Irod reprezintă raportul nostru ambiguu cu Cuvântul, căci modul nostru de a trăi este în opoziție cu cel propus de Cuvânt.

Ps. 73 (72)

În acest psalm ni se prezintă soarta „drepților” în opoziție cu cea a celor „răi”. Noi am dori să stăm departe de cei răi, dar psalmistul ne spune că acest fapt nu este automat și întotdeauna ușor, căci „Mie, puțin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puțin a fost de nu s-au poticnit pașii mei” (v.2)… de ce? „Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor” (v.3).

Apoi avem descrierea celor aroganți, stăpânitori și răi, precum și prezentarea atracției pe care aceștia ar putea să ne-o inspire, căci de aroganță și păcat noi imediat am vrea să ne detașăm, dar în realitate acestea ne atrag… Prin urmare, psalmistul spune: „Deci, în deșert am fost drept la inimă și mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele, că am fost lovit toată ziua și mustrat în fiecare dimineață” (vv. 13-14), ca și cum nu ar vedea rodul celor pe care le săvârșește.

Așadar, psalmistul ne spune că-i nevoie de timp: „Și mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în lăcașul cel sfânt al lui Dumnezeu și am înțeles sfârșitul celor răi” (vv. 16-17). Căci sfârșitul răilor și al celor mândri este acela de a experimenta că acest rău care se săvârșește riscă să se reîntoarcă asupra capului celui rău, care-l înfăptuiește: „Că iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (v. 26). De această afirmație trebuie ținut cont și ea trebuie unită cu afirmația că aroganții, cei răi, trăiesc în abundență… Așadar, psalmistul nu vorbește de o distrugere la nivel fizic, căci aparent nu se vede nicio săgeată care-i lovește pe cei răi, ci ne spune unde conduce viața de acest fel…

Nu-i vorba despre aparență, căci aparența ne spune că aroganții și păcătoșii prosperă. Însă psalmistul înțelege că binele în sine răsplătește… Nu căutăm binele, adevărul și dreptatea pentru a obține nu știu ce alte lucruri, ci le căutăm tocmai pentru că sunt bine, adevăr și dreptate…

Descriindu-ne parcursul, psalmistul ne spune care-i calea pe care suntem chemați să o străbatem… Despre acest drum vom vedea câte ceva în textul evanghelic din Mc. 6, 14-29…

Premisă care ne arată contextul versetelor… În discursul despre misiune, abordat în cateheza precedentă, îndemnul lui Isus era să nu luăm pâine cu noi, căci până la cap. al VIII-lea se vorbește despre pâine. Este secțiunea „pâinii” care face referire la Euharistie, adică la stilul nou de viață.

Versetele noastre ne prezintă un anume stil, iar în pericopa următoare ni se va descrie un alt stil de viață: două modele. Și-i important să înțelegem ce model de viață trăim, căci omul se comportă în baza modelelor, nu-i precum animalul, care este ghidat de instinct, călătorind întotdeauna corect. Instinctul deja este stabilit, deci, animalul niciodată nu greșește… Omul greșește căci nu-i ghidat de instinct, ci de rațiune… Omul are discernământul și învață din istorie ce-i binele și răul.

Prin natura sa, omul dorește fericirea, însă fericirea nu-i un obiect. Ați văzut vreodată fericirea plimbându-se?

Există lucruri care par frumoase, bune și de dorit și care ne făgăduiesc fericire, dar nu-și mențin promisiunea, ci ne înșală… Tocmai de aceea greșim, nu din răutate, ci pentru că avem înaintea ochilor un model greșit…

În aceste versete ni se prezintă un model pe care toți îl adorăm, dar care-i începutul și baza tuturor relelor… E un text precum un antivirus, adică demască, descoperă acel model pe care toți ni l-am însușit de la Adam și Eva încoace.

Sunt două ospețe. Ospățul înseamnă a mânca, a trăi, deci sunt două moduri de a viețui. De această dată vom expune modul de a trăi pe care toți îl dorim, apoi vom aborda și ospățul lui Isus…

Se citește Mc. 6, 14-29

¹⁴ Regele Irod a auzit de el, căci numele lui devenise cunoscut şi se spunea: „Ioan Botezătorul a înviat din morţi şi de aceea puterea minunilor lucrează în el”. ¹⁵ Alţii, însă, spuneau: „Este Ilie”, iar alţii spuneau: „Este un profet ca unul dintre profeţi”. ¹⁶ Auzind, Irod a zis: „Ioan, pe care eu l-am decapitat, acesta a înviat”. ¹⁷ Căci însuşi Irod trimisese ca să-l prindă pe Ioan şi să-l lege în închisoare din cauza Irodiadei, soţia fratelui său, Filip, pe care o luase de soţie. ¹⁸ Pentru că Ioan îi spusese lui Irod: „Nu-ţi este permis s-o iei pe soţia fratelui tău”. ¹⁹ Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, ²⁰ pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea. Când îl asculta era foarte stingherit, dar îl asculta cu plăcere. ²¹ A venit însă o zi potrivită când Irod, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, a dat un banchet pentru demnitarii săi, pentru ofiţeri şi cei mai de vază din Galileea. ²² Intrând, fiica Irodiadei a dansat şi a plăcut lui Irod şi celor care erau cu el la masă. Atunci, regele i-a zis fetei: „Cere-mi orice vrei şi îţi voi da”. ²³ Şi i-a jurat: „Orice îmi vei cere, îţi voi da, până la jumătate din regatul meu”. ²⁴ Atunci ea a ieşit şi a spus mamei sale: „Ce să cer?” Aceasta i-a zis: „Capul lui Ioan Botezătorul”. ²⁵ Şi, îndată, intrând în mare grabă la rege, i-a cerut: „Vreau să-mi dai imediat pe tavă capul lui Ioan Botezătorul”. ²⁶ Regele s-a întristat foarte mult. Dar, din cauza jurământului şi a comesenilor, nu a voit s-o refuze. ²⁷ Regele a trimis un soldat din gardă şi i-a poruncit să-i aducă îndată capul lui Ioan. Acela s-a dus, l-a decapitat în închisoare ²⁸ şi a adus capul pe tavă, l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. ²⁹ Când au auzit discipolii lui, au venit, i-au luat trupul şi l-au pus în mormânt.

Suntem obișnuiți să-l privim pe Irod ca pe un om foarte rău. Însă din text observăm că Irod nu-i rău, el nu vrea să-l ucidă pe Ioan. Mai mult, îl îndrăgește și-l stimează, recunoscând că-i un om drept și sfânt… Irod este omul înșelat (de Irodiada), după cum tuturor ni se întâmplă… Dacă-l alegem pe Irod ca model al nostru, de cititori ai Cuvântului lui Dumnezeu, vom înțelege de ce nu reușim să înțelegem Evanghelia…

Mai întâi de toate, Irod „e rege”. Regele reprezintă idealul omului, toți vor să fie ca el, el e modelul… Regele este Dumnezeu pe pământ… De când există lumea noi îi alegem pe cei care ne reprezintă, pentru că ei reprezintă idealurile pe care noi le avem… În acest text vedem idealurile lui Irod tocmai în acest ospăț. Ospăț înseamnă a mânca, deci a trăi… Cum se încheie ospățul? Ce conține ultima tavă? Capul Botezătorului?

Care sunt ingredientele acestui ospăț, care ne prezintă stilul normal de viață? Iar din mass-media observăm că tocmai acest stil de viață este cel mai des propus ca model…

vv. 14-16

¹⁴ Regele Irod a auzit de el, căci numele lui devenise cunoscut şi se spunea: „Ioan Botezătorul a înviat din morţi şi de aceea puterea minunilor lucrează în el”. ¹⁵ Alţii, însă, spuneau: „Este Ilie”, iar alţii spuneau: „Este un profet ca unul dintre profeţi”. ¹⁶ Auzind, Irod a zis: „Ioan, pe care eu l-am decapitat, acesta a înviat”.

Fragmentul biblic anterior s-a încheiat cu trimiterea în misiune „doi câte doi”, iar înainte ca apostolii să se reîntoarcă la Isus, e povestit textul nostru…

Se spune că regele Irod „a auzit”. Așadar, Regele Irod este un om care ascultă ceea ce se spune, dar și interpretează cele auzite… Acest rege ne reprezintă: el aude câte ceva despre Isus și se exprimă cu privire la cele auzite, ia poziție. Irod nu-i indiferent, ci e un om care „ascultă” și apoi „spune”.

„A auzit și a zis”… El spune că Ioan Botezătorul a înviat din morți. Aceasta-i știrea. Dacă în capitolul al V-lea Isus a înviat-o pe fiica lui Iair, în textul nostru avem o proclamare aproape neașteptată a faptului că Irod crede în înviere, proclamând că Botezătorul a înviat din morți.

Deci Isus ar fi Botezătorul înviat.

Primul lucru subliniat despre Irod e faptul că el n-are nicio problemă să vestească învierea, în așa măsură încât atunci când aude alte interpretări le neagă, spunând: „Acel Ioan căruia eu i-am tăiat capul, acela a înviat”. Irod afirmă și repetă acest fapt. Într-un fel vedem raportul profund dintre Ioan și Irod.

Învierea este vestea bună: dar ce veste este aceasta pentru Irod? Este un coșmar! De când i-a tăiat capul îl are mereu prezent înaintea ochilor și spune: „A înviat!” Irod afirmă ceva profund…

Aceasta-i introducerea în povestire, iar acum se relatează felul în care l-a ucis. Întreaga memorie a lui Irod își închipuie mereu felul în care s-a întâmplat istoria. Și astfel Irod povestește istoria ospățului său, o destrămare a istoriei umane: este stilul de viață ce duce la uciderea profetului.

Tot ceea ce se spune aici despre Isus, despre Irod și despre alții, se regăsește în capitolul al optulea.

Cine este Isus? Este Botezătorul, este Ilie sau unul dintre profeți? Un profet care-i unul dintre profeții… Pe de o parte, vedem măreția acestei Persoane, dar pe de alta, vedem dificultatea de a primi noutatea; altfel spus, este o reducere (o identificare) a lui Isus la „cineva” deja cunoscut… Într-un fel – și în acest aspect Irod ni se aseamănă – căci prima dificultate pe care o avem este cea de a ne gândi că deja avem categoriile în care să-L încadrăm chiar și pe Isus. Trecutul nostru ne folosește pentru a-L interpreta pe Isus. Și-i dificultatea pe care o are Irod, pe care o au alții și pe care o putem avea și noi. Altfel spus, în loc să primim noutatea lui Isus, rămânem prizonierii schemelor noastre religioase și le aplicăm lui Isus.

Uciderea profetului este cel mai mare păcat! Căci a păcătui, a face puțin rău, ni se întâmplă, căci toți greșim… Dar dacă unul (profetul) îți spune că ceea ce faci este rău, dar tu îi tai capul, răul pe care-l săvârșești este grav, pentru că nu vrei să știi că acel rău este un rău… Tu înfăptuiești răul maxim pentru că-i tai capul unui om, dar faci răul maxim și pentru că înseamnă că nu vrei să te schimbi… Prin urmare, uciderea profetului este înfăptuirea răului. Profetul îți spune că ceea ce faci este un rău, iar tu răspunzi „să-i tăiem capul”, căci apoi tot ceea ce vei face va fi bine… Însă tăindu-i capul, tu vrei să închizi gura Adevărului. Și, deoarece în vremea aceea nu erau camerele de filmare de la televiziune prin care să se trimită imaginile, era suficient să-i taie capul… Este un mod de a face Adevărul să tacă.

Din cuvintele sale, s-ar părea că Irod ar recunoaște neputința răului său înaintea Cuvântului. Altfel spus: „Cel pe care l-am ucis, a înviat”, deci există unul mai tare decât mine. Înseamnă că acel Cuvânt, pe care Ioan l-a spus, încă îi răsună în urechi, că Irod îl are pe Ioan în interiorul său și în mintea sa, în ciuda faptului că l-a ucis.

Să vedem care este raportul lui Irod cu Botezătorul…

vv. 17-20

¹⁷ Căci însuşi Irod trimisese ca să-l prindă pe Ioan şi să-l lege în închisoare din cauza Irodiadei, soţia fratelui său, Filip, pe care o luase de soţie. ¹⁸ Pentru că Ioan îi spusese lui Irod: „Nu-ţi este permis s-o iei pe soţia fratelui tău”. ¹⁹ Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, ²⁰ pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea. Când îl asculta era foarte stingherit, dar îl asculta cu plăcere.

Lăsând-o de o parte pe Irodiada, subliniem ce făcea Irod: a trimis să-l ia pe Ioan – la fel cum I se va întâmpla și lui Isus – l-a întemnițat, dar vina nu-i a sa, ci a Irodiadei… „Irod se temea de Ioan [înseamnă că „îl respecta”], știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea [este ca și cum ar asculta de porunci]. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta” (v. 20).

Ce am putea vrea mai mult de la un om? Irod este cel mai bun om din lume, nu?

E ca și cum acest fel de om ne-ar arăta un anume tip de legătură cu Cuvântul: de fapt, Irod nu vrea să-l elimine pe Botezătorul, ci să-l asculte; s-a dus și în temniță să-l asculte, îl avea lângă el în casa sa (deși în temniță), ca și cum ar spune: Ioan stă în casa mea, Cuvântul este acolo… Mai mult, Irod apără și împiedică să fie ucis acest Cuvânt… Faptul că trimite să-l prindă pe Ioan și că-l leagă în temniță, pe de o parte pare să fie o încercare de a reduce la neputință Cuvântul, însă Cuvântul continuă să fie viu…

Pe fundalul acestor versete stă trimiterea în misiune a celor doisprezece. De fapt, versetele noastre anticipă soarta Cuvântului…

Iar acțiunea lui Irod nu-i decizia lui, ci o săvârșește din cauza Irodiadei și a lui Ioan, care-i spune lui Irod: „Nu-ți este permis”… E ca și cum Irod ar admira în Ioan – chiar dacă apoi îl costă – un om care-i spune adevărul în față…

Toate verbele sunt la modul imperfect, fapt ce înseamnă că era o acțiune continuă: Irod se temea, îl ocrotea, îl asculta, îl frecventa cu uimire și bucurie pe Ioan…

Iar ceea ce Ioan îi spune lui Irod despre femeia care este cu el este ceva care poate fi aplicat poporului atunci când este cu cineva străin, ca și cum poporul ar fi fost căsătorit cu altcineva, și nu cu Domnul…

Prin faptul că Ioan îi spune „nu-ți este permis”, noi subliniem libertatea lui Ioan: a merge la rege și a-i spune „nu-ți este permis”, indiferent ce i-ai spune, înseamnă că nu te aștepți la nicio favoare din partea lui… Botezătorul n-a considerat că era mai bine să tacă și să nu-i facă observații pentru ca mai apoi să fi putut obține unele avantaje; nici nu s-a temut că va fi pedepsit pentru că-i spune adevărul… Ioan se raportează în mod liber și pe față la Irod: Într-un anume sens, acest fapt îl uimește pe Irod, căci toți din jurul lui căutau, dar nu adevărul, ci să-i facă pe plac…

În spatele adulterului avem o imagine. Prin definiție, adulterul e săvârșit când raportul nu-i cu femeia ta… Regele este simbolul poporului, al lui Israel, al credincioșilor. Și care este prima poruncă? „Vei iubi, pe cine?” „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată viața ta, cu toate puterile tale…”. Adulterul înseamnă că poporul nu-L iubește pe Domnul, ci iubește idolii. E clar? Altfel spus, nu se căsătorește cu cel cu care trebuie să se căsătorească, cu Domnul, ci poporul se căsătorește cu idolii săi… Deci, acesta este semnul idolatriei.

Altfel spus, omul este creat pentru a se căsători cu Înțelepciunea: Femeia este simbolul binelui și al răului, dar nu pentru că femeia este mai bună sau mai rea decât bărbatul, ci pentru că este așa… Spre exemplu, Eva este simbolul prostiei pentru că a acceptat ipoteza șarpelui… Apoi există înțelepciunea care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu. Înțelepciunea este cea care îl împlinește pe om. Prin urmare, împlinirea sau neîmplinirea fiecărui bărbat și a fiecărei femei depinde de ceea ce acceptă: îmbrățișează înțelepciunea sau prostia (nebunia)? Adică fiecare depinde de modelul de viață pe care și-l însușește.

Prin urmare Irod, care era bun, iubea Cuvântul, aprecia profetul și-l apăra, dar a îmbrățișat un alt model de viață, cel pe care-l vom vedea în aceste versete…

Mulți spun că sunt creștini, dar întrebarea este: ce model de viață urmează?   Și-au însușit modelul vieții ospățului „pâinii în deșert” sau modelul ospățului pe care îl dă Irod cu ocazia zilei sale de naștere? Altfel spus: care este stilul de viață pe care-l avem? Este un stil de viață bazat pe iubire, dar, iertare, compasiune, comuniune, sau este un alt stil, cel descris în aceste versete?

Înaintea cuvintelor lui Ioan ni se spune că Irodiada era supărată pe Botezătorul. Textul nu notează că Irod era supărat pe Ioan, ci Irodiada: „Și dorea să-l ucidă, dar nu putea”…

Deci, Ioan este „luat, prins”… Acest cuvânt, începând cu Gen. 3, indică o gândire care urmărește eliminarea celuilalt… Dar Irodiada are această voință ucigașă, crezând că eliminându-l pe Ioan, ar putea trăi mai bine… Altfel spus: pentru ea, a trăi înaintea cuvântului lui Ioan înseamnă a nu trăi… Și este convinsă că trebuie să-l elimine pe Ioan pentru ca ea să poată trăi… Ea trebuie să oprească (să facă să tacă) acest cuvânt, pentru ca ea să poată trăi… Ea crede că acel cuvânt al profetului este unul care îi ia viața. Și atunci vrea ea să-i ia viața lui Ioan. Dar se lovește de greutăți în a-și îndeplini planul…

În aceste versete noi întâlnim situații, atitudini ambigue: ea vrea să-l ucidă, dar nu poate; pe de altă parte, Irod îl ține în temniță, dar îl ascultă cu bucurie, rămâne perplex, dar îl ascultă… și-l consideră un om drept și sfânt.

Dacă Irod îl considera drept și sfânt, ce-l împiedica să tragă concluziile corecte?

Atitudinea lui Irod revelează atitudinea noastră înaintea Cuvântului… pentru că nu-i adevărat că noi suntem atât de liberi, atât de pregătiți să urmăm acest Cuvânt pe care Îl ascultăm; pentru că poate și pe noi o altă logică ne atrage mai mult, dacă nu suntem atenți, după cum spunea și psalmistul… Căci de o parte stă Irodiada, care vrea moartea lui Ioan, iar de cealaltă parte stă Irod, care vrea să-l apere (pe Ioan), dar îl ține în temniță…

Mergem mai departe și vedem „ziua cu bun prilej”…

vv. 21-23

²¹ A venit însă o zi potrivită când Irod, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, a dat un banchet pentru demnitarii săi, pentru ofiţeri şi cei mai de vază din Galileea. ²² Intrând, fiica Irodiadei a dansat şi a plăcut lui Irod şi celor care erau cu el la masă. Atunci, regele i-a zis fetei: „Cere-mi orice vrei şi îţi voi da”. ²³ Şi i-a jurat: „Orice îmi vei cere, îţi voi da, până la jumătate din regatul meu”.

Aici vedem „condimentele” stilului de viață al lui Irod: ziua-ncepe cu un bun prilej… dar este interesant că aniversarea zilei de naștere va fi ziua uciderii… Apoi este un ospăț dat pentru „oamenii mari”. Oamenii mari sunt nobilii bogați, proprietarii de pământuri din vechime; generalii sunt cei care au în mână puterea, iar ceilalți sunt cei care au știut să se cațere și au ajuns la nivelul primilor bogați… Acesta este banchetul și aceștia sunt invitații.

Ce mai avem la acest ospăț? Un dans, adică plăcerea, căci se spune că „le-a plăcut tuturor”; avem generozitatea: „Cere-mi ceea ce vrei și îți voi da, chiar și jumătate din împărăția mea”. Deci, este un ospăț frumos, căci sunt prezenți nobilii, (bogații), generalii (oamenii puternici) și-i de față și o fată frumoasă, care dansează și place tuturor, apoi e prezent un rege generos, care-i dispus să dea până la jumătate din împărăția sa, jurând acest fapt înaintea tuturor, deci avem și faptul că-și păstrează cuvântul dat, avem frumusețea, dansul, plăcerea… Ce lipsește?

S-ar părea că nu lipsește nimic. Când începe un ospăț în cinstea unui om puternic, mereu trebuie să fim atenți, căci în Gen. 40, când se descrie ospățul în cinstea lui Faraon, vedem că pe unul îl spânzură. În textul nostru, la ospățul lui Irod, se taie capul Botezătorului… Fiți atenți când cei puternici vă invită la ospăț! Pentru că se celebrează nașterea prin moarte, prin ucidere… Ca și cum ar spune: „Eu trăiesc pentru că-l ucid pe altul”.

Aceasta este puterea!

Altfel spus, eu pot sărbători puterea mea, nașterea mea, viața mea numai omorându-l pe altul. Acesta e modul în care trăiesc…

Dar ceea ce Irod face în acest loc… Poate că noi avem prejudecăți și spunem: „Ei au făcut așa pentru că sunt răi…” Nu! Acestea sunt ispitele pe care și Isus le-a trăit la începutul vieții Sale… Aceasta este ambiguitatea înaintea Cuvântului: a crede că se poate trăi așa, având Cuvântul în casă…

Irodiada reprezintă această nebunie; ea crede că viața este făcută de cei puternici (nobilii), de cei aroganți și stăpânitori (generalii) și de înșelători (noii-bogați, parveniții). Ea-i convinsă că aceasta este viața… Apoi avem dansul și frumusețea, care reprezintă averea, puterea și buna imagine… Și crede că aceasta e viața!

Sunt ingredientele pe care omul mereu le caută: puterea, plăcerea, prestigiul, onoarea și, în special, banii… fără de care nu există nimic.

În Amos, la cap. 8, stă scris că Domnul va trimite cel mai teribil blestem peste țară: „Voi trimite foame și sete”. Dar nu foame și sete de pâine, căci pâine există, ci foame și sete după adevăr, după Cuvânt… „și nu veți afla”. De ce? Și răspunde cu câteva versete mai înainte: „Pentru că voi înșelați săracii, îi stăpâniți, profitați de pe urma lor, voi trăiți în nedreptate”. O viață în nedreptate nu poate admite adevărul, îl ucide pe altul, deși nu vrea…

Este ca și cum acești oameni sunt prinși într-un joc mai mare decât ei și până la urmă sunt jucați și ei… Par că sunt câteva mici elemente puse la ospăț, dar apoi sunt luați pe sus, jucați de aceste lucruri mici.

Dar și în viața cotidiană – fiecare în munca sa, dacă nu-i atent – este luat pe sus de aceste lucruri: să câștige un pic mai mult, să ocupe postul mai bun, să mai avanseze… Rezultatul? Îți dai seama că viața trece, mor ai tăi, mori și tu și ți-ai jertfit viața carierei… Poate că nu ai devenit rege, dar cel puțin ai devenit șef de birou…

Dacă ne gândim la invitații de la acest ospăț, ne putem imagina ce fel de dinamici sunt, dar poate că pot fi acelea prin care fiecare om caută să se realizeze… Deci, sunt gândiri comune. Așadar, nu trebuie să mergem în palatul lui Irod pentru a trăi aceste dinamici. Irod e în palat pentru că în vremea aceea nu se vota, dar noi am fi acolo pentru că ne recunoaștem (ne regăsim) în acest rege și poate că-l invidiem, după cum spune psalmistul: „Îi invidiez pe cei puternici” pentru că poate și mie mi-ar surâde să fiu acolo și să ocup acel post de putere…

Ce model de viață ni se prezintă? Televiziunea, ziarele, ne prezintă tocmai acest model de viață, stârnindu-ne aceste dorințe… Tot consumismul se bazează pe ele…

Înaintea acestei fete care intră, dansează, și care place tuturor, Irod spune: „Cere-mi ce vrei și îți voi da”… E generos… De ce se comportă așa?

Ea deja dansase. El nu i-a zis: „Dansează și apoi îți voi da aceste lucruri”… Nu! Ci îi spune: „Cere-mi ceea ce vrei”… Deci, în acest text avem – pe de o parte – seducerea frumuseții, dar pe de alta, seducerea puterii. Deci, se poate crea o legătură între aceste persoane, căci una seduce prin frumusețe, iar cealaltă prin putere… Deci nu era nevoie să-i promită… Reacția lui Irod arată un delir de atotputernicie, faptul că se considera că-i cine știe cine…

Există un delir de atotputernicie care ne face să pierdem contactul cu realitatea: se creează relații care nu au legătură cu aceasta. Astfel de oameni închid ochii înaintea realității… Irod și ei trăiesc în această lume…

Dacă suntem atenți la text, notăm că niciunul nu mănâncă, însă există multe lucruri bune pentru că omul important, dansul, frumusețea, plăcerea, nu sunt lucruri negative… Nici jurământul și nici generozitatea lui Irod nu sunt rele, deși motivul e negativ… Cu alte cuvinte și cele mai bune lucruri pot fi folosite în mod strâmb, într-o altă împrejurare: se sărbătorește ziua de naștere. Dar cine conduce această viață, această naștere, acest stil? Irodiada, și nu Irod!

Regele ar fi cel care are puterea, dar în final, de cine ascultă? Și cui poruncește? Nimănui! El face ceea ce nu vrea și nu reușește să facă ceea ce vrea… Vedeți că oamenii puternici (puterea) sunt jucați de o logică mai subtilă decât ei…

Regele, chemat să-i guverneze pe alții, nu reușește nici măcar să se guverneze pe sine… nu face ceea ce dorește…

Să vedem cum intră în scenă regizoarea ospățului…

vv. 24-25

²⁴ Atunci ea a ieşit şi a spus mamei sale: „Ce să cer?” Aceasta i-a zis: „Capul lui Ioan Botezătorul”. ²⁵ Şi, îndată, intrând în mare grabă la rege, i-a cerut: „Vreau să-mi dai imediat pe tavă capul lui Ioan Botezătorul”.

Notăm dinamica textului: „Și ieșind, a întrebat-o pe mama sa: Ce să cer? Ea a răspuns: Capul lui Ioan. Și intrând, repede, în grabă, la rege, i-a cerut: Vreau, aici, acum, ca să-mi dai, pe o tavă, capul Botezătorului!”

Fiica Irodiadei, care caută să-i placă regelui, dar și comesenilor, când e întrebată: „Ce vrei?”, nu știe să răspundă… Trebuie să iasă: ea intră, iese și apoi reintră… Merge să ia sugestii de afară, de la regizoarea ospățului: și-i interesant că regizoarea ospățului nu participă la ospăț. Cu alte cuvinte, avem aceste persoane care sunt la ospăț, dar cine decide, stă afară… Cei de la ospăț sunt dominați de cineva care stă afară și care știe ce vrea. Nu stă pe gânduri, ci imediat îi spune fiicei ceea ce dorește.

Protagonista morții este fiica, deși ea nu știe nimic. Ea doar este frumoasă și place tuturor, dar acesta nu-i un rău…

Fiica merge la mama ei pentru a afla ce vrea aceasta: adică fiica nu are o dorință personală; ea depinde de mama ei, toți depind de Irodiada, chiar și Irod. De fapt, și Botezătorul va muri din cauza dorinței Irodiadei. Deși Ioan știa ceea ce el dorea.

Pe de o parte, fiica nu știe ce vrea, Irod nu face ceea ce vrea, însă Irodiada știe și face ceea ce vrea. Și ceea ce produce este tocmai moartea.

Dansul fetei place tuturor, dar ultima mișcare a dansului este „capul lui Ioan”. De ce vrea capul Botezătorului? Pentru că Ioan e cel care prezintă celălalt model de viață, o viață care e viață, care nu este moarte: nu o viață caracterizată de delir, ci o viață caracterizată de adevăr, relație și cinste. Așadar, capul Botezătorului este capul omului adevărat; altfel spus, acest stil de viață ucide umanitatea omului.

Modul cu care fiica reintră: „Intrând imediat, în grabă, la rege”… exprimă faptul că răul trebuie efectuat imediat. Dacă aștepți, poți să cântărești lucrurile, dacă nu, faci la fel ca ea, care reintră și imediat merge la Irod să-i spună ce vrea, deci ea nu-i dă voie cuvântului adevărat să intre în ea… ci se încrede în cuvântul mamei și-și însușește voia acesteia „vreau”; s-a înjosit să accepte dorința Irodiadei…

vv. 26-29

²⁶ Regele s-a întristat foarte mult. Dar, din cauza jurământului şi a comesenilor, nu a voit s-o refuze. ²⁷ Regele a trimis un soldat din gardă şi i-a poruncit să-i aducă îndată capul lui Ioan. Acela s-a dus, l-a decapitat în închisoare ²⁸ şi a adus capul pe tavă, l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. ²⁹ Când au auzit discipolii lui, au venit, i-au luat trupul şi l-au pus în mormânt.

Regele rămâne trist, nu vrea să ucidă, dar a jurat… Deci, trebuie să rămână fidel jurământului – cine știe de ce? – și deci: „Imediat regele a trimis un paznic, și a poruncit să-i aducă pe o tipsie capul. Și acela, mergând, i-a tăiat capul lui Ioan în temniță, l-a adus pe tipsie și l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale”… Dansul se încheie, iar sfârșitul lui este capul pe o tipsie.

Ce senzații aveți la un ospăț la care singurul fel de mâncare este capul tăiat al lui Ioan, adus pe o tipsie de o fată? Textul ne arată rezultatul acestui stil de viață… Singurul lucru pe care îl mănânci este acest cap tăiat…

În final regele se întristează. Textul a început să ne descrie ospățul dat în cinstea sa, aniversarea zilei de naștere, și se încheie cu un rege trist; momentul de bucurie se transformă în întristare; regele e trist pentru ceea ce a făcut, dar și pentru că nu reușește să facă ceea ce el vrea…

Acest fapt ne arată un lucru: odată ce intri în joc, ești deposedat de viața ta, trebuie să joci acel joc, adică ești jucat tu… Ești jucat de jocul pe care tu l-ai început…

Cu paznicul care e trimis, cu Ioan care vede că vine paznicul. Nu știm ce aștepta Ioan în temniță, dar vede că sosește paznicul… Aceste jocuri care se fac „sus”, de cei puternici, care ajung să ucidă pe cei din temniță… Și capul care la urmă ajunge la Irodiada, care: „Dorea să-l ucidă, dar nu putea”… În final, poate! Irodiada făcea ceea ce voia.

Părintele Primo Mazzolari spunea că „are mai mare dreptate capul Botezătorului când este pe tipsie, decât când este la locul său pe gât”… Să ne amintim cum a început pilda, când Irod a spus: „Acel Ioan, căruia am pus să i se taie capul, a înviat”… Adică pe Ioan nu l-a oprit nimeni să continue să vestească, nici măcar faptul că Irod i-a tăiat capul… Altfel spus, Vestitorul, Botezătorul, mai întâi de a vorbi cu cuvintele, vorbește prin viața sa; prin viața sa Ioan îi formează pe discipolii săi, care apoi iau trupul decapitat al Botezătorului…

Faptul că discipolii vin să ia trupul și să-l așeze în mormânt vă amintește de Altcineva din Evanghelie? De Isus!

Dar istoria nu se sfârșește așa, căci imediat continuă cu vestea: „A înviat!” Fapt pentru care moartea Botezătorului nu-i moarte, ci-i mărturisitorul care învinge moartea, căci a înviat!

Irod reprezintă jocul care duce la moarte, dar jocul Botezătorului conduce la înviere.

După părerea lui Irod, Ioan a înviat… Deci avem prevestirea învierii lui Isus.

Și-i tipul nou de viață, pe care îl vom vedea în următoarele cateheze și care este viața pâinii împărtășite cu alții. Așadar, în Botezătorul se împlinește trecerea de la ospățul lui Irod – unde Ioan plătește cu viața – la ospățul lui Isus care Își dă Trupul Său și devine Pâine pentru toți…

Dacă mai înainte Botezătorul era cineva care vorbea, era un cuvânt, acum el este Cuvântul, a împlinit Cuvântul, și-a dat viața pentru Cuvânt. Și acest Cuvânt e Cuvântul Vieții, de fapt a înviat, nu a cedat înaintea răului, ci a spus adevărul… Și după ce moare, vestește adevărul și mai tare, mai puternic… Prin urmare, moartea lui Ioan este împlinirea lui, la fel ca în cazul lui Isus: de fapt, a înviat…

Putem înțelege cuvintele psalmistului „Cât este de bun Dumnezeu cu cei drepți”… Așadar, bunătatea Domnului față de cei drepți nu constă în faptul că cei drepți prosperă la fel ca răii, pentru că răii continuă să prospere, dar în acest loc, celui drept i-au tăiat capul…

Prin urmare, în ce constă bunătatea lui Dumnezeu față de cei drepți? În faptul că dreptul continuă să fie (să rămână) drept și va continua să fie Cuvântul vestit până și lui Irod… Adică ceea ce Irod spune la început: „Ioan Botezătorul a înviat” înseamnă că-și dă seama că acel cuvânt încă îi vorbește, că îi este dată o altă posibilitate… Nu înseamnă că dreptul s-a convertit la rele… Ispita din psalm era cea de a-i invidia pe cei puternici… Dar finalul este că dreptul n-a ajuns să-i invidieze pe cei puternici și dominatori…

Versetele ne-au prezentat viața regelui, a Irodiadei, nebunia distracției, plăcerea, dansul, frumusețea, jurământul… toate lucrurile mari… Iar la urmă mănâncă, dar nu există nicio hrană, ci doar capul lui Ioan pe tipsie…

Ce simți văzând toate acestea? Aversiune! Textul vrea să simțim neplăcere înaintea acestor lucruri, care la prima vedere par frumoase… Programele pe care ni le propune televiziunea sunt de acest fel… Nu simțim scârbă?

Ne vine să vomăm văzând un cap de om tăiat, stând pe tipsie, la prânz…

Și, tot la fel, ar trebui să ne vină greață, văzând acest stil de viață, și nu să-l admirăm…