Matei 12,46-50

Ps. 133 *(132)

Psalmul spune cât este de frumos să se stea împreună în casă – în familie – cu toate relațiile de iubire care există. Această trăire împreună este comparată cu parfumul care se simte. E semnul bucuriei, al prezenței lui Dumnezeu… Și apoi este roua care fecundează, adică este binecuvântarea care face viața frumoasă și plină de rod.

Psalmul vorbește despre un „bun” și „frumos” în a sta împreună, care în mod clar nu poate veni de la noi… Nimeni nu spune că noi stăm împreună pentru că ne suntem simpatici și că este un lucru bun și frumos…

Vestea pe care ne-o dau psalmul și Evanghelia ne indică faptul că bunătatea și frumusețea vieții împreună sunt rodul voinței lui Dumnezeu; e ceva care derivă de la frumusețea, bunătatea și iubirea Sa, cu oglindirea vieții Treimii.

Toate acestea, referitoare la viața trăită împreună în familie, le vom aborda în această cateheză într-un mod mai surprinzător. Textul evangheliei ne spune că noi suntem chemați să facem parte din familia lui Dumnezeu, să intrăm să facem parte din Treime. Să-i fim lui Isus, Fiului, maică, frați și surori.

Se citește Mt. 12, 46-50

46 Pe când mai vorbea încă mulţimilor, iată că mama şi fraţii lui stăteau afară, căutând să-i vorbească. 47 Atunci i-a spus cineva: „Iată, mama şi fraţii tăi stau afară şi vor să-ţi vorbească „. 48 Dar el i-a răspuns celui care îi vorbise: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” 49 Şi, întinzându-şi mâna spre discipolii săi, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! 50 Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela îmi este şi frate şi soră şi mamă”.

Acest episod este redat și de Marcu și de Luca, spunându-ni-se că ai Săi au mers „să-L ia” și „să-L trateze” pentru că înnebunise. Matei ne povestește același episod dintr-un alt punct de vedere… După Marcu, această povestire înseamnă culmea crizei în ministerul lui Isus, deoarece El, în Galileea, nu este înțeles nici de Botezătorul, nici de generația Sa, iar mai-marii poporului decid să-L ucidă, decretând că este îndrăcit… iar ai Săi spun că a înnebunit.

Matei folosește același episod pentru a spune un alt lucru, pentru a ne vesti că această criză se rezolvă în mod pozitiv.

Dacă notăm, în fiecare verset, de cinci ori, se vorbește despre „maică, frați”, iar la urmă despre „frate, soră și maică”. Pornind de la faptul că se repetă de cinci ori cuvintele „maică” și „frate”, iar la sfârșit Isus adaugă și cuvântul „soră”, este clar că se vorbește despre rudenii foarte apropiate. Și se spune că sunt „ai Mei”: ai tăi, ai mei.

Ceilalți îi spun „ai tăi”, iar Isus zice: „ai Mei”. Așadar, se vorbește despre familia lui Isus.

Textul ne prezintă faptul că discipolii fac parte din familia lui Isus, nu din familia după trup, ci din familia după Spirit. Mai mult, nu doar într-o anume măsură fac parte din familie, ci prima și ultima expresie pe care o spune este „maică”: „maica Sa… Maica Mea”.

Așadar, fiecare discipol este chemat să devină Maica lui Dumnezeu; să-I dea trup în propria sa viață și în propria sa istorie. Mai mult, discipolul însuși devine acest trup al lui Cristos, însuflețit de Spiritul.

Și în măsura în care discipolul este mama care-i dă trup, devine egal cu El, deci devine fratele Său și intră în sânul Treimii.

Iar ceea ce ne face consanguini cu Isus – adică având același sânge, aceeași viață – nu sunt carnea și sângele material, ci este viața lui Dumnezeu, sângele lui Dumnezeu, care este Spiritul Său, adică iubirea Sa. Iubirea pentru Isus, care se exprimă prin ascultarea Cuvântului Său și în a face Cuvântul Său, este tocmai ceea ce ne face egali cu El, ne include în Treime… „Dacă unul Mă iubește și împlinește Cuvântul Meu, Eu și Tatăl vom veni la El și vom locui în el”. Cu alte cuvinte, noi devenim căsenii lui Dumnezeu și locuim împreună cu El. Și este demnitatea cea mai înaltă pe care omul o poate visa: să devină maică, soră și frate pentru Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este perspectiva cu care se încheie întreaga criză… Așadar, este un orizont pozitiv…

E util să ne imaginăm scena și să vedem gestul lui Isus. Evanghelistul spune că Isus întinde mâna spre discipolii Săi, peste discipoli. E mâna lui Isus care dă această putere de a simți și de a trăi fraternitatea și chiar maternitatea față de El.

v. 46

46 Pe când mai vorbea încă mulţimilor, iată că mama şi fraţii lui stăteau afară, căutând să-i vorbească.

Fundalul este alcătuit din mulțimea anonimă. Printre acești oameni se află „ai Săi”, care stau afară. Înăuntru se află Isus cu discipolii Săi. În mijloc există un intermediar care nu este dintre discipoli și nici unul dintre „ai Săi”, ci este unul din mulțime.

Discursul este pentru această persoană care se adresează lui Isus.

Mulțimea reprezintă întreaga omenire, pe noi toți, care suntem chemați să ne declarăm, să ne exprimăm, adică nu putem rămâne veșnic mulțime, trebuind să ne declarăm ori de partea Sa, ori împotriva Sa. Dacă suntem cu El, devenim persoane, devenim popor și „din familia Sa: maica, frații și surorile Sale”. Dacă nu suntem cu El, vom fi mulțimea care strigă: „Răstignește-L”, adică suntem ca fariseii, ca alții care-L ucid.

Mereu mulțimea care apare în evanghelie este o masă anonimă, dar care nu poate rămâne neutră. Mulțimea este opusul poporului și al persoanei, al omului care nu-și asumă responsabilitatea, dar care este chemat să facă un pas și să fie persoană: să fie răspunzător de faptele pe care le face și le spune. Iar această responsabilitate îl face responsabil fie pentru că L-a omorât, fie pentru că L-a primit (pe Domnul). Și dacă nu vrea să fie responsabil și să stea de-o parte, va fi între cei care-L vor ucide.

Așadar, „mulțimea” este un prim nivel în care omul nu poate rămâne în veșnicie.

Mulțimea și poporul sunt ca acel haos primitiv și ca lumea bine organizată pentru chemarea Domnului.

Și în mulțime se aflau „maica Sa și frații Săi”.

Pe maică o cunoaștem. Ne este descrisă în primul capitol, când îngerul îi spune lui Iosif: „Nu te teme să o iei de soție pe Maria, pentru că ceea ce este zămislit în ea nu este de la om, ci de la Spirit”. Maica Sa este cea care I-a dat viață.

„Frații Săi”, în limba ebraică „frații” indică rudeniile apropiate, verișorii… Și cu siguranță fiind mort Iosif – altfel ar fi prezent chiar și el – verișorul mai mare își asumă responsabilitatea familiei, a clanului… Aceste neamuri ale lui Isus se simt responsabile față de El, care este foarte brav, bun, Îl iubesc, L-au cunoscut timp de 30 de ani la Nazaret și știu că El spune lucruri frumoase și face lucruri interesante, dar se pare că ceva nu merge bine pentru că se pune împotriva mai marilor poporului, deși în lume sunt multe alte lucruri care trebuie făcute și pe care El este capabil să le facă… riscă să fie ucis… Deci trebuie să „învețe” bunele maniere. Mai mult, ei spun: „A înnebunit”. Atunci o iau și pe Maria pentru a-L duce acasă și a-L trata…

Aceasta este povestirea după Marcu. Matei evită acest detaliu – care e adevărat – și îi lasă la o parte pe maica și pe frații Săi pentru că Matei vrea să explice un alt lucru, și anume: cine este adevărata maică și cine sunt adevărații frați ai lui Isus. Căci problema nu este înrudirea de sânge cu El… ci este vorba de înrudirea spirituală cu El. Iar înrudirea spirituală se naște din iubire, în libertate și-n ascultarea cuvântului celuilalt, se naște prin a trăi „cu” și a-l iubi pe celălalt.

Nu este consangvinitatea fizică, materială, ci cea spirituală.

Și aceștia „stau afară”. Adică nu este suficient să fii „maică și rudă”, deci nu este suficient să fii botezat, să cunoști Biblia pe de rost și să faci și multe lucruri bune, să spui: „Doamne, Doamne” pentru a fi fratele și maica lui Isus. Așadar, criteriul de a fi „afară” sau „înăuntru cu El” nu este dat de apartenența de sânge, nu e dat de un criteriu vizibil, ci este dat de o decizie personală, precisă, pe care apoi o vom sublinia.

Aceștia însă au ceva pozitiv. „Doresc, caută să-I vorbească”. Vor să intre în dialog cu El.

Și noi vrem să vorbim cu Domnul. Și e bine să vrem să vorbim cu El. Problema nu este „a vrea” să vorbim cu El, ci a dori să-L ascultăm!

Ei vor să-I vorbească pentru a-I spune: „Acum faci ceea ce-Ți spunem noi!”. Așa cum și noi facem de obicei cu Dumnezeu. Să ne gândim la rugăciunile noastre. Noi vrem să ne faci ceea ce noi Îți cerem, cum spun Iacob și Ioan. Așadar, noi Îi vorbim, iar El trebuie să ne asculte… „Căci suntem ai Săi și-n mod obligatoriu trebuie să ne asculte…”. Nu! Nu înseamnă că noi suntem ai Săi, iar El ne ascultă, ci adevărul este că „Noi suntem ai Săi… dacă-L ascultăm pe El”.

Problema fundamentală a credinței este „a-L asculta pe El”.

Noi vorbim cu Dumnezeu, dar Îl ascultăm?

A vorbi cu Domnul e un gest religios… A asculta Cuvântul, a-L asculta pe El, care vorbește… acesta este gest de credință.

Și-n raport cu celălalt, de multe ori vrem să vorbim… să-l învăluim, să-l scufundăm cu cuvintele noastre până când se îneacă și spune „da” numai să-l lăsăm în pace… În schimb, ar trebui să-L ascultăm pe celălalt. Cel mai mare act de iubire este să-l ascultăm pe celălalt… Înseamnă „a-l primi”. Omul este cuvânt și nu doar un animal căruia trebuie să-i dai lucruri, ci omul este cuvânt și are identitatea și istoria sa. A-l asculta și a-l primi așa cum este, acesta este semnul fundamental al iubirii. Cu alte cuvinte, tu, ascultându-l pe celălalt, îl întrupezi, îl iei în tine, intră în tine și așa devii maica sa.

De fapt, maternitatea Mariei – spune un imn antic – stă în ureche și o numește pe Maria „toată ureche”, adică prima care a ascultat Cuvântul. Ea este în totalitate ascultarea Cuvântului.

Apoi, omul dă consistență cuvântului pe care-l ascultă, adică omul trăiește ceea ce a ascultat, dacă cu adevărat a ascultat.

De aceea, vedeți poziția ambiguă? Mulțimea stă afară și vrea să-i vorbească. Bine! Dar nu este suficient…

A-L primi este consecința ascultării, și nu a vorbirii noastre.

v. 47

47 Atunci i-a spus cineva: „Iată, mama şi fraţii tăi stau afară şi vor să-ţi vorbească „.

Avem pe „cineva” care vorbește. Unul care iese din mulțime. Dialogul se desfășoară în totalitate între Isus și acest „unul”. Deci raportul de credință este mereu între un om și Domnul.

În mulțime, în mase nu există credință, ci există sugestie (și instigare).

Așadar, raportul meu personal cu El mă face credincios și mă face maică. Maica este una singură și fiecare din noi este maică, adică fiecare este chemat să-L asculte într-un raport personal și unic. Și dacă face așa, acest „unul” intră în poporul fraților.

Mai întâi, nu suntem frați, ci suntem maică, adică ascultăm și devenim acest „unul” care repropune bine problema: „Afară stau maica și frații Tăi și vor să-Ți vorbească”.

Acest „unu” îi vorbește lui Isus. Și lui i se repropune aceeași problemă: „Tu, care-I vorbești, Îl vei asculta?”. Așadar, acest „unu” din mulțime sunt „eu” care ascult și-I expun problema lui Isus.

Isus îmi va răspunde…

Eu Îl voi asculta?

Așadar, mulțimea și ai Săi sunt afară! Discipolii sunt înăuntru, anonimi. Dar avem pe acest „unul” – care sunt eu – chemat să devin discipol prin dialogul cu El și răspunzând întrebării Sale.

v. 48

48 Dar el i-a răspuns celui care îi vorbise: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?”

Isus, în loc să răspundă, pune o întrebare care pare stupidă. E atât de clar cine e maica. Oare Isus nu cunoaște cine sunt maica și rudeniile Sale cu care a locuit 30 de ani?

Isus pune o întrebare prin care pune în dubiu: „Cine sunt maica și frații Mei?”. Isus pune în dubiu lucrul cel mai clar și sigur!

Întreaga evanghelie pune la îndoială lucrurile sigure. Evanghelia dărâmă toate certitudinile… Cel puțin să lase certitudinea maicii și a fraților…

Nu! Cine este? A fi maică și frate nu este atât de clar pe cât tu, omule, crezi! Pentru că „a fi maică și frate” nu are legătură cu apartenența carnală (trupească), de sânge, ci e un alt lucru mult mai profund… E un lucru divin a fi maică și frate!

Maria e maică nu prin voia omului – a trupului și a sângelui – ci prin lucrarea Spiritului. Pentru că a spus „da” Tatălui, de aceea este maică.

Așadar, pentru a deveni maică, trebuie să spunem „da” Tatălui.

E interesantă această întrebare care pune la îndoială: „Cine sunt maica și frații Mei?”.

Să ne întrebăm: „Cine sunt credincioșii?”.

„Pare evident: credincioșii sunt botezații, cei care merg la biserică”… E adevărat. Dar nu e adevărat! Căci a fi credincios, a fi discipol… înseamnă altceva.

Așadar, se pun în dubiu lucrurile sigure pentru a le înțelege în profunditate. Pentru că și maica Sa e maică în Spirit. Altfel nu ar fi fost maica Sa.

Să vedem răspunsul.

Tot textul este construit cu menirea să ne țină în suspans vizavi de problema: „Ce înseamnă să fim maica și fratele lui Isus?”.

Isus răspunde printr-o întrebare pentru ca auditoriul să înceapă să se interogheze dacă lucrurile pe care le crede sigure… oare nu sunt altfel de cum le crede?

v. 49

49 Şi, întinzându-şi mâna spre discipolii săi, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei!

Isus își „întinde mâna”. Ultima minune pe care o făcuse era cu omul cu mâna uscată căruia i-a spus: „Întinde mâna”. În acel context era: întinde-ți mâna pentru a primi darul sâmbetei, hrana sâmbetei care e însuși Cristos, care e Fiul care se dăruiește.

Acum Isus însuși întinde mâna… Peste cine a întins mâna?

Și când spune „întinde mâna”, ceilalți vor întinde mâna pentru a-L ucide. Așadar, cine nu întinde mâna pentru a-L primi, o întinde pentru a-L ucide.

Isus care întinde mâna… e ceva important! Isus nu doar indică faptul că discipolii sunt „maica și frații Săi”, ci prin a întinde mâna… Mâna reprezintă acțiunea, puterea… Isus spune: „Nimeni nu-i poate răpi din mâna Mea și din mâna Tatălui. Tatăl și Eu suntem una”. Mâna indică puterea, protecția, ajutorul, forța.

Așadar discipolii au puterea, protecția, ajutorul și forța Domnului până la sfârșitul lumii: „Eu sunt cu voi până la sfârșitul lumii”.

Prin acest gest, Isus se identifică cu discipolii. Cu alte cuvinte, discipolii au aceeași putere cu a Sa. Iar puterea Domnului este aceea de a face voia Tatălui. De aceea Isus spune că ei : „Sunt maica și frații Mei”.

Cuvintele „maică și frați” desemnează două tipuri de raport, diferite.

Maica indică un raport asimetric, de dependență. O persoană depinde de maică. Maica îi dă viață. Așadar, discipolul este cel care dă viață Domnului, îl face să trăiască. Dumnezeu este iubire, deci există acolo unde este iubit. Doar acolo trăiește. În altă parte, este ucis.

Așadar, cu adevărat devenim maica Sa, Îi dăm viață, Îi dăm consistență lui Dumnezeu în lume.

Dacă maica este cea de care depindem în ceea ce privește viața, atunci Dumnezeu vrea să aibă nevoie de noi!

Deci viața lui Dumnezeu depinde de noi.

Așa cum Maria a spus „da”, tot așa putea spune „nu”. Dumnezeu depinde de „da”-ul nostru pentru că El mereu spune „da”. Dacă și noi spunem „da”, rezultă un „da” reciproc și reciprocitatea este viață și iubire, noi devenind maică. Lucrul cel mai important al omului este faptul că devine maica lui Dumnezeu, la fel ca Maria. Lipsa reciprocității este moarte.

Așadar, noi avem în raport cu Domnul o relație de protecție: Dumnezeu este în mâinile noastre, ni se încredințează… așa cum era în mâinile Mariei, la naștere, așa cum va fi în mâinile femeilor, la mormânt… Domnul e în mâinile noastre, în mâinile fiilor oamenilor. Acest adevăr îl experimentăm la euharistie: El se dă în mâinile noastre… Avem asupra Lui orice putere: să-I dăm viață, primindu-L și lăsându-L să trăiască în noi, în iubire… sau să-L refuzăm. Și aceasta este marea putere a omului. Această putere nu este cea de a-L refuza! Marea putere a omului este că într-adevăr, ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim tocmai primind darul Său; devenim ca El.

Deci a spus „întinde mâna”. Dacă Adam a întins mâna spre pomul greșit și a obținut moartea, acum Isus ne îndeamnă să întindem mâna spre pomul vieții, spre pomul lui Dumnezeu, spre trupul Său dat pentru noi.

Aluzia la Adam ne amintește de tabloul creației lui Adam din Capela Sixtină: există cele două mâini întinse una spre cealaltă… În textul evanghelic avem Noua creație: omului îi e cerut să întindă mâna pentru a primi darul pe care mâna întinsă a lui Isus vrea să i-l dea: este vorba de capacitatea, de posibilitatea de a putea fi maica și fratele lui Cristos.

Maica și Fiul au același sânge, aceeași viață. Așadar, viața lui Dumnezeu este Spiritul Sfânt, iubirea dintre Tatăl și Fiul… Noi devenim maica lui Isus, adică avem Spiritul Său, sângele Său, aceeași viață a Sa, aceeași iubire a Sa. Așadar, iubirea pe care El o are pentru noi și noi o avem pentru El. Și în acest fel devenim egali cu El, adică frații Săi. Și se naște fraternitatea între noi.

El ne dă viața Sa și noi Îi dăm trupul, umanitatea și slăbiciunile noastre. Acesta este schimbul dintre noi și El.

v. 50

50 Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela îmi este şi frate şi soră şi mamă”.

Motivul acestui schimb este „voia Tatălui Meu”. E tema dominantă din întreaga Evanghelie după Matei. „Voia” întotdeauna este în legătură cu „Tatăl”.

În ce constă voia Tatălui? Voia Tatălui este iubirea Sa pentru Fiul și pentru toți oamenii care sunt fiii Săi! Aceasta e voia Tatălui!

Isus e Fiul, e Cuvântul pentru că este „perfecta voie a Tatălui împlinită”… Isus are aceeași voie, iubire și viață a Tatălui, are Spiritul Sfânt care este iubirea dintre Ei doi.

Iar noi suntem chemați, la fel ca Isus, să facem voia Tatălui, adică să avem același Spirit.

Cum putem să facem voia Tatălui?

Ascultându-L pe Isus și împlinind Cuvântul Său!

Isus e voia Tatălui perfect împlinită, urmată, executată… Ascultându-L pe El și făcând ca El, noi devenim ca El, deci avem aceeași voie a Tatălui, adică aceeași iubire a Tatălui. Și iubirea Tatălui e Spiritul Sfânt, deci noi avem viața lui Dumnezeu și intrăm în Treime… intrăm ca fiind iubiți de Tatăl, ca iubindu-i pe Tatăl și pe frații în Fiul.

Acesta e frate, soră și maică… Ultima e „maica” pentru a o pune într-o poziție emfatică. Așa cum la început a așezat maica, acum o așază la sfârșit…

Primul sens este că – făcând voia Tatălui care stă în ceruri – devenim maica Sa pe pământ, adică-L facem să trăiască. Și Maria e prima femeie care a spus „da” voii Tatălui și s-a născut Fiul.

Fratele meu”… Așadar, avem un posesiv, un raport reciproc de apartenență: Noi suntem ai Săi pentru că El este al nostru, El ni s-a dat nouă și astfel putem fi ai Săi.

Avem puterea lui „a face voia Tatălui”. Și spuneam că este centrul mesajului lui Isus. El este Fiul care face voia Tatălui… și centrul existenței Sale îl vedem în grădină când Îi spune Tatălui… „Abba, nu voia Mea, ci voia Ta”. Isus este primul care trece de la „a mea” (de la propria Sa voie) la voia Tatălui. De aceea este Fiul!

Și noi facem mereu „voia noastră”. Făcând voia mea, voia mea mă face egoist, căci mă pun pe mine în centrul totului, trăiesc prin dorința mea, după puterea mea. Iar voinței mele – după puterea mea – îi sacrific pe toți ceilalți, adică trăiesc în moarte și seamăn (răspândesc) moarte.

Dacă însă fac voia Tatălui, care este iubire pentru toți, atunci trăiesc din iubire, din viața lui Dumnezeu, care-nseamnă că trecerea este „de la voia mea” la „voia Sa”.

Tot centrul vieții creștine este „să nu facem propria voie”. Acest fapt presupune persoane adulte, care știu ceea ce vor și care știu să facă și voia lor, dacă este necesar… Însă ținta este „nu voia mea, ci a Ta”.

Pentru că, dacă fiecare dintre noi vrea să facă voia sa personală, ce se întâmplă? Ne certăm unul cu celălalt. Fiecare-și impune (face să predomine) voia sa, adică fricile și egoismele sale… Însă ceea ce ne unește este să facem voia Tatălui care este iubire pentru toți și care-i îmbrățișează pe toți. Voia Tatălui e Spiritul Sfânt. Deci, noi trăim din acest Spirit care e iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate… Voia Tatălui e sinonimul vieții omului și al vieții lui Dumnezeu. Dacă eu nu trăiesc, dacă nu împlinesc voia Tatălui, trăiesc întristările mele, egoismele mele, fricile mele, dorințele mele de a-i domina pe alții, trăiesc în păcate și în tot ceea ce este „al meu”, lucruri pe care apoi le nimicesc.

Tocmai împlinirea voii Tatălui mă face să devin fiu… Devin maica lui Isus, adică-I dau viață, consistență în viața mea, astfel încât Cuvântul se face trup în mine și eu devin ca El, fiu. Și deci devin fratele altora și fratele Său.

Isus adaugă și „soră”…

Evanghelistul spunea „maica și frații Săi”

Interlocutorul spunea „maica Ta și frații Tăi”, și nu vorbește despre surori, pentru că surorile nu puteau ieși din casă și să meargă să-L ia pe Isus

Isus vorbește și despre „surori”… Femeile nu puteau fi discipoli pentru cultura lor.

După Isus, femeile nu doar că pot fi discipoli, ci maica Sa a fost prima care a fost discipolul Său. Și toate femeile, la fel ca toți bărbații, pot fi discipoli, adică persoane care împlinesc voia lui Dumnezeu.

Așadar, avem o înrudire care nu mai ține seama de diviziunea „înăuntru și afară”, nici de înrudirea în baza apartenenței, nici de cultură, nici de sexul persoanelor. Așadar, toate acele realități – care pentru noi sunt discriminări – pentru Isus nu au valoare… În schimb, pentru Isus există ceva care unește totul… este „voia, deci iubirea Tatălui, Spiritul Sfânt, viața lui Dumnezeu, iubirea dintre Tatăl și Fiul” pe care le trăim personal… și această viață este posibilă tuturor dincolo de orice barieră..

Așadar, în aceste două capitole de criză în care pare că totul se distruge în lucrarea lui Isus, în realitate se deschide prospectiva cea mai frumoasă din evanghelie: faptul că omului îi este dăruit să devină maică, frate și soră a lui Isus, a Fiului.

Texte…

Ps. 133
Mt. 1,18-24, maternitatea Mariei prin lucrarea Spiritului: Maria e prima care e maica lui Isus în Spirit, pentru că ascultă…
Mt. 11, 25-30 unde Isus vorbește despre raportul Său de Fiu cu Tatăl, raport oferit tuturor celor mici
Lc. 1, 26-38, Buna Vestire, Maria spune „da” lui Dumnezeu
Io. 1,1-18, Cuvântul se face trup și cine-L primește devine fiul lui Dumnezeu
Io. 14,15-25, iubirea pentru Isus și ascultarea Cuvântului Său care ne fac locuința lui Dumnezeu
1Io.3 ni se spune că nu doar suntem numiți, ci suntem în realitate „fiii Săi”.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag