Piatra aruncată de zidari, a fost pusă în capul unghiului.

Îl vor respecta pe Fiul Meu…

Ps. 117 (118)

Psalmistul spune: „Piatra aruncată de zidari a fost pusă în capul unghiului”. Isus citează acest psalm în versetele Evangheliei, pe care le vom comenta în această cateheză.

În cateheza anterioară am prezentat primul dialog al lui Isus cu mai marii poporului, subliniind „care este puterea Sa”, autoritatea de care se bucură El.

Urmează acum cinci dispute despre puterea lui Isus. În versetele cu pricina avem cheia cu care să interpretăm puterea Sa: ea este cea a „pietrei aruncate de constructori, care devine piatra din capul unghiului”.

Piatra aruncată este Răstignitul, aruncat, pus pe cruce. Această piatră aruncată devine piatra din capul unghiului a lucrării lui Dumnezeu, a edificiului lui Dumnezeu, a poporului lui Dumnezeu. Așadar, ceea ce noi aruncăm se dovedește a fi centrul, substanța. Puterea Domnului este cea de a fi aruncat. În a fi aruncat, El se arată ca Dumnezeu, ne arată puterea Sa… Va fi misterul pe care-l vom vedea pe cruce.

În aceste versete ni se prezintă o pildă ciudată. Dacă, de obicei, pildele sunt adesea enigmatice – adică nu înțelegem prea bine despre ce vorbesc, nu au o semnificație clară pentru mintea noastră- aceasta nu-i atât o pildă, ci o alegorie, deoarece fiecare cuvânt din text are o însemnătate precisă. Această pildă-alegorie este pilda-alegoria raportului nostru cu Domnul, în lucrarea Sa asupra vieții noastre, în istorie; ni se arată ceea ce face El și ceea ce facem noi – noi ca persoane, ca popor, ca Israel, ca Biserică. În sinteză: El este fidel, credincios, iar noi Îl aruncăm. Până la urmă cine câștigă? Vom vedea…

Se citește Mc. 12, 1-12

¹ Şi a început să le vorbească în parabole: „Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. ² La timpul cuvenit, a trimis un servitor la viticultori ca să primească de la viticultori din roadele viei. ³ Dar ei, prinzându-l, l-au bătut şi l-au trimis cu mâinile goale. ⁴ Din nou a trimis un alt servitor la ei, dar ei i-au spart capul şi l-au batjocorit. ⁵ A trimis un altul, dar pe acela l-au ucis; apoi mulţi alţii, dar pe unii i-au bătut, pe alţii i-au ucis. ⁶ Mai avea încă unul, pe fiul său iubit; în cele din urmă, l-a trimis pe acesta la ei, zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». ⁷ Însă viticultorii aceia şi-au spus între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră!» ⁸ Şi, prinzându-l, l-au ucis şi l-au aruncat afară din vie. ⁹ Ce va face oare stăpânul viei? Va veni şi-i va ucide pe viticultori, iar via o va da altora. ¹⁰ N-aţi citit niciodată textul acesta: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; ¹¹ Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?” ¹² Ei căutau să-l prindă, dar se temeau de mulţime. De fapt, îşi dăduseră seama că spusese parabola aceasta pentru ei. Şi, lăsându-l, au plecat.

În cateheza anterioară întrebarea era: „De unde are Isus putere și autoritate?”. În textul evanghelic Isus explică de unde are puterea. Puterea Sa este cea a pietrei aruncate dar care ajunge în capul unghiului.

„Piatră” în limba ebraică se spune „ban”, iar „fiu” se spune „ben”: deoarece vocalele nu se scriu, aceste două cuvinte se scriu la fel. Așadar „piatra aruncată” înseamnă și „fiul ucis”, fiul aruncat. Puterea lui Isus este cea a fiului aruncat; a Fiului lui Dumnezeu care va fi pus pe cruce. Puterea lui Dumnezeu este Crucea! Crucea este rezultatul cui? Este rezultatul fidelității lui Dumnezeu. Pilda vorbește despre fidelitatea lui Dumnezeu, care face multe lucruri pentru poporul Său.

Fidelitatea lui Dumnezeu se lovește de infidelitatea omului: cu cât mai multe lucruri face Dumnezeu, cu atât mai mult omul Îi răspunde cu răutate. S-ar părea că istoria este destinată falimentului, pentru că dacă fidelității Sale noi îi răspundem cu răutate, ce se întâmplă? Dumnezeu spune: „Să mai încerc o dată”. El joacă ultima Sa carte, intră El în joc.

Dar dacă noi Îl aruncăm și pe El, ce se întâmplă? Oare s-a sfârșit totul?

Se întâmplă mântuirea noastră! Aruncându-L pe Dumnezeu – această faptă este răul maxim pe care-l putem face -, Dumnezeu ne dă cel mai mare bine: Își dă viața pentru noi și ni se descoperă ca fiind Dumnezeu.

Acesta este lucrul minunat în ochii noștri: că piatra aruncată ajunge în capul unghiului. Altfel spus, ceea ce noi am aruncat este tocmai revelația lui Dumnezeu în lume, este realizarea puterii lui Dumnezeu care este o fidelitate, o iubire mai mare decât orice infidelitate de a noastră, decât orice păcat de al nostru.

Omorându-L pe Dumnezeu, punându-L pe Isus pe cruce, deja am comis cel mai mare păcat care ar putea exista pe lume – un rău mai mare decât acesta nu se poate face! – iar El a făcut cel mai mare bine: și-a dat viața pentru noi. Aceasta este puterea Sa: puterea de a-și da viața… Restul Evangheliei va vorbi despre această putere

La urmă decid să-L ucidă, și ce fac? Ascultătorii realizează parabola. Aceasta este puterea lui Dumnezeu.

Acest dinamism nu-i ceva care s-a întâmplat numai cu ocazia acelui Paști, nu-i vorba numai despre uciderea Domnului înfăptuită de acele persoane, de acel popor, ci este ceea ce se întâmplă în viața fiecărei persoane, în viața fiecăruia dintre noi: noi avem tendința să repetăm acest dinamism (comportament uman). Refuzarea lui Dumnezeu face parte din comportamentul nostru. Toți repetăm această atitudine a uciderii lui Dumnezeu. Noi avem multe moduri de a-L refuza pe Domnul, sunt modurile noastre de a ne apăra. Dar rezultatul este acesta pentru toți: trecerea de la refuz la construirea temeliei acestui nou templu, a unei vieți noi.

În această pildă avem descrisă întreaga istorie a mântuirii. Pilda este o cheie interpretativă a întregii istorii, până la sfârșitul ei…

v. 1

¹ Şi a început să le vorbească în parabole: „Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat într-o călătorie.

Via este simbolul lui Israel: în Is. 5 se amintește despre vie, despre pământul fertil în care omul trăiește. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a dat omului e pământul – fiecare dar e pentru a trăi – lucrarea creației. Un al doilea dar constă în faptul că pune un „gard” în jurul viei. Gardul ajută să nu intre animalele și să nu distrugă viața, pământul, roadele lui. Gardul este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, legea care apără viața. De ce ne este dat Cuvântul lui Dumnezeu? Ca să nu facem răul, pentru că răul ne ucide. Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este apărătorul (îngrijitorul) pământului, a viei, a vieții; ne spune ce să facem ca să trăim. Așadar, Dumnezeu nu ne dă numai hrana (cu ce să trăim), ci ne dă și Cuvântul, care este comuniunea cu El dând un sens hranei și vieții și devenind viață.

„A săpat în ea teasc”: teascul este locul în care se storc strugurii și se păstrează roadele. Acest pământ dă un rod. Ce rod n-a aflat Isus în smochin, acel rod de care-i este foame? Rodul pe care trebuie să-l dea omul este iubirea. Căci viața este iubirea între frați, în care trăim iubirea Tatălui. Așadar, teascul este simbolul poruncii, a legii iubirii.

