Matei 10,32-11,1

Am tratat prima cauză a dezolării spirituale. De multe ori, simțim mâhnirea pentru un motiv simplu: neglijăm viața spirituală și nu suntem mulțumiți de felul în care trăim și ne rugăm. Deci simțim remușcarea: acest sentiment este un semnal de alarmă, care ne spune „trezește-te!”. Toți experimentăm acest fel de durere spirituală.

A doua cauză a dezolării este următoarea: dacă un om se analizează cu atenție, constată că: „Eu sunt implicat, ocupat. Cu adevărat caut să fac nu numai ceea ce-mi place și după capul meu, ci într-adevăr caut să-L iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele (pe Tatăl și pe frați). Rezerv timp rugăciunii și reflexiei. Totuși, mă simt dezolat, uscat, obosit, steril. Odată, rugăciunea îmi dădea satisfacție… acum nu mă mai bucură. Nu mai simt nimic bun. Sunt plictisit. Poate nici nu mă mai rog. Mi se pare că pierd vremea. Nu mai simt nicio mângâiere. La început le simțeam, dar acum nu le mai simt. Și totuși mă străduiesc…”

Acesta este momentul delicat al vieții spirituale. În mod normal, în această situație omul se descurajează și spune: „Nu mă mai rog, pentru că oricum este inutil. Nu mai simt nimic”. Deci întrerupe viața spirituală…

Însă acesta este un moment foarte important, căci Domnul permite această dezolare pentru a ne purifica. Mă explic… În mod obișnuit noi ne rugăm pentru că „am văzut, pentru că ne place, pentru că avem mângâieri, avantaje, profituri” Apoi, dacă te rogi bine, dormi mai bine. Te simți mai bine… ești liniștit, cauți să te reculegi pentru a trăi în armonie… Însă această rugăciune mă face doar să simt distanța și lipsa de armonie dintre mine și propriul eu, dintre mine și Dumnezeu și dintre mine și lume. Atunci, ce fel de rugăciune este?…

Rugăciunea este foarte importantă!

De obicei, Domnul dă puțin „gust” – la începutul vieții spirituale – în rugăciune, pentru a birui celelalte gusturi grosolane. Odată ce un om a înțeles că există ceva mai important pentru el decât gustul mâncării, al băuturii și decât gusturile spirituale, atunci Domnul taie gustul rugăciunii, pentru ca omul să nu se lipească de gustul rugăciunii,… făcând din plăcerea simțită în rugăciune un idol. Este vorba de faptul că omul se roagă spunând „îmi face plăcere!”… E o formă de lăcomie spirituală, căci omul nu-L caută pe Dumnezeul mângâierilor, ci mângâierile lui Dumnezeu și face din acestea un idol. Acesta este un păcat grav!

Imaginile tale despre Dumnezeu, simțirile tale sunt confundate cu adevăratul Dumnezeu. Și acest fapt este diabolic. Deoarece, atunci când nu mai simți plăcere în rugăciune, ai devenit dependent de mângâierile din timpul rugăciunii și dacă nu le mai simți, nu te mai rogi… și nu mai faci binele.

Este ca și cum ai iubi o persoană, dar nu pentru că o iubești, ci pentru plăcerea pe care ea ți-o dă. Și acest lucru se numește egoism.

Ariditatea (uscăciunea) în rugăciune este un moment de trecere purificatoare de la iubirea pentru Domnul – care este doar la început și egoistă – la o iubire mai curată. Și-L iubesc pe Domnul nu pentru gustul pe care mi-L dă, ci pentru ceea ce El este, pentru că așa-I place Lui. Numai făcând această trecere, omul ajunge la maturitatea spirituală.

E inutil să încercăm să ne procurăm senzații spirituale, să vrem să fim mângâiați. Trebuie să abordăm această perioadă de uscăciune spirituală… În această perioadă, vom vedea mai clar unele violențe și unele rele din interiorul nostru… Bine… Să le punem înaintea Domnului…

Textul biblic încheie discursul despre misiune. Matei face o sinteză a tuturor calităților discipolului trimis în misiune de Domnul.

