Ps. 118, 97-112

În versetele acestui psalm aflăm multe sinonime ale Cuvântului: legea ta, normele Tale, învățăturile Tale… Altfel spus, toate cuvintele cântă și vestesc singurul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Există multe cuvinte, dar problema noastră este să înțelegem Cuvântul, adică sensul, însemnătatea tuturor cuvintelor. Aceasta este tema catehezei noastre.

În cateheza anterioară am expus pilda despre cuvânt. Cuvântul e ca o sămânță. Ce face sămânța? Produce rod după felul (specia) ei. La fel, cuvântul produce rod, produce viață, în funcție de ce fel de cuvânt este…

Cuvântul lui Dumnezeu produce un rod precis: ne face fiii lui Dumnezeu.

Am văzut cum Cuvântul lui Dumnezeu – la fel ca orice sămânță – întâlnește felurite tipuri de pământ și s-ar părea că semănatul dă faliment. Dar, în final, rezultatul întotdeauna este surprinzător. Dincolo de dificultățile semănatului noi mereu mâncăm pâine. De ce? Pentru că semănatul mereu aduce rod bun. Dacă nu, nu am avea pâine…

Până acum în Evanghelie s-a vorbit despre Isus. Iar Isus – cu pilda semănătorului – exprimă ceea ce I s-a întâmplat Lui.

În această cateheză Evanghelia ni se adresează nouă pentru a ne întreba: „Ce ni s-a întâmplat nouă, citind Cuvântul până în acest loc al Evangheliei?”. Pilda ne examinează drumul pe care l-am făcut până acum în citirea Evangheliei.

Mai întâi ne oferă criteriile acestui examen. Apoi avem aplicația concretă. Fapt pentru care, pilda pe care o vom citi, în realitate nu-i o pildă a lui Isus, ci-i comunitatea creștină care – după ce a ascultat pilda lui Isus, o aplică la situația ei și se întreabă: „Ce-mi spune mie această pildă?”.

Pilda este un model cu privire la ce trebuie să facem de fiecare dată când ascultăm Cuvântul. Trebuie să ne întrebăm: „Ce-mi spune mie acest Cuvânt? Ce îi spune situației mele concrete? Ce se întâmplă în mine când ascult acest Cuvânt?”.

În această seară vom vedea aventura pe care Cuvântul o întâlnește în noi întotdeauna. Și-i aventura seminței – după cum am văzut în cateheza anterioară – sămânța se pare că falimentează, dar produce rod.

Se citește Mc. 4, 10-20

¹⁰ Când a rămas singur, cei din jurul lui, împreună cu cei doisprezece, l-au întrebat despre parabole, ¹¹ iar el le-a spus: „Vouă vă este dat misterul împărăţiei lui Dumnezeu; celor din afară toate li se spun în parabole, ¹² pentru ca de privit să privească, dar să nu vadă, de ascultat să asculte, dar să nu înţeleagă; ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi„. ¹³ Apoi le-a spus: „Nu înţelegeţi această parabolă? Cum veţi înţelege atunci toate parabolele? ¹⁴ Semănătorul seamănă cuvântul. ¹⁵ Aceştia sunt cei care sunt de-a lungul drumului unde se seamănă cuvântul: când îl ascultă, vine imediat Satana şi ia cuvântul semănat în ei. ¹⁶ Cei semănaţi pe loc pietros sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, ¹⁷ dar nu au rădăcină în ei, ci sunt nestatornici. Dacă vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, se scandalizează îndată. ¹⁸ Alţii sunt cei semănaţi între spini. Aceştia sunt cei care au ascultat cuvântul, ¹⁹ dar grijile acestei lumi, amăgirea bogăţiilor şi celelalte pofte intră şi înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. ²⁰ Apoi sunt cei care sunt semănaţi în pământ bun. Aceştia ascultă cuvântul, îl primesc şi aduc rod: unul – treizeci, altul – şaizeci, altul – o sută”.