Apoi „a clădit un turn”: este turnul de gardă, locul în care se veghează să nu vină dușmanii; turnul semnifică prezența, îngrijirea, apărarea. De fapt turnul este simbolul Templului, al prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu care se îngrijește de poporul Său.

Așadar, Dumnezeu ne dă pământul, ne dă Cuvântul, ne dă rodul Cuvântului care-i Spiritul Său, iubirea Sa, ne dă prezența Sa, care este Spiritul Său, iubirea Sa…

„Și a dat-o lucrătorilor”, sunt mai marii poporului care trebuie să ajute via să aducă rod. Dumnezeu încredințează totul pe mâna omului. Apoi, ce face Domnul?

„El s-a dus departe”: ne dă și libertatea. El ne dă totul, chiar și libertatea. Nu-i un Dumnezeu care se amestecă în toate și spune: „Vreau să văd”. El se duce: ne lasă liberi și responsabili.

Aici avem atât istoria creației, pe care Dumnezeu a dat-o omului: pământul, Cuvântul și toate celelalte, cât și istoria lui Israel și a Bisericii. Dumnezeu ne dă toate condițiile ca să putem trăi: Cuvântul pentru a trăi, prezența Sa, Spiritul Său, apoi ne lasă liberi.

Mai mult nu este de dat: ne dă ființa noastră, ne dă lumea, ni se dă pe Sine, Spiritul Său și ne dă și libertatea. Ce putea să ne dea mai mult? Și-i frumos că a plecat… Căci plecând, ne lasă cel mai mare dar: ne lasă liberi și ne oferă libertatea de a-L căuta.

În primul verset avem sinteza tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a făcut omenirii, lui Israel, fiecăruia dintre noi.

v. 2

² La timpul cuvenit, a trimis un servitor la viticultori ca să primească de la viticultori din roadele viei.

Rodul viei este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Slugile acestui om – care-i Domnul – sunt profeții. Ce fac profeții? Ce vin să amintească mai marilor poporului și întregului popor? Că trebuie să aducă rod, rodul iubirii; să le amintească faptul că Dumnezeu este Tată iar noi suntem frați. Slujitorii lui Dumnezeu amintesc toate acestea. Acesta este rodul de care-i era foame lui Isus și pe care l-a căutat în smochin, dar nu l-a aflat. Acesta e rodul pe care spera să-l afle în Templu, dar a aflat numai comerț…

De ce ne trimite slujitorii? Nu pentru că El are nevoie de roade… deși are nevoie, în sensul că Dumnezeu vrea să fie iubit, pentru că El este Iubire… Ne trimite slujitorii pentru că dacă aducem acel rod (al iubirii) ne ajută pe noi să trăim! În acest loc Isus ne amintește care sunt condițiile pentru a putea trăi…

v. 3

³ Dar ei, prinzându-l, l-au bătut şi l-au trimis cu mâinile goale.

Primul rezultat al darurilor pe care Dumnezeu le oferă omului este: pe primul slujitor îl prind, îl bat, și-i dau drumul fără nimic…

E ca și cum Domnul ar spune: „A fost un accident, dar sper că a doua oară va fi mai bine”. Într-un anume sens, Dumnezeu ține cont mereu că ar putea să dea faliment. Noi vrem să reușim imediat în ceea ce facem. El dacă vede că prima dată n-a mers bine, încearcă din nou…

v. 4

⁴ Din nou a trimis un alt servitor la ei, dar ei i-au spart capul şi l-au batjocorit.

A doua oară, oamenii se comportă și mai rău cu sluga trimisă de Domnul: „Au lovit-o în cap”, este semnul tăierii capului. „Boala profesională” a profeților este cea de a-și pierde capul, la modul propriu, nu figurat. De ce capul? Pentru că așa nu vor mai vorbi.

În schimb Cuvântul ne amintește demnitatea noastră. Iar uciderea profetului este cel mai mare păcat. Toate celelalte păcate sunt niște erori! Însă a tăia capul profetului, astfel încât el să nu-ți mai amintească adevărul, înseamnă a ucide adevărul. Deci este păcatul cel mai mare.

Așadar, când trimite a doua slugă, îi merge și mai rău: pe aceasta oamenii o ocărăsc. Iar Dumnezeu, care-i răbdător, mai încearcă o dată.

v. 5

⁵ A trimis un altul, dar pe acela l-au ucis; apoi mulţi alţii, dar pe unii i-au bătut, pe alţii i-au ucis.

Întreaga istorie este istoria fidelității lui Dumnezeu, care ne cheamă la iubire și cea a infidelității noastre, care-i tot mai dură (tare). Cu cât El este mai fidel (credincios), cu cât insistă mai mult, cu atât mai mult noi ne încăpățânăm, împietrim. Lucru care ni se întâmplă destul de des.

Așadar, istoria raportului om-Dumnezeu este una nefericită: Dumnezeu ne iubește, dar cu cât El ni se prezintă și insistă, cu atât mai mult noi Îl refuzăm.

Trimite mai întâi o slugă, apoi mai trimite una, și încă una și a mai trimis multe altele… Însă oamenii se comportă la fel cu toate slugile… Prin urmare, s-ar părea că nu există o ieșire din această situație, că nu există un remediu pentru istoria umană. Noi suntem foarte încăpățânați, duri. Iar Dumnezeu se încăpățânează în fidelitatea Sa. Par două linii paralele, căci El este mereu credincios, iar noi mereu suntem infideli. Când se vor întâlni aceste două linii? Se vor întâlni pe cruce.

Lucrătorii trimit înapoi unele slugi, iar pe altele le ocărăsc, le bat sau le ucid, crezând că trebuie să țină pentru ei tot rodul viei; se simt stăpâni pe toate și Îl percep pe Stăpân ca pe un uzurpator. Avem refuzarea figurii lui Dumnezeu perceput ca fiind Cel care ne împiedică să fim noi înșine, sau care ne fură ce-i al nostru.

Ce stă în spatele acestei împotriviri a lucrătorilor? Neîncrederea. Ca și cum Dumnezeu ar fi cineva care mi-ar lua ceva… De fapt, Dumnezeu este Cel care mi-a dat via, căci El a sădit-o, apoi a pus gardul, a săpat teascul, a construit turnul. El le-a făcut pe toate! Apoi mi-a încredințat mie via și m-a lăsat liber… Și vrea numai un rod: ca eu să trăiesc fericit… Aceste-i rodul pe care El îl dorește.

Însă noi îl credem un stăpân zgârcit, deci vrem să-i furăm rodul.

Domnul face o ultimă încercare.

v. 6

⁶ Mai avea încă unul, pe fiul său iubit; în cele din urmă, l-a trimis pe acesta la ei, zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta».

Dumnezeu mai întâi muncește (creează), apoi trimite slugile, vede rezultatul, mai încearcă și speră într-un rezultat mai bun. Iar la urmă spune: „Nu mai am pe cine să trimit. Ce să fac? Îl trimit pe Fiul Meu. Pe El cu siguranță Îl vor respecta”.

Altfel spus, Dumnezeu nu vrea să creadă că omul este rău. Dumnezeu se încăpățânează să creadă că omul este bun: „Îl trimit pe Fiul Meu, căci cu siguranță că-L vor respecta”.

Încăpățânarea lui Dumnezeu este fidelitatea Sa față de om, o fidelitate care ne uimește. Ar fi putut să se supere. Ar fi putut înțelege că și Fiului i-ar fi mers rău… Nu! Dumnezeu rămâne credincios omului!

A trimite pe Fiul Său înseamnă a se pune în joc pe Sine.

Fiul este Isus… După darul creației, al legii, al profeților – aici avem întreaga istorie a mântuirii – la urmă Îl trimite pe Fiul. Avem în sinteză istoria întregii Biblii.

v. 7

⁷ Însă viticultorii aceia şi-au spus între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră!»

Doresc moștenirea Fiului. Și Adam, creat după chipul lui Dumnezeu, a vrut să fure darul care i-a fost oferit. Acum Dumnezeu ni-L dă pe Fiul, iar lucrătorii doresc moștenirea Fiului.

Omul vrea moștenirea Fiului, iar Dumnezeu i-o va da. Dar omul se îndoiește și cugetă că Dumnezeu nu vrea să i-o dea, deci este convins că, omorând Fiul, obține moștenirea Fiului.

Iar Dumnezeu este atât de bun, încât vine în întâmpinarea noastră: căci noi omorând Fiul, vom avea moștenirea Fiului; noi Îi furăm viața, iar El ne dă viața Sa. Dumnezeu are o înțelegere mai adâncă: până la urmă câștigă El, făcând ceea ce vrem noi. Când Îi luăm viața, El ne dă viața Sa. Noi nu vrem Darul, ci Îl furăm, iar El ni se dăruiește.

v. 8

⁸ Şi, prinzându-l, l-au ucis şi l-au aruncat afară din vie.

Aceasta este istoria lui Isus care se va întâmpla peste trei zile: acum ne aflăm la Ierusalim în ziua a treia, iar în ziua a șasea Îl vor prinde. „A-L prinde” este cuvântul fundamental al pătimirii. Îl ucid, îl aruncă afară din vie, din Ierusalim, va fi ucis în afara zidurilor orașului. În acest verset deja este prefigurată crucea.

Unde duce rezultatul fidelității lui Dumnezeu? La cruce! Crucea este semnul maxim al fidelității lui Dumnezeu, dar și semnul maxim al infidelității noastre; semnul maxim al iubirii Sale și semnul maxim al răutății noastre. El nu ezită să se dea răutății și infidelității noastre.

v. 9

⁹ Ce va face oare stăpânul viei? Va veni şi-i va ucide pe viticultori, iar via o va da altora.

Ce-i mai rămâne Domnului – stăpânului viei – să facă? Ei răspund: să distrugă lucrătorii. Însă Dumnezeu nu-i distruge…

După mintea umană stăpânul ar trebui să distrugă totul…

Via este poporul. Dumnezeu nu distruge poporul, ci doar pe mai marii poporului. Și va fi sfârșitul puterii răului. Iar via, care este pământul făgăduinței, pământul care produce rod, va da rod, dar altora.

Refuzul mai marilor poporului, în loc să blocheze planul mântuitor al lui Dumnezeu, de fapt devine cauză a deschiderii mântuirii spre alții. Apoi și spre ei, pentru că și mai marii poporului, odată ce nu mai sunt conducători, pot deveni la fel ca toți ceilalți.

De fapt, această idee este întărită de ceea ce este scris în versetul următor…

vv. 10-11

¹⁰ N-aţi citit niciodată textul acesta: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; ¹¹ Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?”

Surpriza constă în faptul că piatra – sau Fiul – aruncată de lucrători, care sunt mai marii poporului, ajunge să fie pusă în capul unghiului. Altfel spus, Răstignitul devine mântuire pentru toți. Aceasta este uimirea: că răul nostru maxim – uciderea Domnului – va deveni mântuirea universului. Acest fapt apare minunat în fața ochilor noștri.

În VT Dumnezeu rămânea oarecum ascuns, căci oamenii nu înțelegeau cine era, dar prin ceea ce-i fac Fiului, Dumnezeu li se descoperă deplin. Chiar și cei mai îndepărtați Îl vor recunoaște și vor avea acces la mântuire.

În aceste versete nu este descrisă numai istoria lui Israel, ci a lumii întregi. Ce facem noi cu Dumnezeu? Facem ceea ce-i scris în acest loc. Ce face El cu noi? Ceea ce este scris în acest loc. Piatra aruncată va fi pusă în capul unghiului, tocmai pentru că a fost aruncată în chip eronat. Pentru că a fost aruncat, El ni se descoperă ca Domn care ne iubește necondiționat, ca mântuire a mea și a tuturor.

De unde vine puterea pe care o are Isus? Este întrebarea din cateheza anterioară. Puterea Sa îi vine din faptul de a fi aruncat, adică de la cruce. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu. Este puterea unei fidelități care niciodată nu se lasă învinsă de vreo infidelitate. Iar la urmă, tocmai pierzând, dându-și viața, câștigă El. Puterea lui Dumnezeu constă în faptul că El știe să iubească până la a-și da viața.

La Palermo, părintele La Rosa a fost amenințat cu moartea de mafie. El le-a răspuns: „Eu sunt un om de onoare și nu voi. Voi sunteți lași. Voi mă veți omorî, dar eu deja am câștigat, pentru că eu sunt dispus să-mi dau viața, pentru că șeful meu este Domnul care și-a dat viața pentru alții… Însă șeful vostru este diavolul, care este un laș”. Acest discurs a zguduit pe mulți, căci vorbea pe limba lor… Fiecare om are onoare, iar onoarea lui Dumnezeu este această fidelitate. Aceasta este onoarea și gloria. Aceasta este puterea! Și crucea ne va revela această singură putere pe care o are Dumnezeu: a iubi astfel!

Este singura putere care poate birui infidelitatea noastră, pentru că Domnul oricum este credincios, chiar dacă eu sunt necredincios.

Iar pe cruce Îl întâlnim în mod obligatoriu: Îl punem pe cruce, iar El acceptă: „Îmi dau viața pentru voi!”

În discursul părintelui La Rosa se sublinia și această realitate: ceea ce în textul nostru este povestit despre Dumnezeu, este exact ceea ce noi facem față de alții, adică sistemul oprimării altora este refuzul de a-l avea ca frate pe celălalt, este refuzul de a trăi iubirea. Stăpânirea prin violență, impunerea prin călcarea altora în picioare indică atitudinea noastră infidelă față de iubirea Domnului. Așadar, refuzarea fraternității este consecința mecanismului de apărare al sinelui, al autorealizării care crede că se va împlini prin învingerea altora și nu prin împărtășire și iubire.

v. 12

¹² Ei căutau să-l prindă, dar se temeau de mulţime. De fapt, îşi dăduseră seama că spusese parabola aceasta pentru ei. Şi, lăsându-l, au plecat.

De abia Isus a spus că: „prinzându-L L-au omorât și L-au aruncat afară din vie”.

Ce fac dușmanii? Realizează ceea ce Isus a spus! Caută să-L prindă, și-L vor prinde peste două zile… Prin urmare, tot răul care există în lume… ce reușește să facă? La urmă, tot răul care există pe lume va fi învins, căci nu va realiza nimic altceva decât să proclame fidelitatea lui Dumnezeu, iubirea Sa și mila Sa infinită.

Domnul nu vrea răul! Este clar acest fapt din text… Vrea opusul!

Domnul nu tolerează răul, căci îi este insuportabil, pentru că răul ne face nouă rău, iar un părinte nu poate să suporte răul fiului… Dar nu poate să-și ucidă fiul care se simte rău… Singurul mod de a învinge răul este să-l ia asupra Sa, iar pe cruce Dumnezeu ia asupra Sa răul nostru. De fapt, „L-au prins ca să-L omoare”.

Infidelitatea noastră, nerodnicia noastră – precum cea a smochinului steril – Îl pune pe Domnul pe cruce. Iar pe cruce Domnul învinge.

El respectă libertatea noastră: noi facem tot ceea ce vrem. Dar respectă și libertatea Sa: se dă nouă, dincolo de orice stare a noastră.

Acesta este misterul din care izvorăște puterea Sa. Și este misterul pe care-l vom contempla, când vom prezenta a treia parte a Evangheliei. Este misterul Domnului, al puterii Sale.

„Și lăsându-L, s-au dus”. Căci încă nu a sosit ceasul Său, mai lipsesc câteva zile…