Se citește Mt. 10, 32- 11,1

32 Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 33 Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 34 Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu am venit să aduc pace, ci sabie. 35 Căci am venit să despart fiul de tatăl său, fiica de mama sa, nora de soacra sa, 36 iar duşmanii omului vor fi cei din casa lui. 37 Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine. 38 Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine. 39 Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi. 40 Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis. 41 Cine primeşte un profet pentru că este profet, va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. 42 Cine va da de băut, fie şi numai un pahar cu apă rece, unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.
11.1 Când Isus a terminat de dat aceste învăţături celor doisprezece discipoli ai săi, a plecat de acolo ca să înveţe şi să predice în cetăţile lor.

Textul conține o mulțime de proverbe referitoare la viața discipolului și încheie discursul despre misiune. Discipolul trebuie să fie demn de Isus, de Fiul, deci, se descrie portretul.

Mai întâi de toate, discipolul este un om care-L recunoaște pe Isus, Îl mărturisește, Îl iubește mai presus de toate, apoi știe să-și ia crucea și să-și dea viața.

Toate aceste aspecte ale discipolului împlinesc viața: discipolul devine la fel ca Fiul care mărturisește iubirea, cunoaște efortul iubirii și știe să dăruiască viața… fapt care înseamnă a-și reafla viața. În final, textul va vorbi despre primirea discipolilor…

vv. 32-33

32 Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 33 Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri.

„Cine Mă va recunoaște înaintea oamenilor, și Eu îl voi recunoaște înaintea Tatălui Meu, care e în cer”…

Observăm că discipolul este acela care-L recunoaște pe Domnul… A-l recunoaște pe un om înseamnă a-l mărturisi.

Discipolul este cel care-L mărturisește pe Domnul în două feluri: (1) în viața de toate zilele, adică viața sa de zi cu zi – prin ceea ce spune și face – este un a-L recunoaște pe Domnul că este prezent… (2) Îl recunoaște și-n timpul persecuției.

Un om se poate întreba: cum pot să-L recunosc pe Domnul? Cine L-a văzut vreodată? „Orice lucru pe care l-ai făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, Mie mi-ai făcut”. Pe Domnu-L recunoaștem mereu în cei din urmă…

Scopul vieții noastre, realizarea sau pierderea vieții noastre – ca fii în esența noastră – constă în a ne recunoaște frații… (adică, pe cei din urmă!) și a recunoaște în frați pe Domnul meu. Dacă recunosc frații, devin fiu și așa-mi mântuiesc viața.

Dacă nu-L recunosc în frații mei pe Domnul meu, mi-am distrus singur viața, căci nu mă recunosc frate și nu sunt fiu. Deci, împlinirea vieții noastre constă în a-L recunoaște pe Domnul, prezent în trupul fraților, al micilor, al săracilor, al celor din urmă, al slabilor, al umiliților. În acest fel eu vestesc sau neg iubirea Domnului. În această mărturie, și-n acești frați, este prezent cu adevărat Domnul. „Mie Mi-ați făcut”, spune Isus.

Cine-L recunoaște prezent pe Isus în acești frați împlinește judecata mântuirii Domnului în istorie: înseamnă a recunoaște demnitatea supremă, divină a ultimului, care e Domnul! Înseamnă a-l răscumpăra pe fiecare om, pentru că fiecare este recunoscut ca fiind fiul lui Dumnezeu și frate. Aceasta este judecata istoriei umane! Dacă nu facem această judecată în istorie, nu avem judecata lui Dumnezeu, ci facem exact contrarul, deformând istoria noastră…

Deci Dumnezeu nu ne judecă. Dumnezeu nu judecă pe nimeni. Noi suntem cei care facem judecata și-L judecăm pe Dumnezeu. El este ultimul, săracul, fratele… Eu sunt cel care-l judec sau nu pe fratele meu, pe Dumnezeu. Și așa împlinesc sau nu realitatea mea de „frate” și „fiu”. Și Isus ne spune anticipat care este Judecata lui Dumnezeu, pentru ca noi să trăim în mod responsabil istoria noastră.

