Cel dintâi cântec al slujitorului lui Jahve (Is. 42, 1-9) se încheie cu cuvintele „primele evenimente s-au întâmplat, iar pe cele noi, eu vi le vestesc”. Biblia ne transmite faptele care s-au întâmplat și ne vestește evenimentele noi, cele care trebuie să se întâmple. Ni le spune mai înainte să se întâmple. De ce? Pentru că ceea ce răsare – ceea ce se întâmplă acum și ceea ce se va întâmpla în viitor – este exact tocmai ceea ce deja s-a întâmplat în Cristos; este ceea ce deja a fost prezis (vestit) în VT.

Cu alte cuvinte, Biblia ne povestește acea istorie adevărată a omului, istorie care s-a împlinit în Fiul omului-Isus, care apoi se repetă în fiecare om… Așadar, Cristos este Adevărul omului.

Apropiindu-ne de misterul pascal, ne apropiem de misterul profund al adevărului omului: misterul limitei, al morții și al suferinței sale și marele mister al darului vieții și al Învierii pe care Dumnezeu îl face omului.

Cântecul servului lui Jahve ne introduce în textul pe care-l vom explica și care citează acest cântec.

Capitolele 11 și 12 după Matei sunt capitole de „criză”, de dificultate.

Isus se află înaintea Botezătorului – cel care-L aștepta, trebuind să pregătească venirea Sa – dar Botezătorul nu-L recunoaște, are un dubiu. Prima criză este că se îndoiește de Isus (și de noi) chiar persoana care ar trebui să-L recunoască.

Apoi Isus spune: „Am cântat de bucurie și ați plâns. Am cântat de jale și ați râs”. Adică ei înțeleg exact pe dos, preferă să joace jocul opus.

Apoi El ne dă darul sâmbetei, darul lui Dumnezeu și imediat apare polemica. Mai mult, când El ne deschide mâna să-L primim, ei decid să-L ucidă.

În textul următor ei afirmă: „E îndrăcit”. Apoi, ai Săi vin să-L ia acasă, pentru că au impresia că și-a ieșit din minți.

Așadar, Isus experimentează un faliment în toate sferele. E momentul de criză.

Să vedem cum interpretează evanghelistul această criză, acest faliment. Căci important nu e ceea ce se întâmplă, căci ceea ce se întâmplă – mai mult sau mai puțin – mereu este la fel, însă interpretarea poate fi foarte diferită…

Se citește Mt. 12, 15-21

¹⁵ Dar Isus, ştiind aceasta, a plecat de acolo. Mulţi l-au urmat, iar el i-a vindecat pe toţi ¹⁶ şi le poruncea să nu-l facă cunoscut, ¹⁷ ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: ¹⁸ Iată servitorul meu pe care l-am ales, iubitul meu, în care sufletul meu îşi află bucuria! Voi pune Duhul meu peste el şi el va vesti popoarelor dreptatea. ¹⁹  Nu se va certa, nici nu va striga şi nici nu va auzi cineva glasul lui prin pieţe. ²⁰ Trestia frântă nu o va strivi, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge până ce nu va duce dreptatea la victorie, ²¹ iar popoarele îşi vor pune speranţa în numele lui.

Pericopa ne oferă citatul cel mai lung din VT, aflat în Ev. lui Matei, fiind introdus de cuvintele: „Pentru ca să se împlinească”.

Ceea ce I se întâmplă lui Isus: falimentul Său, decizia de a-L ucide, faptul că se retrage și tace… nu este o simplă strategie sau o retragere pentru că lucrurile merg rău… Ci, ceea ce se întâmplă, este tocmai împlinirea Scripturii.

În realitate, Isus realizează Împărăția lui Dumnezeu și e Mesia, dar nu în felul în care-L așteaptă toți, ci tocmai prin falimentul Său.

Așadar, în acest loc se vede misterul crucii ca fiind misterul înțelepciunii lui Dumnezeu, foarte diferită de înțelepciunea noastră.

Am ajuns în centrul reflecției creștine… Să cerem Domnului să intrăm în acest mister…

v. 15

¹⁵ Dar Isus, ştiind aceasta, a plecat de acolo. Mulţi l-au urmat, iar el i-a vindecat pe toţi

Isus știe că ei doresc să-L ucidă. Deja e decisă moartea Sa. La orizont apare crucea, iar Isus se retrage.

În limba greacă, cuvântul a se retrage – anacorezen – desemnează anahoretul. Așadar, este o retragere definitivă. De acum înainte, va căuta să evite să apară în public. Va apărea numai la sfârșit, la Ierusalim.

Din acest moment, Isus se retrage și se dedică discipolilor. Această retragere definitivă a Sa este semnul retragerii definitive, pe cruce.

Viața Domnului este – în substanță – o retragere.

În ce fel abordează răul Isus? Nu combătându-l, nu chemând în ajutor cetele îngerilor pentru a birui… Și învinge răul tocmai pentru că nu se împotrivește răului; biruie răul prin faptul că El continuă să facă binele.

Isus nu luptă împotriva răului, ci doar face binele. Isus nu se ia la întrecere cu răul și violența… Ci primește răul și-l anihilează-n persoana Sa.

Isus ar fi putut gândi astfel: „Aceștia sunt perverși și doresc să distrugă lucrarea Mea. Atunci ce să facem? Să ne organizăm bine. Să combatem răutatea lor și să câștigăm noi, care suntem cei buni…”. E strategia obișnuită pe care noi o folosim.

Isus are însă o altă strategie… biruiește răul prin bine, fără să se împotrivească răutăciosului. Isus se împotrivește ispitei de a face răul. Și aceasta este cu totul altceva!

Însă noi ne împotrivim răutăciosului, căzând în aceeași ispită a sa, adică făcând același rău ca el… Isus nu face așa, ci se retrage.

E interesant! Retragerea Sa nu este un faliment, pentru că mulțimile Îl urmează. Adică retragerea Sa devine un exod al mulțimii, al multor oameni care înțeleg că adevărata victorie nu constă în a opune o forță unei alte forțe, un rău unui alt rău… ci adevărata victorie constă în a schimba strategia, făcând altceva.

Și indiferent ce și cât rău există, omul poate mereu să facă binele. Nu e obligat să facă răul… E suficient să nu facă răul.

E o retragere dinaintea răului, pentru a face binele. Și în mod ciudat, mulți Îl urmează pe Isus.

Dacă mai înainte – în timp ce era în plină activitate – Îl urmau puțini, acum retragerea Sa este urmată de mulțimi. Această imagine face referire la cruce prin cuvintele: „Când voi fi înălțat, îi voi atrage pe toți la Mine”. Așadar, tocmai falimentul, crucea Sa, în realitatea este forța Lui de atragere, victoria Sa.

Evanghelistul adaugă: „Și i-a vindecat pe toți”; în limba greacă avem cuvântul „i-a îngrijit”. Îngrijirea este sinonimul venerării.

Dacă în timpul misiunii Sale active a vindecat, a îngrijit numai pe unii… acum, prin retragerea Sa, îi vindecă pe toți. De fapt, prin crucea Sa este aproape de toți, e aproape de fiecare bolnav, de fiecare blestem, de fiecare păcat și de fiecare păcătos.

Așadar, pătimirea Sa, inactivitatea Sa este îngrijirea Sa de toate relele și bolile noastre.

Ceea ce noi considerăm un faliment – crucea – de fapt este realizarea planului Său de mântuire. Pe cruce, Isus este aproape de orice rău și de orice blestem. Și se îngrijește, adică ia asupra Sa toate relele și blestemele.

E interesant că doar cu un verset mai înainte ei decid să-L ucidă, și tocmai astfel El dă viața tuturor. Acesta e misterul profund al înțelepciunii lui Dumnezeu care înaintea răului nu se împotrivește și totuși nu pierde.

Această retragere a Sa este simbolică, prefigurează moartea Sa. Însă retragerea Sa și moartea Sa rodesc binele: „toate mulțimile îl urmează”.

Io. 12, 24 „Bobul de grâu căzut în pământ… Moare… Dă rod.”

v. 16

¹⁶ şi le poruncea să nu-l facă cunoscut,

Isus se îngrijește de toți, dar în secret. Binele nu are nevoie de reclamă. E nevoie de publicitate când se dorește comercializarea produselor care altfel nu s-ar vinde… sau pentru că se dorește un câștig mai mare…

Binele nu are nevoie să fie divulgat.

În mod ciudat, în Evanghelii, Isus interzice să se spună binele… În Ev. lui Marcu motivul e profund și e prezent de-a lungul întregii Evanghelii, căci nu se poate spune nimănui cine este Dumnezeu mai înainte de cruce. Pentru că pe adevăratul Dumnezeu îl cunoști cu adevărat numai pe cruce.

În Ev. lui Matei se subliniază doar faptul că Isus nu vrea reclamă, pentru că El acționează într-un mod diferit de al nostru: cel al slujitorului.

E interesant modul în care evanghelistul – cu ajutorul acestei introduceri – interpretează evenimentul care se întâmplă, adică faptul că au decis să-L ucidă.

Același eveniment am putea să-l interpretăm în două feluri… Să scriem la ziar și să-i criticăm, spunând „ce asasini”!… au decis să-L ucidă pe Cel drept!… Și este ceea ce va spune Petru în ziua Rusaliilor… Sau să spunem „tocmai așa se împlinește planul lui Dumnezeu”… Ceea ce vor vesti și apostolii peste două capitole. Și este un nivel de interpretare mai profund, al aceluiași eveniment.

Așadar, nu este secundar – nesemnificativ – modul în care interpretăm realitatea… pentru că realitatea este așa cum tu o interpretezi.

Dacă o interpretezi ca faliment, înseamnă că tu te așezi în optica opusă – aceea de a reuși – deci, faci răul pentru că reușești mai bine sau mai ușor… Dacă tu interpretezi că acest faliment este adevărata victorie a Celui care se împotrivește răului fără să-l facă, atunci știi că aceasta e adevărata victorie și continui liniștit pe această linie.

Așadar, credința este capacitatea de a interpreta realitatea cu ochii lui Dumnezeu. Și acest lucru vrea Matei să-l facă în acest loc, povestind mai întâi ceea ce se întâmplă: Isus fuge, dar toți Îl urmează și-i vindecă pe toți. Așadar, fuga Sa nu este o fugă propriu-zisă, ci tocmai astfel îi vizitează și-i îngrijește pe toți. Apoi, evanghelistul explică: exact așa se împlinește Scriptura.

Isus are o putere… dar nu e o putere care subjugă omul, ci e o putere de slujire care se manifestă în ascuns, în umilință.

vv. 17-18a

¹⁷ ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: ¹⁸ Iată servitorul meu pe care l-am ales, iubitul meu, în care sufletul meu îşi află bucuria!

Matei ne spune că tocmai în acest fel se împlinește profeția pe care a făcut-o Isaia în „imnul Servului”. Așadar, ceea ce acum I se întâmplă lui Isus, deja a fost spus, prevăzut. Mai mult, este tocmai împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu. Matei interpretează activitatea lui Isus ca Mântuitor, ca Mesia, la lumina acestui slujitor. Și în acest fel înțelege în profunzime care este stilul lui Isus, care este stilul victoriei lui Dumnezeu. Stilul lui Isus este faptul că el este Servul. Aceleași cuvinte sunt spuse la Botez, unde Isus e numit „Fiu”. În acest loc e numit „Serv”.

Așadar, Isus este Fiul lui Dumnezeu în măsura în care este Serv, pentru că Dumnezeu este iubire și iubirea este slujire. Dumnezeu nu este patronul care domină, ci este Serv.

Deci, prima caracteristică a libertății lui Isus este cea de a sluji. El este Servul, figura profețită de Isaia: Cel care mântuiește (salvează) poporul Său tocmai prin slujire. E „Servul meu”, e Servul lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu vorbește.

E tocmai Cel pe care Dumnezeu L-a ales, este alesul lui Dumnezeu. Și pe cine alege Dumnezeu? Îi alege pe cei săraci, slujitorii, umilii, blânzii. Aceasta e alegerea lui Dumnezeu. De ce-i alege pe aceștia? Pentru că ei sunt la fel ca El, pentru că Dumnezeu este așa.

Dumnezeu îi alege pe oamenii pe care lumea-i aruncă și îi disprețuiește. Ceea ce lumea alege este ceea ce Domnul aruncă, pentru că lumea face alegerile negative ale puterii, ale răului. Dumnezeu face alegerile opuse.

Nu doar este Alesul, ci este „Iubitul”. Ceea ce lumea urăște, El iubește. Iar ceea ce lumea iubește trebuie urât, pentru că lumea iubește răul, egoismul. Și Domnul iubește și binevoiește de lucrurile pe care lumea le disprețuiește… Lumea a decis să-L ucidă… El se mulțumește cu Servul.

Evanghelistul vede – în ceea ce Isus face – tocmai alegerea lui Dumnezeu, prezisă din antichitate. Aceasta e alegerea Celui care ne mântuiește, pentru că este Servul care ne aduce dreptatea. Și mântuirea lui Dumnezeu se întâmplă mereu așa: prin slujire, prin alegerea și iubirea a ceea ce este aruncat de oameni, prin admirarea a ceea ce este disprețuit.

Gândiți-vă la persoanele pe care le disprețuiți, le aruncați… sau la aspectele noastre pe care le disprețuim… toate acestea sunt alese de Dumnezeu.

Ce aruncăm din viața noastră? Noi aruncăm faptul că suntem creatură, care înseamnă limita noastră, și Dumnezeu alege limita noastră. Căci dacă nu ar alege limita noastră, nu ne-ar alege pe noi, pentru că noi suntem acea limită (muritori).

El alege slăbiciunile și fragilitățile noastre… Dacă El nu le-ar alege, atunci noi am fi singuri în slăbiciunile noastre. Dar pentru că le alege, ele devin loc de comuniune.

Dumnezeu alege acea profunditate a fiecăruia dintre noi – care este singurătatea noastră – faptul că noi suntem fii fragili și insuficienți nouă înșine, pentru că de la început niciun om nu își este suficient sieși. Mă refer la faptul că suntem creaturi. Și tocmai „creaturalității” noastre El se dă pe Sine. Iar noi avem capacitatea de a-L primi.

Toate lucrurile pe care noi le alegem nu au o mare legătură sau o mare valoare… mai mult, ele sunt precum frunzele de smochin care acoperă adevărul nostru și identitatea noastră, ascunzând faptul că nu ne acceptăm pe noi înșine. Însă Dumnezeu ne acceptă.

Toate nedreptățile din lume se fac din cauza faptului că nu ne acceptăm pe noi înșine ca fiind creaturi limitate.

Dumnezeu alege tot ceea ce noi considerăm gunoi: persoane, grupuri de persoane și acele zone ale noastre pe care le desconsiderăm și le aruncăm… Ps. 118 subliniază „Piatra aruncată de constructori a devenit piatra din capul unghiului. Iată lucrarea Domnului”.

Tatăl e mulțumit, adică se regăsește în acest Fiu-serv, îi place.

v. 18b

¹⁸ Voi pune Duhul meu peste el şi el va vesti popoarelor dreptatea. 

Tocmai acest Serv, care este aruncat, e alesul, iubitul, mulțumirea Tatălui, tocmai El are „Spiritul lui Dumnezeu”. Spiritul e viața. Așadar, Acesta are aceeași viață a lui Dumnezeu. Iar viața lui Dumnezeu – Spiritul Sfânt – este tocmai iubirea dintre Tatăl și Fiul. Acesta are Spiritul Sfânt. Are aceeași iubire a Tatălui care-L iubește infinit și răspunde acestei iubiri. Aceasta este viața Sa, și nu alte lucruri.

Și în baza acestei iubiri va vesti neamurilor judecata lui Dumnezeu.

Judecata lui Dumnezeu înseamnă mântuirea Sa pentru toți. Prin cuvântul „neamuri” sunt indicați toți oamenii, chiar și păgânii, în opoziție cu poporul ales.

Tocmai acest Serv, care are Spiritul lui Dumnezeu, care are iubirea Sa de Tată față de toți fiii, va dărui, va vesti tuturor fraților judecata lui Dumnezeu, care este mântuirea. Acea judecată care va fi dată pe cruce.

Cum aduce această judecată a lui Dumnezeu, cum vestește mântuirea lumii?

Mai întâi subliniez că: „Voi pune Spiritul Meu peste El” indică faptul că Isus exprimă în mod perfect viața – Spirit însemnând viață – viața lui Dumnezeu, deci cu adevărat este imaginea perfectă a Tatălui.

Tocmai astfel cunoaștem cine e Dumnezeu, căci Ioan notează: Io. 1,18 „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Noi Îl vedem pe Dumnezeu, pe Tatăl, prin acest om, prin acest Serv, Isus.

v. 19

¹⁹  Nu se va certa, nici nu va striga şi nici nu va auzi cineva glasul lui prin pieţe.

Versetul continuă să descrie stilul Servului și modul în care aduce și vestește dreptatea, mântuirea.

El aduce mântuirea mai întâi de toate „nu certându-se”. Nu e certăreț. Înaintea răului nu reacționează dublând răul… ci precum mielul în mijlocul lupilor, cu puterea de a lua răul asupra Sa. Cu puterea că: „Dacă unul te lovește peste un obraz, tu întoarce-i și celălalt obraz”. Așadar, Isus biruiește răul cu puterea binelui, nu cu cearta sau pentru că-I mai tare în săvârșirea răului.

Așadar, este un alt tip de victorie. E victoria lui Dumnezeu, și noi trebuie să intrăm în misterul acestei victorii a Paștelui, altfel nu înțelegem nimic din creștinism. Dacă nu înțelegem acest mister, creștinismul e egal cu toate celelalte religii și atunci am fi ca ateii, căci nu s-ar schimba nimic. Adică omul ar rămâne așa cum este, fără să înțeleagă misterul lui Dumnezeu, care e misterul omului, adică misterul iubirii și al vieții… Deci ar rămâne în moarte.

Prima însușire a Servului este că nu se ceartă… Nu intră în conflict cu răul.

Când noi ne împotrivim răului, când reacționăm, întotdeauna o facem pentru că un om face răul, dar și noi l-am face, numai că el ne-a anticipat… Și ne pare rău, pentru că ne-a furat acel lucru pe care și noi îl doream.

Isus nu se ceartă…

Apoi, „nu strigă”. Strigătul e important, căci cine strigă mai tare se afirmă mai tare… Cine strigă, există. Un om care nu dă despre el o știre, nu există… Și noi credem că e important să se vorbească despre noi, indiferent ce se spune…

Așadar, stilul victoriei omului întotdeauna se bazează pe „a striga mai tare” și nu pe a avea dreptate, pentru simplu motiv că e suficient a striga.

Isus nu se ceartă și nu strigă mai tare…

În Io. 18, 36 „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, adică cearta și strigătul nu intră în stilul Său. Modul Său de a se raporta la alții, de a crea relații, nu se bazează pe strigăte și ceartă.

Apoi, „nu va face manifestații în piețe”. I s-a întâmplat doar o singură dată, când au strigat: „Răstignește-L”. Deși cu puține zile înainte au strigat: „Osana”. Însă lumea nu s-a schimbat. Deci, dacă strigă Osana, strigă și răstignește-L. Iar mântuirea vine de la altceva, nu de la strigătul Osana.

E interesant acest stil al Domnului. Și Isus realizează pe deplin acest stil al înțelepciunii lui Dumnezeu, al înțelepciunii crucii. E stilul slăbiciunii lui Dumnezeu, care este înțelepciunea și puterea Sa, total opusă înțelepciunii și puterii noastre.

În istoria sacră, Dumnezeu se manifesta și cu o oarecare relevanță, teofaniile din VT, 1 Regi 19 unde I se arată lui Ilie, dar nu în vântul mare, nu în cutremur și nu în foc, ci într-un vânticel, care se referă la vânticelul prezent când Dumnezeu se plimba prin grădină (Gen. 3), când dorea să întâlnească omul.

v. 20

²⁰ Trestia frântă nu o va strivi, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge până ce nu va duce dreptatea la victorie,

Puțin mai înainte, Isus a întrebat mulțimile: „Ce ați mers să vedeți în deșert? O trestie bătută de vânt?” Această trestie e omul bătut de toate vânturile, omul care-și urmează propriile interese și profituri. Și, după ce a urmat multe interese, această trestie se rupe… pentru că-i atacată din multe părți…

Și ce face Domnul? „În sfârșit, trestia a început să se rupă, deci să o rup de tot?” El nu va rupe această trestie care simbolizează omul nestatornic și slab, deja rupt… Mai mult, Domnul va repara trestia, va face din om o persoană.

Trestia va apărea în timpul crucii, când Îi vor da să bea oțet, fiind simbolul vieții noastre, care s-a sfârșit rău. El va repara această trestie bătută și distrusă de toate vânturile.

Domnul nu se distrează pe seama fragilității noastre. Însă noi, când discutăm cu persoanele, le căutăm punctul slab, ca să le lovim acolo… unde este înclinat și imediat îl rupem. Așa le avem la mână. Domnul nu face așa. Ci unde este înclinat, în loc să rupă și „să aibă la mână”, Domnul permite ca mâna Sa să fie străpunsă… Ne amintim de textul care spune că-și rănește mâna cine duce o trestie înclinată (Is. 36)… Isus și-a rănit mâna luând slăbiciunile noastre.

E interesant acest stil de a nu-l ataca pe celălalt în punctul său slab. Deși așa facem toți… când putem.

„Nu va stinge feștila fumegândă”. Mica flacără… acea credință puțină care există și mult fum care deranjează și provoacă mai mult întuneric decât limpezime… Isus nu va stinge această flacără, ci El – care e Soarele – se va stinge pe cruce pentru a ne da lumina Sa.

Și tocmai astfel El face să învingă dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu e iubirea Sa pentru toți, e mântuirea Sa pentru toți.

În acest text avem o descriere din VT care-i folosește lui Matei pentru a-L înțelege pe Isus. El ne introduce în misterul profund al creștinismului, care e misterul stilului lui Dumnezeu, al acțiunii Sale, al mântuirii și al crucii Sale. Adică este stilul Său pascal… Este comportamentul lui Isus plin de bunăvoință și respect pentru noi, trestia ruptă.

v. 21

²¹ iar popoarele îşi vor pune speranţa în numele lui.

„Neamurile” sunt păgânii, toate popoarele…

Așadar, în numele Acestei persoane (care este așa) toți vor afla speranță, inclusiv cei care nu au speranță. Căci păgânii sunt cei care nu au speranță, sunt cei diferiți de poporul ales, care are moștenirea și făgăduințele.

Textul ne spune că în Isus toți află speranță. La picioarele crucii există mântuire pentru toți.

Aceste versete așezate în centrul cap. 12 – care descriu criza lui Isus – ne folosesc ca și cheie de interpretare a Bibliei. Suntem chemați să înțelegem că sunt diferite feluri de crize… Există criza bună a lui Dumnezeu, dătătoare de viață, care e crucea. E judecata Sa atât de bună, încât este viață și mântuire pentru toți.

Vedeți cât e de important să știm interpreta realitatea? Căci Isus în acest loc se putea descuraja – văzând că dă faliment în toate sferele – și S-ar fi putut întreba: „Am greșit ceva?”

Această criză este punctul în care El înțelege că tocmai așa merge înainte Împărăția lui Dumnezeu, cu acest stil al Servului, al alegerii a ceea ce e aruncat, al iubirii a ceea ce e disprețuit, al Spiritului lui Dumnezeu care e iubire pentru toți și doar această iubire aduce mântuirea… Și iubirea nu se ceartă, nu strigă, nu se impune, nu profită de slăbiciunile altuia, nu stinge feștila fumegândă… Ci duce înainte dreptatea, adică iubirea în toate aceste situații, până la capăt… oferindu-se ca speranță pentru toți…

Texte:

1Cor. 1-2 ne spun că înțelepciunea lui Dumnezeu este opusă înțelepciunii omului…
Cele patru imnuri ale servului lui Jahve: Is. 42, 1-9; Is. 49, 1-6; Is. 50, 4-11; Is. 52, 13-53,12.
Ps. 22 e Psalmul pe care Isus l-a spus pe cruce.
Fil. 2, 5-11

Aceste texte ne ajută să înțelegem misterul crucii, al Paștelui, nu ca fiind o piedică în drumul mântuirii lui Isus, ci ca înțelegere a stilului lui Dumnezeu, care înseamnă mântuire pentru toți oamenii.