Matei 11,28-30

Psalmul 19 (18) ne spune că Dumnezeu ne vorbește prin creație „Întreaga creație vorbește despre El” și apoi ne vorbește prin „Cuvântul Său”: ne vorbește în istorie și prin interpretarea pe care El o dă istoriei; apoi ne vorbește prin Cuvântul Său – legea – care e modul nostru de a crea istoria, de a trăi, de a ne comporta ca fii. Domnul aduce un elogiu acestei legi…

Astăzi vom aborda tema legii Evangheliei.

Am notat în cateheza precedentă că Isus a venit să ne reveleze și să ne dăruiască iubirea Sa pentru Tatăl, acea iubire pe care El o are pentru fiecare dintre noi. Isus ne introduce în iubire, în viața Treimii.

Isus face această revelație celor simpli, celor mici (pruncilor), celor care nu cunosc nicio lege, adică fiilor…

Această iubire este Spiritul, e viața lui Dumnezeu. Acolo unde este Spiritul, este libertate. Deci nu mai există legea alcătuită din prescrieri sau norme… Avem libertatea iubirii, care este cu totul altceva față de prescrierile (regulile) legii.

Tema catehezei este raportul dintre libertate și legea nouă.

De fapt, versetele sunt o chemare, o vocație, o invitație adresată tuturor oamenilor de către Isus… Isus e bunătatea, iar bunătatea în sine este răspânditoare, deci nu înseamnă că se poate comunica doar unora… Isus se transmite tuturor și reușește să Se comunice și să fie primit, dacă destinatarii nu sunt în starea celor docți, înțelepți, adică bine apărați (ancorați) în propriile convingeri, bine închiși în sine, ci dacă aceștia nu pun piedici în calea voinței Domnului, reușesc să-L primească.

Să cerem darul de a ști să-L primim pe Domnul, să știm să-I ascultăm invitația care ne cheamă „veniți la Mine”… și să-L primim.

Se citește Mt. 11, 28-30

28 Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. 29 Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. 30 Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară”.

Sensul general al versetelor… Se vorbește de „jug” care de fapt, este legea.

Isus spune: „voi, care sunteți îngreunați și oprimați de jugul greu și dur al legii, veniți la Mine și Eu vă voi da odihnă, pentru că jugul – legea pe care Eu v-o dau – este o altă lege… E un jug ușor”.

Cu alte cuvinte, dincolo de imagini, aceste versete reprezintă trecerea de la Lege la Evanghelie, de la jugul datoriei, la bucuria iubirii; de la făgăduință, la darul Spiritului; de la porunca, datoria care-ți spune că „dacă faci aceasta, tu greșești și-ți pierzi viața… și ți-o pierzi pentru că tu oricum greșești, căci ești păcătos…”, la iubirea care te ajută să trăiești plinătatea vieții, deci la emanciparea față de lege, la libertate.

Versetele fac trecerea de la religiozitatea comună tuturor, la creștinism…

Așadar, aceste versete ne cer un răspuns…

Pericopa precedentă ne revelează darul Domnului făcut nouă… Dar versetele acestea cer răspunsul nostru…

Invitația este o chemare să-L urmăm: „Veniți la Mine”! E o chemare adresată celor care s-au ostenit să caute adevărul prin împlinirea Legii…

v. 28

28 Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă.

Isus de-abia a spus că El revelează și dăruiește „celor mici” marele mister al lui Dumnezeu – care e iubirea și cunoașterea dintre Tatăl și Fiul – și astfel, ei devin fii.

A deveni fii, înseamnă să devenim ceea ce suntem.

După ce ne-a revelat ceea ce suntem, mai mult, din această revelație, se naște un mod nou de a trăi, adică o etică: dacă tu ai înțeles un lucru (un adevăr), atunci se schimbă modul tău de a acționa.

Comportamentul nou al credinciosului este în opoziție cu cel vechi al Legii. Să vedem cum…

Primul cuvânt pe care Isus îl spune este „veniți”. Acest cuvânt identic Isus îl adresează și primilor discipoli (cf. Mt. 4,19), atunci când îi cheamă să-L urmeze; îl adresează în Mt. 22,4, când îi invită la nuntă „veniți la ospăț”; și îl rostește și-n textul Judecății finale Mt. 25,44: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”.

Acest cuvânt pronunțat de Isus în aceste patru locuri este invitația de a-L urma pe El. A-L urma pe El este invitația la nuntă. Tocmai urmându-L pe El, noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu, iar această nuntă este Împărăția lui Dumnezeu: „veniți în Împărăția Tatălui Meu”. Așadar, a merge la Isus înseamnă a intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Cuvintele „veniți la Mine”, amintesc de cuvintele Înțelepciunii, Isus Sirah 51,23-30, pe care acum le citim, căci cuvintele lui Isus copiază invitația adresată de Înțelepciune. În acest fel Isus se prezintă ca fiind El Înțelepciunea lui Dumnezeu, acea înțelepciune revelată celor mici, după cum am notat în cateheza precedentă. Iar înțelepciunea e regula vieții, e ceea ce deosebește omul de animal.

Așadar, Isus își însușește invitația Înțelepciunii. O citim…

Ne dăm seama că ceea ce Isus spune , sunt cuvinte luate din acest text al lui Isus Sirah.

Subliniem că Înțelepciunea este o persoană, nu e ceva abstract. Dumnezeu este Înțelepciunea! O Persoană care ni se adresează: „Veniți!”.

În timp ce, de obicei, înțelepciunea se adresează înțelepților, Înțelepciunea-Isus se adresează celor neinstruiți. Și e înțelepciunea celui sărac, a Fiului. E înțelepciunea care izvorăște din iubire și pe care o cunoaște doar omul care iubește. E această înțelepciune care te invită să locuiești în ea. De această înțelepciune ne este sete. Ea nu se câștigă prin experiențe speciale: virtuți, doctrine… Această înțelepciune e dar, e gratuită. Această înțelepciune e „un jug”, dar foarte diferit de jugul legii: nu presupune un efort, ci dă multă pace.

Textul din Isus Sirah conține aceleași cuvinte ale lui Isus. Isus se identifică cu această înțelepciune a lui Dumnezeu.

Ce e înțelepciunea lui Dumnezeu? Am văzut că ea constă în iubirea care există între Tatăl și Fiul. Așadar, iubirea e înțelepciunea lui Dumnezeu! E iubirea care-L determină pe Isus să spună „da”, Tatălui și e iubirea Tatălui care spune „da”, Fiului. Și nu există înțelepciune în afara iubirii.

Adevărata înțelepciune e cea care ne determină să iubim, altfel este o ignoranță, o prostie. De aceea, această înțelepciune e ascunsă celor docți, inteligenți, șmecheri… Căci ea e înțelepciunea celui care iubește și e iubit.

Această Înțelepciune e însuși Dumnezeu, care e Iubire și Viață. Și Isus ne comunică această înțelepciune, care-i tocmai Viața și Iubirea Sa: e Spiritul Sfânt care ne ajută să ne hrănim cu viața lui Dumnezeu.

Isus – Cuvântul care la început era la Dumnezeu – a venit să ne dăruiască, în trupul Său, să ne reveleze gloria nevăzută a lui Dumnezeu. Isus locuiește în mijlocul nostru și ne revelează invizibilul lui Dumnezeu. De aceea Isus spune „veniți la Mine”. Nevăzutul lui Dumnezeu – adică iubirea Sa infinită – îl vom vedea în Isus când va fi înălțat. Aceasta e înțelepciunea lui Dumnezeu… Și Isus ne cheamă să mergem la El.

Așadar înțelepciunea noastră nu e o mulțime de norme, legi, reguli, ci e Iubirea făcută Trup, care e o înțelepciune foarte diferită.

„Veniți la mine”, e o invitație personală adresată nouă, tuturor, ca să mergem la El, ca Persoană. Așadar, Înțelepciunea lui Dumnezeu este Trupul lui Isus! Acel Dumnezeu pe care nici un om nu L-a văzut vreodată, Isus ni l-a revelat tocmai făcându-Se Trup. Cu alte cuvinte, istoria lui Isus – care se încheie cu darul vieții făcut nouă – este revelația Dumnezeului nevăzut… Ieremia spune „Blestemat e omul care se încrede în om și-l urmează pe un alt om…”. Așadar noi putem să-L urmăm numai pe Dumnezeu și Cuvântul Său. Iar în acest text Isus ne invită: „Urmați-Mă pe Mine”, pentru că El este Domnul, El e Înțelepciunea lui Dumnezeu.

Noi putem afla multe alte înțelepciuni în lume: spre exemplu, întreaga înțelepciune a teologiei, care și-L închipuie pe Dumnezeu stând sus, ori patron al cerului și al pământului, în totalitate transcendent…, apoi înțelepciunea opusă a lui Dumnezeu în totalitate imanent, care e prezent în toate lucrurile… și ambele sunt adevărate… dar Dumnezeu este un alt fel de Înțelepciune: e Trupul lui Cristos!

Și nimeni nu și-a închipuit un astfel de Dumnezeu… Căci Dumnezeul transcendent sau Cel imanent, exprimă numai ideile noastre despre Dumnezeu… Însă un Dumnezeu răstignit din iubire, care e ultimul dintre oameni, aceasta este cu adevărat înțelepciunea lui Dumnezeu, care pătrunde și acolo unde nu există Dumnezeu… Căci crucea este blestem, slăbiciune, stupiditate, moarte, lipsă de sens… crucea este tot ceea ce există ca anti-Dumnezeu… însă pe cruce se află El.

Dacă Dumnezeu nu ar fi pe cruce, nu ar fi Dumnezeu, pentru c-ar înseamna că ar exista ceva în afara lui Dumnezeu. Fapt pentru care tocmai pe cruce Dumnezeu revelează infinitul Său, în extrema Sa micime, care e micimea specifică iubirii.

Împotriva tuturor imaginilor despre Dumnezeu ale teismului, ale religiilor, ale ateismelor sau ale panteismului… avem această icoană nouă despre Dumnezeu, care este micimea Sa extremă, o micime descoperită celor mici, care e dată de cruce, de Trupul lui Isus. Când se spune „trup” se înțelege omul în slăbiciunea și fragilitatea sa, în tot ceea ce este vremelnic, trecător. Și tocmai acest Trup mântuiește omul și ni-L revelează pe Dumnezeu.

Tocmai acest trup ne introduce în Dumnezeu, de aceea „în numele lui Isus” există mântuirea pentru întreaga lume, pentru fiecare trup. În numele celorlalte nume poate exista mântuirea „spiritelor alese”, dar cine vor fi ele… Nu știu! În schimb, trupul ales sau mai puțin ales, toți îl avem… Slăbiciunea, fragilitatea, stupiditatea, moartea, răutatea… toți le avem.

Tocmai solidaritatea lui Isus cu noi în toate aceste aspecte ni-L revelează pe adevăratul Dumnezeu. De aceea Isus spune „veniți la Mine, toți” și nu doar vreunul…

Mai înainte a afirmat că este revelată numai celor mici… și a continuat „vai de tine Corasime, Betsaido…”… Dar în acest loc îi invită pe toți, chiar și pe cei din Corasim și Betsaida… și inclusiv pe cei docți și înțelepți. La urma urmei, docții și înțelepții se conving că sunt stupizi și ignoranți, pentru că ei nu au această înțelepciune. Așadar, înaintea acestei înțelepciuni, și omul doct poate deveni un micuț… Deci, Isus îi invită pe toți să meargă la El.

Prin „a veni la El” și a-L afla în slăbiciunea Sa, în slăbiciunea noastră, în solidaritatea Sa cu noi – deci urmându-L – înțelegem că viața noastră este răscumpărată de lipsa de sens, tocmai pentru că intrăm în solidaritatea Sa cu noi, ne descoperim frați între noi, iar în El descoperim că suntem fiii Tatălui. Și niciunul nu e exclus.

Iar Isus îi invită pe toți oamenii, și pe noi… și definește cine sunt aceștia „toți”: „cei osteniți și cei împovărați”. Este osteneala de a fi oameni. Omul cunoaște truda… Este osteneala datoriei, e truda de a trebui să trăiască, e efortul căutării, al maturizării… e osteneala de a respecta lucrurile juste, de a iubi. Osteneala reprezintă aspectul tipic omului care nu este numai natură… omul nu poate spune „eu sunt făcut așa…”. Nu! Căci omul este tocmai ceea ce devine prin munca sa, prin voia și libertatea sa… Iar devenirea omului costă efort.

Nu doar trudă, ci costă și opresiune, pentru că un om depune efort pentru a realiza ceva. Și ce vrea să realizeze omul? Plinătatea vieții! Și toate regulile și normele pe care omul și le dă, sunt ca să realizeze plinătatea vieții. Dar plinătatea vieții este iubirea. Însă nicio normă nu reușește să ne dea plinătatea vieții și iubirea.

Dăm un exemplu: noi putem scrie legile prin care o floare se dezvoltă și crește din sămânță … Dar toate aceste legi nu ajută floarea să crească. Căci floarea oricum crește din sămânță. Vreau să spun că toată cunoașterea noastră, toată dorința și strădania noastră de a respecta toate legile nu ne dă viața… pentru că viața nu stă în lege. Legea ne spune unde greșim. Și pentru că eu greșesc, legea mă denunță și mă declară că sunt un încălcător, un mort. Deci legea este „efortul” de a-mi prescrie lucruri pe care să le respect și apoi „îmi interzice” lucrurile pe care să nu le fac. Dincolo de efort, legea mă condamnă, pentru că e clar că eu fac răul și nu fac binele, pentru că sunt păcătos.

Pavel spunea că legea nu face nimic altceva decât să ne arate răul și să ne pedepsească. Deci legea ne trudește și ne oprimă. Nu ne mântuiește nicio lege! Cu cât o lege e mai justă, cu atât mai mult ne condamnă. Iar legea trebuie să fie justă, căci dacă e greșită, e și mai rău… Dacă o lege ne justifică în răul pe care-l facem, e și mai rău.

Așadar pe calea legii nu există mântuire. Și e drept să nu existe mântuire, pentru că legea are rolul său de a condamna greșeala.

Totuși, legea prescrie și lucruri juste, nu doar condamnă erorile… Sinteza întregii legi este „Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău și pe aproapele ca pe tine însuți”. Cine respectă această prescripție, a împlinit întreaga lege… Însă legea nu mă poate determina să iubesc, ci doar poate să-mi impună să iubesc..

Legea nu doar că era grea și oprima, ci încă asuprește, căci persoanele puțin mai brave încearcă să înmulțească legile, să-și impună și mai multe poveri, ca să fie puțin și mai brave… Așadar avem o oprimare și mai mare…

Isus spune: „voi toți care sunteți oprimați de toate aceste lucruri, veniți la Mine și Eu că voi da odihnă”, apoi va explica…

În greacă înseamnă „Eu vă voi odihni”… Odihna ne amintește de odihna zilei a șaptea, sâmbăta… care indică împlinirea Creației.

Omul mereu rămâne neîmplinit, pentru că nu reușește să împlinească iubirea, să împlinească legea… însă dacă merge la Isus, Isus îi dă odihnă, împlinire, desăvârșire…

Odihna e ziua a șaptea în care El s-a odihnit. Împlinirea omului e Dumnezeu. Deci Isus ne dă iubirea Tatălui și a Fiului. Aceasta e odihna.

Odihna e și sinonimul pământului făgăduinței și indică faptul că se încheie exilul, se încheie exodul (călătoria prin deșert)… iar tu, în sfârșit, ajungi acasă.

Deci tuturor eforturilor legii care indică drumul pentru a ajunge la viață, El le dă viața, casa și odihna.

Ajungi la ținta spre care te îndreptai, la obiectul dorinței pe care mereu l-ai râvnit în inima ta, afli ceea ce dă sens vieții tale.

Odihna am definit-o în cateheza precedentă: e Tatăl care-L cunoaște pe Fiul și Fiul care-L cunoaște pe Tatăl, adică odihna este iubirea reciprocă dintre Tatăl și Fiul, adică e plinătatea vieții lui Dumnezeu. Suntem introduși în plinătatea vieții lui Dumnezeu și aici omul se odihnește pentru că aici se află acasă, adică omul devine fiu. Și devine fiu nu prin eforturile sale, ci mergând la Isus și acceptând odihna Sa.

Ce implică această odihnă?

v. 29

29 Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre.

Isus vorbește despre „jug”.

Omul pune jugul pe animal, pentru ca să utilizeze forțele acestuia la arat, să tragă carul, să muncească… astfel încât energia animalului să-i fie folositoare.

La fel, legea e acel „jug” pus pe om, astfel încât energia omului să nu fie distrugătore, ci utilă și constructivă. Jugul legii…

Isus ne spune că El are un alt jug, care e „al Său”. Deci nu acel jug al legii pe care-l cunoașteți, ci luați „jugul Meu”. E jugul blândeții și al umilinței Sale; e jugul iubirii Sale, al iubirii pe care El o are pentru noi.

Deoarece jugul îi unește pe cei doi, „voi luați jugul Meu„, înseamnă că suntem doi la același jug.

Jugul lui Isus este crucea, locul în care El s-a unit cu fiecare dintre noi, cu întreaga noastră fragilitate. Cu adevărat Isus a luat asupra Sa jugul dur al întregului rău, efort și al întregii legi…

Noi putem lua jugul Său: El trage și noi suntem trași de acest jug.

El s-a unit cu noi… s-a înjugat pe Sine cu natura noastră umană și ne cere să ne înjugăm cu El. El duce greutatea jugului, efortul parcursului. Prin faptul că ne cere să ne unim cu El, înseamnă că El se angajează să ducă greutatea și efortul în locul nostru.

Acest jug al lui Dumnezeu este iubirea, e ceea ce-l unește pe Tatăl cu Fiul. Iar iubirea este dulce pentru cel care iubește, dar e și o greutate dacă iubirea nu este iubită… De fapt, această iubire – care e dulceața infinită a lui Dumnezeu – este și moartea pe cruce, tocmai pentru că nu e iubită. Dacă noi luăm jugul iubirii Sale, adică dacă și noi Îl iubim, intrăm în dulceața vieții și a iubirii, deci ieșim din moarte.

Noi învățăm de la El să purtăm acest jug, tocmai învățând să iubim. Noi suntem fii și suntem iubiți, deci învățăm să iubim. Și, cine iubește, împlinește întreaga lege și o împlinește cu ușurință.

Apoi ni se spune ce să învățăm de la El.

Prima calitate este blândețea. Din punctul nostru de vedere blândețea e calitatea pierzantului. În limba greacă, blândețea e calitatea împăratului care este clement; e calitatea omului care nu-i apasă sau subjugă pe alții în baza autorității sale. Așadar, Dumnezeu este blând. Autoritatea Sa nu oprimă, căci autoritatea Sa este o pură slujire. Aceasta e blândețea lui Dumnezeu.

A doua calitate e umilința. În limba greacă se folosește cuvântul „tapino”. În cultura antică umilința nu era apreciată. Însă umilința e calitatea fundamentală a iubirii. Iubirea e întotdeauna umilă: îl consideră pe celălalt superior sieși, până la a-și da viața pentru celălalt. Fără umilință nu există iubire, ci doar dominare și prezumție.

Înțelepciunea lui Dumnezeu e blândă și umilă: e înțelepciunea iubirii.

Cuvântul „a învăța” indică o progresie, o gradualitate: noi cu adevărat nu ne naștem în măsură să exercităm ceea ce aici ni se cere… ci ne este dăruit harul să-l împlinim și puțin câte puțin, suntem conduși să intrăm în această blândețe și umilință care amândouă sunt un dar.

Blândețea ne indică faptul că autoritatea lui Isus nu e despotism, ci o slujire care iartă și ne primește.

Despre umilința inimii: în Isus – Dumnezeu care e mare, transcendental – se face mic, umil pentru a ne face loc nouă; se face mic, ca noi să devenim mari.

În consecință „veți afla odihnă pentru viețile voastre”.

Iar avem cuvântul „odihnă”… În sfârșit aflăm odihnă: e sfârșitul exilului, al pelerinajului pământesc, iar această odihnă este însuși Dumnezeu. Tocmai în înțelepciunea blândă și umilă, noi Îl aflăm pe Dumnezeu, pentru că El e înțelepciune blândă și umilă, adică este iubire.

Această înțelepciune alcătuită din blândețe și umilință e noua lege. Și cine iubește, împlinește întreaga lege.

Legea poate să-mi spună ceea ce e just și ceea ce e greșit, dar nu-mi dă puterea să fac ceea ce e just.

Pavel susține că legea mă împinge să fac ceea ce e greșit pentru că dacă eu nu aș ști că există lucrul greșit, nici măcar nu l-aș face. Deci Pavel spune că legea, cu toate normele ei, mă ajută să înțeleg unde pot și trebuie să o încalc, pentru că în mine există răul și dorința încălcării. Deci legea ațâță, provoacă răul, dar apoi mă denunță și mă pedepsește. Și în nici un caz nu-mi dă puterea să o împlinesc.

Ce-mi dă putere să respect legea? E iubirea!

Ceea ce mama face pentru un prunc de-abia născut: nicio lege nu poate s-o oblige ce să facă și legea nici măcar nu poate prescrie toate normele pe care o mamă trebuie să le respecte… Deja am subliniat că mama nu citește manualul datoriilor sale față de fiu și doar apoi să caute să le împlinească zi după zi… Dacă ar face așa, fiul ar muri, până mama ar studia toate legile… Însă mama are iubirea – care e legea interioară – care o face să trăiască și să facă pentru fiu ceea ce niciun manual și nicio lege nu doar că nu e în măsură să o ajute să facă, dar nici nu e în măsură să prescrie, pentru că legea nici măcar nu concepe o astfel de slujire bazată pe iubire.

Dar iubirea o determină să slujească nevoile pruncului cu deplină libertate, căci unde există iubire există și libertate… fără vreo obligație (lege).

Așadar, cel care iubește nu înseamnă că nu respectă legea; ci numai omul care iubește, trăiește plinătatea legii. Dacă tu nu iubești, atunci legea doar te condamnă.

Deci Isus – care a venit să ne aducă cunoașterea Tatălui, iubirea Tatălui, adică Spiritul Său, viața Sa – ne eliberează de lege și ne dă legea libertății, adică a iubirii.

Iubirea interioară te ajută să înțelegi și să faci ceea ce trebuie să faci pentru a trăi ca fiu și frate. Aceasta e noua lege, care e diferită de legea veche. „Dacă dreptatea voastră nu o depășește pe cea a cărturarilor și a fariseilor – care sunt persoane extrem de juste – nu intrați în Împărăție”. Așadar Isus ne învață că există o dreptate superioară, cea a iubirii, a iertării, a blândeții, a umilinței… E dreptatea lui Dumnezeu.

Există dreptatea „literei (a legii)” care ucide, și cea a lui Dumnezeu, adică a Spiritului care dă viața… Apoi Isus concluzionează discursul Său despre legea nouă.

v. 30

30 Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară”.

Unii spun că dacă am ține seama de cerințele Evangheliei, am observa că nu sunt dulci și ușoare… Oare înțelegem corect Evanghelia, sau privim și Evanghelia – vestea cea bună – ca fiind o lege, ca greutatea maximă a legii?

Când citim Evanghelia de obicei spunem: „Ce exigențe grele conține Evanghelia!”… „Îmi impune să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toate puterile… Și să-l iubesc pe aproapele ca pe mine, eu, care nici măcar nu mă iubesc pe mine. Așadar mi se pare că Evanghelia are cerințe absurde…”.

E adevărat că Evanghelia conține porunci absurde… Nimeni nu-mi poate porunci aceste lucruri. Însă Evanghelia nu e o poruncă! Evanghelia e vestea cea bună, că Dumnezeu mă iubește cu toată inima, cu tot sufletul și cu toate puterile. Și astfel, eu pot să mă iubesc deplin, așa cum sunt iubit. Deci pot să-l iubesc pe aproapele, așa cum sunt iubit și cum mă iubesc pe mine.

Cu alte cuvinte, Evanghelia nu e o lege, ci e un dar. Vai nouă, dacă privim Evanghelia ca fiind o lege. Evanghelia e darul Spiritului, e darul iubirii, al cunoașterii dintre Tatăl și Fiul. Și acest dar, această cunoaștere mă ajută să trăiesc viața nouă, în ciuda limitelor mele, ale păcatelor și slăbiciunilor mele și ale căderilor mele constante. În ciuda tuturor slăbiciunilor mele există acest Spirit, care e începutul vieții noi.

Jugul legii „e dulce”, după cum dulce e iubirea. În limba greacă cuvântul „crestos” înseamnă „util”. Așadar acest jug e util, în timp ce jugul celălalt – al legii – e dăunător. Ne determină să facem eforturi infinite pentru ca apoi să ne pedepsească, pentru că nu reușim să facem ceea ce am vrea și ceea ce legea prescrie… E adevărul pe care-l spune Pavel în Rm. 7,14 „Văd binele și-l vreau, dar fac răul pe care nu-l vreau”. Așadar, legea e justă, dar eu nu reușesc să o respect…

În schimb, legea interioară a iubirii e „utilă” pentru că-ți dă viață, te ajută să trăiești ca fiu și frate în iubire… Nu-ți prescrie, ci-ți face acest dar. Și e un jug „ușor”, adică nu e o mulțime de norme, neștiind pe care să le respecți și pe care nu… sau pe care să le respecți mai întâi…

„Iubește și fă ceea ce vrei”. Nu mai există multe legi. Iubirea înțelege ceea ce dă – sau nu dă – viața adevărată… Și cu siguranță iubirea nu încalcă și nu face rău nimănui.

Așadar, aceste versete reprezintă trecerea de la o religie bazată pe lege, la cea care e bazată pe darul Spiritului, care e cunoașterea Tatălui, care e iubirea pe care tu o primești nu în baza faptului că ești inteligent, brav, devotat, ci în măsura în care ești mic și ai nevoie de acest dar. Îl ceri, mergi la Isus și primești odihna Sa, zi după zi, și trăiești, te hrănești cu acest nou jug, care e dulce și înveți progresiv această înțelepciune blândă și umilă, care e odihna…

Isus Sirah 51,23-27

Rm. 13, 8-14 ne spune că deplina împlinire a legii e iubirea

Rm. 7,1-8.17 descrie lupta din om pentru a respecta legea – dar nu reușește – și apoi vorbește despre darul Spiritului, care ne ajută să trăim în plinătatea vieții.

2Cor. 3,1-18, în locul literei care ucide, avem Spiritul care dă viață și libertatea.

Mt. 22, 34-40 prima poruncă e cea a iubirii

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag