Marcu 15,42-47

Ps. 131 (130)

În acest Psalm, care deși nu este scris de un prunc, autorul vorbește despre sine ca despre „un prunc înțărcat în brațele mamei sale”. „Pruncul înțărcat” este unul care nu mai are nevoie de lapte. Dar de ce stă în brațele mamei sale? Deoarece are nevoie de afecțiunea mamei, de a se putea încredința ei.

„Persoana adultă” este cea care nu mai caută laptele, pentru că deja l-a avut, dar are nevoie să se poată încredința cuiva și încrede în cineva. Dacă un om nu se poate încrede în cineva, niciodată nu devine adult. Rămâne un prunc care caută lapte, deși poate avea 90 de ani.

„Încrederea” este atitudinea profundă a omului, care-i permite să trăiască: este impresia de a fi iubit și primit total. Unde lipsește această încredere, se întâmplă ceea ce este descris în acest Psalm, dacă este citit în mod „răsturnat”. Iată citirea răsturnată a psalmului: „Inima mea devine orgolioasă, privirea mea se ridică cu superbie. Întotdeauna caut lucruri mai mari, mereu superioare puterilor mele. Sunt neliniștit și înspăimântat ca un bătrân plin de dorințe în brațele morții. Viața mea disperă acum și în vecii vecilor”.

Dacă lipsește atitudinea pruncului, este prezentă în om atitudinea contrară: atitudinea omului care nu se simte iubit și primit (acceptat), nu poate afla un sens pentru existența sa, dar îl caută mereu altundeva: în superbie, în orgoliu, în neliniște, în teamă, în disperare. În loc să întâlnească iubirea, îmbrățișarea mamei, află moartea sau nimicul.

În această cateheză vom aborda cea mai mare lucrare pe care Cristos a împlinit-o. Și cea mai mare lucrare pe care a înfăptuit-o nu este moartea pe cruce, căci acolo „a făcut ceva”: adică a murit. Dar a murit în stilul Său, un stil care nouă nu ni se potrivește.

În schimb, există o altă lucrare care-L face egal cu noi toți: coborârea în mormânt. În mormânt Isus nu mai face nimic, la fel cum nici noi nu vom face nimic. În „coborârea în mormânt” Isus este întru totul egal cu noi și devine așa cum noi toți devenim și cum niciunul dintre oameni nu vrea să devină: coboară în infern, în întuneric. Și în acel loc întâlnește întreaga omenire alcătuită din muritori: deja morți sau care încă nu sunt morți, de aceea suntem toți muritori. Acolo îi află pe toți. În acel loc își dă întâlnire cu întreaga istorie, acolo Isus îl întâlnește pe Adam, pe Iuda (ajuns de puțin timp) și întâlnește întreaga omenire.

Și este important că Isus ajunge în Iad. „Coborârea la Iad” este un articol (adevăr) de credință. Căci noi toți coborâm la Iad, și dacă Isus nu ajunge acolo, noi nu suntem mântuiți. Mântuirea constă în faptul că Isus coboară în Iad. Devine ceea ce noi toți devenim: persoane care au pierdut viața și au lăsat totul. În schimb, acolo, în Iad, se află Domnul vieții.

Deci mormântul lui Cristos este ca mormântul Sarei, care este prima bucată de „pământ al făgăduinței” pe care Avram a primit-o; este mormântul Sarei, maica celor vii, maica celor credincioși… La fel, mormântul lui Cristos este „pământul făgăduinței” din care izvorăște viața pentru toți, deoarece Domnul luminii a pătruns în întuneric. De acum înainte, în profunzimea nimicului, a abisului pământului se află Cuvântul creator care dă viață tuturor, dându-Și viața pentru toți. Astfel nu mai există pierzanie pentru om în istorie.

Iar contemplarea intrării în mormânt este o evanghelizare pentru că permite să pătrundă această veste în profunzimea noastră, în memorie.

Cuvântul „memorie” are aceeași rădăcină ca și noțiunea „moarte”. Noi suntem amintirea morții! Noi avem memoria constantă a faptului că partea și soarta noastră sunt moartea. Acum însă, în locul memoriei morții se află prezentă viața. Prin urmare, putem trăi o viață plină. Pentru că la sfârșitul vieții nu vom cădea în distrugere, în nimic, ci mergem să-L întâlnim pe Domnul vieții care ne-a iubit și

s-a dat pe sine pentru noi.

În episodul nașterii există ceva care are legătură cu scena pe care o vom contempla în această cateheză… Spre exemplu, în unele icoane clasice ale nașterii, Pruncul este așezat într-o iesle care este asemănătoare unui mormânt… Iar ieslea este așezată într-o peșteră întunecată, asemenea mormântului în care e pus Isus

În Io. 12, 24 stă scris: „Bobul de grâu căzut pe pământ moare și aduce rod”. Isus depus în pământ aduce rod, rodul vieții

Se citește Mc. 15,42-47

42 Când s-a făcut seară, întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, 43 a venit Iosif din Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și a îndrăznit să intre la Pilat și să ceară trupul lui Isus. 44 Pilat s-a mirat că murise deja și, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. 45 Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul. 46 După ce a cumpărat un giulgiu, l-a luat jos, l-a înfășurat în giulgiu și l-a pus într-un mormânt care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. 47 Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Ioses, priveau unde l-au pus.

Textul prezintă Coborârea lui Isus în mormânt, loc în care rămâne trei zile în brațele morții. Omul e conștiință a limitei, a morții.

Ce face Isus acolo trei zile? În 1Pt. 3,19 stă scris: „A mers să vestească Evanghelia celor care nu au crezut în timpul lui Noe”.

„Timpul lui Noe” este epoca perversiunii dinainte de potop. Isus merge în Iad să ducă Vestea bună tuturor celor pierduți, tuturor celor care nu cred. Arătându-le că și El este acolo cu ei. Ultimul ajuns este Iuda: „Și Eu sunt aici. Ce faci aici, prietene Iuda?”

Cu alte cuvinte, prin acest gest Isus Își arată solidaritatea sa absolută față de om: El s-a născut într-o peșteră, s-a făcut om, a sfârșit în mormânt ca tot omul (cuvintele „om, humus, pământ” în limba ebraică au aceeași rădăcină). Așadar, Isus este pământ, la fel ca noi. În acest pământ pătrunde Spiritul, intră iubirea Domnului mai tare decât moartea.

Să contemplăm această scenă care are o însemnătate mângâietoare, nu de întristare.

vv. 42-43a

42 Când s-a făcut seară, întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, 43 a venit Iosif din Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu

Ajunge „seara”… Este ultima seară. Seara precedentă era cea a Euharistiei. Acele 24 de ore care trec de la prima la a doua seară conțin istoria patimii și a iubirii lui Dumnezeu pentru om… Este o zi în care iese la iveală tot întunericul omului, iar Domnul pătrunde în tot acest întuneric. E o zi întunecată: încă de la amiază soarele se întunecă… Dar acum sosește „seara”, adică această zi se termină.

ȘI este „ziua a șasea”, adică ziua creării omului. Primul cuvânt pe care Dumnezeu l-a spus omului: „Adame, unde ești?” Adam se ascunsese de frică. Tocmai din cauza fricii omul a sfârșit în moarte. Dar Dumnezeu, care din veac îl caută pe om, acum îl află: „Unde ești?” Omul este acolo! Isus îl află acolo pe fiecare om.

Dacă întreaga Biblie îmi povestește pasiunea (iubirea) lui Dumnezeu care-l caută pe om, la sfârșit îl află. Unde? În mormânt. Aici îi află pe toți. Și în mormânt începe odihna zilei a șaptea. Adică Dumnezeu împlinește (realizează) creația sa. În sfârșit îl află pe om, pe care-l căuta încă de la început.

Se spune „ziua șasea”, însă evreii încep ziua de seara, deci este vorba de începutul zilei a șaptea, a zilei împlinirii.

„Iosif aștepta Împărăția lui Dumnezeu”. Dar ce obține? Trupul lui Isus!

Împărăția lui Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu i-a promis omului, este trupul Fiului. Fiul care s-a dat pe Sine pentru noi: acest trup este Împărăția lui Dumnezeu. În acest trup dăruit tu vezi totul: este Dumnezeu însuși care Se dă pe Sine în mâinile omului. În mâinile noastre Îl avem pe Dumnezeu, trupul Său dat pentru noi.

Se spune că „a îndrăznit să ceară”…

Cuvintele „Împărăția lui Dumnezeu”, „a îndrăzni” și „a cere” le aflăm în Mc. 12,30-35, când se vorbește de porunca iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” Apoi se adaugă: „Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe.” (Mc. 12,34) Însă, nu! Ci trebuie să îndrăznim să cerem explicații despre porunca iubirii. Dacă îi cerem Domnului explicații despre porunca iubirii, obținem trupul Său. Trupul Său este porunca iubirii făcută trup.

Acel trup este iubirea deplină a lui Dumnezeu pentru om și este primul om care-L iubește deplin pe Dumnezeu; și este darul făcut fiecărui om… Acel trup este revelația deplină a lui Dumnezeu iubire. Și este realizarea deplină a Omului care știe să Se dea pe Sine printr-o iubire mai tare decât moartea. Și aceasta e Împărăția lui Dumnezeu.

Și Isus a spus că Împărăția este „ca o sămânță care, dacă este semănată, aduce rod”. Acest trup este sămânța lui Dumnezeu.

vv. 43b-45

43 și a îndrăznit să intre la Pilat și să ceară trupul lui Isus. 44 Pilat s-a mirat că murise deja și, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. 45 Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul.

Iosif se apropie și cere trupul lui Isus… Pentru Marcu este importantă moartea lui Isus: este atestată de trei persoane, de două ori. Iosif merge la Pilat, Pilat la sutaș. Sutașul îl informează pe Pilat, iar acesta din urmă dă trupul lui Isus lui Iosif.

Moartea lui Isus a fost constatată de trei persoane cu mare mirare. Moartea este darul prețios.

Iosif se trezește având în mâinile sale darul trupului. În acel trup este întipărită întreaga istorie a lui Dumnezeu: patima și rănile Sale pentru om. Acel trup este o cunoaștere de manual a lui Dumnezeu.

Ceea ce-i face Iosif trupului lui Isus este o slujire specific maternă: are trupul în mâini. Acest trup, care este puterea lui Dumnezeu, s-a revelat în toată forța sa: puterea lui Dumnezeu constă în faptul că s-a dat pe mâinile noastre.

Evanghelia dorește să ne conducă pe toți să primim acest dar în mâinile noastre. E darul pe care-L primim la Împărtășanie: este trupul dat pentru noi. Acest trup este mântuirea noastră: a-L avea pe Dumnezeu în mâinile noastre.

Încă de la început, Dumnezeu a făcut tot posibilul să Se pună în mâinile noastre. Întrebând „Adame, unde ești?”, ne arată că dorea să-l viziteze pentru a sta puțin împreună… În sfârșit, reușește să stea împreună cu omul…

A da trupul lui Isus”. În acest trup e înscrisă întreaga istorie personală a lui Isus, dar și toată istoria mântuirii. Tot acest dar este făcut lui Iosif iar Iosif ni l-a dat nouă ca dar, ca moștenire.

v. 46

46 După ce a cumpărat un giulgiu, l-a luat jos, l-a înfășurat în giulgiu și l-a pus într-un mormânt care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt.

Iosif cumpără un giulgiu cu care înfășoară trupul lui Isus.

Ce facem noi înaintea morții? O înfășurăm cu un voal alb pentru a o ascunde, (nega) și apoi o acoperim cu o piatră. Tot ce poate face omul în fața morții este „pietatea” de a o acoperi și de a și-o aminti. Este pietatea avută de Iosif din Arimateea.

Apoi „pune trupul în mormânt”, în pântecele pământului. În greacă, mnemeion, „mormânt” înseamnă memorial, amintire. Mormântul este memoria fundamentală a omului: omul știe că sfârșește în mormânt. Și tot ceea ce face, omul împlinește pentru a nu ajunge în mormânt.

Pentru că știe că sfârșește în mormânt, se gândește să se salveze și devine egoist. Prin urmare, deja are mormântul în inima sa.

Și Isus sfârșește în mormânt. El, „Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine” pătrunde în această memorie profundă a omului. Isus schimbă memoria: ceea ce mai înainte era memorie de separare, de uitare, de frică, de căutarea de a se salva prin propriile puteri, deci de egoism, devine cu Isus memorie de viață și iubire.

Modul nostru de a trăi moartea – moartea care e ceva natural pentru om – este de a ști că în moarte eu nu întâlnesc pe nimeni: este despărțirea maximă. Deci îmi este frică să ajung acolo pentru că eu sunt relație, eu exist numai dacă sunt iubit, numai dacă sunt cu cineva. Omul devine egoist pentru că îi este frică de faptul că în moarte se sfârșește totul, deci el se gândește numai la sine și tocmai atunci moare în interior.

Isus mă iubește și se dă pe Sine pentru mine… Nu mai sunt părăsit… În moarte întâlnesc fața Mamei, a Tatălui, mă nasc, vin la lumina deplină a vieții mele… Tocmai acest adevăr omul nu-l cunoaște… Iar necunoașterea acestui adevăr este rodul păcatului…

Și-i important ca Domnul Isus să fie în mormânt! Dacă Domnul nu ar fi fost în mormânt, noi nu am fi mântuiți, căci toți ajungem în mormânt…

Frica de moarte este începutul tuturor relelor noastre. Și nu există altă soluție înaintea morții decât faptul că în mormânt se află Domnul vieții.

Faptul că noi nu știm că venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El stă la originea tuturor relelor noastre. Credem că venim din nimic și ne întoarcem în nimic. Dar, de acum înainte, în mormânt este El…

Pentru că Isus a fost pus în mormânt, nu înseamnă că acolo se sfârșește totul, ci începe totul, adică renașterea la o viață nouă, deplină. Logica este: „bobul de grâu căzut în pământ, murind, aduce rod mult” (Io. 12, 24)!

Cuvântul „umanitate” derivă din cuvântul latinul „humandus”: știind că suntem „destinați pământului”, muritori, ne face să fim umani cu noi înșine și cu alții… Altfel spus, tocmai cunoașterea propriei noastre limite ne face solidari sau ne separă pe unii de alții în chip nemilos… În mormânt îl aflăm pe Domnul care este solidar cu noi, având o iubire mai mare decât viața și moartea.

Despre Ilie nu se spune că a murit, ci că a fost răpit, luat într-un car de foc… Nu ar fi fost nici just și nici frumos dacă Isus ar fi fost răpit într-un car de foc… Fiind pus în mormânt, Isus a împlinit textul din Scrisoarea către filipeni (2, 5-8): „Cristos Isus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce”. De fapt, în acest text este descrisă coborârea lui Isus în mijlocul nostru și solidaritatea Sa cu experiența noastră umană, până la moarte și îngropare.

Într-adevăr că acesta – cel din ziua sâmbetei – este cel mai mare mister al lui Dumnezeu… Pentru că, până în vinerea mare, Isus este, face câte ceva: „moare și apoi învie”. Dar în sâmbăta mare ce face? Nu face nimic. Este acel nimic (țărână) care vom deveni toți, de care tuturor ne este frică. Însă tocmai mormântul este pântecele vieții care ne renaște în Spirit, deoarece în mormânt este prezent Domnul. Dacă Domnul nu ar fi în mormânt, noi, cu adevărat, nu am fi eliberați de frica morții, ci am fi pierduți pe vecie. Însă speranța este tocmai mormântul lui Isus.

Speranța noastră este „în moarte”, și nu în ciuda morții. Altfel spus, Isus nu ne salvează, nu ne scapă de moarte, ci ne mântuiește în moarte și cu moartea Sa, trăind moartea ca fiu și frate. Astfel, Isus dă o însemnătate întregii vieți. Dacă moartea nu are sens, atunci nimic nu are sens în viața omului.

Mormântul sfânt din Ierusalim este locul principal din univers, este locul în care Dumnezeu și-a „prăpădit” umanitatea Sa la fel ca toți oamenii…

v. 47

47 Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Ioses, priveau unde l-au pus.

Avem două femei care „privesc” unde L-au pus…

În cateheza anterioară erau trei femei, dar acum sunt numai două. Apoi, în ziua de Paște, vor fi din nou trei…

În textul nostru lipsește a treia femeie, Salomeea. De ce, unde a mers? Cu multă probabilitate s-a dus să cumpere miresmele mai înainte să fie închise magazinele, căci apoi urma ziua sâmbetei… Iar dacă și celelalte două s-ar fi dus cu ea, nimeni nu ar mai fi fost lângă El și nu ar fi văzut unde L-au pus…

Dar aceste două femei „stau acolo și privesc”… Lipsește a treia femeie, căci ne cedează nouă locul ei…

După cum a fost important să privim Răstignitul, pentru a înțelege felul în care El moare și mă iubește, acum este important să stăm înaintea mormântului și să-l contemplăm. Mormântul este ținta (punctul sosirii) contemplării Evangheliei și este al doilea pas al botezului: primul constă în a pătrunde în moartea Sa, apoi a intra în mormânt.

Să stăm și să privim mormântul! Dar ce se află în spatele pietrei?

Pentru noi nu există nimic. Totuși, există ceva. Acea piatră reprezintă tot ceea ce închide orice speranță a omului; este învingerea oricărui vis, este biruirea lui Dumnezeu (care este viață), deoarece indică moartea. În spatele acelei pietre noi proiectăm toate fricile noastre. Și toată viața noi urmărim să ne apărăm de ce se află în spatele pietrei.

Să contemplăm mormântul lui Cristos!

Moartea nu stă dincolo de piatră, ci dincoace de ea, în inima noastră, deoarece în mormânt se află Domnul vieții. În spatele pietrei se află „Cel care m-a iubit” și mă iubește cu o iubire veșnică, Cel care va învia după două zile, în ziua a treia. Mormântul stă dincoace, adică în fricile și blocajele mele.

Dar este important ca eu să privesc acel mormânt și să văd Cine este în el, astfel încât și în acest mormânt, care se află în inima mea, să văd Cine este înăuntru: este înăuntru acest Domn care mă iubește așa. Și această contemplare reprezintă eliberarea omului, a omului care, în sfârșit, se poate împăca cu viața. Căci, în sfârșit, dacă eu știu că în moartea mea eu întâlnesc viața, trăiesc bine întreaga viață și sunt fericit. În sfârșit viața mea nu mai este dominată de frica și teama de moarte.

Această contemplare este cu adevărat evangelizarea progresivă a omului.

Se povestește despre Moise că, atunci când a ajuns la 120 de ani, a auzit un glas din cer care i-a spus: „Moise, prietenul Meu, a sosit momentul să te întorci acasă. Tu ai spus în Psalmul 90 că viața omului este de 70 de ani, de 80 de ani pentru cei mai tari… Tu ai 120 de ani, deci vei muri”… Moise a răspuns: „Eu nu vreau să mor. Permite-mi să scriu mai înainte de douăsprezece ori Cartea legii pentru cele douăsprezece triburi…”. Căci în acea vreme era nevoie de mult timp pentru a scrie de douăsprezece ori Cartea Legii… Dar Dumnezeu n-a fost de acord, ci l-a trimis pe arhanghelul morții, Samael, să-l ia pe Moise… Dar când Moise l-a văzut venind, făcu semnul Numelui lui Dumnezeu spre cer, semn pe care el îl cunoștea, arhanghelul cade/căzu la pământ, iar Moise îi puse piciorul pe gât, gata să ucidă îngerul morții… Dar Dumnezeu i-a spus: „Nu te atinge de arhanghel, pentru că el își face numai datoria, îmi readuce acasă fiii”. Atunci Moise nu se atinse de arhanghel, care se reîntoarse la Dumnezeu cu coada între picioare, spunând: „Mergi Tu să-l iei pe slujitorul Tău Moise… Căci pe mine mă ucide”. Atunci Dumnezeu, care-l respecta foarte mult pe Moise, l-a trimis pe arhanghelul Mihail, cel care l-a învins pe satana. Prin urmare, arhanghelul Mihail merse să-l convingă pe Moise că a venit vremea să se întoarcă acasă… Moise a spus: „Eu nu pot muri, pentru că L-am cunoscut pe Dumnezeu care e Viața. Eu nu vreau să mor…”. Arhanghelul Mihail se întoarce/întoarse la Dumnezeu și-i spune/spuse: „Nu reușesc să-l conving”… Domnul i-a răspuns: „Întreabă-l ce vrea. Apoi noi îi vom da ceea ce vrea, numai să accepte să moară…”. Mihail se întoarse la Moise și-i spuse: „Dumnezeu îți dă orice ai cere, dar tu trebuie să mori”… Moise i-a răspuns: „Să mă transforme într-un bou. Căci boul trăiește. Dumnezeu e viața. Deci, cel puțin voi trăi”. Arhanghelul se întoarse la Dumnezeu și zise: „Vrea să devină un bou”… Domnul nu a fost de acord… Dar îi oferi posibilitatea de a cere un alt lucru. Moise a cerut să fie transformat într-o plantă, căci și ea e viață… Dumnezeu nu a fost de acord. Mihail era într-o dificultate tot mai mare… Nu mai știa ce să facă… A treia oară Moise a cerut să fie transformat într-o piatră, căci și piatra e ca Dumnezeu: o stâncă stabilă… Mihail era într-o dificultate și mai mare și-i spuse: „Moise nu vrea să moară”. Dumnezeu i-a răspuns: „Mergi și spune-i că el trebuie să moară. Iar de data aceasta Eu voi fi de acord indiferent de condiția pe care el o va pune… Dar el trebuie să moară”. Moise a răspuns: „Eu accept să mor, cu o singură condiție: vreau ca Dumnezeu să mă sărute pe gură”. De fapt, mormântul este sărutul lui Dumnezeu pe gura omenirii… Iar Moise n-a murit, pentru că a avut sărutul lui Dumnezeu. Dincolo de acest punct nici măcar Dumnezeu nu putea să treacă în iubirea Sa pentru om… În mormânt, Domnul Se identifică cu toți… Și, în sfârșit, omul poate trăi în plinătate viața sa pentru că știe ce îl așteaptă: îl așteaptă comuniunea cu Dumnezeu. Este cea mai frumoasă contemplare din Evanghelie, este ținta… Această contemplare ne eliberează în profunzime de fricile noastre și ne permite să trăim o viață plină… Prin această contemplare suntem purificați de păcat… Noi înțelegem că Dumnezeul judecător despre care credeam că ne osândește este tocmai Dumnezeu care și-a dat viața pentru noi, care este în mormânt cu noi pentru a ne arăta că El mereu este cu noi și că viața ajunge până în mormânt… Dacă nu, ce viață ar fi, dacă nu ar învinge moartea? Dacă nu ar fi așa, ar însemna că Dumnezeu ar fi moartea, adică nu ar fi, și nu ar fi nici viață…

Este important să ne fie înlăturată latura mincinoasă a morții care ne determină să trăim viața mereu cu teamă… Înlăturarea laturii mincinoase a morții este un drum lent, care începe la botez: mai întâi suntem chemați să contemplăm Crucea, iubirea Sa. Tocmai iubirea Sa, care ajunge până în mormânt, mă ajută să înțeleg cine sunt eu și cine e El și-mi permite să am o viață cu adevărat nouă… Apoi, din mormânt voi putea ieși un om nou…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila