Erau și unele femei care priveau…
Ps. 33 (34)
„Priviți la El și veți fi strălucitori”. Acest îndemn se potrivește cu textul nostru… Lumina care vine de la El ne invadează, ne pătrunde…
Deja am contemplat scena Crucii. Acum am crede că totul s-a sfârșit: Domnul a murit pe Cruce și s-a terminat totul… Însă de aici începe totul!
Toate evangheliile notează că începutul Bisericii este la picioarele Crucii, aici începe noua omenire. Adică de aici începe evanghelia. Însă de acum înainte evanghelia e ciudată…
Evanghelia apocrifă după Toma se încheie cu următoarele cuvinte: Isus urcă împreună cu apostolii pe Muntele Măslinilor, mai înainte de Înălțare, dar și Maria Magdalena vrea să meargă cu ei și se ceartă cu Petru, iar Petru, care vrea să o trimită de acolo, Îi spune lui Isus: „Magdalena vrea să vină cu noi, dar nu poate, pentru că e o femeie”… Isus îi răspunde: „Fii liniștit, eu o voi face un bărbat, căci nicio femeie, dacă nu devine bărbat, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu”… Și așa se încheie Evanghelia după Toma… Un text agnostic, în care femeia interpretează elementul matern, elementul negativ, care trebuie abolit…
În textul nostru situația e exact opusă… După moartea lui Isus în prim-plan avem numai femeile…
Avem trei femei la picioarele Crucii, două la mormânt (căci una a mers să se comporte ca bărbații) și, din nou, trei în ziua Învierii.
Cu aceste trei femei începe moștenirea, începe Cristosul-Înviat în istorie…
Se sparge vasul, iese parfumul tocmai din vasul spart, din trupul Fiului lui Dumnezeu iese parfumul lui Dumnezeu pe pământ, iar parfumul sunt femeile – parfumul este prezența – care încă sunt în prezența continuă a lui Dumnezeu în istorie și sunt începutul Bisericii, al comunității.
„Sub mărul acesta am trezit iubirea ta, aici unde te-a născut și ți-a dat lumina zilei mama ta”, îi spune mirele miresei, în Cântarea Cântărilor. Omenirea nouă se trezește la picioarele Crucii, căci, văzând acea iubire absolută a lui Dumnezeu, îi dispare somnul, îi dispare frica, se termină moartea și avem trezirea, învierea…
Ioan spune: „Îl vor privi pe Cel pe care L-au împuns” și tocmai privindu-L pe Cel pe care L-am împuns se naște ceva nou… Din coasta lui Adam a fost generată Eva… Din coasta străpunsă a lui Isus iese noua omenire…
Este interesantă scena în care Adam o naște pe Eva din coasta sa, căci se subliniază că un bărbat generează o femeie… Dar e fundamental să fie așa! Căci ce însemnă?
Mai înainte, nu existau nici bărbatul și nici femeia, adică nu exista nimeni…
Când începe să existe Adam? Când din rana inimii sale se naște Eva! Adică atunci când iubește femeia, o generează, pentru că iubirea îl face pe celălalt să trăiască…
O generează din rana inimii sale. Și atunci se naște Eva. Dar se naște și Adam ca fiind cel care iubește. E clar?
Fiecare dintre noi, iubind, îl generează pe celălalt și-l lasă să trăiască așa cum este și-l iubește… Așadar, și bărbatul poate deveni maică în acest sens… Căci dacă ar fi în sens fizic, nu ar mai fi bărbat…
Scena în care, din Adam care doarme, se naște Eva, este aceeași pe care evanghelistul Ioan o folosește în cazul Crucii. Din coasta străpunsă a lui Cristos, adică contemplând iubirea infinită pe care Dumnezeu o are față de mine, eu mă nasc, sunt generat de această iubire, mă nasc ca om nou, înțeleg cine este El și cine sunt eu, văd Fața Sa și în Fața Sa o văd pe a mea… Este nașterea mea…
Așadar, la picioarele Crucii avem nașterea Bisericii, a comunității.