Am notat deja că Isus, cu ajutorul pildei semănătorului, explica enigma vieții Sale. Se părea că totul dădea faliment: Isus a semănat Cuvântul. Am văzut cum Cuvântul nu încolțea (cel căzut pe drum), dacă încolțea și creștea, se usca (cel căzut între pietre), sau dacă creștea, era înăbușit de spini… Așadar, activitatea lui Isus se pare că dă faliment. Însă Isus concluzionează: „Pare un faliment, dar, în realitate sămânța produce rod 30, 60, 100 în loc de unu”. Deci, va fi un rod incalculabil și sigur. De ce? Pentru că sămânța e sămânță, iar țăranul știe că dacă seamănă, va culege rod. Iar în cazul lui Isus recolta va fi minunată, pentru că sămânța este divină.

Isus relatează această pildă pentru a interpreta viața Sa.

În textul nostru, discipolii Îl întreabă: „Ce înseamnă această parabolă pentru viața noastră?”

De aceea, Isus ne spune felul în care să interpretăm pildele, în prima parte; iar, în partea a doua, avem felul în care Biserica însăși citește și aplică pilda lui Isus la situația ei concretă…

În vv. 10-11 ni se spune felul în care să citim pilda și s-o aplicăm situației noastre.

vv. 10-12

¹⁰ Când a rămas singur, cei din jurul lui, împreună cu cei doisprezece, l-au întrebat despre parabole, ¹¹ iar el le-a spus: „Vouă vă este dat misterul împărăţiei lui Dumnezeu; celor din afară toate li se spun în parabole, ¹² pentru ca de privit să privească, dar să nu vadă, de ascultat să asculte, dar să nu înţeleagă; ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi„.

Cum putem înțelege însemnătatea pildelor? Ce trebuie să facem pentru a le pricepe?

Primul lucru necesar este să fim singuri cu Isus. În intimitatea cu El, în raportul personal cu El, fiecare om înțelege ce înseamnă acel Cuvânt pentru el.

Apoi, fiind singuri cu El, ce fac? Îl întreabă! Așadar, în dialogul cu Isus clarificăm însemnătatea acelui Cuvânt.

Isus răspunde: „Voi, care sunteți aici și Mă ascultați, înțelegeți. Dar cei care stau afară, nu înțeleg”. Așadar, nu-i suficient să fim singuri cu El; nu-i suficient să-L întrebăm, ci este nevoie să fim înăuntru, adică să ne lăsăm antrenați de Isus, căci dacă nu ne implicăm, nu înțelegem. Dacă nu experimentezi, nu știi ce înseamnă să faci un lucru… Ci doar rămâi, stai afară.

„Cine stă înăuntru, înțelege”. Altfel spus: dacă tu faci și împlinești lucrurile, le înțelegi. Dacă nu le faci, nu le pricepi.

Dar ce li se întâmplă celor care stau afară? Pentru ei totul este o parabolă! Parabolă înseamnă enigmă. Adică ei nu înțeleg! Însă, pentru că omul este creat pentru a înțelege, atunci și ei, deoarece nu înțeleg, recunosc că există ceva ce nu înțeleg. Prin urmare, se vor strădui să înțeleagă…

De aceea Isus spune: „Pentru cei care rămân afară, totul e în parabole, pentru ca privind, să nu vadă și auzind, să nu înțeleagă”… Dar pentru că omul e creat pentru a privi și a vedea, pentru a asculta și pricepe, se întreabă: „Cum de nu văd? Cum de nu înțeleg?”.

Atunci Isus răspunde: „Nu vor vedea și nu vor înțelege… Însă și ei vor vedea și vor înțelege dacă se vor converti”!

La v. 12 majoritatea traducerilor sunt greșite, căci subliniază „pentru ca să nu se convertească, întoarcă”: „Așa se împlinește Scriptura care zice ca ei să nu se convertească”. Deci, ei nu sunt iertați… Așadar, această traducere este nepotrivită. Este un evreu care scrie, dar el gândește în limba ebraică și scrie în limba greacă… Adevăratul sens al v. 12 este: „Dacă ei se convertesc, au iertarea și înțeleg. Dar dacă nu se convertesc, dacă nu sunt dispuși să se schimbe, nu înțeleg”.

Pentru a înțelege parabola vieții – enigmele vieții – trebuie să dialoghezi cu Domnul, să te implici (să te străduiești) și să fii dispus să te schimbi. Dacă nu, rămâi afară. Dar acest fapt este valabil în cazul fiecărui cuvânt (discurs). Căci fiecare cuvânt îl înțelegi dacă o să cauți dialogul cu fiecare persoană, dacă te implici și dacă ești dispus să te schimbi…

Am întâlnit persoanele care stăteau afară:

– ai Săi au venit să-L ia și să-L ducă acasă;

– irodianii și fariseii complotează să-L ucidă;

– cărturarii stau afară și Îl acuză…

Acum să vedem felul în care comunitatea aplică această pildă situației sale concrete, deci și felul în care noi putem aplica pilda, situației noastre…

v. 13

¹³ Apoi le-a spus: „Nu înţelegeţi această parabolă? Cum veţi înţelege atunci toate parabolele?

Toate celelalte pilde încep cu cuvintele: „Le spunea lor”. Când în Biblie avem: „spunea (zicea)”, Marcu vrea să ne atenționeze că Isus a spus, dar că continuă să spună și în prezent… Este vorba de ceva care a fost spus, dar care continuă să fie spus și azi pentru cei care ascultă… Imperfectul indică o acțiune începută în trecut și care încă nu-i încheiată…

În textul nostru Marcu folosește prezentul: „Le spune lor”. Este vorba despre „acum”… Ceea ce spunea… îl spune acum! Așadar, în acestă pericopă avem citirea și interpretarea parabolei, pe care comunitatea le face pentru sine… Un fel de predică.

Să vedem felul în care comunitatea face predica, pornind de la Cuvântul lui Isus.

Primul lucru este acesta: „Dacă nu înțelegeți această pildă, cum le veți înțelege pe toate celelalte?”. Așadar, dacă tu nu înțelegi parabola seminței, a Cuvântului lui Dumnezeu, adică ceea ce lucrează în tine Cuvântul lui Dumnezeu, nu înțelegi nimic din Evanghelie și din Biblie! Prin urmare trebuie să înveți să vezi, să discerni lucrările pe care Cuvântul le înfăptuiește în tine. Și sunt cele pe care le subliniază pilda anterioară.

Acum se văd cele patru lucrări pe care Cuvântul le înfăptuiește în noi, la lumina pildei anterioare.

A citi Biblia nu înseamnă a o citi la fel cum lecturăm un ziar sau un roman…

vv. 14-15

¹⁴ Semănătorul seamănă cuvântul. ¹⁵ Aceştia sunt cei care sunt de-a lungul drumului unde se seamănă cuvântul: când îl ascultă, vine imediat Satana şi ia cuvântul semănat în ei.

Dacă în prima pildă s-a notat: „Iată, ieșit-a semănătorul să semene sămânța” (v. 3), în textul nostru se spune că sămânța este Cuvântul, iar semănătorul este Isus. Ce seamănă Isus? Se seamănă pe Sine, Cuvântul Fiului.

La cateheze noi am lăsat să intre această sămânță în noi.

Dacă viața animală și cea vegetală se nasc din sămânță, viața umană se naște din cuvânt. În cultura antică, urechea este comparată fie cu pământul, fie cu pântecele matern, iar cuvântul este comparat cu sămânța. De ce? Pentru că omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Așadar, cuvântul te generează om și persoană. Dacă nimeni nu-ți vorbește, înseamnă că nu exiști: nu vei ajunge să gândești, nu vei înțelege, nu vei vorbi, nu vei comunica cu nimeni… Nu vei fi om.

Celor cărora le lipsește cuvântul, înlocuiesc cuvântul și comunicarea cu celelalte simțuri: folosesc celelalte simțuri pentru a comunica. Deoarece cuvântul este sensul, este cel ce dă însemnătate vieții.

Realitatea materială este mereu la fel. Dacă noi oferim un trandafir unei capre, îl mănâncă; dar, dacă îl oferim logodnicei, nu-l mănâncă, pentru ea are un alt sens; este un alt cuvânt.

Tocmai cuvântul dă valoare și existență umană și divină vieții. Altfel spus, omul este animal simbolic, pentru că știe citi (vedea, descoperi) în realitatea înconjurătoare, însemnătatea ei. De aceea omul creează istoria, se formează, de aceea este după chipul lui Dumnezeu.

Cuvântul e important: Cuvântul Fiului ne face fii.

Prima experiență pe care și noi am avut-o ascultând Cuvântul, constă în faptul că acest Cuvânt cade pe drum. Drumul este locul prin care trec toți. Cuvântul cade pe drumul pavat cu multe alte cuvinte… Acest Cuvânt este unul dintre multe alte cuvinte… Și cade pe siguranțele, pe certitudinile noastre, întâlnind impermeabilitatea noastră. Adică, acest Cuvânt nu ne spune nimic. Deși Cuvântul este frumos, eu aud multe alte cuvinte, iar Cuvântul nu-mi spune nimic, nu mă atinge… Poate că eu ascult pentru un moment Cuvântul, adică acest Cuvânt cade pe drum – vine în urechea mea – însă imediat vine satana și Îl ia de la mine.

Cine este satana? În Evanghelia după Marcu, satana este gândul (gândirea) omului. „Da, am ascultat Cuvântul, dar apoi… În realitate lumea judecă diferit, are alte reguli”… Aceasta este cea dintâi experiență pe care o avem când ascultăm Cuvântul: „Cuvântul e frumos, dar viața reală este alta”. Fapt pentru care suntem impermeabili față de Cuvânt. Deci Cuvântul se pare că dă faliment…

Această primă experiență toți o avem. Și atunci ce spunem? Suntem la fel ca țăranul care seamănă… Amintiți-vă pilda din cateheza anterioară… „Iată, ieșit-a semănătorul să semene. Și pe când semăna el, o sămânță a căzut lângă cale și păsările cerului au venit și au mâncat-o” (vv. 3-4).

Am putea concluziona că nu merită să semănăm… Dar, nu! Merită să semănăm! E adevărat că o parte cade pe drum, dar nu face nimic…

În fond, care este prima dificultate pe care o întâlnește Cuvântul? Este neîncrederea mea, este frica mea stârnită de multe alte cuvinte care mă apasă… Ce va face Cuvântul? Deoarece însemnătatea pildei este cea de a ne arăta cum Cuvântul produce rod, înseamnă că primul rod al Cuvântului va fi acela de a-mi da încredere în Cuvânt; de a face în așa fel ca eu să nu fiu impermeabil, să nu fiu ca un asfalt…

Fiecare a notat în aceste luni că prima experiență în ascultarea Cuvântului constă în faptul că Cuvântul este semănat în zadar (pe drum), pentru că interesele mele sunt altele… Dar ne dăm seama că există și altceva diferit: Cu alte cuvinte, pe lângă neîncredere, în noi răsare credința, încrederea. Apariția credinței în noi este prima victorie a Cuvântului asupra satanei. Satana este cel care te face să fii neîncrezător în Cuvânt; este cel care-ți prezintă multe alte cuvinte care te înșală, și nu-ți dă Cuvântul încrederii și al iubirii, Cel care te construiește.

Prima victorie a Cuvântului lui Cristos constă în faptul de a recunoaște că ai temerile tale, ai neîncrederile și egoismul tău, dar toate acestea nu reușesc să fure Cuvântul din inima ta, pentru faptul că Cuvântul intră și în aceste aspecte negative ale tale…

Să fim atenți că nu-i suficient să ascultăm zilnic câte o predică, pentru faptul că și cei care studiază foarte des Cuvântul, pot să-i opună rezistență, împotrivire… Așadar, toți suntem un drum… Cuvântul lucrează doar când ni se deschide inima și intră în noi…

Nimeni nu trebuie să spună: „Eu sunt astfel, deci în mine Cuvântul nu încolțește”. Pentru că nu aceasta este însemnătatea pildei. Semnificația pildei este că în ciuda tuturor dificultăților, rodul e garantat. E adevărat că sămânța întâmpină aceste dificultăți… Dar să nu ne speriem, căci aceste dificultăți fac parte din procesul semănatului… Iar rodul va sosi în aceste dificultăți… Rodul în neîncredere, va fi o încredere ce va crește progresiv… Și e darul credinței. Credința este cea care te ajută să înțelegi realitatea (adevărul) Cuvântului lui Dumnezeu. Însă noi, de obicei, nu avem credință. De ce? Pentru că noi credem fricilor noastre.

Credința ne spune realitatea prin prisma lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vede foarte bine care-i adevărata realitate. Însă noi nu vedem realitatea așa cum este, ci vedem doar proiectarea fricilor și a dorințelor noastre; vedem iluziile (închipuirile) și dezamăgirile noastre… Deci nu vedem realitatea așa cum este. Credința ne spune – ne prezintă – care este realitatea: faptul că suntem fiii lui Dumnezeu, chemați să trăim ca fii și frați. Tot restul este o iluzie tragică și urâtă…

Textul ne arată felul în care Biserica primară mărturisește dificultățile ei… În ciuda acestor dificultăți, ea ne vestește încrederea ei, propria ei experiență.

vv. 16-17

¹⁶ Cei semănaţi pe loc pietros sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, ¹⁷ dar nu au rădăcină în ei, ci sunt nestatornici. Dacă vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, se scandalizează îndată.

Notați că persoanele sunt comparate – sunt identificate – cu pământul: „Cele de lângă cale… Cele semănate pe loc pietros”, pornind de la felul în care primesc Cuvântul… Pentru că identitatea mea este definită de felul în care primesc Cuvântul. Deci eu sunt cel căzut lângă drum sau pe loc pietros…

A doua experiență pe care toți o avem constă în faptul că primim cu bucurie Cuvântul. Rămânem uimiți de lucrurile frumoase pe care Cuvântul ni le spune. Dar e o bucurie „de moment”. De ce? Pentru că apoi, când mă întorc la viața de toate zilele, experimentez că inima mea este de piatră. Încă este împietrită de fricile sale. Deci Cuvântul a intrat în mine și mi-a plăcut și imediat înflorește, adică îmi dă entuziasm. Dar acest elan se pierde ușor, pentru că întâlnește împietrirea mea interioară, întâlnește neîncrederea mea radicală. Poate că pe moment – adică timp de o jumătate de oră la Biserică – împietrirea și neîncrederea mea au fost demontate (demascate), dar reîntors în lume, devin la fel ca înainte… Eu simt împietrirea în inimă… Acel puțin entuziasm pe care l-am primit, imediat l-am pierdut: nici măcar nu am ajuns la primul semafor, că deja i-am înjurat pe toți… Și poate că înainte cu douăzeci de minute am ascultat o predică despre răbdare și milă… Toți avem aceste experiențe… Toți simțim că deși am primit bine Cuvântul, imediat „după” întâlnește și se lovește de împietrirea noastră.

E la fel ca sămânța căzută pe pământul pietros: sămânța căzută sub o piatră, imediat încolțește pentru că piatra conservă și umiditate și căldură, dar nu are loc pentru rădăcină și imediat se usucă…

Așadar, a doua experiență constă în faptul că Cuvântul intrat în noi, imediat se usucă… De ce? Pentru că nu reușește să-și întindă rădăcinile, deoarece inima noastră e împietrită în experiențele ei negative, iar eu sunt nestatornic. De ce? Pentru că sunt condus de fricile care mă stăpânesc, mă domină. Cea mai mică dificultate mă descurajează… Și imediat sunt smintit. Sminteala reprezintă piatra în care mă împiedic și cad imediat.

Dacă prima experiență negativă cu Cuvântul constă în faptul că Cuvântul imediat e luat, aruncat de la mine pentru că eu am în inimă multe alte cuvinte; a doua constă în faptul că atunci când Cuvântul nu-i luat, ci intră în mine, întâlnește împietrirea mea și imediat se ofilește. Îmi lipsește încrederea. Cuvântul nu prinde rădăcină. Eu nu am speranță…

În primul caz eu nu am credință în Cuvânt. În al doilea caz, eu am puțină încredere, știu că ar fi bine să urmez Cuvântul, însă nu am nicio speranță că acest Cuvânt este pentru mine… Poate că pentru un altul mai bun, se potrivește, dar mie nu mi se potrivește… Aceasta e a doua reacție pe care toți o avem față de Cuvânt.

Să ne amintim de cei doi ucenici pe drumul Damascului care spun: „Noi speram, dar…”. Deci ei au primit Cuvântul cu mult entuziasm, dar au avut o mare dezamăgire… Pentru că Cuvântul nu a căpătat rădăcină în ei…

Ce trebuie să facem în această situație? Să aplicăm situației noastre pilda pe care Isus a relatat-o în cateheza anterioară. Isus a spus că în timpul semănatului o parte cade lângă cale, una între pietre… și totuși rodul este de 30, de 60 și de 100 pentru o sămânță semănată…

Și atunci Biserica spune: „Acest Cuvânt care se întâlnește cu inima mea de piatră, oricum va ajunge să aducă rod de 30, de 60 și de 100”. De ce? Pentru că acest Cuvânt e o sămânță care are puterea lui Dumnezeu, deci va produce rod. E o sămânță și se întâlnește cu dificultățile din mine…

Noi ne vom da seama că al doilea dar al Cuvântului ne dă speranță, puțin câte puțin. Iar speranța înrădăcinează în noi credința: adică ne face să înțelegem că ceea ce credem este posibil să primim. Deci noi avem o dezvoltare, un viitor… Nu e doar o impresie frumoasă de moment…

Aplicându-ne pilda lui Isus, a doua victorie a Cuvântului în noi constă în faptul că Cuvântul ne dă speranță…

Ascultând catehezele ca începători, am simțit că prima reacție înaintea Cuvântului este neîncrederea, dar apoi recunoaștem că Cuvântul e frumos, adică ne face darul credinței. A doua reacție negativă este necredința că voi reuși să urmez Cuvântul. Dar ai și reacția pozitivă care îți dă multe speranțe: tu înțelegi că Cuvântul e pentru tine. Și-ți dai seama că Cuvântul îți dă putere să reziști înaintea slăbiciunilor, a împotrivirilor… La început ai o rezistență mică înaintea dificultăților, dar ea va crește…

Aplicând pilda lui Isus la situația ei, Biserica primară vede în mod real dificultățile sale față de Cuvânt. Și sunt dificultățile pe care și noi le avem. Dacă nu înțelegem acest adevăr, dacă nu pricepem această pildă, nu le înțelegem pe toate celelalte… Dacă nu înțelegem dificultățile pe care le avem în întâlnirea noastră cu Cuvântul, este clar că ne descurajăm și nu știm din ce cauză… Iar Cuvântul e luat de la noi… Pilda ne îndeamnă să nu ne îngrijorăm… Toți întâmpinăm dificultăți, și Biserica primară le-a avut… iar acum noi aplicăm aceste dificultăți situației noastre…

vv. 18-19

¹⁸ Alţii sunt cei semănaţi între spini. Aceştia sunt cei care au ascultat cuvântul, ¹⁹ dar grijile acestei lumi, amăgirea bogăţiilor şi celelalte pofte intră şi înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod.

Este a treia experiență pe care toți o avem: ascultăm Cuvântul, Cuvântul crește în noi, dar e înăbușit de spini.

Ce sunt spinii? Reprezintă „grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte”.

Cu alte cuvinte, eu am credință și am speranță, dar încă nu am o iubire atât de mare care să mă elibereze de îngrijorările mele. Încă am micile mele iubiri, sunt prins de nenumăratele lucruri pe care le doresc… Deci sunt plin de griji, dus într-o parte și în alta de toate acele lucruri pe care le doresc…

Care sunt aceste lucruri? Sunt lucrurile fundamentale ale fiecărui om. Pe primul loc este „seducerea bogăției”. De ce? Pentru că eu cred că cu banii pot obține totul. Banii stârnesc în mine orice dorință și îmi promit s-o și împlinească… Sau „poftele după celelalte” care sunt diferitele plăceri ale vieții, juste și legitime. Problema este când devin absolute. Tu îți dai seama că banii și dorința după plăceri înăbușe Cuvântul. Și-i a treia experiență pe care toți o avem… Cuvântul primit cu credință și speranță, e înăbușit progresiv. De ce? Pentru că până la urmă, pe mine „nu mă interesează”. „Înțeleg că poate fi banal să mă gândesc la împlinirea vieții mele, la carieră, la bani, la distracții. Dar îmi plac aceste lucruri. Iar Cuvântul nu mă atrage la fel de mult ca ele. Înțeleg că Cuvântul e interesant, dar pricep că eu sunt slab și plin de dorințe omenești și atent la nevoile mele primare, fundamentale și la grijile mele”. Și nu mă interesează prea mult valorile propuse de Cuvânt… deși știu că-mi vor împlini cu adevărat viața, dar eu mă scuz că nu reușesc să urmez acest Cuvânt…

A treia victorie a Cuvântului constă în faptul că ne va da o iubire atât de mare… Pentru că omul se comportă în funcție de iubirea care învinge în inima lui (iubirea care e cea mai mare din inima lui)… Omul niciodată nu se comportă în baza rațiunii, a logicii, ci în baza iubirii celei mai mari din inima lui, în baza pasiunii, a intereselor sale.

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu îi va da o iubire atât de mare, un interes deosebit pentru adevăr, pentru libertate și bucurie, pentru a-și construi viața în mod real, încât va birui toate seducerile banilor și plăcerilor înșelătoare…

Această victorie a Cuvântului e împotriva plăcerilor care ne atrag și înăbușe Cuvântul.

De fapt, noi ne temem că Cuvântul ne distruge plăcerile vieții… Deci noi căutăm alte plăceri compensatorii, pentru că nu credem suficient de mult în puterea Cuvântului.

Ce ne dă Cuvântul?

Cuvântul ne dă credința pentru a birui fricile noastre, deci vedem realitatea în mod diferit: dincolo de fricile mele, realitatea este așa cum a creat-o Dumnezeu. Și este așa cum este, nu așa cum eu mă tem de ea.

Apoi Cuvântul ne dă speranța, care învinge neîncrederile noastre. Eu am multe îndoieli, care derivă din fricile mele. Iar fricile și îndoielile mele mă împietresc, mă fac incapabil să trăiesc, să lucrez… Cuvântul îmi dă speranță.

În al treilea loc Cuvântul îmi dă iubirea, o putere interioară pentru a depăși – pentru că omul se comportă în baza iubirii mai mari din inima sa – acele egoisme care încearcă să înăbușe în mine valorile care știu că mă realizează…

Cu mare claritate, Biserica primară se examinează înaintea Cuvântului: „ce s-a întâmplat în mine citind Cuvântul?”.

v. 20

²⁰ Apoi sunt cei care sunt semănaţi în pământ bun. Aceştia ascultă cuvântul, îl primesc şi aduc rod: unul – treizeci, altul – şaizeci, altul – o sută”.

Nu înseamnă că un om e sămânța căzută lângă drum sau altul e cea căzută între spini iar celălalt e pământ bun…

Aceste tipuri de pământ suntem noi toți. După cum semănătorul atunci când seamănă, în pământul său află toate aceste feluri de pământ… la fel, în noi avem toate aceste tipuri de pământ…

Și în noi există „pământul bun (frumos)”, pentru că inima noastră este creată pentru Dumnezeu; este creată pentru a-L primi și îmbrățișa. Acest Cuvânt ne spune care este adevărul nostru… Și ne prezintă posibilitatea noastră cea mai mare: cea de a iubi așa cum suntem iubiți. Ne spune cine suntem. Deci să îmbrățișăm identitatea noastră pe care ne-o spune acest Cuvânt. Și atunci aducem rod. Ce este rodul?

Rodul e rodul Spiritului, descris în Gal. 5, 22 și se numește „iubire, bucurie, pace, putere, blândețe, libertate…”… Acesta e rodul Cuvântului. Și acest rod este „30, 60, 100 pentru o sămânță semănată”, adică, un rod incredibil de mare.

În mod obișnuit în Palestina o sămânță dădea alte șapte și în cel mai bun caz se ajungea la alte treisprezece. În textul nostru, în cel mai rău caz, o sămânță produce alte treizeci…

Acum, la lumina aplicării pildei pe care și-o face Biserica primară, putem să ne privim pe noi înșine și să vedem ce s-a întâmplat în viața noastră în aceste luni de când ne-am întâlnit cu Cuvântul… Probabil am avut toate aceste patru feluri de experiențe…

Și-i experiența aventurii noastre reale înaintea lui Dumnezeu și a Cuvântului. Am avut aceste dificultăți, dar nu trebuie să ne descurajăm, pentru că ele deja sunt prevăzute. În aceste dificultăți se seamănă și în ele crește rodul…