Vom sublinia modul în care misiunea care ne aduce acordul – înțelegerea, împăcarea, concilierea universală – trece prin neînțelegerea reală.

Oferim o altă regulă de discernământ spiritual.

Am subliniat ce să nu facem când suntem dezolați – în mâhnire nu trebuie să luăm hotărâri, căci oricum sunt greșite – și ce să facem în starea aceasta de apăsare sufletească. Astfel, am văzut că e bine să rezistăm și să confirmăm hotărârile luate în timp de pace sufletească. Apoi să facem tocmai opusul a ceea ce am vrea să facem în timpul dezolării: dacă ești neîncrezător, exersează sentimentele de încredere, dacă ești inconstant, încercă să fii constant, dacă ești fără speranță, exersează-ți speranța, astfel încât această stare cu încărcături negative să te întărească în virtutea opusă.

Acum vom evidenția ceea ce trebuie să gândim despre dezolare. Căci noi, de obicei, atunci când suntem căzuți sufletește spunem: „Totul s-a terminat! Mai înainte mergea atât de bine, acum nu mai simt nimic. Nu mai pot face nimic. Cine știe ce s-a întâmplat… ce am făcut… e un dezastru!!!”.

Primul lucru pe care trebuie să-l cugeți când ești copleșit de aceste sentimente este acesta: gândește că dezolarea va avea un sfârșit pozitiv. A fost dată nu ca să pierzi, ci să biruiești. Nu înseamnă că Dumnezeu te-a abandonat sau că a devenit mai puțin fidel pentru că tu ai ispite…

Ispita e o încercare: în lb. greacă verbul peirazo, a ispiti, derivă de la un cuvânt peir care înseamnă vârf, capăt, extremitate. Și ispita este tocmai a trece dincolo de acel vârf, deoarece cuvintele: a merge mai departe, a trece, a experimenta, a deveni experți au toate aceeași rădăcină; a deveni experți cu pericolul chiar de a pieri, însă și cu șansa de a deveni priceput, dibaci, expert.

Ispita e antrenamentul care ne face să trecem prin realitatea răului, a suferinței, pentru a ne face experți, spiritual vorbind. Deci, atunci când suntem apăsați sufletește, primul lucru, în loc să ne predăm și să spunem că nu-i nimic de făcut, este să spunem: „am înțeles că trăiesc un moment foarte util, favorabil și propice, pentru a merge mai departe și a înțelege mai bine”…

Răul îl facem tocmai când considerăm că nu reușim să-l evităm. Dacă tu cugeți că nu vei reuși să biruiești ispita, deja ai căzut. Dacă însă gândești că ispita este o încercare pe care Dumnezeu ți-o dă ca să o experimentezi și să crești, să te maturizezi, la fel ca un exercițiu de făcut pentru a te întări, atunci spui: „O accept și o abordez pozitiv”.

E important să înfruntăm în mod pozitiv încercările vieții și toate dificultățile dintr-un motiv simplu. Orice dificultate poate fi depășită! Dacă nu poate fi depășită, înseamnă că nu e dificilă, adică tu nu trebuie să o faci. A sări 12 metri în înălțime pentru mine nu e greu, dar nefăcând acest lucru, aceasta nu este o încercare. Însă încercările reale sunt cele pe care – pe bună dreptate – le poți depăși, celelalte sunt imaginare, nu sunt încercări.

Nicio încercare nu depășește puterile tale. Nimeni nu-ți spune să sari 12 metri. Sari atât cât poți, adică fă ceea ce poți. Privește pozitiv realitatea așa cum este.

Rețineți că ispita și dificultatea nu ne sunt date pentru ca să pierdem, ci pentru a ne maturiza și a crește spiritual.

Această argumentare implică o optică, o viziune de credință, care țin seama de faptul că există Dumnezeu și Providența, deci încercările nu sunt disproporționate, ci sunt proporționale cu puterile noastre, plus ajutorul lui Dumnezeu.

În orice relație de familie și de cuplu, crizele sunt acele puncte – necesar de depășit – pentru a crește în profunzime… deci, sunt ocazii oportune pentru o maturizare… Răul există, însă când iese la iveală, poate fi descoperit și biruit… Răul apare de obicei atunci când ești în măsură să-l biruiești, altfel nici măcar nu-ți dai seama că există.

Un copil vrea să ridice o piatră mare, iar tatăl îl privește. Pruncul se predă, iar tatăl îl întreabă „Ești sigur că ți-ai folosit toate forțele și posibilitățile?”. Pruncul răspunde „da”, însă tatăl în corectează: „Nu, pentru că nu mi-ai cerut ajutorul!” Noi vrem să depășim toate dificultățile cu ajutorul puterilor pe care credem că le avem. Însă e bine să știm că avem și puterea care ne vine de la Dumnezeu.

Se citește Mt. 10, 16-25

¹⁶ Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii. ¹⁷ Feriţi-vă de oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Şi veţi fi duşi din cauza mea înaintea guvernanţilor şi a regilor, ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor.¹⁹ Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, ²⁰ pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi. ²¹ Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit acela va fi mântuit. ²³ Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta, căci adevăr vă spun, nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului. ²⁴ Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. ²⁵ Este de ajuns discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe cei din casa lui!

Am abordat în cateheza precedentă trimiterea în misiune. Centrul și esența acestei trimiteri constă în „a da gratuit ceea ce gratuit am primit”. Expresia aceasta am auzit-o de multe ori și poate că pentru noi nu prea mai are sens.

Mai întâi de toate, noi primim totul gratuit – în limba greacă dorean – primim în dar. Tot ceea ce suntem și avem este un dar pe care-l primim. Totul!!!

Noi trăim prin și datorită darului și a grației. Pavel spune că nu are nimic pe care să nu-l fi primit.

A primi în dar înseamnă a nu te face stăpân. Darul face referire, aluzie la Dăruitor. Deci, prin tot ceea ce eu am și sunt, trăiesc iubirea Celui care îmi dăruiește, adică iubirea Tatălui… A trăi darul înseamnă a trăi Spiritul Sfânt, iubirea, adică înseamnă a deveni fii.

Întreaga noastră viață este a trăi filial iubirea Tatălui, prezentă în toate darurile. Și apoi oferind în dar, noi devenim egali cu Tatăl, capabili – la rândul nostru – să dăm.

A primi și a da gratuit înseamnă răspândirea vieții Treimii: a Fiului, care primește totul ca dar, ca iubire, și a Fiului, care dă totul ca iubire atât Tatălui, cât și fraților.

Misiunea înseamnă tocmai a trăi această viață de fii cu toți frații. În creștinism, gratuitatea nu-i ceva opțional și nici nu se reduce doar la pomană. Nu! Gratuitatea este esența vieții. Viața e gratuită. Iubirea e gratuită. Ceea ce nu e gratuit și nu e grație este dizgrație, defavoare, nenorocire, e posedare; este moarte.

Gratuitatea înseamnă a vesti Împărăția vieții. Și e marele mister al lui Dumnezeu care e iubire, dar și grație. Din nefericire, noi nu trăim din iubire sau din grație, ci posedând prin putere, egoism și dizgrație.

Cum transpunem în întreaga viață această iubire, dar și gratuitate, ori acestea sunt și realitățile pe care le celebrăm în Euharistie: „a luat, a mulțumit și a dat”… căci Isus luă pâinea, adică viața Sa. Modul în care trăim toate acestea, adică Euharistia, în viața noastră concretă, în calitate de fii prezneți în lume, reprezintă sensul existenței lumii.

Lumea fie trăiește gratuitatea, iubirea fiilor și a fraților, fie moare. În misiune, noi mărturisim acest adevăr, căci el are legătură cu sărăcia, cu împărtășirea cu frații, cu exemplul propriu de viață și cu vestirea.

Ne vom opri asupra succesului acestei misiuni. Succesul e uimitor – ne spune Isus la început – avem aceeași reușită ca a mielului în mijlocul lupilor. Și întreg textul ne descrie ce i se întâmplă acestui miel aflat în această situație.

Să-i cerem Domnului să înțelegem acest mare mister, pentru că mielul în mijlocul lupilor biruie!… El biruie tocmai pentru că este înjunghiat. Este victoria crucii, a unei iubiri mai mari decât orice egoism.

Într-o lume caracterizată de luptă și dezbinări, într-o lume a lupilor, biruie mielul… și el are puterea să deschidă cartea sigilată a istoriei. Deci, întreaga istorie umană e incomprehensibilă dacă nu se ține seama de mielul care este Cristos.

Fără Isus, istoria ar fi triumful răului, adică al nimicului. Ar fi nimicul, adică nu ar exista.

v. 16

¹⁶ Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii.

Pentru cultura lui Israel, mielul reprezentă totul. Este un animal blând, fiind în timpul vieții sale sursă de hrană și îmbrăcăminte. Când moare, se face el însuși hrană și îmbrăcăminte; astfel atinge împlinirea rolului său, identificându-se cu acesta.

E interesant… cât trăiește, mielul dă hrană, iar când moare, se dă pe sine. Astfel, împlinește deplin ceea ce este. Mielul e modelul blândeții, e modelul lui Dumnezeu, care dă totul și la urmă se dă pe Sine. Dumnezeu e în totalitate dar. De aceea El biruie, tocmai atunci când se pare că pierde: atunci când îl prind, el se dă, se oferă.

Când îl ucidem, El își dă viața pentru noi și devine viața noastră… E misterul victoriei lui Dumnezeu. E misterul binelui care învinge răul. Și nu există un alt mod pentru a birui răul, pentru că din cei doi lupi, dacă se sfâșie între ei, va rămâne doar coada… mielul însă triumfă prin tocmai faptul că se lasă mâncat; el devine hrană pentru celălalt, și-l transformă în sine.

Cu alte cuvinte, răul se oprește unde există cineva care nu-l restituie și are puterea de a-l lua și a-l duce din iubire aspra sa: acolo unde există o iubire mai tare decât răul și moartea. Aceasta e puterea lui Dumnezeu și a mielului, a Celui care deschide sigiliul istoriei… Fără miel, istoria nu are nici un sens.

În lume, cel care are puterea să învingă răul, în realitate, restituie răul, adăugând și dobânda. Însă cel care absoarbe răul în sine – figura perfectă este Isus – îl ia asupra sa, îl duce pe umeri, îl stinge în sine și acest Om e mai tare… Aceasta e slăbiciunea lui Dumnezeu, care e mai tare decât orice putere a omului.

Iubirea e slabă, și aceasta e puterea iubirii; în acest fel biruie.

Da, mieii! Erau doar 12, iar lupii erau mulți… dar când devenim în loc de 12, un miliard… Ce fac un miliard de miei? Nu mănâncă un lup, ci rămân un miliard de miei.

Cu alte cuvinte, cantitatea de miei nu schimbă calitatea lor: ei nu devin nemiloși sau tot mai puternici. Nu! Mielul rămâne mereu miel.

Discipolul are misiunea identică celei lui Isus, care e mielul lui Dumnezeu și care ia asupra sa răul lumii. Este misiunea iubirii, care își asumă realitatea. Este misiunea unei iubiri reale, care se luptă cu răul și-l biruie, așa cum îl învinge Mielul: nu restituind răul, nu dublându-l, ci absorbindu-l, îl stinge.

„Mielul lui Dumnezeu care ia păcatele”… Le ia asupra Sa nu în sensul că le șterge sau înălbește lumea, comportamente umanele rele. Nu! Mielul ia asupra Sa răul, și astfel îl elimină.

„În mijlocul lupilor” – Lupul!… îl cunoaștem bine, cu toții îl avem în noi: este egoismul care ne separă pe toți și ne face să provocăm rău unii altora. De aceea există răul. Mielul e Cel care nu face răul, ci îl biruie în două sensuri: primul constă în faptul că nu-l face din nou, iar al doilea, că deși primește răul, mielul este capabil să-l ia asupra sa și apoi să-l distrugă în interiorul său. În acest fel, lupul pierde înaintea mielului, pierde tocmai mâncându-l. Cu alte cuvinte, numai înaintea unei iubiri mai mari ura, dușmănia și egoismul pot fi dezarmate.

Poate că nu ne palce acest discurs, dar dacă voi aflați altă soluție la problema răului, vă mulțumesc!… Căci nici lui Isus nu-i plăcea să facă astfel… Isus nu dorea crucea, dar e singurul mod pe care l-a aflat pentru a birui răul, boala sau suferința, și devine singurul mod divin și singurul care învinge răul. Căci în toate celelalte moduri răul crește și se dublează… Și e modul slăbiciunii și al nebuniei lui Dumnezeu, care e mai tare și mai înțelept decât orice putere și înțelepciune umană.

Crucea este acel mister pe care ucenicii nu au vrut să-l accepte, dar nici iudeii, nici romanii și nici noi. Totul ne place despre Cristos, excepție face crucea. Însă crucea este tocmai ceea ce deschide cele șapte sigilii ale istoriei și dă sens istoriei noastre; dă un sens pozitiv acestei istorii în care există răul, lupul, violența.

E frumos că El ne trimite astfel… Nu înseamnă că noi suntem miei… De multe ori ne simțim lupi… El ne trimite în acest fel, căci aceasta e puterea Sa, căci El este mielul și ne trimite în numele Său. În numele nostru, suntem lupi, fiecare în felul său…

E interesant că adaugă alte două animale „înțelepți sau prudenți ca șerpii, simpli ca porumbeii”.

Șarpele e prudent, deci nu trebuie să fim stupizi… ci trebuie să fim inteligenți. În ce constă agerimea discipolului? Nu în a birui șmecherește lupii, ci e inteligența mielului, e inteligența iubirii, e simplitatea porumbelului: adică are ochi și pur și simplu vede ce trebuie făcut… Trebuie să se comporte la fel ca mielul.

Avem o prudență care înaintează împreună cu simplitatea, care nu înseamnă ingenuitate, ci înțelepciune evanghelică.

Prudența și simplitatea sunt virtuți complementare, dar trebuie să aibă calitatea de a fi evanghelice. Nu este vorba de o prudență sau simplitate umană…

vv. 17-18

¹⁷ Feriţi-vă de oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Şi veţi fi duşi din cauza mea înaintea guvernanţilor şi a regilor, ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor.

Ce i se întâmplă ucenicului? El urmează calea deschisă de Isus. Domnul a fost dat pe mâna tribunalului, biciuit în sinagogi, condus înaintea dregătorului și a regelui… Cu alte cuvinte, ucenicul parcurge și străbate același drum făcut de Învățătorul său, „din pricina Sa; din iubire față de El”. Discipolii nu sunt duși la tribunal pentru că ar fi tâlhari, ci doar pentru că mărturisesc iubirea… pentru că vestesc o lume dreaptă… o lume frățească… Prin urmare, discipolul este prigonit din cauza dreptății și nu a nedreptății. Și atunci e fericit. De ce? Pentru că este la fel ca Mielul, adică participă la victoria Mielului… Suferințele, din cauza dreptății, sunt o adevărată participare la mântuirea lumii, așa spune Pavel în Col. 1,24: „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”.

Dificultățile pe care le putem avea în lupta cu răul nu sunt niște pierderi, ci sunt un „a fi” specific Domnului. De aceea discipolii, prima dată când au fost biciuiți, F.Ap. 5,41, „au plecat din fața sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară”. Și este o mare demnitate să fim disprețuiți pentru numele lui Isus. Este o mare demnitate să fim ca El.

Iubirea ucenicilor, care știu să înfrunte răul, fără să-l facă, devine o mărturie sau martiriu de iubire pentru oamenii care-i prigonesc, care fac răul. Prin urmare, cine prigonește nu distruge misiunea, munca ta de propovăduire, ci o împlinește: te determină să mărturisești această iubire.

Nu înseamnă că răul distruge binele, ci-l ajută să se arate în mod total, ca fiind o iubire fără condiții.

Interpretez această „mărturie” ca fiind un mesaj adus prigonitorilor: cel care-ți face rău, să se interogheze și să priceapă că există ceva… De ce discipolul se comportă așa?… Este vorba de o mărturie, un mesaj care nu e alcătuit din cuvinte, ci e îmbibat de viață, e o trăire, un fapt care are o însemnătate și te interoghează.

Despre mărturie… îmi amintesc că în Mozambic, în urmă cu mulți ani, în condițiile în care acolo se desfășura un război, creștinii erau prigoniți de puterea statală și se luptau cu rebelii anti-guvernamentali. Cei din urmă invadaseră un sat și au luat un copil, fiul secretarului de partid și l-au chestionat în legătură cu locul în care era tatăl său. Intenția lor era să-l ucidă. Acel băiat l-a văzut trecând pe responsabilul comunității creștine – Ciprian, un tată cu cinci fii – și a spus că e el. Țineți cont că acest creștin era prigonit de un alt creștin… Atunci l-au prins și el a spus: „Nu sunt eu secretarul, ci e un altul…”. „Cine este și unde este?” El i-a întrebat: „Ce-i faceți, dacă vă spun?” „Îl ucidem!”. „Atunci nu vă spun…”. „În acest caz te ucidem pe tine”. El a cerut cinci minute să se gândească. S-a rugat în tot acest timp și a spus: „Omorâți-mă pe mine!” Și-a dat viața pentru dușmanul său… Un astfel de eveniment răscumpără omenirea… Un act atât de înalt de demnitate e divin. Un asemenea lucru acoperă o mare mulțime de răutăți: un om care știe să moară pentru dușmanul pe care-l cunoaște.

Acesta e un caz extrem și simplu, împlinit de un om simplu…

Dar e interesant că viața e alcătuită din multe mărturii mici de acest fel și care poate că sunt mai dificile, pentru că nu sunt atât de extreme. E o mărturie prin care nu te răzbuni pe celălalt, ba mai mult: plătești tu în locul lui. Și nu din masochism, căci nu-ți place… nu din victimizare, ci din iubire față de Cristos și față de celălalt.

Prigoana – chiar și-n cazul extrem – devine victorie și mărturie a iubirii.

vv. 19-20

¹⁹ Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, ²⁰ pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi.

În timpul procesului nu vă angajați o mulțime de avocați bine pregătiți… numai dacă ați făcut ceva rău trebuie să vă apărați forte bine, însă dacă ați făcut binele, de ce trebuie să vă apărați? Sunteți condamnați pentru că ați făcut binele… și atât!

Textul ne spune „nu vă îngrijorați, căci Spiritul Tatălui va vorbi în voi”. Ce înseamnă?

„În loc să vă apărați” – toți suntem capabili să ne apărăm, e suficient să fim puțin egoiști – „Spiritul Tatălui”, care e Spiritul Sfânt, care e iubirea față de frați, vă va învăța această iubire, precum și ce să spuneți. Cum să vestiți iubirea în acea împrejurare dificilă. Deci nu trebuie să vorbesc eu în baza egoismului meu, căci mânat de egoism, este evident ceea ce voi face… Și Isus, acuzat, putea să-i acuze pe cei care-L acuzau și să-i răstignească pe ei…

Însă e un alt Spirit care vorbește în noi… nu acela al auto-apărării și al acuzării altuia, ci e spiritul iubirii, asemenea celui a lui Ștefan, care spune: „Tată, iartă-i pe ei!” Isus nu a spus nimic în apărarea Sa. Spiritul Tatălui nu ne sugerează un fel de argumentare logică, conceptuală, ci în funcție de situație te ajută să dai mărturie… Atunci prin apărarea ta, nu te aperi pe tine sau viața ta – pe care o cheltuiești – ci e o atestare, o mărturie a unei iubiri care te ajută pe tine (și pe alții) să trăiești.

Vedeți că un astfel de miel biruie cu adevărat răul… Nu există un alt răspuns răului din lume, decât această atitudine a lui Isus și e aceea la care e chemat fiecare om, pentru că o lume diferită de exemplul lui Isus e o lume de lupi, care nu e fericită și împlinită.

vv. 21-22

²¹ Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit acela va fi mântuit.

Se vorbește de cazul extrem al separărilor în interiorul familiei. Separarea tată-fii e un semn eshatologic: înseamnă că nu se mai transmite viața, iubirea. E un semn destul de normal și e semnul tipic al răului, adică faptul că există ură, acolo unde ar trebui să fie iubire naturală. Și acest lucru se întâmplă…

„Veți fi urâți din cauza numelui Meu”. Există cu adevărat o ură împotriva dreptului. În timpul nazismului, în mod vizibil, am experimentat sentimentul antisemit pentru simplu motiv că persoana respectiă era un evreu… E facilă ura împotriva dreptului, pentru că e un om incomod, pentru că nu-mi dă dreptate, pentru că este contrar intereselor mele greșite… Cel drept va fi ponegrit ca îndrăcit, va fi numit Belzebut.

Iubirea ia asupra sa ura, dar nu răspunde cu ură. Și în acest moment se încheie ura. Misiunea lui Cristos și apoi cea a ucenicului, adică a fiecărui om, e mereu aceeași: e aceea de a birui răul prin bine. Căci răul există, și fiecare după puterile sale, e chemat să-l învingă-n sine.

v. 23

²³ Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta, căci adevăr vă spun, nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului.

Când suntem prigoniți, nu trebuie să ne aruncăm în gura lupului! Este mai bine să fugim dacă putem. Dacă nu reușim, nu mai fugim…

Fuga, încă de la începutul creștinismului, a fost cauza răspândirii creștinismului: cei prigoniți se răspândeau. Dacă nu erau prigoniți, rămâneau unde erau. Și răspândindu-se, făceau cunoscută Evanghelia. Deci și fuga devine o manieră de evanghelizare.

Însăși viața lui Pavel e plină de peripeții și fugi. Fiecare fugă însemna începutul unei comunități noi, într-un alt loc.

Nebunia răului, încearcă să stingă vestirea Cuvântului, a iubirii lui Cristos tocmai împrăștiind persoanele. De fapt extind vestirea…

Apoi Isus garantează: „Nu veți sfârși de străbătut orașele lui Israel, înainte să vină Fiul omului”. Dar voi L-ați văzut pe Isus? Totuși Isus a garantat că vine înainte ca ei să termine străbaterea orașelor lui Israel.

Dacă evanghelistul Matei scrie acest lucru, înseamnă că e adevărat. De fapt, mai înainte ca ucenicii să străbată tot Israelul, Fiul omului a venit: este Isus răstignit și înviat. Deja a venit! Și e prezent în istorie și în ucenici. Și e El care cu Spiritul Său lucrează în noi. Așteptând reîntoarcerea Sa, însă deja El a venit. Și tocmai pentru că e asistat de Fiul omului, apostolul poate să-și ducă la bun sfârșit misiunea sa. Pe Fiul omului îl vede Ștefan în timp ce e lapidat. Fiul omului îi vorbește lui Pavel în închisoare. Cu alte cuvinte, deja Isus e cu noi până la sfârșitul veacurilor, ca Fiu al omului – Miel înjunghiat și înviat – care deja a biruit răul și devine puterea și mângâierea noastră. Deci noi nu suntem singuri. Deja ne e garantată victoria în Cristos, mort și înviat. Această comuniune cu El e puterea discipolului.

Chiar după două mii de ani… s-ar părea că Isus se fălea… Și e adevărat, căci de dușmanii Lui nimeni nu-și mai amintește. Pilat apare în Simbolul Credinței pentru că Isus a pătimit în timpul său, altfel nici măcar nu am ști că Pilat a existat… Însă de Isus ne amintim!!!

vv. 24-25

²⁴ Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. ²⁵ Este de ajuns discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe cei din casa lui!

Isus ne spune aceste lucruri pentru a ne consola… Voi vreți să aveți mult succes. Fiți liniștiți, căci veți avea succesul Meu!!! Succesul Învățătorului… a fost numit Beelzebul, îndrăcit; a fost tratat ca un blestemător… Fiți liniștiți, că vi se va întâmpla același lucru: veți deveni ca Mine, ca Învățătorul!

În realitate, în misiune, în dificultăți, în lupta împotriva răului, devenim ca El, adică mărturisim prezența Sa. Deci noi nu suntem distruși de dificultăți, ci ele perfecționează iubirea noastră și ne fac identici cu Cristos, Mielul care a biruit răul.

Am expus cel mai mare mister al lui Cristos, al creștinismului și al istoriei omului… Apocalipsa ne prezintă acest mister ca fiind tocmai acela care deschide cele șapte sigilii ale cărții istoriei…