Marcu 15,28-39

Ps. 22 (21)

Acest psalm descrie, de mai înainte, pătimirea Domnului… Și Isus recită acest psalm pe cruce: „Dumnezeul Meu… pentru ce M-ai părăsit?” Dar sfârșitul psalmului este: „Iată lucrarea Domnului!”… Așadar, prin această părăsire, prin cruce se împlinește lucrarea Domnului care mântuiește lumea.

În această cateheză ne vom opri asupra scenei finale a răstignirii.

Toată Evanghelia după Marcu este o introducere la această scenă. Titlul Evangheliei este: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu. În sfârșit, în aceste versete, pentru prima dată, un om spune: „Cu adevărat acest om este Fiul lui Dumnezeu”.

Ce vrea să facă Marcu? Vrea să ne arate acea Față a lui Dumnezeu pe care omul n-a mai văzut-o…

Omul l-a părăsit pe Dumnezeu pentru că credea că este un Dumnezeu teribil, răzbunător, care pedepsește… L-a părăsit. În schimb, acum află un Dumnezeu care se pierde (jertfește) pentru omul care L-a părăsit… Și El însuși experimentează părăsirea… Un Dumnezeu care în loc să condamne, Se lasă condamnat, în loc să judece, Se lasă judecat, în loc să ucidă, Se lasă ucis, în loc să fure viața, Își dă viața…

Crucea este un lucru pe care niciodată nu vom reuși să-l contemplăm pe deplin…

Ultima minune este vindecarea orbului, pentru ca omul, contemplând Crucea, să înțeleagă totul… Pe de o parte, omul înțelege realitatea răului, care este mult… Există și e mult… Răul există și este atât de mare încât Îl reduce în acest hal chiar și pe Dumnezeu… Pe de altă parte, omul contemplă iubirea infinită a lui Dumnezeu care urcă pe cruce și ne răscumpără din acest rău…

Această povestire este o miniatură a întregii Biblii. Crucea e văzută ca fiind noua Facere, noua creație, e creat omul nou… E văzută ca fiind și sfârșitul lumii, pentru că pe Cruce se sfârșește lumea; crucea e văzută ca fiind și Paștele, exodul definitiv spre libertate; e privită ca fiind ziua lui Dumnezeu, ziua judecății, când slujitorul, dreptul suferind, ne răscumpără… Crucea e văzută ca fiind Cântarea cântărilor, adică pe Cruce, în sfârșit, Dumnezeu, în mod real, consumă unirea Sa cu omul…

Așadar, scena crucii cuprinde (sintetizează și include) întreaga Biblie… De fapt, în Evanghelia după Ioan, Isus spune: „Totul s-a împlinit!”

Fiecare cuvânt pe Cruce devine realitate, împlinire…

În momentele durerii și ale suferinței, omul are impresia că Dumnezeu nu-i răspunde. În schimb, Dumnezeu ne răspunde prin faptul că participă prin Cruce la toată suferința noastră, chiar și la moartea noastră… Contemplând Crucea, să căutăm să înțelegem răspunsul lui Isus

Se citește Mc. 15, 29-39

29 Cei care treceau rosteau blasfemii, clătinând din cap și spunând: „Hei, tu care dărâmi templul și-l construiești în trei zile, 30 salvează-te pe tine însuți coborând de pe cruce!” 31 La fel și arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii și spuneau: „Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva. 32 Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem și să credem!” Îl insultau și cei răstigniți cu el. 33 Pe la ceasul al șaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. 34 La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: „Eloí, Eloí, léma sabactáni?” care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” 35 Unii dintre cei care erau de față, auzindu-l, spuneau: „Iată, îl cheamă pe Ilie!” 36 Cineva a alergat și a înmuiat un burete în oțet și, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând: „Lăsați, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!” 37 Dar Isus, scoțând un strigăt puternic, și-a dat sufletul. 38 Atunci catapeteasma g templului s-a sfâșiat în două de sus până jos. 39 Când centurionul, care stătea în fața lui, a văzut cum și-a dat sufletul, a spus: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

Povestirea se încheie cu cea mai absurdă afirmație: pentru prima dată se spune despre Isus că e Dumnezeu, tocmai pentru că e mort… Evanghelia vrea să ne conducă în acest loc…

Ce credem noi despre Cruce? Ce face Isus pe Cruce? Ce se întâmplă pe Cruce? Iată câteva întrebări la care vom încerca să răspundem…

Unele teme le vom aprofunda când vom prezenta Evanghelia după Luca, un text în care este explicată mai pe larg latura mântuitoare a Crucii… Pentru că Luca se adresează credincioșilor care deja știu că Dumnezeu e acel om răstignit, dar se întreabă: cum de un om răstignit ne mântuiește?

În schimb, Marcu e interesat să vestească: Dumnezeul nostru e un om care e răstignit, fapt care-i datul fundamental al credinței creștine… Cu alte cuvinte, acel trup al omului ne revelează cine e Dumnezeu.

Pe cruce Dumnezeu se exprimă, ni se comunică în totalitate. Dincolo de Cruce nu mai are nimic de zis și de dat. Căci pe cruce Se dă pe Sine și exact așa Se revelează ca fiind Dumnezeu…

La acest punct dorea să ne conducă Marcu, la o nouă idee despre Dumnezeu, diferită de ideile tuturor religiilor: Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine și numai Dumnezeu Se poate da în totalitate pe Sine… Și tocmai umanitatea lui Isus ni-L revelează pe Dumnezeu și nimic altceva…

vv. 29-30

29 Cei care treceau rosteau blasfemii, clătinând din cap și spunând: „Hei, tu care dărâmi templul și-l construiești în trei zile, 30 salvează-te pe tine însuți coborând de pe cruce!”

Cine sunt acești trecători de la picioarele Crucii, care blestemă? Suntem noi toți care la picioarele Crucii ne întrebăm: „De ce nu coboară?” Cu alte cuvinte, noi am vrea să-L luăm pe Isus de pe Cruce și să-l separăm de Cruce… Blestemul este păcatul împotriva lui Dumnezeu… Adevăratul păcat constă în a-L despărți pe Dumnezeu de Cruce și să ne gândim la un Dumnezeu care Se mântuiește pe Sine, adică la un Dumnezeu egoist ca noi…

Dumnezeu Se revelează pe Cruce și e Dumnezeu pentru că nu se mântuiește (salvează) pe Sine… Tocmai așa distruge Templul – imaginea noastră despre Dumnezeu – și construiește un altul în trei zile: va fi Trupul Său înviat…

Așadar, printre acești trecători ne aflăm și noi toți cu religiozitatea noastră, care dorim un Dumnezeu care să fie ca noi, egoist, care oricum Se salvează, pentru că pentru noi e important să ne salvăm pielea, pe care oricum o vom pierde… Însă noi am vrea ca Dumnezeu să fie garantul egoismului nostru…

Însă Dumnezeu nu-i așa, căci El nu Se mântuiește pe Sine, Dumnezeu nu coboară de pe Cruce… A-L separa, despărți pe Dumnezeu de Cruce e cel mai mare blestem…

Mahomed spunea că Isus n-a murit pe Cruce, căci e un profet, deci a fugit și, astfel, a murit un altul pe Cruce în locul Său…

Cea dintâi erezie creștină constă în a nega Crucea, a nega Trupul lui Cristos, căci ea susține că Dumnezeu nu poate fi așa…

În schimb, esența credinței noastre este că Dumnezeu e acesta, iar dacă El nu ar fi fost pe Cruce, nu ar avea sens crucea noastră, suferința noastră, moartea noastră… care există și nu are sens…

Și totuși, Isus e răstignit pentru a fi sensul a ceea ce nu are sens, pentru că răul pe care-l facem nu are sens, iar dacă nu-l facem, ar fi mai bine… De fapt, nici Isus nu dorea să fie pe Cruce…

Marele blestem este încercarea de a-l despărți pe Isus de Cruce, deoarece însemnă a nu recunoaște Crucea ca fiind semnul puterii Sale. Și care-i puterea lui Dumnezeu-Iubire? Este slăbiciunea care se expune la orice: aceasta e puterea Sa!

În cateheza anterioară am început contemplarea răstignirii, acum contemplăm Răstignitul…

De ce acest fel de pedeapsă (tortură) și de ce acest fel de moarte? Și în mod vizibil este expunerea, arătarea vieții care se dăruiește…

Într-un alt fel de moarte – căci Isus putea fi și lapidat, ca blestemător – exprima mai puțin dăruirea Sa. În schimb, prin această moarte, El ne arată viața care se dă… Bazându-ne pe ceea ce El a spus (deși cu mintea noastră umană nu înțelegem): „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35). Isus nu vrea să Se scape pe Sine, pentru că El e vița, viața profundă, deci El Se cheltuiește, nu Se scapă. El Se dă, ne dă viața… Prin uciderea, prin moartea Sa, nouă ne este dată viața…

vv. 31-32

31 La fel și arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii și spuneau: „Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva. 32 Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem și să credem!” Îl insultau și cei răstigniți cu el.

Iată ideea celor care sunt experți: arhiereii, cărturarii (teologii vremii) spun: cum de i-a mântuit pe alții, și nu Se poate mântui pe Sine? Acest fapt este pentru ei o glumă. Însă este exact astfel: i-a mântuit pe alții tocmai dându-Se pe Sine. În timp ce noi ne mântuim (scăpăm) pe noi înșine tocmai pierzându-i pe alții, Dumnezeu Se comportă în mod diferit: nu-i pierde pe alții pentru a Se mântui pe Sine. Din această cauză El e Dumnezeu…

„Cristos, Împăratul lui Israel”, Omul liber, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem și să credem… Dacă El s-ar coborî de pe Cruce și ar pune pe cruce pe cei care merită să fie răstigniți, adică pe noi toți, nu ar fi Cristosul, ci ar fi ca noi, și nici nu ar fi Împăratul lui Israel, care eliberează poporul, ci ar fi Acela care răstignește întreaga omenire… Prin urmare, tocmai pentru că nu coboară de pe Cruce, noi vedem și credem că El e Împăratul lui Israel.

Marcu notează că Crucea este marele mister care contrazice ideea noastră despre înțelepciune și putere…

Noi, prin tot ceea ce facem, urmărim să ne mântuim (salvăm) pe noi, dar, până la urmă ne pierdem… Credem că puterea noastră constă în a-i stăpâni pe alții, în a-i distruge pe alții și, la urmă, a ne distruge pe noi înșine… Pentru Isus lucrurile stau exact invers: în El se stinge violența noastră, căci El nu răspunde violenței cu violență, nu Se scapă pe Sine, ci Se dăruiește, rămâne pe Cruce.

Ei spun: „Dacă Tu cobori, noi vom crede…”. Dacă El ar coborî, însemnă că și El ar fi ca noi… Și noi vrem să coborâm și să-i urcăm pe alții pe Cruce… Tocmai pentru că rămâne pe Cruce, ne arată că într-adevăr e Dumnezeu… Nu stă pe Cruce pentru că-i place, pentru că El nu dorea Crucea…

Și cei răstigniți cu El Îl insultau… Nu doar trecătorii, nu doar experții, dar nici cei răstigniți cu El nu-l înțeleg, și-L insultă… Acest fapt însemnă că Crucea e stupiditate pentru orice înțelepciune umană și e neputință pentru orice dorință a omului… În realitate, Crucea este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea și puterea Iubirii care ne mântuiește…

Marcu vrea să sublinieze că niciun om nu-L înțelege pe acest Dumnezeu, și toți am vrea să fie exact opusul și să Se salveze pe Sine. „Salvează-Te și coboară de pe Cruce” este refrenul versetelor…

Și El s-a gândit la această posibilitate, căci nici nu dorea să urce pe Cruce… Dar de ce nu coboară? Pentru că El e Dumnezeu, și acesta e misterul!

Acest mister va fi dezvoltat de Luca, dar acum e important să reținem că Dumnezeu nu e așa cum credem noi (cum ni-L închipuim noi)… Dumnezeu e obiectul violenței noastre și nu răspunde cu violență violenței noastre… De multe ori violența noastră nu-i dictată (cauzată) de răutate, ci de încercarea stupidă (omenească) de a ne salva…

Marcu se oprește aici și acum trece la contemplarea a ceea ce se întâmplă pe Cruce: el a văzut ce fac alții, iar acum ne descrie ce face Isus…

vv. 33-34

33 Pe la ceasul al șaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. 34 La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: „Eloí, Eloí, léma sabactáni?” care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

După o anume tradiție, Adam a fost creat în dimineața zilei a șasea (acum ne aflăm în ziua a șasea), la amiază a păcătuit, a venit întunericul pe tot pământul (păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu, de lumină și de creație), iar la ora trei după masă, Dumnezeu îl întreabă: „Adame, unde ești?” „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”…

În acel ceas Adam e departe de Dumnezeu, ascuns în moarte. Și Dumnezeu se ascunde și spune: „De ce M-ai părăsit?” Așadar, Isus reconstruiește istoria lui Adam…

„Ora a șasea” este miezul zilei; e ora în care soarele strălucește deplin. Dar se întunecă tot pământul… Soarele e simbolul cosmic al vieții, dar se întunecă soarele de amiază…

Primul lucru pe care Dumnezeu l-a făcut este crearea luminii, începutul și temelia creației… Păcatul l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, de lumină. Păcatul conduce lumea la haos, la întunericul de la început… Fapt pentru care, pe Cruce, are loc sfârșitul lumii vechi… Când se vorbește despre sfârșitul lumii, trebuie să știm că deja s-a întâmplat… Pe Cruce deja s-a înfăptuit (și consumat) tot răul, pentru că un rău mai mare decât cel de a-L ucide pe Dumnezeu nu se poate face… Așadar, acesta e cel mai mare rău posibil, deci e sfârșitul lumii vechi… Altfel spus, pe Cruce răul deja și-a consumat întreaga sa putere negativă…

Și se întunecă soarele până la ceasul al nouălea… La ora a noua, Isus a strigat… Și în strigătul lui Isus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” se află cuprins strigătul întregii omeniri care L-a părăsit pe Dumnezeu.

Explic… Toți L-am părăsit pe Dumnezeu, dar nu noi simțim răul, pentru că noi nu-L iubim pe Dumnezeu… Însă Dumnezeu care ne iubește, El simte părăsirea: adică răul pe care noi îl săvârșim îl simte El care ne iubește, nu noi… Așadar, tot răul întregii omeniri care L-a părăsit pe Dumnezeu îl simte Acest Om, care e Dumnezeu. Simte răul părăsirii și moare din cauza acestui rău…

În spatele acestui fapt avem un lucru ciudat: Dumnezeu Se simte părăsit de Dumnezeu. De fapt, păcatul nostru constă în a-L fi părăsit pe Dumnezeu. Iar Isus ia asupra Sa acest rău, faptul de a-L fi părăsit pe Dumnezeu… Și-l simte Fiul, Fiul a cărui ființă este să fie în Tatăl… Așadar, experimentând părăsirea Tatălui, Isus experimentează răul absolut. Dar și Tatăl care L-a părăsit pe Fiul simte răul absolut. Altfel spus, răul Îl atinge direct pe Dumnezeu, și acest fapt ne revelează cine e Dumnezeu: El e iubire absolută pentru noi…

Cine strigă în întuneric, din punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, fiind părăsit de Dumnezeu? E Fiul cel care strigă: Tată! „De ce M-ai părăsit?”

Prin urmare, în strigătul fiecărui părăsit de Dumnezeu, de acum înainte, Dumnezeu aude strigătul Fiului… Iar Fiul e prezent în fiecare părăsit de Dumnezeu. De acum înainte nu mai există vreun punct îndepărtat de Dumnezeu în care Dumnezeu să nu fie prezent, căci pe Cruce Dumnezeu s-a așezat în punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, cel al părăsirii de către Dumnezeu… Și niciun om părăsit, de acum nu mai e părăsit, căci Dumnezeu s-a părăsit pentru el (Isus L-a părăsit pe Tatăl pentru a fi cu omul, pe Cruce)…

Aici se întâmplă ceva ciudat: acest strigăt e strigătul cel mai mare al răului, e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, în întuneric, după trei ore de întuneric este adresat lui Dumnezeu… Și, de acum, acest strigăt adresat lui Dumnezeu devine strigătul care umple tot golul răului, devine un strigăt către Tatăl, pronunțat de Fiul, de Fiul care se află în acel loc pentru că El cunoaște iubirea Tatălui față de toți oamenii…

Dar acest strigăt al Fiului este egal cu cel al Tatălui, căci Tatăl nu suferă mai puțin decât Fiul… Este iubirea lui Dumnezeu pentru om, iar evanghelistul vrea să ne arate că Dumnezeu e iubire față de om… Că e opus imaginii pe care o avea Adam despre Dumnezeu, căci el credea că Dumnezeu ar fi antagonistul omului, un egoist…

În acest punct, cu adevărat Dumnezeu devine Domnul întregii creații, căci de acum nu mai există niciun punct îndepărtat de Dumnezeu în care să nu fie prezent Fiul și Tatăl care ascultă strigătul Fiului… După acest strigăt nu mai există pierzanie pentru niciun om. Acest strigăt al Fiului este mântuirea lumii, acest strigăt de părăsire, căci lucrul cel mai rău constă în a fi părăsiți de Dumnezeu… În acest strigăt notăm că Dumnezeu Se părăsește pe Sine, iar Dumnezeu e viață, iubire, pace, bucurie, părăsire, pierzanie absolută… Dar în acea părăsire absolută Se află El…

Acesta e cel mai mare mister care ni-l revelează pe Dumnezeu, un Dumnezeu care Se pierde, care se părăsește pentru om…

Din această cauză Crucea este elocventă dincolo de orice raționament (teorie), căci niciunui om nu-i poate fi frică de un Dumnezeu răstignit… Îi va fi scârbă, ori va spune că-i imposibil un asemenea lucru, sau că Acesta e un blestemat…

Însă Pavel spune: „Întru care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței. Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,3.9)… Tocmai acest Trup e manifestarea lui Dumnezeu… Altfel spus, Dumnezeu, din iubire, și-a însușit punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, astfel încât de acum totul să fie umplut de prezența Sa… Este misterul măreției lui Dumnezeu, care e foarte diferită de felul în care ne-o închipuim noi…

Noi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, iar Isus ia asupra Sa neliniștea acestei îndepărtări și strigă „Dumnezeul Meu… pentru ce M-ai părăsit?” Isus simte în Sine greutatea îndepărtării, a tuturor îndepărtărilor, o ia asupra Sa… Acesta este aspectul cel mai profund și dureros al pătimirii, nu suferințele fizice… Căci la nivel fizic, alți oameni poate că au suferit mai mult decât Isus (martirii, și nu numai), însă acest abis al îndepărtării Îl ia asupra Sa numai Isus, numai El simte întreaga îndepărtare, părăsire

În special părăsirea lui Dumnezeu… Noi știm că Dumnezeu nu ne părăsește. Mai mult, știm că noi L-am părăsit… Dar, ca Fiul – care-L cunoaște și-L iubește pe Tatăl – să Se simtă părăsit, aceasta este tragedia absolută… Într-adevăr, răul omului Îl atinge pe Dumnezeu în natura Sa de Dumnezeu care e Iubire: El nu este Dumnezeul impasibil, ci e Dumnezeul care iubește și pătimește pentru noi…

Dacă aveți fii sau prieteni, simțiți răul, durerea persoanei pe care o iubiți. Iar dacă un om iubește o persoană, iar aceasta din urmă îl părăsește… Cine părăsește nu simte nimic, dar cine iubește simte întreaga părăsire…

Iar Dumnezeu care ne iubește simte tot răul. Iar adevăratul rău al omului este părăsirea. Nu există un rău superior… Iar părăsirea lui Dumnezeu e părăsirea absolută… și El e prezent și în acest loc… Astfel încât niciun părăsit să nu mai fie părăsit de Dumnezeu… Și numai astfel le mântuiește pe toate. Dacă nu, nu ar avea răspuns acel rău profund (pe care toți îl experimentăm într-un fel sau altul) care se numește părăsirea vieții – în diferitele ei forme – iar părăsirea cea mai mare e părăsirea de noi înșine, căci și pe noi ne pierdem…

Nu ne gândim prea mult la acest adevăr, mereu stăm la o oarecare distanță de acest argument, poate că nici nu ne-am gândit vreodată…

Înțelegem motivul pentru care Pavel spune: „Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, și pe Acesta răstignit” (1Cor. 2,2)? În vestirea Crucii stă întreaga sa înțelepciune. Și Bonhoeffer spunea: „Crucea și Răstignitul sunt distanța pe care Dumnezeu a pus-o între Sine și idol”… Este distanța infinită care există între Dumnezeu și toate închipuirile noastre despre El… Și cu cât mai mult medităm acest mister, cu cât mai mult Îl înțelegem pe Dumnezeu, cu atât mai mult înțelegem omul și cu atât mai mult înțelegem bucuria de a putea trăi, căci, de acum, toate sunt pline de prezența lui Isus.

vv. 35-36

35 Unii dintre cei care erau de față, auzindu-l, spuneau: „Iată, îl cheamă pe Ilie!” 36 Cineva a alergat și a înmuiat un burete în oțet și, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând: „Lăsați, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!”

Îl așteptau pe Ilie mai înainte de sfârșitul lumii. Ilie era omul minunilor imposibile, deci îl așteptau… Dar îl așteptau pe Ilie și pentru un alt aspect: ce trebuia să facă Ilie după Maleahi (cf. cap.3)? Trebuia să vină și să-i împace pe tați cu fii și pe fii cu tați… Cu acest cuvânt se încheie VT…

Iar pe Cruce, Ilie vine… Inima Fiului este împăcată cu Tatăl fiecărui fiu, pentru că omul cel mai îndepărtat de Dumnezeu este Răstignitul care Se adresează Tatălui spunând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu”, protestând față de părăsirea Sa… Iar inima Tatălui se împacă cu toți fiii, pentru că în ultimul dintre fii, El deja s-a împăcat cu toți, chiar și cu cei care nu-L cunosc, căci Fiul Său a luat locul celui din urmă…

Așadar, Crucea e împlinirea întregii profeții.

Venirea lui Ilie e judecata lui Dumnezeu, este Dumnezeu care se revelează în istorie pentru a judeca lumea… Pe cruce e judecată lumea. Și care este judecata? Că Dumnezeu Se pierde pentru om și așa îi mântuiește pe toți… Tocmai pentru că rămâne pe Cruce ne mântuiește pe toți…

Și vine Ilie… Isus spune că Ilie deja a venit, vorbind despre Botezătorul, care e prefigurarea lui Dumnezeu… Și i-au făcut tot ce au vrut, la fel ca Mie…

Pe Cruce vine Ilie pentru judecata finală, care e această împăcare universală în care toți devenim fii și descoperim iubirea Tatălui pentru toți… Deja întreaga lume-L iubește pe Dumnezeu pentru că omul cel mai blestemat dintre toți, Răstignitul, Cel părăsit de Dumnezeu, Îl iubește. Iar Dumnezeu, în Cel Răstignit, iubește întreaga omenire, căci nu poate să facă altfel… Și la sfârșit iubirea Sa e recunoscută și răsplătită. Și pe Cruce întreaga lume e împlinită… Pe Cruce iubirea deja a biruit moartea. Vor înțelege acest adevăr după Înviere, dar deja pe Cruce este biruit tot misterul răului lumii, care e părăsirea…

vv. 37-38

37 Dar Isus, scoțând un strigăt puternic, și-a dat sufletul. 38 Atunci catapeteasma g templului s-a sfâșiat în două de sus până jos.

Pe Cruce Isus strigă de două ori. Primul este un strigăt care conține (cuprinde) tot răul omului, e un strigăt de moarte, e strigătul părăsirii… În schimb, al doilea strigăt e diferit. De ce? Căci se spune „Și-a dat spiritul”…

Noi suntem obișnuiți să credem că „a-și da spiritul” este identic cu „a muri”… dar în acest text se dorește să se sublinieze că Isus a dăruit Spiritul, L-a suflat… De fapt, „catapeteasma templului s-a rupt în două”, deci s-a rupt cerul, elementul care-l separa pe Dumnezeu de om. Prin urmare, strigătul mare și „unul care începe să respire” indică nașterea fiului… De fapt, se va spune: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu”. Așadar, avem scena nașterii lui Dumnezeu pe pământ tocmai în acest om care Se dă în totalitate pe Sine – ca părăsit de Dumnezeu, Se încredințează lui Dumnezeu – și Se naște omul nou, Se naște Dumnezeu pe pământ… Nu mai există despărțire între Dumnezeu și om, căci catapeteasma se rupe… Este strigătul puternic al creaturii care se naște… În El se naște omenirea nouă. Și ne dă Spiritul Său. Este noua creație. A murit vechiul Adam și se naște omul nou, care e însuși Dumnezeu…

Dacă la botez s-a „rupt” cerul, aici s-a rupt catapeteasma Templului… Dacă la botez vocea Tatălui L-a numit Fiu, aici un păgân Îl numește Fiul lui Dumnezeu…

v. 39

39 Când centurionul, care stătea în fața lui, a văzut cum și-a dat sufletul, a spus: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

Sutașul e persoana cea mai îndepărtată care există, fiind comandantul plutonului de execuție, cel care L-a ucis…

Acum „el vede”. Ultima minune a fost tocmai restituirea vederii… El vede pentru că stă acolo… înaintea Lui, și vede că-Și dă sufletul în acest fel…

Evanghelistul vrea să ne conducă, împreună cu sutașul, să stăm înaintea lui Isus și să-L vedem, să vedem că așa Își dă spiritul… Toate minunile din Evanghelie doresc să ne conducă să stăm lângă sutaș ca să vedem ce se întâmplă… Să-L vedem că moare așa și să spunem: „Într-adevăr Acesta era Fiul lui Dumnezeu”…

„Era” nu pentru că acum nu mai este, ci pentru că acum înțeleg că și mai înainte El era Fiul lui Dumnezeu, dar mai înainte nu puteam să înțeleg… Numai datorită Crucii eu înțeleg că El era și mai înainte Fiul lui Dumnezeu, pentru că este Unul care știe să iubească așa, Acesta e Dumnezeu…

Și toată Evanghelia urmărea să ne ajute să-L recunoaștem pe Dumnezeu prezent în acest om. Și, astfel, tot ceea ce El a făcut înțelegem numai prin prisma Crucii (din înaltul Crucii)… De ce? Datorită acestei iubiri infinite pentru noi… Și astfel înțelegem că toată viața Sa este o revelație a lui Dumnezeu: e un Dumnezeu care exact astfel iubește omul și, iubindu-l așa, Se revelează ca fiind Dumnezeul iubirii și al eliberării omului…

Tocmai contemplând acest Dumnezeu, în sfârșit, omul este eliberat de imaginea sa falsă despre Dumnezeu, de imaginea sa falsă despre om, de frică, de violență, și poate trăi ca om nou, ca fiu și frate… Aceste teme vor fi dezvoltate de Luca.

În schimb, Marcu vrea să ne conducă să-L cunoaștem pe Dumnezeu în mod diferit, căci important este să înțelegem că Dumnezeu este pe Cruce și nu-i așa cum credeam eu…

Pare absurd: vezi înaintea ta un om care moare și spui: „Cu adevărat acesta era Dumnezeu. Și numai acum înțeleg…”. Și tocmai așa este…

Acesta e un text care ne îndeamnă la contemplare: și cu cât mai mult un om stă înaintea acestei scene, cu atât mai mult înțelege și se înțelege…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila