Matei 11,7-15

Unitatea creștinilor poate fi concepută în multe feluri și, de obicei, fiecare cult crede că are dreptate, iar celelalte trebuie să-i dea dreptate. De obicei, prin armonie noi înțelegem faptul că „eu am dreptate”, iar celălalt „este de acord cu mine”. Acest fel de „armonie” este opusul unității, fiind, de fapt, dominarea celuilalt.

În mod real, unitatea presupune iubire în diferență: adică respectarea și acceptarea diversităților. Diversitatea celuilalt nu este un motiv de invidie sau de nivelare, de uniformizare, ci este o bogăție… După cum mâna stângă nu se plânge că există și cea dreaptă, iar mâinile nu se plâng că există, la fel nici picioarele sau ochii… Ci toate mădularele alcătuiesc în diversitatea lor un singur trup. La fel noi formăm în diversitate singurul trup al lui Cristos. Cine nu acceptă diversitățile, nu acceptă trupul lui Cristos. Nu-L acceptă pe Dumnezeu care este Altul diferit de noi. Nu acceptă Treimea în care sunt trei persoane diferite. Și nu acceptă iubirea care unește diversitățile. Deci neagă esența credinței!

Când se vorbește de unitate și uniune, nu se vorbește despre ceva opțional. E o dorință ca toți credincioșii să se unească… Scopul lumii este tocmai a atinge unirea, a realiza unitatea tuturor diversităților. Noi celebrăm unirea tuturor diversităților cu speranță și ne angajăm să o realizăm în viața cotidiană, începând de la cei mai apropiați, adică prin acceptarea diversităților, prin respectarea celorlalți, prin a construi comuniunea cu ei…

Se citește Mt. 11,7-15

7 După ce au plecat aceştia, Isus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? 8 Sau ce altceva aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor. 9 Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. 10 Acesta este cel despre care s-a scris: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta11 Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el. 12 Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă. 13 Căci toţi profeţii şi Legea au profetizat până la Ioan 14 şi, dacă vreţi să admiteţi, el este Ilie care trebuie să vină. 15 Cine are urechi, să asculte!

În cateheza precedentă textul biblic ni-l prezenta pe Botezătorul ca fiind profetul care, înaintea Domnului devine „întrebare”, întrebarea fiind „ești Tu?”. Și, în această întrebare profeția își află apogeul.

Profetul nu este un învățător al certitudinilor, al lucrurilor evidente, ci al întrebării (se întreabă). Întrebarea înseamnă disponibilitatea de a primi răspunsul. Și, pentru că Dumnezeu este „Cuvânt”, întrebarea este singura capabilă să conțină (să cuprindă) răspunsul, Cuvântul, adevărul lui Dumnezeu.

Botezătorul este acea persoană care nu are certitudini, ci pune întrebări și se întreabă și e dispus să primească orice răspuns vrea să-i dea Domnul. De fapt, Botezătorul aștepta un anume tip de Mesia și a constatat că a venit un alt Mesia. Atitudinea Botezătorului e fundamentală în viața noastră spirituală, pentru că noi avem întotdeauna imaginile noastre despre Dumnezeu, însă Dumnezeu e diferit de imaginile pe care noi le avem despre El, pentru că El este Dumnezeu.

Botezătorul este profetul pentru că știe să întrebe și să se pună în dubiu… Cine nu se pune în dubiu și are numai răspunsuri și certitudini în buzunar… În buzunar putem să avem toți idolii, nu pe Dumnezeu. Un astfel de om nu este deschis față de Dumnezeu și caută numai certitudini (siguranțe), în loc să caute adevărul. El caută să domine situația controlând-o și ținând-o în buzunar, în loc să aibă încredere. Este persoana care pervertește credința.

Această temă am prezentat-o în cateheza precedentă.

Botezătorul ajunge înaintea lui Isus și nu dă un răspuns, ci se deschide față de ceea ce Dumnezeu îi spune… Ioan este ușa care se deschide spre lumea credinței.

În textul nostru Isus îl elogiază pe Botezătorul. Persoana despre care Isus vorbește cel mai mult este Botezătorul. De trei ori întreabă „Pe cine ați mers să vedeți?” Vrea să conștientizăm cine este acest om, pentru că Botezătorul reprezintă omul care stă înaintea lui Dumnezeu. Astfel, ceea ce este Ioan trebuie să fim și noi, pentru a-L primi pe Cel care vine.

Botezătorul este „vocea”, Isus este „Cuvântul”. Este o strânsă legătură între ei: Ioan este întrebarea, Isus este răspunsul. Botezătorul este așteptarea, Isus este împlinirea. Niciodată nu-l putem înțelege pe unul fără celălalt. De aceea viața lui Isus este împletită cu cea a Botezătorului.

E interesant că întrebarea și răspunsul sunt diferite, dar sunt și unite, căci nu există răspuns fără întrebare, iar întrebarea cere un răspuns precis.

Cea dintâi diversitate este între Botezătorul și Isus: între ei avem continuitate și diversitate. Și-n raportul nostru cu Dumnezeu avem continuitate și diversitate.

Așa cum e Botezătorul, așa ar trebui să fim și noi. Botezătorul devine modelul credinciosului care se deschide să-L primească pe Domnul.

v. 7

7 După ce au plecat aceştia, Isus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt?

Isus vorbește mulțimilor despre Ioan. Iar întrebare este „Pe cine ați ieșit să vedeți în pustiu?”. Nu se spune „v-ați dus”, ci „ați ieșit”. E interesant că vorbește mulțimilor care „au ieșit” în deșert.

Botezătorul este omul „ieșirii”, al exodului. Cine nu este dispus să facă exodul, să iasă-n deșert, să înceapă parcursul nou, niciodată nu-L va întâlni pe Domnul. Botezătorul e prototipul omului care-L întâlnește pe Domnul, pentru că este primul care „a ieșit”.

Isus îl va compara pe Botezătorul cu mesagerul exodului eshatologic.

Prima întrebare este „Pe cine ați ieșit să vedeți? O trestie bătută de vânt?”. Răspunsul este „Nu!”.

Ce este „o trestie bătută de vânt”? Oamenii sunt precum trestia care se îndoaie după cum bate vântul.

Ce face omul? Deoarece ființa sa (identitatea sa) este așa cum este văzută de alții, omul caută să placă altora și, deci, urmează diferitele adieri de vânt, pentru a plăcea altora. Cu alte cuvinte, principiul – baza oricărei acțiuni a omului – este să fie primit, acceptat, să fie pe placul altora… Deci, toți suntem trestii bătute de toate vânturile. Suntem fără identitate.

În Ef. 4, 14-15 Pavel vorbește despre copii: „Ca să nu mai fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Cristos”, referindu-se la o instabilitate, o lipsă de convingere.

Botezătorul e profetul care „stă” înaintea lui Dumnezeu. Identitatea sa este „să stea înaintea lui Dumnezeu”, la fel ca Ilie, tatăl profeților.

Un om valorează atâta cât valorează înaintea lui Dumnezeu și numai înaintea Domnului omul își află consistența (valoarea) sa.

Ioan nu merge nici la stânga, nici la dreapta… Deși vântul suflă în toate părțile, Botezătorul „stă”.

Tocmai pentru că este înaintea lui Dumnezeu, care este precum muntele față de fărâmițarea (curgerea) omului… Profetul – stând înaintea lui Dumnezeu – nu capătă imobilitatea, ci mântuirea: „Viața Domnului, înaintea cui stau” (1Regi 17), spune profetul.

Toți ne-am întrebat în viață: „Cine sunt eu?”. „Ești cel care stă înaintea cuiva. Depinde înaintea cui stai. Dacă ești înaintea lui Dumnezeu, ești tu însuți, căci ești creat după chipul și asemănarea Lui… Dacă te așezi înaintea opiniilor tale sau alte altora, ești acele opinii care sunt un nimic, deci ești opiniile tale, care sunt un nimic! Iar tu devii un nimic, nu ai identitate. Identitatea omului este să stea înaintea lui Dumnezeu. Omul este creat după chipul Domnului. Înaintea Lui, omul este ceea ce este”

Botezătorul „stă” înaintea Domnului și-i reflectă imaginea, adică libertatea, bucuria, iubirea, gloria… Nu este ca Adam, după păcat: „Adame, unde ești?” S-a mutat. Nu mai era la locul său. Omul care nu stă înaintea lui Dumnezeu, reflectă „vântul care bate” în acel moment…

Caracteristica Botezătorului este prima trăsătură a fiecărui om: omul este așa cum este înaintea lui Dumnezeu. Și, înaintea lui Dumnezeu, omul e foarte frumos: este egal cu Dumnezeu.

În nicio parte omul nu află această frumusețe pe care o găsește stând înaintea lui Dumnezeu, care-i dă identitatea sa… Profetul este cel care descoperă în Dumnezeu propria sa identitate. Și în Cuvântul Său află propriul său cuvânt, propriul mod de a vedea, de a judeca și de a se judeca.

Deci nu o trestie bătută de vânt

v. 8

8 Sau ce altceva aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor.

Repetă întrebarea… „Poate un om îmbrăcat în haine moi?”.

Haina este trupul pe care un om și-l face, e modul în care un om este văzut în exterior, așa cum este înaintea altuia. Haina face imediat vădită persoana (cărui grup sau nivel îi aparține?)… cum vrea să apară sau cel puțin cum reușește să apară… Așadar, haina indică gradul de libertate al persoanei. Haina regală, splendidă, indică puterea, pentru că pare așa… Nuditatea lui Adam, indică slăbiciunea omului. În concluzie, haina reprezintă întreaga aparență (cum apare) a unui om înaintea celuilalt. Acea „aparență” care – pentru oameni – devine realitate. Căci așa cum apari, apoi devine (reprezintă) ceea ce ești și devine putere.

„Ați mers să vedeți unul în haine moi?” Cei care poartă haine moi, stau în palatele regilor!”. Sunt cei care cred că au puterea, dar în realitate sunt sclavii imaginii.

Botezătorul – știm din cap. 3 – era îmbrăcat în „piele de cămilă”, adică cu haina profetului, haina deșertului, haina unuia care călătorește, haina omului adevărat… Iar hrana sa era „mierea și lăcustele”, mierea fiind simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, adică profetul se hrănește cu adevărul. Lăcustele sunt acele animale care biruiesc șarpele: Cuvântul lui Dumnezeu biruie minciuna șarpelui; deci și ele simbolizează adevărul.

Botezătorul e îmbrăcat ca profet și se hrănește cu Cuvântul. Și locuiește în deșert, nu în palate… Răspunsul la primele două întrebări este că Ioan „stă”. Nu e o trestie bătută, ci stă în deșert.

Ce ne sugerează astăzi aceste imagini? Cine sunt eu? Care este importanța, identitatea mea? Unde stau? Botezătorul are ceva să ne învețe: nu e o trestie bătută de vântul opiniilor, ci „eul meu este așa cum este înaintea lui Dumnezeu”. Cum apar eu înaintea altora? Este aparența omului adevărat, care stă înaintea lui Dumnezeu? Căci exteriorul ar trebui să fie arătarea interiorului… Exteriorul nu trebuie neglijat. „Când exteriorul va fi ca interiorul, va fi Împărăția lui Dumnezeu”.

A sta în deșert înseamnă și a fi într-o situație de extremă simplitate, de esențialitate; de extremă detașare și libertate față de posedarea lucrurilor și de stăpânirea în relațiile cu alții.

vv. 9-10

9 Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. 10 Acesta este cel despre care s-a scris: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta.

După ce a spus (în negativ) cine nu este, acum ne spune cine este: un profet.

Profetul este cel care duce și vestește Cuvântul Domnului.

Cuvântul Domnului nu este ceva care vestește viitorul, ci vestește prezentul, ne spune realitatea.

Dacă este adevărat Cuvântul în prezent, înseamnă că e adevărat și după, și de aceea vestește și viitorul. Căci noi descoperim mereu „după” faptul că Cuvântul este adevărat, dacă totul merge bine…

Profetul nu e cel care face profeții ciudate, ci este cel care vestește judecate lui Dumnezeu asupra prezentului; cel care vede realitatea aici și acum.

De obicei, profetul, pentru că vede realitatea aici și acum, cheamă la convertire. Pentru că așa cum trăim această realitate, nu o trăim corect, cu judecata (opinia, hotărârea) adevărată. În consecință, profetul ne prezintă adevărata judecată (opinie) cea a lui Dumnezeu pe care să o trăim în această realitate dată. De aceea semnul profeției este chemarea la convertire, la exod, la libertate.

Profetul niciodată nu e de acord, nu legitimează ceea ce există în prezent. Toți profeții au sfârșit rău, niciodată nu au lăudat nici un om de la palat…

În Israel profeția reprezintă cea de a treia instituție, care contrazice preoția (Templul) și regele, amintind regilor și preoților că nu fac ceea ce trebuie să facă… Regele și preoții îi simbolizează, îi reprezintă pe toți oamenii.

Botezătorul reprezintă acest stimul care deschide omul față de adevărul său și care niciodată nu se închide în certitudinile sale, în siguranțele sale religioase sau de putere. De aceea este omul liber. De aceea stă în deșert, altfel nu ar fi liber… De aceea Isus îl elogiază. Numai profetul Îl cunoaște pe Domnul care vine.

Apoi Isus adaugă: „Nu e doar un profet… E mai mult decât un profet”. Odată cu Botezătorul se încheie profeția, pentru că sosește Cuvântul.

Isus adaugă: „Este mesagerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta”. Versetul face referire la Exod 33,20 când se spune că Dumnezeu va trimite înaintea lui Moise „îngerul Său, care-i va arăta calea”. Deci Botezătorul e comparat cu cel care înfăptuiește primul exod, cu ieșirea din sclavia Egiptului la libertatea pământului făgăduinței. Același verset face referire la Is. 40,3 care este al doilea exod, din exilul Babilonului, care este o sclavie mai profundă. Căci în sclavia Egiptului poporul era acolo nu din vina sa, însă în sclavia Babilonului, poporul ajunge din vina sa, pentru că a încălcat Cuvântul.

Așadar, ieșirea din Babilon înseamnă ieșirea din propriul păcat, care este o sclavie mai adâncă.

Cuvintele acestui verset se află și în Maleahi 3 – ultimul capitol al VT – unde se vorbește despre profetul eshatologic al celui de al treilea exod, cel al Judecății finale.

Botezătorul e profetul ultim, final. După el urmează Judecata lui Dumnezeu, care este Isus Cristos. Isus este Cuvântul lui Dumnezeu care judecă, adică mântuiește lumea.

Botezătorul este cel care ne pregătește să primim această Judecată a lui Dumnezeu, după cum am văzut în cateheza precedentă, pentru că-L întreabă: „Ești Tu?”, deci știe să pună în criză toate celelalte judecăți, opinii ale sale și să primească răspunsul.

Așadar, Botezătorul, în linie cu tot VT, reprezintă sinteza Bibliei: de la primul, la al doilea, la al treilea exod: cel definitiv.

Situația sclaviei Egiptului e situația față de care poporul nu era vinovat… dar pentru sclavia Babilonului, poporul avea vină și era direct responsabilAici apare risipirea poporului, este situația de separare, exprimând păcatul care este conflict, separare. Iar răscumpărarea – exodul – este ieșirea din Egipt și adunarea – regruparea – din risipirea exilului babilonian. Botezătorul prevestește concluzia definitivă a acestor situații de exil…

v. 11

11 Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el.

„Din cei născuți din femeie, dintre toți oamenii, niciunul nu este mai mare decât Botezătorul”, nici Adam, nici Avram, nici Moise, nici profeții, nici Ilie… El este cel mai mare. Dacă aceste cuvinte le-a spus Isus, El credea acest adevăr.

Botezătorul nu este cineva care se mișcă „după cum bate vântul”. De fapt era întemnițat. Nu era cazul să fie elogiat. Niciodată nu se laudă persoanele întemnițate… Se așteaptă judecata… De obicei noi le condamnăm înaintea sentinței…

Isus îl elogiază și spune „Botezătorul e cel mai mare dintre toți oamenii”. De ce e cel mai mare? Pentru că el devine pură întrebare, știind să meargă dincolo de toate așteptările sale. Aceasta e măreția sa! Apoi, pentru că nu are nicio siguranță, ci renunță la toate. El pune totul în dubiu. Are această libertate supremă de a se deschide total lui Dumnezeu, răspunsului, de aceea este omul cel mai mare.

În timp ce lui Avram i-au fost date certitudini – pământul și descendența numeroasă – pe care el nu le înțelegea bine… iar lui Moise i-a fost dată promisiunea pământului… toți au avut vreo certitudine pe care apoi nu au văzut-o prea bine… Botezătorul este omul care renunță la orice certitudine și întreabă: „Ești tu?”. Deci el este dispus să-L primească pe Dumnezeu așa cum este și cum se prezintă… Aceasta este măreția sa!

Măreția omului constă în a se întreba și a pune întrebări…

A doua afirmație a lui Isus – care, pusă în contrast cu prima, e și mai puternică – „Cel mai mic în Împărăția cerurilor (din fiii lui Dumnezeu din noua economie), e mai mare decât el”. De ce? Pentru că Botezătorul reprezintă țelul, împlinirea, sfârșitul omului… „Cel mai mic în Împărăția cerurilor” este punctul de pornire al „fiului lui Dumnezeu”.

Botezătorul e „omul care se deschide să-L primească pe Dumnezeu”, cel mai mic în Împărăția cerurilor este cel care „deja L-a primit pe Dumnezeu”.

Primul „cel mai mic în Împărăția cerurilor” va fi tocmai Botezătorul… pentru că-L precedă pe Isus și practic Îl urmează, prefigurându-I destinul. Acest adevăr indică marea demnitate la care este chemat fiecare om: Botezătorul să fie cel mai mare între toți oamenii… Suntem conștienți că fiecare dintre noi, care-L primește pe Domnul, are o mărime superioară celui mai mare dintre toți oamenii? Așadar demnitatea credinciosului stă în faptul de a-L primi pe însuși Dumnezeu și deci să fie mai mare decât toți patriarhii, decât toți regii și profeții, mai mare decât oricine. „Chiar și cel mai mic din Împărăție e mai mare decât oricine”…

Noi conștientizăm puțin importanța demnității noastre de a fi fiii lui Dumnezeu. Tocmai acest adevăr este baza întregului creștinism. De ce sunt pe lume? Pentru a deveni fiul lui Dumnezeu și pentru ca apoi să trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu, tot mai în plinătate. În schimb, noi ne fixăm multe obiective intermediare… care de obicei sunt prostuțe și nu dau sens vieții. Nici un obiectiv pământesc nu ne satură, dacă devine obiectivul vieții! Va putea fi util ca tu să faci ceea ce trebuie să faci… Atingi obiectivele tale, care-ți folosesc să trăiești, dar aceste obiective nu sunt sensul vieții tale!

Sensul vieții este a primi răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”… Sensul vieții este dialogul tău cu Dumnezeu, e demnitatea ta de fiu al lui Dumnezeu.

v. 12

12 Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă.

„Împărăția cerurilor se ia prin străduință (suferă violență)”, de la Botezătorul – care e prototipul profeților – până „acum”, care desemnează timpul lui Isus.

Așadar, Împărăția cerurilor, Împărăția libertății fiilor „suferă violență”, adică este contrazisă de rău… Ceea ce i s-a întâmplat Botezătorului (să sfârșească în închisoare) i s-a întâmplat primului drept – Abel – i s-a întâmplat ultimului dintre profeți – Zaharia – și i se va întâmpla și lui Isus. Așadar, Împărăția cerurilor trece mereu prin densitatea răului care există în om, deci „îndură violența răului”.

„Suferă violența”, adică „trece prin dificultate” dar indică și puterea, răbdarea, în sensul că duce pe umerii săi greutatea dificultății și a răului.

A doua afirmație se poate înțelege din această lumină… „Cei violenți pun mâna pe Împărăție”…

În timpul lui Isus existau varii tendințe… Unii doreau să intre în posesia puterii cu ajutorul violenței, zeloții crezând că așa va sosi Împărăția lui Dumnezeu. Isus folosește același limbaj pentru a spune exact opusul. Mai întâi, că Împărăția cerurilor suferă violență, adică omul care se implică, suferă el violența, apoi, această Împărăție este luată de cel care este violent, dar în ce sens? Nu împotriva altora, și nici împotriva sa. Ci este cel care se împotrivește și rezistă dificultății și răului și le biruie. Deci, nu atât ia în stăpânire Împărăția, ci „intră” în Împărăție sau prin acțiunea sa permite să intre Împărăția, adică Dumnezeu, stilul lui Dumnezeu, adică puterea și dulceața Sa. Deci este vorba despre violența Împărăției lui Dumnezeu care e opusul violenței omului. E violența Mielului.

vv. 13-15

13 Căci toţi profeţii şi Legea au profetizat până la Ioan 14 şi, dacă vreţi să admiteţi, el este Ilie care trebuie să vină. 15 Cine are urechi, să asculte!

„Legea și profeții” sunt sinteza întregii revelații din Biblie… În Botezătorul se sintetizează întreaga revelație a VT: în așteptarea și întrebarea sa… pentru că Ioan este „Ilie care trebuie să vină”. Vom afla destul de des figura lui Ilie în NT. Mai înainte de nașterea Botezătorului se spune că va fi ca Ilie care pregătește calea… Pe cruce se spune „așteptăm să vedem dacă va veni Ilie să-L elibereze”. La „schimbarea la față”, Isus apare cu Ilie…

Ilie e profetul prin antonomasie și ultimele cuvinte ale VT (Maleahi 3) se încheie cu profeția că trebuie să vină Ilie, ca să împace inima taților cu a fiilor și a fiilor cu a taților. Așa se încheie toată revelația VT, cu această împăcare dintre tați și fii.

Dacă Biblia începe cu păcatul originar, unde fiul nu cunoaște iubirea Tatălui și nu se încrede-n Tatăl, în Maleahi 3 avem o reîntoarcere, descriindu-se împăcarea tatălui cu fiul: faptul că transmite fiului atât viața, cât și cuvântul; și a fiilor cu tații, adică faptul că fiii acceptă viața și cuvântul.

Botezătorul e acest profet definitiv. Nu trebuie să așteptăm un altul. Așadar atitudinea sa de a se interoga înaintea lui Isus și de a primi Cuvântul, indică exact această împăcare a fiilor cu tații. Deci, Ioan e profetul ultim și definitiv, e „îngerul” alianței care va pregăti venirea lui Mesia.

„Cine are urechi de auzit, să audă”, pentru că Ilie deja a venit, spune Isus și nu mai trebuie să-l așteptăm. Important e să-l înțelegem aici și acum.

În sinteză… Prin figura lui Ioan, Isus vrea să înțelegem cum trebuie să fim și noi pentru a nu ne scandaliza de El – era fraza concluzivă din cateheza precedentă – adică pentru a-L primi pe Domnul care vine… Noi – la fel ca Ioan – nu trebuie să fim o trestie bătută de vânt sau oameni în haine moi ci, să înțelegem că a sosit momentul în care trebuie să interpretăm realitatea cu ochii lui Dumnezeu, și că deja există un mod definitiv de a vedea realitatea… Este modul Fiului, care ne face frați și care ne deschide total acestei Împărății care suferă violență… E violența crucii, a lua răul asupra sa… iar noi vedem, înțelegem în realitatea noastră din prezent toate aceste adevăruri…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag