom vedea toate ispitele…

Putem vedea trei ispite fundamentale, în cele trei momente importante ale vieții Sale. Cea dintâi o aflăm la sfârșitul primei zile (cf. Mc. 1, 36-37), când Isus, după ce a făcut multe lucruri frumoase, se retrage să se roage. Petru merge să-L caute și-I spune: „Toți Te caută”. Aceasta e prima ispită a lui Isus. „Toți Te caută” este ispita succesului, cea de a pune eul propriu în centrul tuturor lucrurilor. „Toți Mă caută. Dacă este așa, problema e rezolvată: Mă las găsit de toți”. Dar dacă pun eul meu în centrul tuturor lucrurilor, alții cine vor fi? Vor fi sclavii mei, supușii mei, eu mă voi folosi de alții pentru a mă afirma… Și-i prima ispită, pe care toți o avem, cea de a ne folosi de alții pentru a ne afirma noi.

E ispita de a pune eul nostru în locul lui Dumnezeu. De aceea Isus întreabă: „Mă caută?”. Să mergem în altă parte! Căci nu trebuie să Mă caute pe Mine, ci trebuie să caute Împărăția lui Dumnezeu, libertatea lor, ceea ce-i drept pentru ei! Deci nu trebuie să Mă caute pe Mine…

Ca om, și Isus e ispitit să pună eul său în centrul tuturor lucrurilor. Dar, dacă suntem atenți, toate dificultățile noastre se datorează faptului că „eu mă gândesc la mine”, din moment ce fiecare se gândește numai la sine… Căci dacă eu nu mă gândesc la mine, cine se va gândi? Din această cauză lumea merge atât de bine! De fapt, aceasta e ispita egoismului… Și a avut-o și Isus.

Apoi există o a doua ispită, mai subtilă (cf. Mc. 6) când Isus a dat de mâncare și a săturat mulțimile, folosind doar puține pâini… În acel moment mulțimile cugetau: în sfârșit am aflat soluția la toate problemele noastre, L-am aflat pe Cel care ne dă de mâncare, deci Îl facem Împărat… Și în acest caz Isus pleacă, se retrage să se roage, trimițând discipolii de acolo. Cu alte cuvinte, a doua ispită este cea de a căuta Împărăția lui Dumnezeu, de a căuta ceea ce-i drept, dar în ce fel? Cu mijloace greșite…

A căuta Împărăția cu ajutorul puterii, al stăpânirii persoanelor. Deci, această a doua ispită mai subtilă are intenții bune. Însă tot răul se face mereu cu intenții bune, urmărind un scop bun. E adevărat că scopul e bun, dar mijlocul folosit nu-i bun. Isus realizează Împărăția lui Dumnezeu, dar într-un alt mod, dându-Se ca Pâine și nu stăpânind cu ajutorul pâinii.

Dacă prima ispită ne este clară, fiind lucrul cel mai instinctiv din om, adică acela de a pune eul meu în centrul tuturor lucrurilor, pentru a-i instrumentaliza pe alții după bunul meu plac… Eu înțeleg că acest comportament e greșit, iar când îmi dau seama că și eu am această ispită, imediat apare a doua, mai dificilă deoarece scopul ei e bun, eu căutând un lucru bun, Împărăția lui Dumnezeu, dar mijloacele sunt cele ale puterii, ale egoismului și ale stăpânirii. Iar în acest sens avem nevoie de mult discernământ…

În special pentru că nu trebuie să căutăm puterea de dragul puterii, ci pentru altceva. Credem că puterea este un instrument, dar odată cu trecerea timpului, devine un scop, pune stăpânire pe om, devine stăpână. În această ispită îl avem pe diavolul, separatorul care spune: toate împărățiile pământului sunt în puterea mea, dacă tu te supui acestui instrument care-i puterea, eu ți le voi da. E adevărat că scopul e bun, dar făcând astfel, ce s-a întâmplat în istorie? Căutăm să avem suficientă putere pentru a impune lucruri bune, comportamente bune cu ajutorul instrumentelor care sunt niște legi. Dar Isus nu a urmat acest model. Și El a simțit această ispită, dar nu a urmat această cale…

Cine vrea să întemeieze o religie sau o sectă, mai întâi de toate se îngrijește de cultul personalității, apoi se interesează de felul în care să obțină puterea…

Iar Isus i-a dezamăgit pe discipoli pentru că nu a urmat această cale, dar ne dezamăgește și pe noi astăzi, pentru același lucru…

A treia ispitire a lui Isus (care are legătură cu cea din versetele noastre), cea din grădină, ultima Sa noapte, în cap. 14, când vede că totul falimentează, fapt pentru care-i în joc însăși identitatea Sa. El se întreabă: „Oare trebuie să schimb strategia, să acționez diferit, sau să mă supun voii Tatălui care mi-a spus că trebuie să acționez exact astfel?”.

Cu ce trăiesc? Cu rezultatele mele, cu succesele mele? Cu eficiențele mele? Sau spun: „Dacă Dumnezeu vrea așa, e bine să fie așa. Deci fac așa, dincolo de rezultate…”. Aceasta este proba credinței radicale. Cred în Dumnezeu, mă încred în El, sau am încredere în instrumentele mele, bazate pe putere și stăpânire? E cea mai radicală ispită!

Toți avem aceste trei ispite. Mai întâi de toate subliniem un lucru: ispita nu-i un păcat, căci ispitele și Isus le-a avut, deci nu trebuie să ne îngrijorăm dacă avem ispite. În al doilea rând, ispita îți apare dacă ai făcut o alegere. Dacă un om nu face nicio alegere, nu are nicio ispită. Se va simți rău, dar nici nu-și dă seama… Pentru că ispita este acea capacitate de a intra, de a pătrunde în realitate, în experiență, și de a merge mai departe însușindu-și realitatea (luând-o pe proprii umeri) așa cum este. Ispita este mereu o experiență. Și-n această ispită, în această experiență se află mereu riscul de a pune în centru eul propriu, care-i prima ispită; cea de a doua este de a pune în centru Împărăția lui Dumnezeu, dar folosind instrumentele de stăpânire. Apoi urmează ispita radicală, care-i neîncrederea, nu mai cred…

Ceea ce ne ispitește să ne întoarcem înapoi este pacea relativă și liniștea din situația anterioară. Fiecare schimbare și fiecare decizie de schimbare ne pune imediat înaintea alternativei, a situației pe care trebuie să o înfruntăm… Fapt pentru care suntem ispitiți să spunem: „Mă simțeam mai bine atunci când mă simțeam mai rău”. Dar când ai hotărât schimbarea, începe lupta. Ispita uneori am privit-o ca fiind ceva care ne împinge să facem răul; în schimb, ispita este ceea ce te frânează să faci ceva mai bun, te frânează în drumul care-i spre progres și nu în cel spre moarte.

Avem o obiecție: „Dumnezeu – dacă-I atât de bun – nu putea inventa o altă cale, evitând ispitele?” De ce sunt necesare? Vom vedea că în NT, ispitele sunt valorificate în mod unic. Iar în Scrisoarea către evrei – la cap. 12 – se spune: dacă tu nu ești ispitit, nu ești fiu, ci ești fiu nelegitim, pentru că Tatăl îi ceartă pe fiii Săi, iar aceasta e o pedagogie. Cu alte cuvinte, încercarea este o adevărată pedagogie, care scoate din tine părțile cele mai bune. Este o disciplină. Înveți, trecând proba. Dacă nu ar exista încercarea, nu ai învăța nici ceea ce-i just și nici ceea ce-i greșit. Aceasta este prima observație.

Să nu considerăm ispita ca fiind negativă, ci încercarea este o instruire. Este ca și atunci când faci exerciții pentru a te antrena. Rezultatul este că devii mai puternic. Așadar, încercarea ne este lăsată nu ca să cădem, ci pentru a ne întări la nivelul încrederii și al curajului, pe care fără încercare nu le-am avea. Acesta e primul aspect.

Un al doilea aspect este dat de faptul că luptând împotriva răului, constați că nu cedezi înaintea lui. Dacă mergi cu barca, iar înaintea ta apar unele cascade, depui efort să vâslești ca să poți inversa ruta, deci, asta înseamnă că mergi împotriva curentului, și-i bine. Dacă nu depui efort, înseamnă că te precipiți în prăpastie. Prin urmare, să privim încercarea în sens pozitiv. Dificultatea este bună: înseamnă că merg în direcția corectă.

Însă, noi imediat ne descurajăm, în special datorită mentalității „tehnice” din zilele noastre. Uneori mă simt stângaci, nesigur în mânuirea diferitelor mașini (aparate, computere), deși este suficient să apăs un singur buton și obțin imediat ceea ce doresc… Prin urmare, în sfera tehnicii, dacă un lucru e dificil, înseamnă că-i greșit… În schimb, în viața spirituală, această mentalitate nu se potrivește. Nu înseamnă că trăind o dificultate, aceasta-i greșită. Ba, mai mult, e un semn că mergi în direcția justă.

Să ne gândim la raportul dintre persoane: i-am putea permite aproapelui să facă tot ceea ce vrea, prefăcându-ne că nu-i nimic greșit, dar astfel nu rezolvăm problemele… Sau, în mod opus, am putea dialoga, iar dialogul întotdeauna este o încercare (o probă). Este o punere la încercare a încrederii și, astfel aceasta crește…

Faptul de a înțelege că încercarea este un lucru pozitiv este o lege fundamentală, în special pentru cei tineri.

Putem înțelege motivul pentru care în tot NT „încercarea” devine proba (dovada) că suntem fii, deci este un lucru bun dacă avem încercări… Petru ne invită să fim plini de bucurie dacă avem de trecut prin încercări și suferințe, dar nu pentru că suntem masochiști… „Fiți plini de bucurie, chiar dacă trebuie să suferiți” (1Pt. 1,6). Și aurul, de mai multe ori, se purifică în foc, la fel și voi, nu vă îngrijorați dacă aveți încercări… Încercarea este o purificare, o maturizare…

Aurul, care apoi se aruncă, ne spune Petru, „deci cu atât mai mult voi…”… Înseamnă că încercarea, purificarea este cu atât mai importantă pentru noi…

Subliniem că încercarea nu vine de la Dumnezeu, nu El ne încearcă. Încercarea ne vine de la diavol.

Dumnezeu o permite, pentru că până la urmă ne face bine. Dar nu Dumnezeu ne încearcă. Satana ne încearcă! Satana este numit și diavol, care înseamnă împărțitor, separator. Diavolul este cel care ne divide, ne separă de Dumnezeu, de alții, de noi înșine, ne face dificilă întreaga viață… Și, astfel, întreaga noastră viață este o luptă împotriva separării pentru a ajunge la armonie, la unificare… Astfel încât armonia și unificarea să fie rodul muncii noastre libere, după chipul lui Dumnezeu. Este o muncă creativă.

Cuvântul „satana” înseamnă „parchet”, „procuratură”, „acuzator”, cel care te separă, te face să dai faliment, ca apoi să-ți spună: „vezi că ai greșit”? Tu poți doar să greșești, tu ești unul care greșește mereu. Tu ești rău… Și te acuză și te asociază cu greșeala ta, dovedind-o cu probe.

În schimb, Dumnezeu se comportă în mod opus satanei, iar Spiritul Său se numește „paraclet”, care-i „avocatul apărării” și care spune: „Omul poate greși, dar greșeala este locul în care omul recunoaște mai bine adevărul; e locul în care experimentează că-i la fel ca toți ceilalți; și-i locul în care cunoaște că Dumnezeu este milă”. Deci este un loc al creșterii, iar omul nu-i singur, nu-i abandonat în greșeala comisă.

Avem două spirite: Spiritul lui Dumnezeu Îl trimite în deșert pentru a-L înfrunta; spiritul satanei vrea să-l rețină, să-l descurajeze și să-L distrugă în deșert. Această luptă între cele două spirite e simbolul vieții noastre.

Să vedem rezultatul…

v. 13

¹³ Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau.

Rezultatul este că la sfârșit stă cu „fiarele”. Ce înseamnă acest lucru, după părerea voastră? Vă amintește de ceva? Paradisul pământesc… Fiarele sunt simbolul animalelor sălbatice, al dificultăților. Așadar, la urmă avem împăcarea, care te ajută să trăiești în armonie chiar și cu animalele sălbatice. Este raiul, când „Lupul va paște la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul și șarpele cu țărână se va hrăni. Nimic rău și vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Is. 65,25). Altfel spus, această reconciliere universală este rodul călătoriei și al luptei.

Marea dorință a omului, cea de a fi în armonie cu întreaga creație, nu-i rodul bunătății noastre, ci-i rodul unei mari lupte cu sine, al libertății interioare. Când omul este reconciliat cu sine, este împăcat și cu natura, și cu animalele care, printre altele sunt și simboluri demonice, reprezentând toate acele puteri animalice care există în om. În această reconciliere, aceste forțe, puteri, devin pozitive; iar omul trăiește în armonie pentru totdeauna. Nu mai există nimic rău în om, după ce a depășit încercarea. Cu alte cuvinte, toate energiile sale, toate impulsurile sale sunt îmblânzite (potolite, educate) și el trăiește în armonie, nu mai trebuie să se teamă.

Tot ceea ce-i creează frică în viață, în interiorul său, în realitate este ceva care, odată îmblânzit și bine canalizat, este o energie pozitivă, care-i în slujba omului. Nu există nimic rău, ci modul în care folosim realitatea poate fi bun sau rău.

Așadar, acest „a fi cu fiarele” reprezintă timpul mesianic, epoca de aur la care toți visează, adică Cristos. Isus este Cristosul, cel care reconciliază universul prin luptă.

Imaginea se încheie cu „îngerii care-L slujesc”. Îngerii sunt în slujba lui Dumnezeu. Acest om – care a depășit încercarea – este Dumnezeu. Tot cerul este în slujba Sa, în slujirea acestui om. Noi înșine prin încercare și prin luptă ajungem la această armonie cu întreaga creație și ajungem chiar să fim slujiți în acest mod divin. Prin urmare, pe pământ niciodată nu suntem singuri, ci Spiritul „ne împinge”: El este principiul luptei, iar scopul este această slujire iubitoare a întregii lumi divine față de noi.

Acest text scurt, așezat la începutul vieții publice a lui Isus, după alegerea Sa de bază, simbolizează exact ceea ce ni se întâmplă nouă, odată ce am făcut alegerea în favoarea binelui. Ni se întâmplă să întâlnim lupte, dificultăți, dar acestea nu ne apar din întâmplare, ci sunt dorite de Spiritul, de Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul iubirii și al vieții, care ne determină să luptăm împotriva răului, împotriva spiritului opus, și ne ajută să luptăm în mod eficient, ne dă victoria, ajungem să trăim cu animalele sălbatice, adică stăpânim (controlăm) toate fiarele, sălbăticiile care există în noi și-n afara noastră. Iar la urmă ajungem la comuniune deplină cu Dumnezeu.

Acest fragment biblic este un prospect așezat la începutul Evangheliei pentru a ne descrie dificultățile pe care toți le întâlnim imediat după alegere, dar ne descrie și rezultatul sigur.

Ne-am putea opri aici. Să reluăm textul și să spunem ce am simțit când am ascultat explicația..

Experiența insatisfacției (nemulțumirii) am avut-o cu toții, este o încercare care poate fi interpretată în mod pozitiv. Insatisfacția este o stare sufletească care ne provoacă suferință și întristare; este un semnal care mereu trebuie interpretat pentru că ne poate revela pe de o parte, că suntem pe punctul de a ceda înaintea uneia dintre cele trei ispite sau înaintea celor trei, iar, pe de altă parte că această insatisfacție este o împingere înspre adevăratul bine.

Putem fi nemulțumiți (nesatisfăcuți) din cauza că vrem să fim în centrul atenției, dar nimeni nu ne ia în considerare; sau pentru că vrem să contăm (să valorăm) mai mult, dar nu reușim; sau pentru că Dumnezeu nu face ceea ce vrem noi… Înaintea acestei experiențe negative ar trebui să cercetăm dacă nu cumva ne aflăm în unul dintre aceste trei cazuri sau dacă nu cumva – și-i aspectul sănătos – înaintea unei căutări deșarte a propriei realizări… Oare, n-ar fi de fapt vorba despre chemarea de a căuta dincolo de lucrurile de moment?… E ceva care este retrezit în noi de ceva autentic, profund și pozitiv. Mă gândesc la Spiritul care-l împinge pe Isus în deșert. Nu cred că am merge bucuroși în deșert…

În limba greacă textul este și mai dur, căci spune: „l-a aruncat afară”, nu doar l-a împins, ci-L prinde și-L aruncă afară. Dar în spate există o altă aluzie, care se referă la Spiritul lui Dumnezeu atunci când îl aruncă afară pe Israel din Egipt, care-i de fapt o scena a nașterii. Egiptul este precum sclavia care-l ține înăuntru și nu-i permite să se nască (să iasă) la libertate, iar Dumnezeu îl aruncă afară, și produce nașterea poporului care iese din sclavie și se naște ca popor liber, în drum pentru a atinge ținta.

Așadar, e un text plin de aluzii. Spiritul înseamnă viața.

Întrebări și răspunsuri

Ce semne a avut Isus, pentru a înțelege că trebuia să meargă în deșert?

În ce fel poporul evreu a mers în deșert? Egiptenii îl urmăreau, deci poporul în mod obligatoriu trebuia să fugă… Ajungând la mare, poporul strigă, iar Moise spune: „Să mergem, căci Domnul ne va deschide marea”. Dar poporul nu crede și fuge spre dreapta… Dumnezeu face să iasă în calea lor șerpi. Atunci poporul o ia la stânga, dar află alte pericole… Și astfel, „cu mare încredere” decide să intre în apă… atât este de mică apa la început…

Poporul a fost constrâns să intre și să treacă prin mare… Altfel spus, adevăratele decizii sunt cele care ți se întâmplă, care-ți ies înainte… Iar realitatea este cea pe care trebuie să o trăiești cu un spirit sau cu un altul. Adevăratele decizii sunt cele pe care nu le decizi; sunt acele realități pe care trebuie să le înfrunți… Poate că ai luat o decizie mai înainte, precum și Israel a decis să meargă în deșert să ofere jertfe, dar nu se gândea că va trebui să treacă prin mare…

În cultura noastră totul este destul de ușor sau așa ar trebui să fie, dar ce idei avem despre dificultăți? Cum reacționăm înaintea dificultăților întâmpinate în viața spirituală, în viața relațională, în sfera datoriile noastre?

Când un om întâmpină o dificultate, imediat spune: „Nu reușesc s-o depășesc”.

Dar aceasta este prima ispită clasică, prezentă în fiecare alegere justă: nu reușesc. Dacă-i o alegere greșită, cel puțin încerc, pentru a căuta să-mi ating scopul; dar dacă-i o alegere justă spun: „nu reușesc”.

De ce? Pentru că atunci când facem o alegere, noi mereu privim (luăm în calcul, ne bazăm) la posibilitățile noastre obiective, după cum este just. Dacă vreau să cumpăr o casă, mă uit dacă am banii necesari; dacă-i vorba de o muncă, mă uit să văd dacă am aptitudinile necesare. Așa ne comportăm noi când înfăptuim o alegere adevărată… În realitate, dacă eu privesc istoria mea din trecut, nu reușesc să înfăptuiesc acea alegere, căci este ceva nou. Dacă privesc trecutul, mă blochez, căci văd toate dățile în care am greșit, și-am dat faliment, văd toate dățile în care nu am înțeles acel lucru și concluzionez că nu îl voi pricepe încă… Posibilitatea unei alegeri noi este reprezentată de încrederea în nou, încrederea în Dumnezeu. Dacă privești înapoi, te blochezi; dacă privești înainte, mergi înainte. De aceea, puterea de a alege este dată de posibilitatea de a-L privi pe Domnul și nu de a mă privi pe mine… Dacă mă privesc pe mine cum eram: înțeleg că nu eram născut, nu existam, deci concluzionez că nu exist… Numai privind înainte cresc și depășesc dificultățile…

Ce valoare are puterea voinței? Cine-i om slab și cine-i puternic?

Nu știu cine-i slab și cine-i puternic… Dar există o putere care-i vine din încredere. Iar puterea pe care o are omul, este încrederea pe care a experimentat-o de la părinți și de la ambientul din jur, o încredere pe care el o are în persoane și-n Dumnezeu. Aceasta-i puterea…dacă nu, se numește încăpățânare, care nu-i o mare putere, ci-i o mare fragilitate. Deci are mare nevoie de a se încăpățâna ca să nu se distrugă, dărâme. Dar puterea adevărată este flexibilă, răbdătoare, permite să fie contrazisă, nu spune: „vreau cu orice preț”; este capacitatea de a călători cu încredere, dincolo de toate dificultățile care se ivesc pe calea vieții. De aceea este important să ne educăm să avem încredere și să dăm încredere, să avem încredere în viață. Dacă nu, o mare parte din strădania și din efortul nostru este investită pentru a „rezista” în fața lucrurilor care ni se întâmplă, pentru că ne este frică. Însă ceea ce trebuie să se întâmple, oricum se întâmplă, și nu este atât de rău cum ni se pare… Însă noi ne-am cheltuit energiile pentru a lupta împotriva a ceea ce ni se întâmplă…

Încercarea este o pedagogie a vieții… Tinerii nu sunt educați să facă efort în nicio sferă, deci nici în sfera vieții spirituale… Vrem ca întreaga viață să fie ușoară, să obținem totul și imediat… Dacă la nivel educativ lipsesc instrumentele, în ce fel poate un om – atunci când este în criză – să afle aceste valori, dacă nu le cunoaște?

Este adevărată constatarea ta. Însă există și un alt lucru. Când eram mic, căutam să fug de la școală, făceam numai ceea ce doream și-mi plăcea. Astăzi copiii trebuie să meargă la școală, apoi au ore de dans, de muzică, de înot, apoi cursuri de limbi străine, apoi temele de făcut… Încă de mici sunt uciși de nenumăratele datorii: lăsați-i să trăiască!

De fapt se exersează voința și asceza în lucruri greșite. Însă jocul este atât de frumos și educativ! Viața înfruntată și acceptată, raporturile luate în complexitatea lor sunt educative. În zilele noastre avem o educație bazată pe prestații (activități) foarte dure. În schimb fiecare om ar trebui să-și aleagă ritmul pe care-l vrea, poate fi chiar unul dur, dar și-l alege el… Dar a duce pe umeri ritmuri de lucru impuse din exterior, reprezintă o mare sclavie…

Poate există un exces de asceză, dar greșită. În zilele noastre domnește o lege puternică. Aceasta nu mai este legea libertății fiilor lui Dumnezeu, acele reguli fundamentale pentru a supraviețui. Există o mulțime de legi dure (inflexibile), lucruri nescrise care te obligă să faci multe pentru a fi potrivit, la modă cu cine știe ce… Poate că există prea multă disciplină. Poate că ar fi nevoie de mai mult joc, de mai multă destindere și de o țintă, de un scop al omului mult mai exact…

Iar când merită, omul poate să-și impună o anume asceză. Dacă îmi dau seama că-i bine să am un lucru, aleg să depun efortul necesar, dar dacă nu merită, nu depun acel efort… chiar dacă m-ar costa puțin…

Trebuie să ne educăm cu privire la motivații, la valori, la responsabilitate, la libertate, la frumos… Datoria în sine nu-i o valoare! Omul trebuie să vadă ceea ce-i place și ce-i frumos, iar apoi să evalueze costurile și să decidă dacă-i dispus să cheltuiască pentru a avea acele lucruri care-i plac… Dar se străduiește să le aibă pentru că-i plac… Dar dacă nu-i place și nu-l ajută ceea ce vrea să cumpere…

Copiii africani sunt mult mai fericiți și mult mai educați la unele forme de asceză… Despre albi ei spun că-s copii care nu au făcut inițierea (care-i trecerea la etatea adultă), că au rămas prunci, că nu știu să înfrunte dificultățile, sacrificiile, că le este frică de orice, că-s plini de anxietate…

În procesul educației trebuie să transmit acele valori care au valoare și pentru mine… Am impresia că-i apăsăm pe prunci cu multe datorii…

Noi acceptăm să luăm decizii importante, angajamente dificile la locul de muncă. Dar în momentul în care înfruntăm, abordăm un lucru care ni se pare important, imediat se pare că dubiul amenință această importanță…

De fapt, noi trebuie să admitem că pe calea vieții noastre există multe dubii și ele fac parte din această călătorie, dar nu din această cauză calea nu are valoare… Iar capacitatea de a ne îndoi de deciziile luate, fără să ne descurajăm, este justă: înseamnă că suntem capabili să corectăm deciziile greșite. Dar nu trebuie să avem acea îndoială care ne înspăimântă în orice lucru, căci dacă am avea-o, nu am mai face nimic, nicio alegere… Dar totuși, nu consider alegerea mea ca fiind „absolută”, căci numai Dumnezeu este absolut. Alegerea mea reprezintă ceea ce acum pot face în baza a ceea ce astăzi înțeleg; și sper ca mâine să pricep puțin mai mult, de a realiza alegerile făcute mai bine… Dubiul nu ar trebui să dăuneze, ci să îmbunătățească prestația în vederea realizării alegerilor. De multe ori, când nu suntem prea siguri, ne prefacem că nu avem îndoieli, căci dacă le-am avea, ne-am distruge (demola). Dar când alegerea este destul de sigură, acceptăm dubiile, căci alegerea de fond e bună, dar apoi accept sugestiile bune pentru a o îmbunătăți. Așadar, dacă uneori avem certitudini ferme, fixe, ar trebui să simțim puțină frică. Nu-s atât de sigure!

Viața este conflict și trebuie acceptată în conflictul ei, și-n interior trebuie să înțelegem în baza discernământului în ce direcție să ne mișcăm… Știind că putem chiar greși. Dar greșeala face parte din experiență. Dar a nu accepta conflictul, deoarece el există, acesta devine angoasă, teamă, și-i mult mai rău, căci omul renunță la realitatea pe care toți o experimentează, devine ceva care nu-i pozitiv. Și-i important să știm aceste lucruri și să comunicăm dificultățile noastre, căci ne dăm seama că nu suntem singuri… E minunat că și Isus e ispitit, căci înseamnă că în orice ispită nu sunt singur…

A doua ispită, care notează că omul care deține puterea este corupt, o experimentez uneori… și atunci aș dori să intervin cu orice mijloc, chiar ilegal, căci mă gândesc că fac o favoare tuturor… Dar azi am aflat că-n deșert există tot ceea ce ne este necesar. Însă pentru omul din vremea noastră – mereu îngrijorat de siguranța și de bunăstarea sa – lucrurile necesare sunt extrem de multe. Omul de astăzi este preocupat ca lucrurile pe care le vrea să-i fie mereu la îndemână… Dar m-a atins, că în deșert omul are tot ceea ce-i folosește…

Cine-i bogat cu adevărat? Cel care reușește să trăiască-n deșert. Cine reușește, dacă-i nevoie, doar omul care nu-i sclavul lucrurilor pe care le deține… și nu cel care-i obligat să trăiască întreaga viață în deșert…

Pentru mine ar fi ușor să trăiesc în deșert. Problema e să trăim (să facem) propriile alegeri în „deșertul” din Oradea. Acesta-i adevăratul deșert. În Africa, în zonele de război, farurile mașinilor pot fi mai periculoase decât gloanțele și decât șerpii; poate fi mai amenințător și mai periculos telefonul decât șarpele. Cum să trăim în acest deșert valorile în care crezi și pe care-ți bazezi viața? Ce încredere să ai când trăiești cu animalele sălbatice? Cum trăiești în armonie cu îngerii care te slujesc, adică în armonie cu creația și cu Dumnezeu? Acesta-i un deșert pe care trebuie să-l înfruntăm toți, și-i cel mai dificil. De fapt, Isus a înfruntat deșertul lui Iuda – care poate fi traversat pe jos într-o singură zi – dar care-i simbolul întregii Sale vieți, în care a trebuit să înfrunte constant alegerea pe care a făcut-o, cea de a fi fiu și frate în cotidianul vieții, în ciuda tuturor contradicțiilor. De fapt, nu a locuit în deșert. Deșertul este sigla vieții Sale. Deșertul ne folosește să reevaluăm viața noastră și să o trăim într-un mod nou.