Deci viitorul nu va fi „cine știe cum ne va judeca Dumnezeu???…” El nu ne judecă! Ci suntem noi care acum, în timpul prezent, Îl judecăm: Îl primim sau nu.

2Tm. 2,11-13 „Vrednic de crezare este Cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuși”. Prin urmare, dacă noi Îl tăgăduim, și El ne tăgăduiește. Dacă nu-L recunoaștem…

Când noi Îl tăgăduim, ce-I rămâne de făcut? Pentru că El nu poate să se tăgăduiască pe Sine, pentru că e fidel, El rămâne fidel față de noi chiar și atunci când noi Îl tăgăduim. Este experiența pe care o va avea Petru. Iar crucea este semnul clar, de netăgăduit, al fidelității lui Dumnezeu față de toți cei care-L neagă. Dacă niciunul nu L-a acceptat, El tot rămâne fidel. Deci, ultimul cuvânt îl are mereu fidelitatea Sa. Dar este important să știm că există și responsabilitatea noastră.

v. 34

34 Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu am venit să aduc pace, ci sabie.

Isus spune: „am venit să aduc sabia”. Ce înseamnă?

Cu puțin timp înainte i-a trimis pe discipoli să vestească pacea. Și Isus aduce pacea! Pacea este mulțimea tuturor darurilor lui Dumnezeu. Dar este o pace care vine printr-o sabie. Nu e sabia pe care Petru o va scoate, în grădină… Căci Isus îi spune să renunțe la ea. Sabia pe care Domnul o aduce este aceea cu dublu tăiș și este Cuvântul lui Dumnezeu. Isus e fidel Cuvântului lui Dumnezeu.

Această fidelitate față de Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie – asumându-și tot conflictul – adică nu este o pace pacifistă, care spune „pace și bine” în sensul că totul decurge bine, ci Acela care vestește pacea aduce pe umerii săi războiul… Cel care-ți vrea bine se confruntă cu conflictul, cu violența ta și a altuia.

În (Io. 20) Isus se arată discipolilor după înviere – cu rănile Sale – și le spune „Pace vouă”. Deci această pace deja a fost cumpărată.

Prin urmare, pacea pe care discipolul o duce altora este ceva robust… dacă te împotrivești răului, te lupți cu el și trebuie să plătești consecințele, experimentezi conflictul. Deci te opui răului nu cu violența, ci cu pacea mielului în mijlocul lupilor.

vv. 35-36

35 Căci am venit să despart fiul de tatăl său, fiica de mama sa, nora de soacra sa, 36 iar duşmanii omului vor fi cei din casa lui.

Observăm că tensiunea conflictuală atinge și relațiile familiale: tată-fiu, fiică-mamă… În Biblie, conflictul în aceste relații este semnul răului maxim. Acolo unde există conflict, luptă dintre tată și fii, înseamnă că tatălui îi pare rău că i-a dat viața fiului, deci o ia și nu-i mai transmite Cuvântul. Sau, dacă tatăl îi oferă Cuvântul, fiul nu-L acceptă, deci nu primește viața, acea viață spirituală care este Cuvântul. Deci este subliniată această ruptură a raportului dintre tată și fiu ca fiind semnul răului maxim: al rupturii dintre om și Dumnezeu.

Acest conflict „iese la iveală”. Când tu te hotărăști în favoarea binelui, trebuie să duci pe umerii tăi și conflictul din raporturile tale cu interiorul tău și cu cei din jur.

Noi ne mirăm și nu înțelegem: cum de există conflictul și violența, atunci când noi vrem binele celor din jur? Răspunsul este că atunci când noi vrem binele celor din jur și când facem binele, iese la iveală conflictul și violența.

„Binele niciodată nu rămâne nepedepsit”, este o zicală… Binele întâmpină împotrivirea. Binele scoate la iveală răul și răul a fost biruit în Isus, care l-a luat asupra Sa…

Conflictul iese la iveală și-n interiorul fiecăruia dintre noi – nu doar față de alții, atunci când facem binele – ci atunci când ne decidem pentru bine și simțim întreaga violență a răului. Trebuie să ținem seama de acest lucru…

vv. 37-38

37 Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine. 38 Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine.

Cine este demn de Isus, de Fiul? Este cel care-L iubește mai mult decât își iubește propriul tată biologic și propria mamă. Prima poruncă este: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeu cu toată inima ta… cu toată puterea ta, cu toată viața ta”.

Dumnezeu este Isus. Și Dumnezeu trebuie iubit mai întâi de toate! Nu-L poți iubi ca pe un al doilea, căci așa nu mai este Dumnezeu.

Poți să nu-L iubești, poți să-L urăști, dar nu-L poți iubi ca fiind pe locul doi.

Discipolul este cel care – mai întâi de toate – Îl iubește pe Domnul. Este minunată această poruncă a iubirii lui Dumnezeu „mai presus de toate”, căci un om într-adevăr devine ceea ce iubește. Iubindu-L pe Domnul, omul devine ca Domnul; iubindu-L pe Fiul, devine fiul lui Dumnezeu. Deci faptul de a-L putea iubi, este darul cel mai mare pe care Domnul ni-l face.

Această poruncă prin care Domnul ne zice să-L iubim, e foarte frumoasă… Niciunul nu ar îndrăzni să-L iubească pe Domnul… mai mult decât pe tata, mama, fiul, fiica, soțul, soția…

A-L iubi pe Domnul ca fiind Primul, înseamnă a înțelege că El este cel mai important din viața mea și este sensul vieții mele… El este sensul vieții mele… Sensul vieții mele nu poate fi o persoană!

Acest a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate este începutul, principiul libertății fiecărei persoane. Fiecare persoană e chemată să-L iubească pe Domnul în mod absolut. Toți avem această chemare în mod egal. Și această poruncă este începutul libertății noastre față de orice persoană!!! Cu alte cuvinte, eu nu depind de nicio persoană, indiferent cât mă iubește și cât de mult eu o iubesc… Dumnezeu exista înainte de această persoană și va exista și după… Celălalt nu este absolutul care mă constituie, care-mi dă identitatea. Atunci îl iubesc pe celălalt în adevăr, pentru ceea ce este, dar nu e Dumnezeu! Pe celălalt nu trebuie să-l cred că este Absolutul.

Multe iubiri falimentează, căci unii cred că altul – partenerul – este absolutul și atunci când înțeleg că nu este, îl abandonează. Pe celălalt trebuie să-l iubesc pentru ceea ce este. Iubirea absolută este numai pentru Dumnezeu!

Este distrugătoare iubirea absolută pentru o persoană: tu îți sacrifici viața acelei persoane… Nu trebuie să-ți sacrifici viața pentru nimeni!…

Îți iei fiul pentru tine, îl iubești cu o iubire absolută și așa îl ucizi… numai pentru a-l avea mereu lângă tine… Această atitudine e distrugătoare.

Iubirea adevărată trebuie să respecte adevărul, libertatea și limita celuilalt. Altfel, marile iubiri absolute – dacă nu se maturizează – se sfârșesc în uri absolute…

Absolutul care iartă, dezleagă și eliberează este numai Dumnezeu. Celelalte iubiri absolute ne leagă, pentru că nu sunt absolute, ci sunt limitate, deci ne înfășoară în limita lor.

Prin urmare, iubirea absolută pentru Domnul este tocmai începutul libertății și al demnității fiecărei persoane dar și a relațiilor dintre noi. Aceasta permite o adevărată iubire între persoane.

„Cine nu-și ia crucea sa și nu Mă urmează”… Noi credem că un creștin trebuie să-și ducă crucea… Și acest lucru nu ne place.

Nu! Creștinul nu trebuie să ducă crucea, ci fiecare trebuie să-și ducă „crucea sa”… chiar dacă vrea sau nu vrea, pentru că oricum o poartă, la fel cum își duce capul pe umeri. Înseamnă că am limitele mele, răutatea mea și lupta mea împotriva răutății mele și a răului din mine… aceasta este crucea mea, pe care pot să o duc doar eu! Nimeni nu o poate duce în locul meu!

Pot continuu să-mi descarc crucea mea pe umerii altora, dar mi se restituie dublată.

Deci, fiecare este chemat să-și ducă crucea sa de zi cu zi; este efortul său zilnic, care-l face om… și-l ajută să biruie răul din interiorul său, pentru a deveni tot mai liber. Aceasta e crucea și nu este vorba de ceva ciudat, care cade peste om… Nu trebuie să ducem crucea lui Cristos, ci a noastră, fiecare trebuie să-și ducă propria cruce.

Și dacă fiecare-și duce crucea, își face bine! Răul este atunci când o descarcă pe umerii altora.

Totuși, crucea nu o ducem singuri.

„Să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Isus e înainte, iar noi ducem crucea în urma Lui. Ca și cum ne-ar spune că o purtăm împreună cu El, la fel ca jugul care se trage în doi. Și El duce partea grea. De fapt, duce nu crucea Sa, ci aceea pe care i-am făcut-o noi… Iar noi ducem partea cea mai ușoară. Apoi, pe cruce moare El și nu noi. Noi primim de la această cruce iertarea, victoria asupra răului, împăcarea. Înțelegem cuvintele „jugul Meu e ușor”, căci se duce în doi, iar El duce partea grea.

v. 39

39 Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi.

Omul face tot posibilul să-și conserve viața. Cine caută să-și conserve viața este la fel ca și acela care – încercând să-și țină respirația – moare asfixiat. Căci viața nu este ceva de ținut, de păstrat. Viața există numai în măsura în care este primită și dată, căci viața nu este ceea ce tu ai, ci este ceea ce tu ești. Și ești, în funcție de iubirea pe care o ai. Și viața e iubire, dar…

Există o viață materială – cu ceea ce avem și suntem – care este trecătoare și dacă eu caut să o conserv cu orice preț, sunt disperat, pentru că nu reușesc… Însă dacă eu trăiesc această viață materială ca fiind locul darului, al iubirii, al iertării, atunci în această viață materială – pe care o pierd, dăruind-o – câștig adevărata mea viață de fiu și de frate și câștig viața veșnică.

Acesta este adevăratul sens al vieții materiale pământești… Altfel, de ce suntem, de ce trăim pe lume? Oare trăim numai pentru a ne lupta și a ne face rău?

Nu! Această viață materială ne este oferită pentru a putea trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

Picco della Mirandola spune că atunci când Dumnezeu a creat lumea, în ziua a V-a a terminat toată creația, toate animalele după specia lor. Și apoi a încercat să creeze pe cineva care să fie mulțumit și să se poată bucura de creație, dar a sfârșit toate modelele. Însă a creat omul, căruia i-a spus: „omule, Eu nu am nimic ce să-ți dau, căci tot ceea ce aveam, am dat. Dar te creez oricum. Tu nu vei avea nici un loc specific, ci vei fi ceea ce tu vrei să fii. Te dau pe mâinile libertății tale. Deci specificul tău va fi să nu fii nimic și să devii ceea ce tu vrei: vei putea fi un mineral, un vegetal, un animal vei putea să fii chiar Dumnezeu. Ai toate aceste posibilități. Depinde de tine ce alegi”.

Sensul vieții noastre este să trăim tot ceea ce noi suntem – materia, istoria și spiritul nostru – ca loc de comuniune cu Tatăl și cu frații. Acest lucru însemnă să trăim ca Dumnezeu. Acest fapt înseamnă să împlinim culmea, scopul omului: adică libertatea care se realizează în plinătate, pentru că se deschide infinitului. Acesta este motivul pentru care trăim pe lume. Și de aceea noi suntem mereu nemulțumiți de tot restul.

Deci ne regăsim viața în măsura în care știm să o dăm, să iubim. Cine o ține pentru el deja a pierdut-o, la fel ca izvorul: dacă ține apa, nu mai este izvor.

„Cine-și pierde viața o află”…

Cine știe să dea viața, să iubească, înseamnă că trăiește ca fiu, ca frate și aceasta e viața. Și aceasta e viața veșnică pe care o trăim deja acum.

Dacă viața este o curgere – la fel ca apa izvorului – către alții, înseamnă că-i o relație. Suntem vii în măsura în care suntem capabili să ne bucurăm de relația cu Dumnezeu și cu alții. Relație înseamnă primire.

v. 40

40 Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis.

Sfârșitul textului vorbește de primire.

Discipolul nu este unul care merge să impună, ci este unul care nu are nimic de impus, este unul care se dăruiește, iar darul trebuie primit.

Ce a făcut Isus când a venit pe pământ? S-a pus în mâinile oamenilor. S-a lăsat primit.

În a se lăsa primit, se naște ceva unic. De ce? Pentru că cine te primește devine ca Dumnezeu: Dumnezeu e primitor!

Apostolii sunt trimiși nu să ducă lucruri, să facă binele, să facă multe opere de caritate, ci sunt trimiși neaprovizionați, la fel ca Fiul care se pune în mâna oamenilor și se încrede în ei, ca în frați. Și încrezându-se în frați, se încredințează Tatălui și trăiește ca fiu și frate. Și celălalt poate să-L primească sau nu.

Acesta e maximul încrederii și al iubirii la care toți suntem chemați. Și e încrederea și iubirea pe care a avut-o Dumnezeu-Isus încredințându-se omului, punându-se în mâinile oamenilor.

Și cine-L primește, Îl primește atât pe Isus, cât și pe Tatăl.

Noi credem că evanghelizarea – predicarea – înseamnă să facem lucruri pentru altul. Nu! Ci este a ne lăsa primiți.

vv. 41-42

41 Cine primeşte un profet pentru că este profet, va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. 42 Cine va da de băut, fie şi numai un pahar cu apă rece, unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Cine primește nu înseamnă că dă ceva, căci doar îl găzduiește pe cel pe care l-a acceptat. Deci, cine primește un profet, are plata profetului… cine primește un frate, are plata fratelui, care este faptul de-a deveni fiu.

Fiecare gest de al nostru de primire, mereu este divin. Nimic nu se pierde; și un simplu pahar cu apă are valoare eternă, pentru că înseamnă a-L primi pe Dumnezeu.

Profetul și dreptul prin excelență sunt Dumnezeu, deci primindu-i pe ei, Îl primești pe Dumnezeu. „Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie mi-ați făcut”. Deci primirea celui mai mic înseamnă primirea lui Dumnezeu.

Ce a făcut Isus-Fiul când a venit pe pământ? S-a pus în mâinile noastre. Și noi, dacă-L acceptăm, Îl gazduim pe Dumnezeu, pe Fiul și pe Tatăl. Deci orice gest de-al nostru de acest fel înseamnă primirea lui Dumnezeu.

Cine primește dă spațiu celuilalt, primindu-l pe celălalt… și nu dă celuilalt! Și cine-L primește pe Domnul, Îi dă spațiu, devine ca El.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: pr. dr. Adrian Podar și Gabriela Neag