Comportamentul acestor trei femei ne prezintă cele trei momente fundamentale ale credinței creștine sintetizate în Botez…
În ce constă Botezul? Ni se explică în Rm. 6, 3; Col. 2, 12 și în multe alte texte… Botezul însemnă a muri cu Cristos, a fi împreună-îngropați cu Cristos, a Învia cu Cristos, deci a ieși din mormânt… Este exact ceea ce fac aceste trei femei…
În această cateheză ne vom opri împreună cu ele la picioarele crucii…, apoi vom vedea ce fac ele la mormânt și, în final, vom vedea ce fac în cazul Învierii… Aceste trei scene sunt cele trei aspecte ale botezului nostru…
După ce am citit Evanghelia și L-am contemplat pe Cel răstignit, începe Botezul…
A se boteza însemnă a se scufunda, a intra… Aceste femei intră (se scufundă) în această iubire a lui Isus, mor față de ele însele, se leapădă de egoismul lor, pentru că, în sfârșit, Îl văd pe Unul care le iubește infinit… Atunci se scufundă până în moarte, adică acceptă și limita, și moartea și devin persoane noi… Persoane care se acceptă pe ele însele, în începutul și în sfârșitul lor, pentru că există o Iubire care le generează și prin care trăiesc (cu care se hrănesc) și deja trăiesc prin această Iubire, care deja a biruit moartea, pentru că Crucea este victoria asupra morții…
Ne vom opri asupra sensului (însemnătății) botezului nostru, care izvorăște din contemplarea Crucii… În această cateheză vom vedea felul în care aceste trei femei o contemplă…
Când analizăm doar unu sau două versete, trebuie să fim atenți. Spre exemplu, în Mc. 1, 35 ni se prezintă rugăciunea lui Isus; sau în Mc. 15, 21 avem figura Cireneului…
Vom examina numai două versete, care vorbesc despre trei femei. De aici înainte, îndreptându-ne spre scena învierii, femeile vor ocupa un loc tot mai important… vor deveni chiar trimisele, apostolii de gen feminin care vor mărturisi Învierea…
Se citește Mc. 15, 40-41
40 Erau și câteva femei care priveau de departe; printre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic și a lui Ioses, și Salome, 41 care îl urmau de când era în Galileea și îl slujeau; și multe altele care urcaseră cu el la Ierusalim.
Din nenumăratele lucruri pe care ar fi putut să ni le prezinte în acest moment al evangheliei, Marcu alege aceste trei femei „și multe altele”… Și cu ajutorul acestor două versete vrea să ne indice nașterea Bisericii.
Aceste două versete sunt un compendiu de ecleziologie… Mai întâi de toate, femeile sunt la picioarele Crucii, iar Biserica se naște în acel loc; apoi, sunt prezente doar femeile și vom vedea motivul; apoi, ele privesc, urmează, slujesc și urcă cu El până la Ierusalim.
Toate aceste aspecte sunt exact însușirile Bisericii: a fi la picioarele crucii,
a-L contempla pe Isus, a fi femeie, a-L urma, a-L sluji, a urca cu El la Ierusalim… Așadar, toate însușirile esențiale ale comunității creștine le aflăm în aceste două versete…
Așadar, să începem să comentăm textul.
Primul lucru este faptul că ele stau acolo. Bărbații nu-s prezenți, pentru că ei au de făcut lucruri importante…
Ce înseamnă a sta acolo să privești un mort? Însemnă pierdere de vreme! Apoi, poate că ar lăcrima, dar este indecent pentru un bărbat… E adevărat că Isus era bun, dar a falimentat. Însă noi știm că începe Împărăția lui Dumnezeu și-i un ideal just de-al nostru, deci cel puțin să mergem să organizăm revolta, adică să ne protejăm din cauza fricii… Așadar, atunci când nu mai există nimic de făcut, bărbații, pentru că se cred inteligenți, se retrag (nu vor să piardă vremea)…
Însă aceste femei nu sunt inteligente, Îl iubesc și stau acolo. Și e primul lucru important… Biserica se naște nu din ceva ce facem noi pentru că suntem isteți, buni, inteligenți… Cel puțin spunem că suntem astfel, dar de fapt ne refugiem în fricile noastre…
Femeile au curajul să stea acolo și să contemple această Iubire. Stau acolo. Cea mai mare putere pe care poate să o aibă un om este să stea acolo și să contemple această Iubire. Și acesta e botezul! Să stea acolo și să privească…
În general, noi nu privim ceea ce nu putem face… Dacă întâlnim un sărac, putem să facem milostenie fără să-l privim. Iar dacă nu-i facem milostenie, ne întoarcem în cealaltă parte, nu îndrăznim să-l privim… Pentru că dacă-l privești, celălalt intră în tine… Ceea ce privești îți intră în inimă, iar dacă privești bine, tu ieși afară din tine… Ți se face milă de celălalt. Ochiul e organul cel mai slab. Nu face nimic, și dacă face ceva, este numai pentru că nu vede bine, ochiul îl lasă pe celălalt să intre în tine și te lasă pe tine să ieși spre celălalt…
Iată felul în care se naște Biserica, noua umanitate: din această privire… Această privire care face în așa fel încât Isus-răstignit – iubirea acestui Om, care cu adevărat e Dumnezeu pentru că iubește așa – să intre în inima lor… Și-L lasă să intre… Penultima și ultima minune au fost tocmai vindecarea vederii… Așadar, adevărata problemă a omului este a privi și nu a face: a lăsa să intre în tine și ceea ce vezi te „compromite” (te tulbură și te antrenează)…
Și privind, în inima lor intră această Iubire, Cristos-răstignit… Și privindu-L, nu doar El intră, ci ele însele sunt pe Cruce, pentru că dacă vezi persoana pe care o iubești acolo, ochiul te conduce spre ea, e un ex-taz, te conduce afară din tine spre celălalt…
Așadar, ce simt ele privind Crucea? Ele simt pentru Cristos aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de lume. Ele simt față de El aceeași iubire pe care și Isus o are față de ele. Exact în aceste aspecte constă creștinismul care ne mântuiește: a avea față de Dumnezeu aceeași iubire pe care El o are față de noi, pe care ne-a arătat-o pe Cruce, și a ne scufunda în această Iubire și a trăi prin ea… Atunci suntem omul nou, generat de iubire, născut pentru libertate, pentru că știm de unde venim (din această rană a iubirii) și știm încotro mergem (mergem spre această iubire) și știm ce facem (trăim această iubire)…
Totul constă în a privi! A privi însemnă a fi.
Harul presupune existența naturii. Ceea ce se întâmplă e un mare har, dar presupune trupul dat din iubire…
Trecând prin spital, am remarcat că într-o situație de mare durere alături de suferinzi sunt femeile… Bărbați erau puțini… Apoi există un mod diferit al femeilor de a fi acolo în comparație cu modul bărbaților. Am observat că bărbații sunt dezorientați, nu știu ce să facă, deoarece sunt cei care trebuie să facă mereu ceva, refugiindu-se în a face (în muncă). În schimb, femeia stă acolo și atât… În momentul suferinței femeile sunt mereu prezente: ele cunosc viața, fie când începe, fie când se încheie… Bărbații? Mai puțin…
Înțelegem că Evanghelia după Toma e adevărată exact în sens opus? Adică niciun bărbat care nu devine femeie în acest sens nu intră în Împărăția lui Dumnezeu… Adică în sensul de a ști să privească, să primească, să-l conceapă, să-l simtă pe celălalt în interiorul său, dar și să iasă din sine…
Prin urmare, „a vedea” însemnă toate acestea: a vedea, a permite să intre, a ieși și a iubi așa cum ești iubit, deci, contemplarea Crucii… De aici se naște Biserica: „Sub mărul acesta am trezit iubirea ta” (Cânt. 8, 5)… Mai înainte de a contempla această iubire, atât bărbatul, cât și femeia dorm… Adică mai înainte omul încă e mort, pentru că încă nu s-a născut. Cine nu-i iubit nu-i născut…
Numai contemplând această iubire infinită un om se naște așa cum este, în bine și în rău, păcătos și drept, dar nu-i relevant… Numai acum sunt! În sfârșit, sunt liber să fiu ceea ce sunt: exist pentru Celălalt care mă iubește dându-Și viața pentru mine… Atunci eu mor față de eul meu egoist, nu mai trăiesc pentru mine, trăiesc și eu prin iubire, răspund iubirii. Și aceasta e moartea baptismală, căci moare egoismul, eul meu fals, moare îngrijorarea mea cu privire la ce va fi cu mine, care mă face să mă închid în mine și îmi distruge relațiile cu alții și libertatea… În sfârșit, sunt liber de toate acestea, percep această iubire, o primesc și răspund acestei iubiri…
Acest fapt îmi dă identitatea mea și aceasta e libertatea creștină, și această identitate e mântuirea omului…
Crucea este cea care-i dă omului această identitate, și nimic altceva… Orice alt om care-mi vrea binele, mă iubește cu o iubire care izvorăște din Cruce, cu diferența că iubirea oamenilor e limitată… În schimb, iubirea Crucii merge dincolo de moarte și e un Răstignit deja mort…
E importantă această privire „compătimitoare”, milostivă (a pătimi cu, a simți cu)…
Privirea acestor femei sub Cruce este aceeași privire a lui Dumnezeu față de lume, față de noi… Trăiesc cu aceeași privire, adică cu aceeași iubire, cu aceeași viață, căci iubirea este viață…
Așadar, iubirea lui Cristos care a murit, nu a murit, ci ne-a dat nouă viața… Noi trăim prin această iubire, care e Spiritul Său, și noi trăim în sfârșit liberi, fii, pentru că Fratele ne-a iubit în acest fel… Din această cauză niciodată nu trebuie să ne obosim să privim crucea, căci e sinteza totului și-i acel „a se scufunda” în această iubire…
Dacă noi suntem scufundați în fricile noastre, în noaptea noastră, în sfârșit aici ne scufundăm în lumină… Dacă intrarea în noapte te închide în tine și te determină să te aperi, contemplarea Crucii îți oferă libertatea unui zbor infinit…
Aceasta e prima însușire a Bisericii, acest „a sta acolo și a privi”…
Iată încă o semnificație a acestei priviri, care nu-i o privire curioasă, ci e o privire de „ex-taz” care-l determină pe cel care privește să iasă din sine… E o privire care-și arată dorința și astfel devine rugăciune, exegeză, teologie a Crucii, adică înțelegerea gestului de iubire al Domnului… Această privire devine rugăciune și teologie…
Obiectul privirii e important, iar Luca îl numește „theoria”… Theoria este spectacolul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu dă spectacolul despre Sine pe Cruce, în sfârșit, Îl văd față în față… Văd fața Celui din care m-am născut. Deci, este o naștere, căci vezi fața Mamei… În sfârșit, vezi adevărata ta față: e această Iubire infinită pentru mine, chipul meu, identitatea mea… Deci, nu-i acea identitate de care mă temeam în închipuirile mele fricoase…
Trebuie să ne oprim la infinit la această scenă… Această contemplare e centrul a tot ceea ce există: e mântuirea lumii. Toate au fost create în Cristos. Toate sunt iubite de Tatăl infinit de mult în Fiul, ca participare la viața filială și în Cristos. Toate își află răscumpărarea lor, identitatea și lumina lor… De aceea, nimic nu trebuie pierdut (aruncat) și întreaga creație e frumoasă… Iar omul e „foarte frumos”, acel om care L-a răstignit pe Domnul pe Cruce…
Iar ele „privesc de departe”…
E minunat să observi de la distanță. Și Petru privea de departe… Apoi, apropiindu-se tot mai mult, femeile Îl vor lua în mâinile lor, Îl vor pune în mormânt…
Mormântul va crea o distanță. Dar femeile Îi sunt aproape, Îl pun în mormânt, iar apoi vor intra în mormânt și vor descoperi că nu este acolo, pentru că-i în interiorul lor… Deci, tot mai aproape… Mișcarea apropie această iubire: de departe vine aproape, apoi e înăuntru… Acestea sunt femeile!
Femeile sunt obișnuite cu viața, cu limita, cu moartea, cunosc misterul…
Ele sunt trei. Să ne amintim că erau trei discipoli aleși, care au văzut Schimbarea la față, agonia în grădină, scene care erau imagini ale Învierii și ale morții…
Bărbaților le este rezervată imaginea vieții și a morții, dar acestor trei femei le este rezervată realitatea morții și a vieții lui Isus. Ele îi înlocuiesc pe cei trei discipoli preferați. De ce? Tocmai pentru că privesc și sunt femei… Femeile au calități fundamentale, calități pe care le are și Dumnezeu: „Dumnezeu este stupid și slab pentru că iubește”. Dacă ar fi fost puțin egoist ar fi fost foarte inteligent, șmecher și arogant (autoritar)… Aceasta este ideea noastră despre inteligență și putere…
În schimb, femeile au înțelepciunea și puterea iubirii, care le fac slabe și stupide din punctul de vedere al celui șmecher…
Șmecherii – bărbații – toți au dispărut în acest moment, este clar că în acest loc puterea lor trebuie să plece, căci ce ar putea să facă înaintea morții? E o prostie să stai acolo…
În schimb, tocmai stând acolo, tu înțelegi viața…
Așadar, femeile au calitățile lui Dumnezeu, care sunt calitățile fundamentale ale Bisericii: slăbiciunea și stupiditatea lui Dumnezeu și a iubirii… Apostolul Pavel notează că „Fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni „nebunie”, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (1Cor. 1, 25). Este puterea iubirii care se face slabă, vulnerabilă înaintea întregului rău al celui iubit și atât de puternică încât îl duce pe proprii umeri.
O astfel de slăbiciune, care nici înaintea ultimei limite (a morții, a singurătății) nu se dă înapoi… Compasiunea depășește chiar și singurătatea extremă a morții; o iubire care trece dincolo de moarte…
Însușirile Bisericii constau în a sta la picioarele Crucii, adică în a privi și a avea însușirile acestor trei femei, nu ale celor trei discipoli care au dispărut pentru că au avut lucruri mai importante de făcut, adică să-și salveze pielea (deși nu îndrăznesc să o spună), să și-o salveze justificându-și comportamentul, iar apoi să contraatace…
Faptul că femeile stau acolo este o țintă, dar și un punct de plecare… Ținta este să fie acolo și să privească și e rezultatul însușirilor tipice discipolului, adică a-L urma, a-L sluji, a urca la Ierusalim. Toate acestea țintesc a sta acolo și a privi, reprezentând acțiunea care culminează cu contemplarea… Apoi, adevărata acțiune se naște din această contemplare… Cu alte cuvinte, o urmare a Sa, o acțiune care nu se naște din compasiune, nu este o adevărată acțiune, ci e o acțiune care caută puterea… Așadar, mila este temelia oricărei acțiuni adevărate; orice alt motiv urmărește doar dominarea, stăpânirea altora…
Ne dăm seama că acțiunile noastre nu sunt stimulate de milă, pentru că celălalt este obiectul puterii noastre, îl ajut pentru că în acest fel eu valorez mai mult…
Mila (compasiunea) e calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, care L-a condus să intre în noi, în situația noastră… Iar aceste femei fac la fel: mor față de eul lor și trăiesc prin iubirea Sa. Și acesta e începutul vieții divine… Această scufundare e sensul Botezului…
Din această milă izvorăsc însușirile fundamentale, care în Evanghelia după Marcu sunt însușirile discipolului și ale Bisericii. Cea dintâi este a-L urma…
Să spunem câte ceva despre numele femeilor…
Cine sunt ele? Sunt destul de necunoscute, în afară de Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosif, care cu multă probabilitate e mătușa lui Isus… Despre Maria Magdalena și Salomeea, nu știm precis cine sunt. Și-i frumos că nu știm… Cu siguranță că sunt persoane care-L iubesc pe Domnul și care au un nume…
Este interesant că în Biserică se va vorbi despre Petru, Iacob și Ioan, care fac multe lucruri importante. Dar dacă nu ar fi fost aceste femei, nu ar fi existat nici măcar ei: ei nu ar fi știut nici unde L-au pus după ce a murit, nici că a înviat, ci ar fi rămas închiși în Cenacol, din frică, încercând să organizeze răscoala…
În schimb, aceste femei sunt în relație cu El și în viață și în moarte și dincolo de moarte, așa cum este El față de ele…
Ele „Îl urmau”… Este prima însușire a discipolului: cine iubește urmează, face același drum, face aceleași alegeri de viață…
De ce Îl urmează? Pentru că-L iubesc! Pentru că au fost cucerite de El, pentru că El e viața lor… Din această cauză Îl urmează…
De ce Isus este viața mea? Pentru că-L văd în acel loc, din cauza acestei priviri…
Cuvântul „Urmare” este firul conducător al întregii Evanghelii după Marcu, care însemnă a urma drumul lui Isus…
Ele nu doar Îl urmau, ci-L slujeau… În prima minune, cea cu soacra lui Petru, se spune că ea „Îl slujea pe Isus”. Domnul se definește pe Sine: „Eu am venit să slujesc…”. Iar a sluji însemnă a-l iubi pe celălalt cu propria viață: este opusul lui „a aservi, a subjuga”…
Aceste femei sunt ca Isus: slujesc și iubesc în mod concret, nu doar cu vorba, ci cu faptele și în adevăr… Aceasta este cealaltă însușire a discipolului…
Și-i interesant că nu erau numai trei, căci în text se vorbește despre „multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim”… Evanghelistul insistă că erau „multe altele”, că toate erau femei. Putea măcar să spună că acolo era și vreun bărbat… Ioan, care scrie evanghelia sa, spune că era prezent și el…
Așadar, era o mulțime de discipoli de genul feminin…
Verbele sunt la imperfect, exprimând că încă Îl urmează și-L slujesc. Ele sunt expresia Spiritului lui Isus.
Ele L-au urmat și încă Îl urmează, L-au slujit și încă Îl slujesc chiar și când drumul e greu, urcă la Ierusalim când discipolii au fugit cu toții…
Ele „au urcat cu El”. Este o altă însușire a discipolului, cea definitivă.
De ce-L urmează? Pentru a fi cu El!
În ce fel ele sunt cu El? În felul în care El e cu ele, într-o tovărășie mai tare decât viața și decât moartea, care învinge moartea…
Acesta este începutul Bisericii, începutul vieții noastre, începutul Botezului: prin privirea crucii se întâmplă toate acestea…
Înțelegeți motivul pentru care ne-am oprit atât de mult asupra contemplării Crucii? „Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt” (Io. 8, 28). Pe Cruce cunoaștem cine este Dumnezeu! „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (Io. 12, 32); în acel loc, în sfârșit, suntem atrași de El. Adică văzându-L pe Domnul răstignit, nu mai fugim de Dumnezeu. „Adame, unde ești?” „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”… Acum nu îmi mai este teamă, căci văd de ce ești pe Cruce, și atunci vin și privesc și permit să intre iubirea în mine și ies din mine și trăiesc prin această iubire…
Aceasta e temelia vieții noastre, și-i o temelie extrem de slabă, e slăbiciunea extremă a lui Dumnezeu, e slăbiciunea extremă a acestor femei, dar acesta e izvorul întregii vieți noi… Această slăbiciune, care de fapt e iubirea…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila